Biserica Romano-Catolică

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Catolicism)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol descrie Biserica Romano-Catolică de după Marea Schismă. Pentru perioada de dinaintea marii schisme, a se vedea Biserica Romei.

Biserica Catolică cuprinde acele Biserici (inclusiv Bisericile catolice răsăritene şi alte biserici de rit ne-latin) care se află în comuniune cu Episcopul Romei, Papa. Uneori pentru desemnarea Bisericii Catolice în ansamblu se foloseşte termenul de Biserica Romano-Catolică, dar în sens riguros acest apelativ desemnează doar ritul latin al Bisericii Catolice. Alteori Biserica Romano-Catolică este desemnată cu numele de Catolicism (în sensul de confesiune creştină), după cu Biserica Ortodoxă este desemnată cu numele de Ortodoxie.

Istoria schismei

Înainte de 1054

Introducere

Până în secolul IX, Biserica creștină atât în Apus cât și în Răsărit, era considerată una, nedespărțită, așa cum a fost înființată de Mântuitorul Iisus Hristos și cum au socotit-o Sfinții Apostoli, Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice. Episcopii din Răsărit și din Apus au luat parte împreună la cele șapte Sinoade ecumenice la același nivel și niciunul dintre ei nu a pretins întâietatea sau primatul, iar Apusul creștin a fost de acord cu toate hotărârile acestor Sinoade. Astfel, din punct de vedere istoric, Biserica Romei a fost componentă a Pentarhiei şi se bucura de comuniune cu Biserica Ortodoxă.

Cu toate acestea, „schisma” sau „dezbinarea” din 1054 a fost pregătită timp de secole, fiind generată de cauze multiple, printre care cele de natură politică au avut un rol primordial.

Înainte de căderea Romei

Pe fundalul unor schimbări politico-teritoriale care au avut loc în cadrul imperiului roman - până la sfârșitul secolului al IV-lea unitar - s-au produs schimbări și în viața Bisericii, cu dispute și acuze reciproce, care au dus, treptat, la dezbinarea Bisericii.

Primele schimbări de natură administrativ-teritorială în cadrul imperiului au avut loc la sfârșitul secolului al III-lea, când împăratul Dioclețian (285-305) a inițiat așa-numita „tetrahie”, împărțind imperiul roman în patru prefecturi: Orientul și Illyricul, care formau imperiul de Răsărit, Italia și Galia, care formau imperiul de Apus, fiecare dintre acestea două fiind conduse de către un august și un cezar. Cu toate acestea, imperiul era considerat unitar. Sistemul său nu și-a dovedit viabilitatea, încât împăratul Constantin cel Mare (306-337) l-a înlocuit, restabilind unitatea deplină a statului roman, cu un singur împărat (august).

Dar același împărat, în anul 330, a mutat capitala de la Roma în orașul nou întemeiat Constantinopol, care a devenit „Roma cea nouă” sau „a doua Roma”. În 395, la moartea împăratului Teodosie cel Mare, imperiul s-a împărțit definitiv în cel de Apus și cel de Răsărit.

Roma a rămas izolată, pe planul al doilea, pradă popoarelor migratoare, încât în 476 a fost cucerită de heruli și rolul ei de „mare putere” în lumea antică poate fi socotit încheiat.

Cele două lumi

În schimb, așa cum s-a întâmplat și anterior, imperiul roman de Răsărit, care din secolul al VIII-lea s-a numit „bizantin”, era considerat ca unicul continuator legitim al fostului imperiu roman, lucru care a dus la creșterea resentimentelor apusenilor față de răsăriteni. Sub împăratul Iustinian I (527-656) s-a încercat o refacere a unității imperiului de altădată, dar ea nu a durat mult. În 568, longobarzii au izbutit să cucerească o mare parte din Italia, formând aici un puternic regat. În această situație, episcopii Romei și-au îndreptat privirile către franci, cerându-le ajutorul.

