Istoria educației ortodoxe române

Istoria educației ortodoxe române este istoria procesului prin care neamul românesc a fost educat în tainele Ortodoxiei. Încă de la venirea Mântuitorului, educația s-a făcut prin viu grai, iar obiectul educației a fost mântuirea sufletului. Așadar, educația ortodoxă nu a depins întotdeauna de cărți sau școli, învățătura fiind transmisă prin predici când vremurile nu au permis o disponibilitate a cărților sau a școlilor.

Introducere

Ce înseamnă a educa?

În limba română există mai multe cuvinte cu înțeles asemănător, care pot fi împărțite după provenință:

• Latină occidentală: educație (ex + duco), instrucție (instruo), formare (forma), disciplina (discipulus), studia (studeo)
• Greacă: îndrumare (în + δρόμος), catehizare (κατά + ἠχέω), dascăl (διδάσκω)
• Tracă: pregătire (pre + gata)
• Latină orientală: crește (cresco), învăța (in + vitium), lumina (lumen), deprinde (de + prehendo), păstori (pasco)
• Slavonă: povățui (powodca), sfătui (совeт), ucenicie (оученикъ)

Deoarece cuvintele din latină occidentală au fost în general preluate prin francezi începând cu secolul XIX, iar cele din slavonă au fost preluate începând cu secolul X, cele mai vechi și poate cele mai expresive și originale sunt cele din latină orientală și tracă. De vreme ce românii au fost creștinați direct în latina orientală, cele mai creștinești variante pot fi cele ce arată astfel de provenință. Într-adevăr, a crește demonstrează un proces ce nu se poate sfârși, precum și procesul ortodox de îndumnezeire. A fi luminat, de asemenea, este primirea luminii. A învăța și a deprinde au un înțeles asemănător cu a deveni ceva obișnuit, a deveni o a doua natură. Sunt de remarcat și cuvintele grecești: îndruma (a pune pe un drum) și catehizare (ἠχέω înseamnă sunet, referindu-se la calea orală de învățare).

Punând toate acestea laolaltă, a educa înseamnă a îndruma pe cineva înspre o creștere luminoasă către o desăvârșire (pentru a fi „gata” - tracic). Cu alte cuvinte, după cum deja s-a spus, procesul de educație este unul de a îndrepta către mântuire.

Tipuri de educație

Nu ar avea de ce să fie mai multe tipuri de educație de vreme ce mântuirea este una. Însă poate fi util a introduce o categorisire de natură logică nu ființială, deci doar conceptuală, admițând că în realitate educația este una.

• Educația esențială - aceasta este educația care este suficientă pentru mântuire, adică educația în principalele taine ale creștinismului (participarea la Sfintele Taine, iubirea de Dumnezeu, și iubirea de aproape). În întreaga istorie a românilor, majoritatea poporului a putut primi numai educația esențială.
• Educația culturală - Pe lângă educația esențială, trebuie luată în considerare și educația care se adaugă educației esențiale: ierarhii au trebuit să știe teologie pentru a apăra dreapta credință, pentru a interacționa cu heterodocșii, pentru a propovădui creștinismul. Este aceasta mai puțin importantă? Deși este vădit mai puțin răspândită, unii dintre cei mai mari sfinți apărători ai Ortodoxiei (e.g. Stâlpii Ortodoxiei) au primit o educație culturală deosebit de înaltă, indicând deci importanța ei, cel puțin pentru unii oameni.

Deoarece educația culturală are o înrâurire directă asupra educației esențiale, în această schiță se va pune accent în special pe cele mai înalte curente de educație românești. Într-adevăr, pentru majoritatea istoriei nu există detalii despre educația generală a populației, iar aceasta poate fi mai degrabă înțeleasă prin deducție din gradul de educație culturală atins de învățații vremii.

Prejudecăți educaționale

Educația ortodoxă se confundă uneori cu educația seculară și astfel îi sunt atribuite unele prejudecăți nefondate, ducând la concepții neclare.

Prejudecata cititului

Există o concepție reducționistă ce afirmă că a citi este întotdeauna bine și a nu citi este întotdeauna rău. Ba mai mult, o extensie a acestei concepții este reducerea educației la citit. Acest lucru duce la o concepție greșită: dacă românii din trecut nu puteau să citească, înseamnă că nu erau nici educați.

Tradiția ortodoxă s-a afirmat împotriva acestui principiu. Spre exemplu, despre Sf. Siluan Athonitul, Sf. Sofronie scrie astfel: „Citea foarte puțin - nu-l interesa cititul deoarece acest proces îi dăuna rugăciunii”. Tot din tradiția ortodoxă, Patericul Egiptean adaugă următoarele:

Un frate l-a rugat pe avva Serapion, zicând: spune-mi vreun cuvânt! I-a zis lui bătrânul: ce pot să-ți zic? Că ai luat ale văduvelor și ale sărmanilor și le-ai pus în fereastra aceasta? Căci a văzut-o plină de cărți.

Așadar, a considera cărțile și cititul de o importanță primară pentru toți creștinii poate fi primejdios. Cu toate acestea, cititul poate fi cu siguranță bun în cazul în care ajută cu educația ortodoxă. De fapt, Ioan Guțu spune astfel despre monahi: „Cel mai rău lucru pentru un călugăr este necitirea cărților și cel mai bun este citirea cărților”, referindu-se în special la cărțile de rugăciune.

Prejudecata inovației

O altă concepție reducționistă este ideea că inovația este întotdeauna bună iar lipsa inovației este întotdeauna rea. Tot la fel ca înainte, acestea se leagă de educație prin ideea că educația ar trebui să ducă neapărat la inovație. Așadar, dacă în cultura română s-a tradus în loc să se creeze opere originale, se poate crede că le lipsea și educația. Într-adevăr, P. P. Panaitescu a spus chiar că o caracteristică a literaturii slavo-române, adică a literaturii slavone pe pământurile românești, a fost numărul redus de lucrări originale. Acest obicei este, de fapt, canonic. Spre exemplu, canonul 19 de la Sinodul Trulan spune astfel:

... dacă s-ar dezbate vreun cuvânt din Scriptură, pe acesta să nu-l tâlcuiască altfel decât au arătat luminătorii și dascălii Bisericilor prin scrierile lor proprii și mai vârtos întru acestea să se mulțumească, decât alcătuind cuvântări proprii ...

Așadar, dacă în alte părți inovația este încurajată ca o calitate de căpătâi pentru clasa intelectuală, în Ortodoxie este mai important buna-cunoștină a Sfintei Tradiții, iar traducerile cu siguranță serveau acestui scop. Bineînțeles, inovația poate fi bună în cazul în care ajută cu educația ortodoxă, iar un exemplu canonic în acest sens este misiunea fraților Chiril și Metodie.

Prejudecata universităților

O ultimă concepție reducționistă este aceea ce afirmă că universitățile sunt întotdeauna bune iar lipsa universităților este întotdeauna rea. Acest principiu este de fapt derivat dintr-un alt principiu care spune că o educație culturală mai avansată este întotdeauna mai bună ca o educație culturală mai modestă. Astfel, se crede, fiindcă românii nu au avut universități sau școli superioare la fel de devreme ca în Apus, înseamnă că le-a lipsit educația.

Tradiția ortodoxă s-a afirmat și împotriva acestui principiu, prin Patericul Egiptean:

Zis-a un bătrân: vorba cea multă de iscodire pentru dumnezeire și citirea cea cu multă cercare a cuvintelor celor pentru credință, usucă lacrimile și golesc smerenia de la om. Tu, fiule, citește viețile și graiurile sfinților și preacuvioșilor părinți și ele îți vor lumina sufletul.

Ca și înainte, universitățile pot fi bineînțeles folosite într-un mod ziditor, având ca exemplu în România activitatea Sf. Dumitru Stăniloae și a Prof. Nichifor Crainic.

„Ce chip, sau al cărui chip formează școlile contemporane? Care dintre școli știe că omul este zidit după chipul lui Dumnezeu Fără-de-Început? Iar El S-a arătat pe pământ și S-a descoperit omului; și acum știm că adevărata formare constă în a reface în urmașii lui Adam chipul lui Hristos pierdut prin cădere.”

(Sf. Nicolae Velimirovici)

Concluzie

Aceste mici clarificări au fost făcute pentru a explica mai bine procesul de educație al românilor. Într-adevăr, în Apus se scriau opere originale când la români se scriau în principal traduceri, dar operele lor originale îi depărtau de fapt de credința dreaptă, iar pe români îi apropiau. Este adevărat ca alții aveau universități când românii de-abia se formau ca stat; însă, la temelia principatelor române stă Rugăciunea inimii care în unele state moderne nici nu a pătruns cu adevărat în secolul XXI.

Cu alte cuvinte, dacă se vrea a se analiza istoria educației ortodoxe române trebuie să se aplice principii specifice Ortodoxiei și a românismului pentru a se înțelege procesul din interior, nu a se face o analiză din exterior, aplicând principii străine.

Ce cuprinde neamul român?

Neamul român nu cuprinde numai daco-românii, adică românii de la nord de Dunăre. În schimb, neamul român este mai degrabă descris ca populația traco-dacă care a fost romanizată și încreștinată în primele veacuri ale erei creștine. Astfel, neamul românesc cuprinde și grupurile de la sud de Dunăre, adică istro-românii, aromânii, și meglenoromânii, dar și alte grupuri sud-dunărene care erau cunoscuți ca „vlahi” însă în timp au fost asimilați în Balcani.

Începuturile (0-300)

Iisus Hristos

Dacă în Vechiul Testament învățătorii sunt profeții, odată cu Întruparea Fiului, lumii îi este dat să întâlnească învățătorul desăvârșit. Prof. Isidor Todoran vorbește despre „chemarea profetică” a Mântuitorului astfel:

Chemarea profetică a Mântuitorului este activitatea Lui de învățător și descoperitor al adevărului religios absolut despre Dumnezeu, al normelor morale, confirmând toate și prin viața Lui, ca pildă supremă de viață desăvârșită. Hristos este vestitorul și îndrumătorul desăvârșit: „Eu sunt lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieții... Căci pildă am dat vouă, ca precum am făcut Eu să faceți și voi" (In 8, 12; 13, 15).