La solicitarea papei Ștefan al II-lea, Pipin cel Scurt al francilor a trecut cu armata în Italia și a cucerit cea mai mare parte din regatul longobarzilor, inclusiv teritoriul fostului exarhat bizantin al Ravennei, cucerit nu de mult de longobarzi. Toate teritoriile cucerite de franci în Italia au fost donate de Pipin cel Scurt papei Ștefan al II-lea, în anul 754, sub denumirea de „Patrimonium Sancti Petri”. Astfel, s-a creat un stat terestru, condus de papă, numit „Respublica Romanorum”, care a durat până în anul 1870, când s-a creat statul unitar italian (statul papal a fost reînființat apoi, în 1929, teritoriul său limitându-se la Vatican).

Prin apariția acestui stat terestru, era firesc ca tensiunile dintre Apus și Răsărit - respectiv imperiul bizantin - să crească. Se mai adaugă și măsura luată de împăratul Bizanțului, Leon al III-lea Isaurul (717-740), în anul 731, de a trece provinciile Illyricului oriental, Italia de sud (Calabria), Sicilia și Creta sub jurisdicția patriarhului de Constantinopol, care până atunci se aflau sub jurisdicția papei, confiscând, în același timp, moșiile și veniturile pe care le avea în aceste provincii.

O nouă tensiune de ordin politic se produce în noaptea de Crăciun a anului 800, când papa Leon al III-lea l-a încoronat pe regele francilor, Carol cel Mare (768-814) ca „împărat roman al Apusului”. Prestigiul imperiului bizantin era din nou știrbit.

Pe de altă parte, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că, începând cu secolul al VIII-lea, imperiul roman de Răsărit începe să se „elenizeze”, folosind exclusiv limba greacă în administrația de stat (până atunci se folosea și latina), în viața culturală, fără a mai vorbi de Biserica, aceasta folosind chiar de la începuturile ei; în schimb în Apus, latina devine limba oficială chiar și pentru popoarele care nu făcuseră parte din imperiul roman. Astfel, apar două „lumi” distincte: Apusul și Răsăritul, respectiv latinii și grecii, moștenitori și purtători ai unor culturi și civilizații distincte, cu mentalități și limbi diferite.

Paralel cu aceste diferențieri de ordin politic, etnic și cultural apar treptat, mai ales începând cu secolul al VIII-lea, o serie de inovații de ordin dogmatic, canonic și liturgic introduse de Biserica apuseană. Lucrul se explică tot prin mentalitatea diferită a celor două popoare: grecii - inclinați spre filosofie și metafizică - analizau dogmele sub toate aspectele, încât de multe ori ajungeau la erezii, pe când latinii, mai practici, se ocupau mai mult de probleme de cult și de morală, după cum reiese și din inovațiile introduse.

Schisma

În 1054 a avut loc o schismă între Roma şi celelalte scaune patriarhale rezultată din diferenţele din ce în ce mai mari dintre ortodoxie şi romano-catolicism. Iniţial, motivul schismei a fost o dispută privind autoritatea papei şi temelia teologiei privind termenul Filioque, un cuvânt care a fost adăugat de bisericile apusene la Crez fără să aibă asentimentul episcopilor ortodocşi.

Cu toate acestea, efectele schismei nu au fost simţite imediat peste tot şi doar după un timp s-a răspândit despărţirea deplină care există şi în zilele noastre dintre ortodocşi şi romano-catolici. Neîncrederea mutuală a fost urmată mai târziu de nefericita jefuire a Constantinopolului petrecută în timpul Cruciadei a IV-a, din 1204, care a accentuat disensiunea dintre ortodoxia grecească şi Biserica Apusului.

Polemici între Ortodoxie și Catolicism

Învățăturile de credință specific romano-catolice care deosebesc catolicismul de Ortodoxie sunt:

Pe lângă aceste diferențe dogmatice, alte câteva diferențe față de Biserica Ortodoxă fac polemică:

  • Celibatul preoţilor
  • Întrebuinţarea azimei (pâine nedospită numită „ostie”) la Sfânta Euharistie.
  • Este introdusă sculptura monumentală (statui) în Biserică. La ortodocşi există numai icoane (și, eventual, basoreliefuri).
  • Introducerea muzicii instrumentale în cult (de exemplu orga).

Problema teritoriilor nord-dunărene

S-a susținut, în anumite lucrări datorate unor teologi catolici, că toate comunitățile bisericești dacoromane, devenite apoi românești, ar fi aparținut de Roma. Situația este însă alta. A fost menționată mai sus reforma politico-administrativă a împăratului Dioclețian din anul 297 și apoi divizarea definitivă a Imperiului roman în cel de Apus și de Răsărit, în anul 395. Trebuie reținut că aceste schimbări au avut urmări și asupra organizării bisericești din provinciile romane dunărene. Printr-un decret al împăratului Teodosie al II-lea din anul 421, toate bisericile din prefectura Iliricului – care făceau parte din Imperiul de Răsărit – erau subordonate arhiepiscopului din Constantinopol. Prin Codicele teodosian din anul 438 se prevedea din nou subordonarea Iliricului față de Constantinopol. Deci, Biserica „straromână” nu a stat niciodată sub jurisdicția Romei, mai ales că în primele trei secole fiecare Biserică locală își va avea propriul ei episcop, bucurându-se de o deplină „autocefalie” și ne­depinzând de niciun alt ierarh.

În privința limbii liturgice, desigur, comunitățile creștine din nordul Dunării au folosit limba vorbită de autohtoni, adică latina vulgară și apoi straromâna. Începând cu secolul al VIII-lea, pe teritoriul țării române s-au așezat grupuri însemnate de slavi, care, în contact cu populația dacoromână autohtona, s-au creștinat. După aprecierea unor istorici de prestigiu, precum P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, și alții, începând cu secolul al XI-lea s-a introdus limba slavonă în cultul bisericilor românești din teritoriile nord-dunărene. Acest lucru se explică prin faptul că, atunci mai trăiau grupuri de slavi; conducătorii acestora voiau o limbă pe care să o înțeleagă și nu limba „straromână” înțeleasă numai de autohtoni. Pe de altă parte, trebuie menționat că în secolele VII-X românii erau înconjurați numai de slavi (chiar și Pannonia, adică Ungaria de azi, făcea parte din Moravia Mare, un stat slav) - cu alte cuvinte, erau ca o insulă în mijlocul unei mari slave, împiedicată să mai aibă legături cu Constantinopolul sau cu Roma. Astfel, s-a adoptat treptat limba slavă de către Biserica și clasa cnezială românească, fiind introdusă mai târziu și în cancelariile domnești din Țara Românească și Moldova.

Prin introducerea „ritualului bizantin sau slav” în bisericile lor, românii au rămas pe mai departe în cadrul Bisericii răsăritene, fiind până astăzi singurul popor de limbă și origine romanica, dar de confesiune ortodoxă, deci legat de Roma prin limbă, iar de Constantinopol prin credință. Acest lucru a fost scos în evidență de către Părintele profesor Dumitru Stăniloae prin cuvintele: „Această sinteză de latinitate și ortodoxie, ea însăși un miracol și o formă de originalitate unică, a ajutat poporul român să se mențină, prin latinitate neconfundat cu lumea slavă, iar prin ortodoxie neconfundat cu lumea naționalităților catolice din vecinătatea apuseană”[1].

După 1054

Introducere

La începutul anului 1054, Papa Leon al IX-lea trimite o delegație la Constantinopol pentru a duce tratative cu Patriarhia Ecumenică. Contrar misiunii primite, cardinalul Humbert, conducătorul delegației, în ziua de 16 iulie 1054 a depus pe altarul Catedralei Sfânta Sofia o bulă de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie și a tuturor celor ce împărțeau aceeași credință cu el. Patriarhul – care a aflat abia după câteva zile cuprinsul bulei – a convocat Sinodul permanent la 24 iulie, care a excomunicat, la rândul său, pe aceia care au întocmit bula și pe toți cei care ar accepta-o. Decizia patriarhală a fost aprobată și de ceilalți patriarhi ai Răsăritului (Alexandria, Antiohia și Ierusalim), astfel încât „schisma” a devenit un fapt împlinit.