În comparație cu ceilalți profeți, Mântuitorul este profetul profeților; ceilalți profeți vestesc și învață în măsura luminii și puterii date lor de Dumnezeu, Hristos însă, Dumnezeu fiind, le vestește pe ale Sale, care sunt și cele ale Tatălui și face totul cu proprie putere dumnezeiască. Ceilalți profeți vestesc ceea ce ei au primit, chiar atunci când Îl vestesc pe Hristos, pe când Hristos Se vestește pe Sine, El fiind adevărul; ceilalți vestesc adevărul numai în parte, pe când Hristos vestește adevărul deplin, El fiind plinirea Revelației, peste care nu se mai poate trece.

În cărțile Noului Testament, El este prezentat ca profetul zilelor celor mai de pe urmă prin care a grăit Dumnezeu (Evr 1, 2), ca rabi, învățător, singurul învățător și profet mare, puternic în faptă și în cuvânt (Lc 24, 19), Care a venit în lume să ne dea viața veșnică și să ne dea putința de a pricepe și de a-L cunoaște pe adevăratul Dumnezeu (In 18, 37; 1 In 5, 20). Adevărul pe care îl propovăduiește constă în învățătura Sa despre Sine Însuși, despre lucrarea și împărăția Sa, despre adevăratul sens al legii mozaice (Mt 5, 20-48).

Iisus Hristos Își îndeplinește chemarea profetică direct, predicând El însuși adevărul Evangheliei Sale, iar indirect, în Biserică, prin Apostoli și urmașii lor, episcopii și preoții, pe care îi luminează și îi susține prin Duhul Sfânt, fiind astfel cu noi până la sfârșitul veacului (Mt 28, 20).

Apostolii

Iisus Hristos cheamă apostolii din care face marii învățători ai neamurilor (Mt 28, 19-20):

Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.

Dintre apostoli, cunoaștem că Sf. Pavel și ucenicii săi au început încreștinarea traco-romanilor în peninsula Balcanică (50-52), iar, la scurt timp după aceea, Sf. Andrei, însoțit de Sf. Filip, propoăvăduiesc Evanghelia la Tomis și în Sciția Mică (Dobrogea) (60-63). Acolo, este de așteptat ca apostolii să fi hirotonit episcopi și preoți pentru a continua răspândirea creștinismului în părțile românești.

Astfel, urmașii apostolilor sunt episcopii, rămânând a fi ei învățătorii prin excelență ai Bisericii pe pământ.

Perioada antică (300-600)

Dobrogea antică (300-600)

Introducere

În primele veacuri creștine au existat cu siguranță mari cărturari creștini precum Sfinții Iustin Martirul și Irineu de Lyon, însă, fiind vremuri de prigoană, sfinții care marchează îndeosebi această perioadă sunt sfinții mucenici.

După încreștinarea traco-romanilor și a dacilor de pe pământurile românești, care a început încă din primul secol, pământurile românești ies în evidență prin mucenicii și mărturisitorii din secolele III-IV. Cea mai mare persecuție anti-creștină din imperiul roman a fost persecuția lui Dioclețian. Această persecuție a dat mucenici în special în apropierea bazinului Dunării (Dunărea de Mijloc și de Jos), deci și în Dobrogea. De vreme ce actele martirice consemnează sute de martiri în Dobrogea în secolul al IV-lea, este lesne de înțeles că exista o tradiție creștină bine cimentată în aceste locuri.

Episcopii dobrogeni

Însă, se pune întrebarea: exista un sistem sau o cultură de educație ortodoxă în Dobrogea? Din moment ce episcopii dobrogeni au fost semnatari la primele patru Sinoade Ecumenice, este de la sine înțeles că ierarhii aveau o educație corespunzătoare. Însă, argumentul nu este bazat numai pe deducții bazate pe participarea la Sinoade Ecumenice. Cunoaștem unele amănunte despre pregătirea ierarhilor dobrogeni, adică a învățătorilor prin excelență din spațiul românesc:

• Marcu Scitul (~324-?) a fost un semnatar al primului sinod ecumenic, însă este unul dintre episcopii despre care nu se cunosc alte detalii.
• Bretanion al Tomisului (~360-~380) a fost ucenic al marelui ierarh-cărturar Vasile cel Mare, trimițând moaștele Sf. Mucenic Sava de la Buzău în Capadocia. Date legăturile sale strânse cu unul dintre cei mai mari învățători ai Ortodoxiei, devine firească deducția că Dobrogea era îngrijită de un mare cărturar al vremurilor.
• Gherontie al Tomisului (~380-~390), a participat la Sinodul II Ecumenic și a fost împuternicit de sfântul împărat Teodosie cel Mare „de a veghea la păstrarea curată a Ortodoxiei în orașele din Sciția Minor”. Aici, deci, este o referință directă înspre activitatea educațională pe care ierarhul era însărcinat să o conducă în Dobrogea. De asemenea, Sf. Gherontie era un cunoscut al marelui învățător Sf. Grigorie de Nazianz, demonstrându-se deci un continuator al tradiției cărturărească a Sf. Bretanion.
• Teotim Filozoful (~390-~410), de neam daco-roman, este documentat de Fericitul Ieronim când scrie despre oameni străluciți, menționând tratatele sale teologice. Totodată „era cunoscut de toți — împărați, episcopi, călugări, credincioși și barbari — pentru evlavia și corectitudinea vieții sale” (Socrate Scolasticul). Era de asemenea un apropiat al sfântului ierarh Ioan Gură de Aur. Astfel, având chiar scrieri de la el, acest ierarh este considerat întemeietorul patericului românesc.
• Timotei I (~410-~435) a fost încă un ierarh teolog, urmând lui Teotim în scaunul episcopal, și fiind unul din semnatarii de la Sinodul III Ecumenic.
• Ioan (~435-~449), la fel ca Teotim, era cunoscut ca un mare teolog, care lua parte la disputele teologice din Constantinopol, posedând o cultură teologică vastă. Scriitorul bisericesc Marius Mercator spune despre Ioan că era „unul din cei mai buni teologi ai timpului” și unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului și eutihianismului”.
• Alexandru (~449-~457) a urmat episcopului Ioan semnând la Sinodul V Ecumenic. În acest timp, invaziile barbare deja începuseră să afecteze buna-funcționare a vieții bisericești, astfel încât Alexandru nu a putut ajunge în persoană la sinod.
• Teotim II (~449-~457) a fost și el un ierarh teolog, într-o perioadă în care Dobrogea era asediată de barbari.
• Paternus (498-520) este cunoscut pentru disputele sale legate de monofizitism și participarea sa la un sinod în Constantinopol. El era mitropolit, având 14 episcopii dobrogene sub oblăduire.
• Valentinian (~550) a fost pomenit de două ori la Sinodul V Ecumenic însă nu se știe de ce nu a reușit să participe.

Așadar, aceste scurte observații demonstrează nivelul înalt cultural deținut de episcopii dobrogeni: prin ierarhi cărturari apreciați în toată lumea creștină, legături strânse cu cei mai mari învățați ai vremii, participarea constantă atât în Sinoadele Ecumenice cât și în sinoade regionale, și apărarea credinței drepte împotriva ereziilor, se poate observa că spațiul dobrogean era unul dintre cele mai înalte centre intelectuale de la acea vreme.

Monahii dobrogeni

Într-adevăr, roadele acestui spațiu intelectual sunt foarte bine cunoscute. Sfinții Ioan Casian și Gherman din Dobrogea au fost doi călugări de mare renume, Ioan Casian fiind unul dintre marii fondatori ai monahismului în Apus. Totodată, Sf. Ioan Casian a corectat unele abateri de la dreapta credință a unuia dintre cei mari teologi creștini din istorie, Fericitul Augustin. Sf. Dionisie Exiguul a fost un mare traducător al lucrărilor patristice, influențând de asemenea întreaga istorie a lumii, fiind primul învățat care a început să numere anii de la Întruparea lui Hristos.

Un ultim exemplu al influenței cultural-teologice a cărturarilor dobrogeni sunt „călugării sciți” care au adus o contribuție directă la Sinodului V Ecumenic, propunând formula teopașistă. Printr-o participare activă la teologia dogmatică a Sinoadelor Ecumenice, daco-romanii au demonstrat că aveau o educație de seamă, făcând față la unele dintre cele mai avansate dezbateri intelectuale din lume de la acel timp.

Concluzie

Așadar, fără a cunoaște știri despre „școli” dobrogene, fără a avea alți învățători în afară de marii ierarhii creștini și smeriții monahii, Dacia pontică a reușit să creeze primul mare curent daco-roman, influent în întreaga lume. Cu siguranță aceste realizări s-au realizat și cu ajutorul educației.

Restul teritoriilor române (300-600)

Episcopii erau numai în orașe, iar dacă romanii nu protejau un teritoriu, nu se puteau forma nici așezări statornice nici episcopii. Așadar, nu se poate vorbi de o educație culturală de însemnătate în spațiul nord-dunărean. Însă, se pune întrebarea dacă educația s-a putut face în alte feluri.

Horepiscopi

Pe malul stâng al Dunării, fiind în mare parte teritorii rurale, educația creștină se făcea în special prin horepiscopi. Subordonați unui mitropolit, horepiscopii erau trimiși să cerceteze preoții eparhiei, să instaleze preoți în parohii, să hirotonească ei înșiși preoți și diaconi (cu aprobarea episcopului), să facă hirotesii în treptele inferioare (citeți, ipodiaconi, exorciști), și să săvârșească Taine și ierurgii. Cateheza, predica, și slujba lor erau săvârșite în limba latină populară, cunoscută de daco-romanii de la nord de Dunăre.

Așezări romane

În secolul VI, sfântul traco-roman Iustinian I (527-565) a reușit să ocupe teritorii însemnate în vestul Europei dar și unele teritorii nord-dunărene. Printre acestea, se regăsesc cetățile din Litterata (Viminacium, în Voivodina) și Recidava (Oravița în Caraș-Severin), unde se pare că au fost întemeiate și episcopii sau măcar reședințe de horepiscopi. S-au refăcut de asemenea podurile din Dierna (Orșova în Mehedinți), Drobeta (Turnu Severin), Sucidava (Corabia în Olt), Turris (Turnu Măgurele), și altele.

Mai mult de atât, descoperiri bizantine din acest secol, inclusiv monede de la Iustinian, au fost găsite și în interiorul țării române, nu doar pe malul Dunării: de exemplu în București, în Transilvania, și în Moldova de nord. Așadar, „acestea dovedesc că populația daco-romană din așezările rurale respective a trăit în continuă legătură cu imperiul din dreapta Dunării”.

Unele din aceste așezări nord-dunărene erau cel mai probabil sub oblăduirea arhiepiscopiei Iustiniana Prima, înființată de Sf. Iustinian în 535.

Spațiul sud-dunărean

Un mare cărturar ierarh situat în bazinul Dunării de Mijloc a fost Niceta de Remesiana (în funcție între 366-414) care a evanghelizat daci, în special la sud de Dunăre.

În general, la sud de Dunăre, teritoriul fiind stăpânit de romani și având numeroase episcopii, educația putea fi făcută în împrejurări normale. Chiar sfinții împărați Constantin cel Mare și Iustinian cel Mare au fost din neam traco-latin, demonstrând oportunitățile de care puteau beneficia strămoșii românilor de la sud de Dunăre.

Stăpânirea barbară (600-850)

Introducere

În acest timp foarte puține lucruri se cunosc despre neamul român din cauza invaziilor avaro-slave. Se întâmplă însă unele schimbări importante: românii de la sud de Dunăre sunt forțați să se dezlipească de masa română dunăreană, slavii încep să exercite o influență puternică asupra românilor, și, bineînțeles, românii influențează slavii la rândul lor, educându-i de asemena și în creștinism.

Invaziile barbare (600-700)

Încă din secolul VI invaziile avaro-slave începuseră să distrugă așezările daco-romane. Din anii 600, invaziile s-au întețit distrugând înalta cultură dobrogeană din secolele anterioare. Din acest punct, educația ortodoxă românească se va reseta, pierzând în fața barbarilor progresele dobândite.

Între timp, în lumea ortodoxă, imperiul bizantin pierde teritorii semnificative în fața invaziilor musulmane (e.g. Egipt, Siria, Antiohia). Cu toate acestea, Sf. Maxim Mărturisitorul strălucește ca un mare cărturar și Sinodul VI Ecumenic (680-681) se ține la Constantinopol. Acesta este singurul Sinod Ecumenic pentru care nu se cunoaște niciun aport legat de neamul român.

Așadar, în secolul VII, nu se cunosc detalii concrete legate de educația ortodoxă română.

Persecuțiile creștine (700-900)

Bulgarii masacrând creștinii (pictură din Menologionul lui Vasile al II-lea, secolul X).

Slavii pătrunseseră adânc în imperiul bizantin, iar, în aceste timpuri, slavii nu erau încreștinați. Hanul Krum al Bulgariei în 809 a masacrat 6000 de locuitori ai Sofiei, bineînțeles creștini și este de așteptat să fi fost și români sud-dunăreni printre ei. Fiul lui Krum, Omurtag, a început o persecuție puternică împotriva creștinilor, în special a românilor de la nord de Dunăre.

Perioada iconoclasmului (700 - 850)

Această perioadă, în lumea ortodoxă, este marcată îndeosebi de controversa iconoclastă. Un mare cărturar al vremii este Sf. Ioan Damaschin.

Pământurile române sunt ocupate de avari și bulgari. Unele legături se pot face cu românii:

• Episcopul Ursus, participant și semnatar la Sinodul VII Ecumenic, este presupus a fi episcopul românilor de la acea vreme. În această perioadă, centrul cultural se dezvoltă în Banat și Transilvania, nu în Dobrogea.
• Sf. Grigorie Decapolitul, un mărtusitor iconodul din sec. IX, este un sfânt român prin faptul că moaștele sale sunt la Mănăstirea Bistrița, ocrotind neamul românesc.

Vlahii sud-dunăreni

În perioada asta, românii sud-dunăreni au o influență culturală și spirituală asupra invadatorilor slavi. Numele de „țar” pentru împărat a fost luat de slavi de la latinescul „Caesar” folosit de autohtonii latini din Balcani. Există, de asemenea, influențe toponimice: Niș (Naissus), Vidin (Bononia), Isker (Oescus), Arciar (Ratiaria), ș.a. Conform Pr. Dumitru Stăniloae, chiar cuvântul folosit pentru biserică de slavi, adică църква (tsarkva) provine tot de la românescul biserică ca o prescurtare (serca-sercva-tsercva).

Astfel, deja din această perioadă începe un proces de creștinare a slavilor prin români. Evident, slavii erau inițial opuși adoptării creștinismului deoarece era asociat cu inamicii lor bizantini, așa că dreapta credință este mai întâi prigonită, recreând într-un fel prigoanele pe care daco-romanii le-au suferit secolele anterioare.

Concluzie

Educația se desfășura, cel mai probabil, cu mari greutăți. Existau poate episcopate la Sirmium, Singidunum, Naissus, Split, Viminacium, Morisena, și alte locuri străvechi, însă invaziile avaro-slave cu siguranță au cauzat multe daune în tot spațiul balcano-dunărean. Cel mai probabil, însă, acum începe procesul de educare a slavilor în creștinism, început de românii autohtoni.

Ritul bizantino-slav și Transilvania (800-1000)

Introducere

Această perioadă este critică pentru dezvoltarea educației ortodoxe române deoarece este perioada în care se introduce pe pământurile românești ritul bizantino-slav, adică ritul bizantin în limba slavonă. Începând din acest moment până în secolul XVII, deci pentru mai mult de o jumătate de mileniu, cultura și educația română se va dezvolta în principal în limba slavonă.

Context istoric

După ce avarii au fost învinși de Carol cel Mare în 803, imperiul bulgar începe să se întindă peste toată suprafața României de azi, ea fiind anterior, parțial, sub autoritatea haganatul avar. Izvoarele istorice arată că în 900 bulgarii deveniseră deja vecini cu francii, întinzându-se până la Tisa, indicând deci că în secolul IX daco-românii se aflau sub stăpânire bulgară. Creștinarea bulgarilor are loc în anul 864, deci de atunci se poate spune că începe procesul de introducere a ritului bizantino-slav la români.

Crearea ritului (sec. IX)

Crearea ritului bizantino-slav este o creație cât se poate de academică, ea începând cu dezvoltarea unui alfabet de către profesorul de filozofie de la Universitatea din Constantinopol, Constantin, devenit mai târziu Sf. Chiril. Îndrumat de un alt profesor de la aceeași universitatea, mireanul Fotie, devenit patriarhul Constantinopolului și Sfântul Întocmai cu Apostolii Fotie cel Mare. Așadar sub învățatul împărat Mihail al III-lea (855-867), nașul de botez al Sf. Boris I al Bulgariei, educația ortodoxă culturală ajunge la una dintre cele mai înalte vârfuri din istorie după vârful atins în secolul IV.

Dacă în secolul IV daco-romanii au putut participa direct la această cultură prin Sinoadele Ecumenice și legăturile strânse cu ierarhii vremii, în secolul IX, românii nord-dunăreni nu se pot afirma politic-social sau cultural din cauza stăpânirii imperiului bulgar, care se întindea peste tot teritoriul românesc. Deși este de așteptat să fi existat și boieri (adică deținători de pământ) daco-romani, puterea imperială era străină.

Însă, dacă românii nu au putut participa la educația culturală, nu înseamnă că nu au putut participa la educația esențială a slavilor. Într-adevăr, atât bulgarii cât și sârbii, care se încreștineaza în acest timp, locuiau pământuri unde încă mai erau români, creștinați cu mult înainte. Așadar, înainte de Sfinții Chiril și Metodie, este de așteptat ca slavii să fi aflat despre creștinism mai întâi de la români.

Răspândirea ritului (sec. X)

În secolul X are loc veacul de aur al literaturii vechi bulgare, educația lor ortodoxă atingând poate apogeul. Cele mai mari școli sunt școala imperiala de la Preslav (unde probabil se inventează alfabetul chirilic) și școala bisericească de la Ohrida întemeiată de Clement al Ohridei, ambele exercitând influență asupra întregii peninsule balcanice și asupra pământurilor românești. Astfel, după anul 900 (când domnește țarul Simeon) dar înainte de anul 1000 (când ungurii ocupa Ardealul) se va introduce liturghia slavonă pe toate pământurile românești.

Tot acum se introduce liturghia slavonă în Rusia Kieveană, un proces încă puțin cunoscut. Dar, de vreme ce românii adoptaseră și ei liturghia slavonă, iar între bulgari și ruși se aflau românii, este de așteptat ca la acest proces să fi contribuit și românii.

Transilvania (800-1000)

Articol principal: Primele episcopii transilvănene.

Dacă înainte de această perioadă monahii români erau răspândiți în schituri și pustnicie, la sfârșitul mileniului I schiturile încep să redevină mănăstiri, mai întâi în Transilvania.

Este de presupus că primele episcopii transilvănene au existat în secolele IX—X, pe lângă formațiunile politice existente atunci: la Dăbâca, în cadrul voievodatului lui Gelu, la Alba Iulia, în voievodatul din partea de sud a Transilvaniei, la Biharea, în voievodatul lui Menumorut și alta la Dibiscos, în vechiul Tibiscum roman, azi Timișoara, atestată documentar în anul 1020.

Aceasta este o schimbare importantă deoarece înseamnă că vor fi episcopi eparhioți intracarpatici, neavând nevoie de horepiscopi după acest moment. Educația cu siguranță trebuie să fi beneficiat de un episcop local care să poată hirotoni preoți, ridica biserici, și îngriji viața mănăstirească. Într-adevăr se cunosc peste o sută de așezări omenești în teritoriile intracarpatice în perioada IX—XIII, unde este de așteptat să fi fost măcar un preot pentru fiecare așezare.

De vreme ce aceste episcopii sunt de așteptat să fi existat înainte de crearea liturghiei slavone, ritul folosit se presupune să fi fost cel traco-latin, păstrat de români din perioada apostolică. Aceasta e de așteptat să fi fost o epocă de o oarecare însemnătate culturală, iar educația să se fi dezvoltat în paralel. În perioada ce urmează, ungurii și romano-catolici vor distruge acest progres în mare parte, dar nu întru totul.

Pe lângă acestea, este de menționat că ungurii au fost mai întâi creștinați în credința răsăriteană, fiind inițiați în aceasta de către românii autohtoni.