Cruciadele

În secolele ce au urmat, unii împărați ai Bizantului au făcut mai multe încercări pentru a ajunge la o unire – chiar cu recunoașterea primatului papal – vrând să accepte un asemenea compromis din cauza expansiunii turcilor selgiucizi, care, începând de la mijlocul veacului al XII-lea, după ce au învins pe arabi, au constituit un pericol permanent pentru Bizanț. Dar în loc să se ajungă la o înțelegere, au urmat alte evenimente care au agravat schisma.

Printre altele, cruciadele – inițiate de papi – au dus la noi tensiuni între Răsărit și Apus, deoarece o bună parte dintre teritoriile care aparținuseră altădată Imperiului Bizantin – inclusiv Grecia – au fost ocupate de cavalerii cruciați, care au creat acolo diferite regate și principate „latine” (unul chiar la Ierusalim). În 1204, în timpul cruciadei a patra, pe când scaunul roman era ocupat de Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216), cavalerii francezi au cucerit însăși capitala Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A fost unul dintre cele mai triste evenimente ale Evului Mediu.

S-a creat astfel un nou imperiu, numit „latin”, condus de Balduin de Flandra, apoi de alții. În locul Patriarhiei ortodoxe s-a creat o Patriarhie latină, în frunte cu italianul Toma Morosini. Toate tezaurele imperiului au fost jefuite – împreună cu numeroase manuscrise și moaște de sfinți, ajungând în bisericile, bibliotecile și muzeele din Occident. În toată perioada existenței Imperiului Latin de Constantinopol, dar și a celorlalte state create de cavalerii cruciați, clerul grec a fost sistematic persecutat de cel latin; adeseori episcopii ortodocși erau alungați din scaunele lor și înlocuiți cu episcopi latini, care exercitau tot felul de presiuni asupra credincioșilor ortodocși.

În timpul ocupației Constantinopolului, împărații bizantini și patriarhii ecumenici s-au refugiat la Niceea, în apropiere de coasta asiatică a Mării Marmara, unde s-a format un mic stat bizantin independent, cunoscut sub numele de „Imperiul de la Niceea”, sub dinastia Lascarizilor. Abia în 1261 împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a reușit să elibereze Constantinopolul și să restabilească Imperiul Bizantin, deși acum era redus numai la capitală și ținutul înconjurător.

Sinodul de la Ferrara-Florența

Articol principal: Sinodul de la Ferrara-Florența.

Datorită pericolului tot mai amenințător al turcilor selgiucizi, același împărat a fost nevoit să inițieze un dialog cu scaunul papal. În 1274 s-a întrunit un sinod (conciliu) de unire la Lyon, în Franța, dar fără niciun rezultat. În prima jumătate a secolului al XV-lea, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul a făcut o nouă încercare de dialog. În 1438 s-a deschis un sinod (conciliu) pregătitor la Ferrara, în Italia, mutat la începutul anului 1439 la Florența. După lungi discuții, la presiunea împăratului, care era prezent (patriarhul Iosif a murit la Florența, în timpul lucrărilor Sinodului), 33 de delegați ortodocși au semnat un act de unire, la 6 iulie 1439. Ortodocșii se angajau să recunoască patru puncte din învățătura catolică: primatul papal, procederea Sf. Duh de la Tatăl și de la Fiul (filioque), purgatoriul și împărtășirea cu azima (sunt așa-numitele „puncte florentine”).

Unirea de la Florența a rămas însă fără urmări. Biserica Ortodoxă Rusă a respins-o în 1441. Ceilalți trei patriarhi răsăriteni (din Alexandria, Antiohia și Ierusalim), întruniți într-un Sinod la Ierusalim, în 1443, nu au aderat la falsa unire de la Florența, deoarece ea s-a hotărât în condiții tragice, fiind vizibil contrară sentimentelor majorității clerului și poporului ortodox. În 1450 s-a ținut un Sinod antiunionist chiar la Constantinopol.