„Voievozii români din Banat (Glad), din centrul Transilvaniei (Gelu) și Maramureș (Menumorut) au ținut piept noilor veniți, care voiau să se întindă dintre Dunăre și Tisa spre răsărit, apărând teritoriul lor și pe cel ce se întindea mai departe spre Răsărit, dar, în același timp, poporul român a contribuit la încreștinarea noilor sosiți, la început în legea lui răsăriteană, până când, cedând forței superioare a germanilor, regele Ștefan a fost silit să primească creștinismul de la Roma, primind o dată cu coroana de acolo și titlul și misiunea apostolică de a impune cu puterea - așa cum era obiceiul Romei de atunci - creștinismul de formă catolică mai departe spre Răsărit. Căci, în cetatea lui Gelu, Dabica, și în satele din jur s-au descoperit urme de biserici bizantine, datate din sec. IX-XI.”

(Sf. Dumitru Stăniloae)

Concluzie

De când au invadat pământurile românești slavo-bulgarii, viața bisericească înaltă a suferit semnificativ. De fapt, efectele au fost atât de însemnate încât, pentru o perioadă, a dispărut orice organizație bisericească cunoscută pe teritoriile române. În acest timp, totuși, este cu neputință ca poporul român să nu fi primit o educație esențială în creștinisim. Acest fapt este dovedit de însăși limba română care menține un patrimoniu uriaș de cuvinte latine în vederea credinței: în rugăciunea Tatăl nostru și în Crez, peste 90% de cuvinte sunt de proveniență latină, păstrate din primele veacuri de când daco-romanii au fost încreștinați prin traduceri directe din Biblie (Tatăl nostru), și daco-romanii participau activ la Sinoadele Ecumenice (Crezul). Dacă era o ruptură culturală adevărată, românii s-ar fi reîncreștinat odată cu slavii, preluând și limba lor pentru exprimarea credinței. Într-adevăr, cuvintele de organizație bisericeacsă, pe care românii o pierduseră, sunt în mare parte de provenință slavonă. Slujbele au fost în limba slavonă pentru mai mult de 500 de ani, deci a fost prilej de a fi încreștinați de slavi. Acest lucru nu s-a produs deoarece românii și-au păstrat credința străveche din primele secole, însemnând în același timp că au continuat să primească o educație ortodoxă în tot acest timp prin episcopi misionari, horepiscopi, periodeuți, preoți misionari și locali.

Un alt aspect care reiese din cele spuse este faptul că românii au ajutat la introducerea în creștinism a slavilor:

• a bulgarilor care, deși cunoaștem că persecutau creștinii înainte de botez, este imposibil să nu fi primit și cunoștințe despre creștinism, unii dintre ei fiind poate chiar inițiați în creștinism de către români.
• a sârbilor care, spre deosebire de bulgari, nu aveau școli susținute de ucenicii Sf. Chiril și Metodie. Cu toate acestea, se cunoaște că sârbii au fost încreștinați în preajma secolului IX, în situații destul de necunoscute.
• a rușilor, prin ajutarea transmiterii liturghiei slavone, încă un proces puțin cunoscut.

Aceste lucruri par să se fi făcut într-o oarecare taină.

Reînceperea vieții bisericești (1000 - 1300)

Introducere

De vreme ce în 1015 imperiul bulgar se prăbușește, va reîncepe o viață bisericească română mai puternică în următoarele secole. Evident, invaziile barbare vor continua: pecenegii și apoi cumanii din est și ungurii din nord-vest. Însă, slăbirea imperiului bulgar se pare că a dat un prilej românilor sud-dunăreni să dobândească unele oportunități politico-sociale.

În această perioadă sunt de remarcat câteva aspecte:

• Deja începe o literatură slavonă pe teritoriile române, adică o literatură slavo-română, ea fiind influențată de învățații români. Această literatură se va continua în următoarele perioade.
• Diferența dintre românii sud-dunăreni și cei nord-dunăreni este mică: „vlahii” se aflau pe ambele părți ale fluviului, iar principala activitate română va fi la sud de Dunăre.
• Încep să apară primele episcopii și mănăstiri extracarpatice.

Așadar, acesta este începutul unei activități culturale ce se va alimenta printr-o structură bisericească cu episcopii și mănăstiri ce vor susține o activitate slavo-română.

Transilvania

După cum s-a spus anterior, Transilvania își reîncepuse viața bisericească deja din jurul anului 800, având parte și de o dezvoltare politică. La începutul secolului XI există informații despre o viața creștină pe pământurile românești precum în localitatea Morisena (Cenad). Se cunoaște că Ohtum a zidit la Morisena o mănăstire ortodoxă. Tot atunci sunt mențiuni despre episcopia de Dibiscos/Tibiscum, în Banat.

Din păcate pe la 1030, maghiarii încep să înlocuiască călugării ortodocși cu călugări trimiși de la Roma și episcopiile ortodoxe cu episcopii sub ascultarea Romei. Schisma oficială are loc în 1054, iar până la sfârșitul secolului XI, episcopiile romano-catolice deja încep să ia pământurile românilor.

Cu toate acestea, în secolul XII, există încă chilii și bisericuțe rupestre în județele Sălaj, Alba și în Banat. Conform Pr. Păcurariu, în Transilvania, în secolul XII, existau puternice nuclee de viața monahală ortodoxă. Tot atunci mănăstirea Hodoș (Hodust) este amintită într-o scrisoare a regelui Bela III. În 1205 există o mențiune despre o episcopie ortodoxă în Transilvania, „pe moșiile cneazului Bâlea”.

Se observă deci reînceperea unei culturi ortodoxe de o oarecare amploare, fiind neapărat însoțită și de un grad de educație. Se cunoaște din istoria isihasmului românesc că monahii mereu au participat la educarea poporului în tainele credinței. De asemena, din istoria preoțimii românești se cunoaște contribuția clerului la educarea neamului.

„În fața catolicismului, care căuta să se folosească tot mai mult de puterea regilor maghiari pentru a-și întinde propria putere stăpânitoare, începând din sec. XIII, românii trebuiau să depună eforturi tot mai mari pentru a-și apăra credința lor strămoșească, dându-și seama că numai prin aceasta își apărau propria ființă națională, iar Biserica lor făcea și ea tot ce putea ca să se apere nu numai pe sine, ci și ființa națională a poporului care se simțea legat de ea.”

(Sf. Dumitru Stăniloae)

Românii sud-dunăreni

În această perioadă, românii sud-dunăreni beneficiază de cea mai largă putere politică din istorie.

Episcopia vlahilor

După ce țaratul bulgar este ocupat de bizantini în 1018, Patriarhia bulgară va fi înlocuită cu Arhiepiscopia de Ohrida, ce va avea sub oblăduirea sa și episcopia vlahilor. Această episcopie de fapt nu avea un ținut bine delimitat, ci era o episcopie special făcută pentru românii sud-dunăreni, arătând deci importanța lor încă de la începutul secolului XI.

Deși nu cunoaștem detalii despre această organizație, știm cu siguranță că vlahii sud-dunăreni aveau o episcopie proprie sub oblăduirea marelui centru bisericesc de la Ohrida, deci este de așteptat să fi primit o educație bisericească.

Imperiul vlaho-bulgar

În secolul XII, în 1185, are loc răscoala fraților români Petru și Asan la sud de Dunăre. În acel timp, în munții Balcani, încă exista un număr însemnat de români. După afirmațiile lui P. P. Panaitescu „conducerea răscoalei și fondarea imperiului romano-bulgar se datorește elementului românesc”. Aceasta revoltă a fost făcută doar după ce a fost anunțat participanților că Sf. Dumitru, protectorul Salonicului și al Târnovei, „a îngăduit scuturarea jugului grecesc”. Începutul imperiului e plin de conflicte mai întâi cu bizantinii și apoi cu cruciații.

Preotul Vasile a fost primul întâistătător al Bisericii vlaho-române cu scaunul la Târnovo. Astfel, au fost hirotoniți episcopi, preoți în parohii, și a fost reînviată viața mănăstirească. Târnovo devenea „singurul centru politic și bisericesc al vlahilor și bulgarilor din sudul Dunării”. Sinoadele împotriva bogomililor la începutul secolului XIII arată dorința de a păstra educația dreaptă.

Între 1218-1241 domnește Ioan Asan al II-lea, domnie care a însemnat o epocă de glorie pentru imperiul română-bulgar. În 1235, autocefalia Bisericii de la Târnovo este recunoscută, devenind totodată și patriarhie. Se cunoaște un hrisov de la Ioan al II-lea către Vatoped, dăruindu-i satul Semalto de lângă Seres. Se fac ctitoriri de biserici și mănăstiri, apar pentru prima dată corăbii bulgărești pe Marea Neagră, și se dezvoltă o viață economică.

Așadar, o educație ortodoxă era cu siguranță posibilă pentru românii din Balcani.

Români în Serbia

În același timp, începe să se ridice și statul sârb. Astfel, în secolul XIII, Arhiepiscopia autocefală sârbă cu reședința la mănăstirea Jicea va avea sub jurisdicție „toți vlahii” din Serbia. Atât Serbia cât și Patriarhia Târnovei vor avea epoca de aur în secolul următor.

Arhiepiscopia Vicinei

Articol principal: Mitropolia Vicinei.

Primele știri despre eparhia din Vicina sunt de la sfârșitul secolului XI, însă reapare în documente tocmai în secolul XIII. La sfârșitul acestui secol păstorea Teodor de Vicina, participant la sinodul patriarhal ținut în biserica Vlaherne din Constantinopol în 1285, unde a fost condamnat patriarhul unionist Ioan Vekkos. În 1292 același Teodor semna un „Tomos sinodal împotriva latinilor”. Așadar, și în aceste părți exista un episcop eparhiot bine pregătit care putea să educe populația autohtonă dobrogeană în dreapta credință.

Vlahia Mare

În rest, acum apare organizația politico-socială „Vlahia Mare” la sud de Dunăre, în Tesalia. Aceasta pare să fie o continuare a unei vechi organizații sociale vlahe din secolul X sau de mai înainte: este cunoscută, de pildă, răscoala vlahilor condusă de Niculiță în 1066. Acești vlahi bizantini aveau bineînțeles oportunitățile unei educații înalte, chiar dacă nu se cunosc detalii despre activitatea lor bisericească.

Românii extracarpatici

Dacă înainte de această perioadă, educația se făcea prin horepiscopi, fără a exista episcopi eparhioți, aceste lucruri se schimbă acum. Există știri directe din 1234 ce menționează prezența unor episcopi ortodocși în teritoriile extracarpatice. De asemenea, în 1247 sunt menționate mai multe formațiuni prestatale românești și organizarea bisericească de la sud de Carpați.

Este evident că această organizație nu a apărut când a fost menționată ci s-a ridicat gradual în secolele trecute. Așadar, din această perioadă, se poate vorbi de o educație locală prin episcopi eparhioți și în teritoriile extracarpatice.

Literatura slavo-română

A se vedea și Începuturile literaturii românești.

În această perioadă, după introducerea liturghiei slavone pe pământurile românești, se pare că începe să ia amploare o mișcare culturală de copiere și caligrafiere a unor texte liturghice slavone.

Mai întâi, există păreri că faimoasele Codex Suprasliensis și Savina Kniga, adică unele dintre cele mai vechi texte slavone păstrate (ambele din secolul XI) au putut fi scrise pe pământurile românești. Tot la fel, un alt manuscris (Ms. slav 682 Bibl. Acad.) din secolele XI-XII a fost arătat a fi fost scris de un român. Mai târziu, în secolele XIII-XIV există numeroase manuscrise care sunt considerate a fi fost scrise pe teritoriile române (e.g. Ms. 4, 20, 450, 613 Bibl. Acad.). Există deci Apostolul scris de diacul Ștefan în sec. XIII, Octoihul de la Caransebeș, fragmentul de Evanghelie de la Râșnov în Transilvania, fragmentul din Vechiul Testament tot de acolo, Mineiul de la Mănăstirea Neamțului, ș.a. Multe alte manuscrise sunt din secolul XIV.

„Deși aceste manuscrise provin, cele mai multe, din biblioteci mănăstirești, ele nu erau citite numai de călugări și nu erau destinate exclusiv culturii cu caracter ascetic din mănăstiri. Din însemnările aflate pe aceste manuscrise rezultă că ele au fost citite de diferiți boieri, scribi de cancelarie și chiar de orășeni. Cultura cu caracter ascetic, mistic, nu se oprea la zidurile mănăstirilor, ci cuprindea întreaga clasă a stăpânitorilor, care se hrănea cu misticismul medieval.”

(P. P. Panaitescu)

Așadar, se poate observa că o cultură puternică slavonă începuse deja cu mult înainte de prăbușirea Constantinopolului, a Bulgariei, sau a Serbiei sub otomani. Astfel, activitatea culturală în slavonă care va ajunge la o epocă de aur în secolele XV-XVI sub Ștefan cel Mare și Petru Rareș nu era nicidecum un curent nou venit prin refugiații bulgari din secolul XV ci o continuare a unui curent autohton pe teritoriile române.

Concluzie

În această perioadă, românii sud-dunăreni au posibilitățile cele mai ridicate de a educa creștinii români. Mai întâi prin episcopia vlahilor subordonată arhiepiscopiei de Ohrida și mai apoi prin Patriarhia de Târnovo, vlahii reluau formele bisericești din trecut, începând din sudul Dunării. Bineînțeles, Patriarhia de Târnovo, fiind situată aproape de Dunăre, iar imperiul vlaho-bulgar având influență și la nord de Dunăre, făceau ca și românii de la sud de Carpați să beneficieze de avansul cultural.

Tot la fel, în spațiul intracarpatic, structuri bisericești sunt confirmate atât de izvoare scrise cât și de dovezi arheologice. Deși nu se cunosc nume de episcopi în acest timp, este suficient demonstrat că viața bisericească a început să se reia atât prin episcopii cât și prin mănăstiri. Așadar, poporul român putea fi educat de preoți hirotoniți de episcopii locali și bineînțeles de monahii care mereu au păstrat o legătură strânsă cu credincioșii.

Pe deasupra, atât în Transilvania cât și peste Carpați, se observa acțiunea prozelitistă catolică. De fapt, unele din știri pe care le avem vin tocmai de la papalitate, care se plângea de activitatea episcopilor ortodocși de pe pământurile românești. Dacă episcopii ortodocși reușeau să țină piept activității prozelitiste catolice și să le creeze probleme, înseamnă că episcopii și credincioșii erau educați la un nivel adecvat.

Astfel, deși, după toate informațiile pe care le avem, educația din aceste timpuri ne apare ca fiind modestă, era cu siguranță suficientă să asigure educația esențială creștină pentru românii din perioada anterioară întemeierii principatelor.

Întemeierea principatelor (1300-1400)

„În prima epocă ce urmează după întemeierea țărilor române, adică a doua jumătate a secolului al XIV-lea și până la sfârșitul celui de-al treilea sfert al secolului următor, caracterul specific al manuscriselor copiate pentru nevoile spirituale ale clasei stăpânitoare din Țara Românească, Moldova și chiar din Transilvania este misticismul bizantin și, în special, acela al școlii isihaștilor.”

(P. P. Panaitescu)

Introducere

Întemeierea principatelor nu are numai consecințe politice, ci și bisericești. Cu acest prilej, românii vor avea mitropolii proprii, iar efectele lor se vor vedea puternic. Românii vor primi și ajutor de la sud de Dunăre, dar nu pentru a întemeia o mișcare nouă ci pentru a continua și a ajuta mișcarea începută deja pe pământul românesc. Aceste dezvoltări și investiții culturale vor beneficia și ortodocșii sud-dunăreni de vreme ce țările românești vor fi cei mai mari susținători ai Ortodoxiei balcanice.

Transilvania

Sf. Dumitru Stăniloae explică situația Transilvaniei în acest secol:

Stăpâni din vechime pe acest pământ, neștiindu-se veniți vreodată din alte părți pe el, poporul român se afla la începutul secolului XIV încă într-o situație de popor egal cu maghiarii și cu sașii, așezați de puțin timp ici, colo, prin Transilvania. Aceasta o recunosc istoricii maghiari mai noi. Adolf Armbruster scrie: „Românii transilvăneni (și nu numai cei din Țara Făgărașului) se aflau, în lumina versurilor lui Ottokar și a documentelor interne, într-un stadiu de organizare politică și de stratificare socio-economică asemănător celui al sașilor și secuilor”, deci stăpâni absolut liberi pe pământurile lor, ca imensa majoritate a Transilvaniei. Dar, de pe la mijlocul sec. XIV, sub impulsul catolicismului stăpânit de spiritul cruciat al cuceririi de teritorii prin sabia regilor catolici, proclamați apostolici, sau a ordinelor călugărești înarmate, poporul român e privat, prin forța statului, de situația lui de independență și egalitate, mai ales după ce grofii maghiari sunt învestiți cu drepturi tot mai mari și făcuți stăpâni pe teritorii întinse din Transilvania, iar cnejii români sunt siliți, sub amenințarea pierderii teritoriilor lor, să treacă la catolicism și să se deznaționalizeze, fiind rupți din comuniunea cu poporul lor declarat schismatic.

Astfel, din cauza presiunilor catolice și măsurilor de deposedare, mulți români traversează Carpații înspre principate, aceasta fiind prima mare migrație a românilor intracarpatici (a doua fiind cea din secolul XVIII). Pe de altă parte, unii cneji români trec la catolicism, cum a fost cazul lui Iancu de Hunedoara. În aceste condiții o educație ortodoxă se săvârșea cu greu, petrecându-se un declin semnificativ de vreme ce bisericile ortodoxe erau transformate în lăcașuri catolice, iar „schismaticii” ortodocși erau vânați de zelotismul catolic.

Românii sud-dunăreni

Înainte de a discuta principatele ce vor lua ființă în acest secol, este bine a lua în considerare ce se întâmpla la sud de Dunăre.

Patriarhia Târnovei a avut parte de o dezvoltare deosebită, ridicându-se biserici și mănăstiri, în care se desfășura o intensă viață duhovnicească și culturală, cu preoți și călugări români și bulgari. Așadar, la Târnovo s-a înființat și o școală teologică în care învățau tineri români, bulgari și sârbi, copiindu-se manuscrise în limba slavă. Această școală era condusă de mari cărturari cum a fost cuviosul Teodosie, ajuns patriarh, și ucenicul său Sf. Eftimie, ales patriarh în 1375.

Patriarhul Eftimie a creat un curent cultural-religios care s-a răspândit și la nord de Dunăre. El a îndreptat ortografia slavă, a scris—sau a tradus din limba greacă—felurite lucrări liturgice, dogmatice, hagiografice. Numeroase manuscrise aparținătoare acestei școli au ajuns și în nordul Dunării, pe teritoriul țării românești de azi.

Curentul isihast

Începuturile

În timpul întemeierii principatelor române, exista un curent isihast foarte puternic în imperiul bizantin. În centrul acestui curent se găseau Grigorie Sinaitul și ucenicul său Grigorie Palama. Pe când ce-al doilea era un arhiepiscop preocupat cu apărarea isihasmului pe temei dogmatic, Grigorie Sinaitul era mai preocupat cu răspândirea învățăturilor la toate neamurile ortodoxe. Patriarhul ecumenic Calist, autorul Vieții sfântului Grigorie Sinaitul și ucenic al acestuia, scrie despre el astfel:

pe cât era cu putință voia și dorea cu iubire de Dumnezeu ca pe toți să-i aducă în lăuntrul razei și strălucirii Bunului și Preasfântului Duh; apoi nici un loc din cele de aici n-a lăsat, întărindu-se și împuternicindu-se cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai al grecilor, al bulgarilor, ci și al sârbilor înșiși și dincolo (de ei), ca să facă și acolo prin ucenicii săi lucrarea cea mai sârguincioasă, să se semene binele isihiei cu îmbelșugare și strălucire.

Dincolo de bulgari și de sârbi erau bineînțeles și românii. Patriarhul Calist știa acestea cu siguranță de vreme ce el a aprobat cererea voievodului Țării Românești, Nicolae Alexandru ca Sf. Ierarh Iachint să devină „păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească”. Cu atât mai mult aceste lucruri devin evidente, cunoscându-se că existau și români în obștea Sf. Grigorie Sinaitul de la Paroria, există dovezi în legătură cu o corespondență sa cu Nicolae Alexandru, și tocmai în aceste timpuri se crează mari mănăstiri în țările românești. Acestea indică o legătură directă între mișcarea isihastă și întemeierea principatelor.

Astfel, în privința educației creștine, românii primeau cea mai înaltă educație existentă la acel timp în lume. Într-adevăr, încă de la întemeierea principatelor, românii aveau acces la isihasmul propovăduit de cei mai mari monahi ai vremii, la fundația principatelor române s-a aflat de la bun început rugăciunea inimii, iar marile mănăstiri de pe tărâmul României de azi nu sunt altceva decât dezvoltări ale schiturilor și chiliilor isihaste care au primit cu deschidere duhovnicească învățăturile filocalice ale sfântului Grigorie Sinaitul.

Iachint de Vicina

După cum s-a menționat mai sus, Sf. Iachint de Vicina, mitropolit în Dobrogea, a devenit primul mitropolit al Țării Românești în urma aprobării patriarhului Calist I. Acest sfânt ierarh era un ucenic de-al Sf. Grigorie Palama, deci, venind în Muntenia, își dorea să propășească și educația creștină a românilor. Astfel, a început să hirotonească preoți pentru satele țării, să zidească biserici în orașe și sate, să întemeieze noi așezări mănăstirești și să țină în strânsă legătură duhovnicească Biserica Țării Românești cu Patriarhia Constantinopolului, purtând totodată de grijă și pentru credincioșii ortodocși din părțile vecine, îndeosebi din Transilvania, cărora le trimitea preoți și călugări misionari.

Acest ierarh l-a adus în țară pe Sfântul macedono-român Nicodim de la Tismana și a trimis numeroși călugări români la Mănăstirea Cutlumuș.

Nicodim de la Tismana

Dacă isihasmul s-a introdus pe teritoriile românești pe nesimțite, odată cu sosirea Sf. Nicodim de la Tismana (înainte de 1370), încep să se construiască marile mănăstiri ale vremii: Mănăstirea Tismana și Vodița în Țara Românească, iar, prin ucenicii lui Nicodim, mănăstiri precum Mănăstirea Neamț în Moldova, Mănăstirea Prislop în Ardeal, și Mănăstirile Dălhăuți și Topolnița în Țara Românească.

Nicodim și-a continuat activitatea și după păstorirea lui Iachint, sub noul mitropolit al Țării Românești Hariton, conducătorul mănăstirilor athonite și participant activ la ședințele sinodului patriarhal din Constantinopol. În acest timp, Nicodim a ținut legătura cu sfântul patriarh Eftimie de Târnovo, ucenic isihast pe linia Sf. Grigorie Sinaitul, aminti mai devreme. În această corespondență, Nicodim discuta lucruri dogmatice și morale, demonstrând preocupări creștinești înalte. Este de remarcat că legăturile cu patriarhul Eftimie, unul dintre cei mai mari cărturari ortodocși ai vremii, au fost făcute și prin corespondența mitropolitului Antim Critopol din acea vreme.

În ultimii ani ai vieții, Sf. Nicodim se va muta la Mănăstirea Prislop unde a scris un Evangheliar slavon păstrat până azi. Acestea demonstrează avântul educațional pe care Sf. Nicodim l-a dat țărilor românești și interesul său pentru propășirea neamului.

Literatura slavo-română

Filotei de la Cozia

Articol principal: Filotei.

O altă mănăstire de o deosebită importanță este Mănăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân (1386-1418). Acolo, monahul Filotei, fostul logofăt al voievodului, întemeiază o școală de caligrafi și copiști, ajungând dascăl al călugărilor de pe Valea Oltului. Singura operă scrisă de el, ajunsă până astăzi, poartă numele de Pripeale (mărimuri), adică imne de laudă în cinstea marilor sfinți, care se cântă la slujba privegherii în mănăstiri. Fiind iscusit protopsalt și imnograf, „pripealele” sale s-au răspândit prin secolele XV-XVIII în toate Bisericile Ortodoxe din Peninsula Balcanică.

Încă o dată, se poate vedea, educația ortodoxă românească se răspândea și la celelalte neamuri.

Alte manuscrise

Ca în secolele precedente, literatura slavonă se continuă. Numărul manuscriselor slave a crescut în secolul al XIV-lea: Prologul bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului (Ms. 313 Bibl. Acad.), un fragment din Vechiul Testament găsit la Rișnov (Ms. 677 Bibl. Acad.), un Tipic (azi la Ujgorod - U.R.S.S.) ș.a. Despre literatura slavo-română din a doua jumătate a secolului XIV, P. P. Panaitescu spune astfel:

Textele copiate în această vreme, vremea fărâmițării feudale, adică a autonomiei domeniilor boierești și mănăstirești, cuprind mai ales Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Dionisie Areopagitul, Cuvintele ascetice ale lui Efrem Sirul, Scara lui Ioan Scărarul, operele lui Evtimie, patriarhul Tîrnovei, scrierile lui Simeon Noul Teolog, Petru Damaschin, Niceta Stethatos și alții. Toate aceste scrieri slavone sunt scrise într-un stil retoric foarte greu de înțeles pentru cei ce nu posedă o știință adâncită a limbii slavone bisericești, precum și cunoștințe teologice. Ele se adresează, în acest chip, unor oameni învățați.

Concluzie

Concluzia care se poate desprinde din cele de mai sus este că în lipsa școlilor propriu-zise și în lipsa cărților în limba română, românii puteau fi totuși educați la cele mai înalte standarde creștine. Prin adăparea nemijlocită la curentul isihast al vremii, întregul neam românesc dispunea de mijloacele cele mai puternice de a-L cunoaște pe Dumnezeu, de a-și manifesta iubirea, și de a rămâne educați în principiile esențiale ale creștinismului dar și cele mai avansate.

Acest început este semnificativ deoarece tradiția isihastă va continua neîntreruptă pe pământurile românești, servind mereu ca o puternică temelie de ajutor a neamului românesc, sprijinindu-l în tot ce vor întreprinde.

Pe lângă acestea, prin ierarhi învățați precum Sf. Iachint și Hariton în Țara Românească și călugări cărturari precum Sf. Nicodim de la Tismana, se poate observa că deși principatele erau recent create, nu doar că beneficiau de o istorie îndelungată, dar, încă de a înființare au devenit puternice centre culturale. Această propășire a fost importantă căci a ajutat cu rezistența otomană din secolul următor, țările românești devenind, în scurt timp, ocrotitoare ale Ortodoxiei balcanice.

Perioada luptelor antiotomane (1400-1500)

Introducere

Acest secol va vedea epoca de aur a slavonismului în țările române (în special în Moldova), extinzându-se de asemenea în prima parte a secolului următor. Tot în acest secol, deși nu s-au găsit încă manuscrise, este de așteptat să fi văzut lumina primele scrieri românești. Faptul că nu s-au păstrat manuscrisele nu este surprinzător, acest secol fiind de fapt cel mai sărac secol din punct de vedere al surselor păstrate, în special în Țara Românească, aflată mereu sub primejdia otomană.

Context istoric

După ce țaratele bulgare au căzut sub otomani (Târnovo în 1393 și Vidin în 1396) urmau vremuri grele și pentru români. Astfel, în acest secol, românii s-au preocupat îndeosebi cu a lupta împotriva atacurilor otomane. Voievozi precum Vlad Țepeș și Sf. Ștefan cel Mare au ținut piept invaziei musulmane, ocrotind pământurile românești. Tot în acest timp, românul Iancu de Hunedoara, deși făcut să se convertească la catolicism împreună cu o parte din nobilimea ardelenească, a luptat împotriva otomanilor cu o armată ardeleană, deci în principal română.

Este de menționat că în acest timp au fost aduse în biserica domnească de la Argeș moaștele Sfintei Filofteia, aflate până atunci la Vidin. Tot atunci au trecut în nordul Dunării numeroși cărturari bulgari – preoți și călugări – căutând adăpost în țările românești. Ei au adus o seamă de manuscrise slavone, între care și lucrări ale Sfântului Eftimie, copiate apoi în mănăstirile românești, din care unele au supraviețuit.

Cât despre școli, mănăstirile erau singurele școli la acea vreme, iar de acolo se trimiteau la cancelaria domnească secretarii care alcătuiau acte oficiale. Aceștia se numeau grămătici sau diaci.

Moldova

Alexandru cel Bun

În timpul lui Alexandru cel Bun, Grigorie Țamblac—ucenic al Sf. Eftimie de Târnovo, care la rândul său a fost ucenic al lui Teodosie de Târnovo, ucenic direct al Sf. Grigorie Sinaitul—era chemat în Moldova pentru a-l cerceta pe mitropolitul Iosif Mușat (1401-1415), ce avea să devină primul mitropolit moldovean recunoscut de Patriarhia Ecumenică. Acest Grigorie Țamblac avea să devină mitropolit al Kievului mai târziu.

Tot pe-atunci, Alexandru cel Bun a adus moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în timpul în care Grigorie Țamblac încă era la curtea lui. În acel timp a fost scrisă Viața Sfântului Ioan, fiind și prima operă originală cunoscută în Moldova.

Grigorie Țamblac a ținut paisprezece predici privitoare la organizarea vieții bisericești și la morala creștină, el fiind numit „mare dascăl” al bisericii moldovenești și egumen la Mănăstirea Neamț, mănăstirea înființată de ucenicii lui Nicodim.

În acest timp, Alexandru cel Bun a ctitorit Mănăstirile Moldovița și Bistrița. Este de menționat faptul că Alexandru cel Bun era apropiat de Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuți care va fi și duhovnicul Sf. Daniil Sihastrul.

Astfel, sub Alexandru cel Bun, se vede o ridicare foarte înaltă a vieții bisericești moldovene: prin legături directe cu învățații vremii, recunoașterea Patriarhiei Ecumenice, dar și păstrarea în poziție a unor ierarhi de neam român, educația bisericească devenea deosebită.

Gavriil Uric

După cum s-a menționat, Mănăstirea Neamț a fost înființată de ucenici ai lui Nicodim de la Tismana. Acolo, între anii 1407-1415, s-a călugărit Gavriil Uric, care, timp de aproape 40 de ani, a copiat și a împodobit în Mănăstirea Neamț zeci de manuscrise. Dintre acestea se mai păstrează astăzi doar câteva: Evangheliarul (1429), cu text slavon și grecesc și cu miniaturi (cel dintâi manuscris miniat ce s-a păstrat dintre cele realizate pe teritoriul Țărilor Române); Scara Sfântului Ioan Scărarul, Mărgăritarul Sfântului Ioan Gură de Aur, patru volume de Sbornice, cu extrase de învățături patristice și vieți de sfinți și altele.

Astfel, monahul Gavriil Uric este considerat cel dintâi dascăl, caligraf și scriitor de opere filocalice din Moldova. Cercetând manuscrisele bizantine de la Mănăstirea Moldovița, aduse de Alexandru cel Bun din Constantinopol (Mănăstirea Studion), el întemeiază la Neamț și Bistrița o vestită școală de caligrafi și miniaturiști, formând numeroși dascăli, grămătici și scriitori de cărți patristice și de cult. Prin acest dascăl a pătruns duhul Sfinților Părinți și tradiția bizantină în mănăstirile din Moldova. Ucenicii lui s-au răspândit, mai ales sub domnia lui Ștefan cel Mare, în toate mănăstirile din Moldova, ca: Bistrița, Putna, Moldovița, Voroneț, Probota, Tazlău și la cancelariile domnești.

Sinodul de la Ferrara-Florența

Acest sinod era în legătură cu iminenta cădere a imperiului bizantin. Catolicii condiționau orice ajutor semnificativ pe compromiterea dogmei ortodoxe. Astfel, la acest sinod, se impunea ortodocșilor să accepte supremația papală alături de alte erezii.

Muntenii nu au trimis niciun ierarh la acest sinod tâlhăresc, însă din Moldova, participă un mitropolit numit Grigorie al Moldovlahiei, logofătul Neagoe, protopopul Constantin (locțiitorul mitropolitului de Roman) și mitropolitul Moldovei, Damian, un grec.

Se pare că după iscălirea actului de unire de la Sinodul de la Ferrara-Florența, mitropolitul Damian nu s-a mai întors în Moldova, demonstrând opoziția moldovenilor față de aceste nelegiuiri. Se observă că deși muntenii aveau legături strânse cu Patriarhia Ecumenică, ei nu se alătură acestei încercări disperate de a salva imperiul bizantin.

Ștefan cel Mare

Sf. Ștefan cel Mare este cunoscut îndeosebi pentru luptele sale uimitoare, învingând otomanii într-o perioadă în care părea că sunt de neoprit. Aceste victorii militare au ajutat cu siguranță și propășirea culturală a țării, ducând Moldova într-o epocă de aur.

Astfel, în timpul Sf. Ștefan, ucenicul egumenului de la Voroneț, Sf. Daniil Sihastrul, se poate vorbi de școli puternice de copiști la Putna, Neamț, Moldovița, Bistrița, și în alte părți.

Ieromonahul Nicodim de la Putna a desăvârșit cea mai de seamă operă caligrafică-miniaturistică din epoca lui Ștefan cel Mare prin Tetraevanghelulul făcut pentru Mănăstirea Humor. Tot la Putna sunt cunoscuți monahii Casian, Paladie, Spiridon, și Paisie. Nu doar cărți de slujbe au fost copiate: scrierile patristice aveau și ele o circulație foarte largă. Monahul Chiriac copia un Sbornic cu 32 de cuvântări, după Sf. Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, patriarhul Calist, și alții. Monahul Vasile copia opera Sf. Ioan Scărarul, ieromonahul Iacob copia un alt Sbornic. Este de fapt posibil ca la Putna să se fi scris un ciclu întreg de Sbornice pentru întreg anul bisericesc. Astfel, se pare că la Putna educația ajunsese la un soi de epocă de aur, în care monahii erau educați în marile scrieri din sec. IV.

La Neamț, diaconul Teodor Mărișescu, cel mai de seama caligraf al mănăstirii, copia Tetraevanghele pentru mai multe mănăstiri. Ieromonahul Ioanichie copia un Minei pe ianuarie. Foarte multe opere patristice erau copiate de asemenea De pildă: Cuvântările Sfântului Grigorie Teologul (Ms. 141 și 142), Lestvițica Sfântului Ioan Scărarul (Ms. 143 și 292), Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur (Ms. 148), mai multe Sbornice, cuprinzând felurite cuvântări bisericești, după mari Părinți ai Bisericii (Ms. 150, 151, 152, 153, 154), lucrări are Sfinților Părinți și ale marilor asceți (Ms. 159, 160, 161), texte din Vechiul Testament (Ms. 141, toate în Biblioteca Academiei ș.a.). Se copiau și lucrări de drept (Sintagma lui Matei Vlastares) și din Vechiul Testament.

La Moldovița, egumenul Anastasie copia un Minei, la Bistrița s-a scris Pomelnicul de la Bistrița, la Voroneț era monahul Pahomie, și multe alte manuscrise pot fi găsite din această perioadă.

Către sfârșitul secolului al XV-lea, consemnăm și o lucrare originală în Moldova: scrisoarea episcopului Vasile al Romanului către mitropolitul Gherontie al Moscovei, din 1484, în care lămurea o problemă liturgică privitoare la înconjurarea sfintei mese și a bisericii la slujbe.

Letopisețele

S-a observat că pe lângă bogata cultură de copiști au început a se scrie unele lucrări religioase precum hagiografia Sf. Ioan cel Nou în Moldova și pripealurile lui Filotei în Țara Românească. În acest secol se adaugă un tip de scrieri patrimoniului românesc: letopisețele adică cronicile istorice. Cele mai vechi astfel de documente care s-au păstrat sunt cele de la Bistrița și Putna. Aceste scrieri, pe de o parte sub format de pomelnic, pe de altă parte incluzând detalii adiționale în special din timpul perioadei lui Ștefan cel Mare, aveau să înceapă un curent bogat de cronice române, extins în mai multe veacuri.

Este neclar când aceste cronici au fost începute, dar este bănuit că au fost scrise de călugări în mănăstiri și au luat un avânt deosebit în timpul domniei lui Ștefan cel Mare, având în vedere că au mai multe detalii din acea perioadă și atunci cultura română era într-o ascensiune deosebită.

Aceste documente demonstrează nivelul înalt de educație al românilor din acea vreme. Deși cronicile s-ar putea considera lucrări seculare azi, ele sunt creații mănăstirești într-o vreme în care singura literatura care exista era tocmai literatura religioasă. Astfel, ele sunt „pline de simțire adânc religioasă”, slăvind pe Dumnezeu și pe unsul său, voievodul Moldovei.

Mănăstirea Cozia

S-a discutat mai devreme despre Filotei de la Cozia care a devenit dascăl al monahilor de la acea mănăstire. Cu siguranță trebuie să fi lăsat o moștenire ucenicilor săi, dar documentele sunt în mare parte pierdute. Ce se poate observa, însă, este că șirul de mitropoliți Iosif, Macarie I, Ilarion I (adică din c. 1460 până prin c. 1500), au fost toți egumeni la Cozia. Astfel, după căderea Constantinopolului (1453), cultura românească a continuat să reziste și să se dezvolte datorită activității autohtone din mănăstirile locale.

Transilvania

În Transilvania ocupația era străină și de neam și de credință. Existau legături cu țările extracarpatice (s-a menționat anterior că Sf. Nicodim a desfășurat o activitate în Mănăstirea Prislop), însă dezvoltarea bisericească se făcea cu multe greutăți aici.

Cu toate acestea, o școală românească propriu-zisă exista la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, întemeiată în ultimii ani ai secolului al XV-lea, cu limba de predare slavona, devenită apoi școală românească pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Avea două cicluri: primul elementar destinat copiilor și meseriașilor, al doilea era destinat preoților din Brașov și Țara Bârsei sau chiar din alte părți ale Transilvaniei, pentru pregătirea lor teologică. Datorită acestei școli, preoții de la biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului au avut întotdeauna o pregătire superioară celorlalți preoți transilvăneni.

Concluzie

Se poate vedea că dezvoltarea culturală începută secolul anterior continuă și în acest secol cu unele dificultăți dar și cu unele succese remarcabile. În Moldova, în special, se poate vedea că educația era cu adevărat luminată: de vreme ce copiștii de acolo lucrau la cele mai mari scrieri patristice de la sfinți precum Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare, înseamnă că și educația lor avea ca sursă o epocă de glorie a educației ortodoxe. Educația cea mai înaltă se afla în mănăstiri (după cum s-a menționat, mănăstirile dădeau și diecii de la curtea domnească), iar de acolo se răspândea în restul țării prin povățuiri, cuvântări, și, în general, viu grai.

Cât despre lucrări originale, prima lucrare originală scrisă în Moldova a fost o lucrare hagiografică a unui sfânt ale cărui moaște au fost la noi în țară. Pripealele lui Filotei din secolul anterior încă se răspândeau în spațiul ortodox. Așadar, se poate observa că dacă situația necesita scrieri originale, ele se puteau realiză încă de la începutul principatelor. Însă, nevoia principală nu era dezvoltarea unor scrieri originale, ci educarea neamului în aceste vremuri grele, iar copierea marilor dascăli ai Bisericii era soluția cea mai adecvată nevoilor românilor din acest veac.

Limba slavonă și limba română (1500-1600)

Introducere

Acesta este un veac de tranziție. Dacă, anterior, literatura slavonă-română domina întru totul pe plan cultural, iar luptele cu otomanii dominau planul politic, în acest secol unele lucruri se schimbă. Otomanii, în mare parte, abandonează planurile lor de a cuceri țările românești, văzând că sentimentul anti-otoman era foarte puternic și domnii români precum Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare biruiseră în multe bătălii importante. Astfel, pe plan politic, otomanii încearcă o apropiere economică în loc de o supunere militară a românilor, dând prilej românilor să dezvolte o activitate culturală, de data această și în limba autohtonă.

Tipăriturile slavone

Radu cel Mare

Radu cel Mare (1495-1508) a chemat două personaje importante pentru a-l ajuta în privința organizării vieții bisericești: pe sfântul patriarh Nifon al Constantinopolului în 1502, devenit mitropolit în perioada 1502-1505, și pe Macarie tipograful în 1507, devenit mitropolit în perioada 1512-1521. Așadar, aceasta este o perioadă importantă pentru reforme.

În primul rând, în 1503, Sf. Nifon întrunește un sinod la Târgoviște și înființează două episcopii: cea a Buzăului și cea a Râmnicului. În Râmnic, primul mitropolit va fi Sf. Maxim Brancovici, de viță nobilă sârbă. Din nefericire, din cauza unor certuri, Nifon va părăsi Țara Românească în 1505, neputând să ducă la capăt programul de reformă al Bisericii muntene.

Pe de altă parte, Macarie a stat în țară mult mai mult, luând parte la unul dintre cele mai însemnate momente culturale ale culturii vechi românești: primele tipărituri. Doar 60 de ani după invenția tiparului, a treia tipografie chirilică din lume, înainte de tipografiile din Veneția sau Viena, a fost la Mănăstirea Dealu în Târgoviște. Astfel, primul Liturghier din lume a fost tipărit pe pământurile românești din cheltuiala românilor sub îndrumarea lui Macarie. Astfel, s-au tipărit cărți de slujbă care erau oferite în dar unor biserici și mănăstiri din țară și din sud-estul european, aflat pe atunci sub stăpânire otomană.

Se poate observa că, la fel ca înainte, românii se ocupau nu doar cu educația locală a credincioșilor nord-dunăreni, dar și cu educația ortodocșilor la sud de Dunăre. Într-adevăr s-au găsit exemplare ale Liturghierului lui Macarie în bisericile și mănăstirile sârbești.

Neagoe Basarab

„Cea mai importantă, scrierea slavo-română din acea vreme, precum și din întreaga literatură slavo-română, este lucrarea parenetică intitulată „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Teodosie”.”

(P. P. Panaitescu)

Ucenicul Sf. Nifon menționat mai sus a fost Sf. Neagoe Basarab, care nu doar a continuat epoca culturală a lui Radu cel Mare, dar a și dezvoltat-o în chip unic. În special, atunci s-au scris Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, considerată „cea mai de seamă lucrare originală din toată literatura veche românească”.

Din analiza cuprinsului Învățăturilor lui Neagoe Basarab, rezultă că autorul tratează și o seamă de probleme de morală ortodoxă: iubirea față de Dumnezeu, milostenia, rugăciunea, fiind redate aproape 20 de rugăciuni. Învățăturile se ocupă însă și cu numeroase probleme dogmatice: izvoarele de credință, atributele lui Dumnezeu, antropologia, Sfânta Treime, mântuirea, pocăința, eshatologia, Maica Domnului, sfintele icoane etc. Într-un cuvânt, se întâlnesc aici pe scurt sau mai pe larg aproape toate capitolele Dogmaticii, cu numeroase referiri la cele două izvoare ale revelației: Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Astfel, prin această operă, putem observa direct în ce manieră se făcea educația la curtea domnească. De pildă, opera începe cu următoarele învățături:

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade să cinstești și să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare și bun și milostiv și ziditorul nostru cel înțelept, și zioa și noaptea și în tot ceasul și în tot locul. Și să foarte cuvine să-l slăvești și să-l mărești neîncetat, cu glas necurmat și cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumină și den neființă în ființă. O, câta iaste de multă mila ta, Doamne, și gândul și cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină și minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale și lauda slavei tale!

Este de la sine înțeles că aceste învățături se răspândeau și la restul neamului românesc prin monahi și preoți.

Alte tipărituri slavone

În 1544 vine în Țara Românească Dimitrie Liubavici care tipărește cărți de slujbă în Târgoviște. Aceste cărți au avut răspândire atât în Moldova și în Transilvania cât și în Athos, Moscova, Serbia, și Bulgaria, ajutând deci întreaga Ortodoxie. Tot aici a fost un atelier de ucenici, printre care și români precum diaconul Coresi și alții.

În 1573, ieromonahul român Lavrentie și ucenicul său Iovan încep tipărirea de cărți la București și ele răspândite prin toată lumea Ortodoxă (exemplare pot fi găsite în Petersburg, Moscova, București, Cluj, Sofia, Plovdiv, Sviștov).

Moldova

Școala de la Putna

Pe lângă scrierile din secolul anterior de la Putna, în ultimele decenii ale secolului al XV-lea și în tot cursul celui de al XVI-lea, a funcționat o școală elementară și una medie. După părerea profesorului Ștefan Bârsănescu, cea din urmă avea caracterul unui seminar, pregătind pe viitorii preoți. Se preda aici gramatica, retorica, logica și muzica, precum și limbile greacă, slavonă și română. Ca profesori vor fi funcționat protopsalții Eustatie și Antonie, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, și ritorul Lucaci, spre sfârșitul lui. Școala a avut o deosebită însemnătate în cultura românească, promovând preocupările de istorie, drept, lingvistică, științe exacte, muzică.

Petru Rareș

Petru Rareș, domnul ucenic al mitropolitului Grigorie Roșca, a continuat opera culturală a tatălui său, Sf. Ștefan cel Mare atât prin ctitoriri cât și prin îngrijirea față de credință.

Astfel, mitropolitul din timpul lui Petru Rareș, Teofan I a avut preocupări cărturărești și artistice, continuând curentul de copiere și ilustrare a scrierilor slavone. Totodată, Teofan a avut un rol însemnat și în înnoirea picturii din pronaosul bisericii de la Voroneț. De asemenea, se presupune că el a inițiat zugrăvirea exterioară a bisericii de la Voroneț, lucrare terminată numai sub urmașul său și verișorul lui Petru Rareș, Grigorie Roșca, în anul 1547. Prin aceste zugrăviri exterioare, credincioșii puteau să fie educați fără ca ei să fi știind să citească: ilustrațiile prezentau scene biblice ce îi ajuta să își întipărească anumite învățături creștine.

Se pare că în timpul mitropoliților Teofan I și Grigorie Roșca a luat naștere la Voroneț și o școală de cărturărie slavonă și românească. Așa se explică faptul că, pe lângă manuscrisele slavone, aici s-au păstrat două din primele manuscrise românești: Codicele Voronețean și Psaltirea Voronețeană. Înseamnă că, așa cum au îndrumat acțiunea de împodobire a bisericilor moldovenești cu picturi exterioare, cei doi mitropoliți au încurajat și acțiunea de traducere a cărților bisericești în limba română.

Cronicarii

În Moldova se continuă curentul cultural început în secolul precedent: cronicarii Macarie al Romanului, Eftimie, Azarie, și Isaia continuă cronicile moldovenești sub Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Petru Șchiopul, ș.a. În cronicile lor, Macarie cuprinde perioada 1504-1551, egumenul Eftimie perioada 1541-1554, iar călugărul Azarie perioada 1551-1574.

Isaia a alcătuit acolo prima colecție de cronici moldovenești cunoscută, formată din Letopisețul numit Putna I, Cronica lui Macarie (versiunea scurtă) și Cronica lui Eftimie. În același manuscris (sbornic) se găsea și o cronică bizantină („cronografie pe scurt”), de la „crearea lumii” până la 1475, anale sârbești, și o cronică bulgară.

„Vechile cronici sobre, care se mulțumesc să înregistreze faptele, sunt acum continuate cu scrieri care înfrumusețează aceste fapte, dându-le un cadru artistic după gustul vremii.”

(P. P. Panaitescu)

Curentul românesc

Articol principal: Primele scrieri în română.

Dacă secolul precedent a fost dominat de curentul slavon, care, de fapt, și-a atins și apogeul, în acest secol începe o tranziție către texte în română. Cunoaștem că primul text scris în română pe care îl avem astăzi este scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Hans Benkner din Brașov (1521). Este de la sine înțeles că scrierea în română a început înainte de această dată, cel mai probabil în secolul XV.

Primele scrieri religioase în română păstrate sunt din prima jumătate a secolului: Codicele Voronețean, care include unele Epistole și o parte din Faptele Apostolilor, și trei psaltiri (Scheiană, Voronețeană, Hurmuzaki). Acestea apar să fi fost scrise în Transilvania. Acest lucru se datorează faptului că Transilvania nu dispunea de mănăstiri mari unde să se poată învăța slavona, limba liturgică slavonă nu avea un caracter oficial, și nu exista o cancelarie slavonă, fiind sub stăpânire străină.

În 1560 avem alte părți din Noul Testament scrise de preotul Bratu din Brașov și o predică atribuită Sf. Ioan Gură de Aur. Tot în acest timp se copiau manuscrise biblice în română și în Muntenia (Grămaticul Radu din Mănicești, lângă Roșiorii de Vede), iar în Moldova se traduceau se pare unele lucrări teologice (o Cazanie românească din timpul lui Alexandru Lăpușneanu).

Către sfârșitul secolului al XVI-lea, între oamenii de carte din Moldova se remarcă figura lui Lucaci, cărturarul care întocmește o Pravilă în românește și slavonește (păstrate în Ms. slav 692 din Biblioteca Academiei), una dintre cele mai vechi lucrări juridice din țările române. Pravila românească a lui Lucaci era un manual practic, trebuitor preoților în aplicarea penitențelor și în raporturile lor cu credincioșii. El a omis din textele slavone folosite tot ceea ce nu corespundea cu problemele sociale ale poporului român, adaptându-le la cerințele sale. Fiind o prelucrare după texte slavone care au circulat pe teritoriul țării noastre, și nu o traducere, Lucaci a izbutit să dea textul românesc într-o limbă clară, mult apropiată de cea de azi. Pentru meritele sale, Pr. Păcurariu îl consideră „printre fruntașii culturii românești din secolul al XVI-lea”.

Concluzie

Ce se poate observa este că românii au avut o preocupare cu educația ortodoxă în toate timpurile. Dacă în primele secole era evidentă, ea se continuă într-o oarecare taină în următoarele secole: prin vlahii răspândiți în spațiul balacano-danubian, slavii ajunși pe aceste noi teritorii încep să devină familiari cu străvechea credință creștină prin intermediul românilor. Această operă nu necesită lucrări de anvergură, ci se face prin viu grai, fără scrieri sau școli speciale. Se poate observa că acest caracter filantropic și iubitor față de alte neamuri a continuat nestingherit în următoarele secole: încă de la începutul principatelor, românii ajută Ortodoxia sud-est europeană cu danii fără ca măcar să ceară o mănăstire românească în Muntele Athos. Într-adevăr, în ciuda ajutoarelor lor repetate, nu există dovadă că românii au cerut ceva în schimb, în afară de rugăciuni.

Faptul că până în acest veac românii nu s-au preocupat nici cu crearea unor numeroase lucrări originale și nici măcar cu introducerea propriei limbi în slujbe se datorează faptului că nu le-au socotit necesare. Era, în schimb, mai important să ajute frații de credință dimprejur, să educe neamul prin cunoașterea scrierilor Sfinților Părinți, și să răspândească astfel învățătura prin viu grai cum s-a făcut pe pământurile românești încă din timpurile apostolice.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
• Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria
• Dumitru Stăniloae, Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate cu ale limbii române, în general, în «Biserica Ortodoxă Română», XCVII nr. 3-4, 1979, pp. 563-590. URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf
• P. P. Panaitescu, Români și bulgari, București, 1944.
• P. P. Panaitescu, Istoria românilor (1942), Editura didactică și pedagogică, București, 1990, ISBN: 973-30-0898-2.
• P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din biblioteca academiei RPR, Vol. 1, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1959
• P. P. Panaitescu, Contribuții la istoria culturii românești, Editura Minerva, București, 1971.