Căderea Constantinopolului

Articol principal: Căderea Constantinopolului.

După câțiva ani, a urmat marea tragedie a cuceririi Constantinopolului de oștile sultanului Mahomed al II-lea (29 mai 1453), cu urmările ei dezastruoase pentru întreg Răsăritul ortodox. O parte din statele Bisericii Ortodoxe din Balcani și Orientul Apropiat au avut aceeași soartă, cunoscând o lungă și apăsătoare dominație otomană (Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, Bisericile naționale din Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania, Cipru). În această situație, contactul dintre Apus și Răsărit s-a diminuat.

Uniatismul

Cum a apărut?

După Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea, catolicismul a pierdut milioane de credincioși, care au aderat la luteranism, calvinism și anglicanism. În această conjunctură nefavorabilă, Roma a încercat să-și refacă pozițiile pierdute, prin convertirea unor credincioși din diferite țări și Biserici din Răsăritul Europei și Orientul Apropiat – care treceau pe atunci printr-o perioadă critică sub aspect național, politic și economic – dar pe aceeași cale greșită a impunerii primatului papal.

În vederea realizării acestui obiectiv, Biserica apuseană s-a folosit de ordinul călugărilor iezuiți, înființat în 1540 de fostul ofițer spaniol Ignatiu de Loyola, care au contribuit la convertirea unor ortodocși, mai ales prin școlile conduse de ei. Iezuiții au lucrat însă și pentru trecerea în masă la catolicism a unor popoare ortodoxe aflate între granițele unor state catolice.

Pentru început, nu s-a impus o catolicizare totală a acestor credincioși, ci s-a căutat o soluție de compromis, prin acceptarea parțială de către ortodocși a unor dogme catolice, dar cu păstrarea integrală a ritului sau a cultului bizantin (grec). Este vorba de recunoașterea celor patru puncte formulate la Conciliul sau Sinodul de unire între răsăriteni și apuseni, care a avut loc în anul 1439 la Florența. De fapt, aceste puncte „florentine” s-au redus, în cele din urmă, la unul singur: primatul papal. Astfel s-a ajuns la apariția „uniatismului” sau a Bisericilor „greco-catolice” ori „unite” cu Roma.

Brest

Articol principal: Unirea de la Brest-Litovsk.

Prima „unire” de acest fel a fost realizată la Brest în 1596, când o parte din cler, nobilime și credincioșii Ucrainei din regatul polon-catolic au acceptat unirea cu catolicismul. Acest act a dus la multe tulburări în rândul ucrainenilor, cu martirizarea unor ierarhi, preoți și credincioși, cu răpiri de biserici ortodoxe și alte abuzuri.

Alte încercări

Sub aceleași presiuni ale nobilimii catolice și ale iezuiților, a avut loc și „unirea” de la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina), din 1646, a rutenilor din Ucraina subcarpatică. Încercări sporadice de atragere a unor credincioși ortodocși la unire au avut loc în Serbia, Bosnia, Herțegovina, în Siria și Țara Sfântă, dar și a unor credincioși din anumitele „Biserici orientale” din Siria și Egipt, toate ducând la tulburări, la dezbinări, la lupte între frați, chiar și la deznationalizarea unora dintre ei.

Deși inițial li s-a promis noilor uniți că se va păstra nealterat ritul bizantin, totuși, cu timpul, s-a încercat o catolicizare treptată, care avea ca scop final asimilarea totală a credincioșilor ortodocși și „vechi-orientali” în catolicism.

Contextul uniației in Transilvania

Într-o conjunctură politică similară, s-au desfășurat evenimentele și în Transilvania, care au dus la unirea unei părți a clerului și credincioșilor de aici cu catolicismul.

După înfrângerea oștilor otomane sub zidurile Vienei în 1683, Imperiul Austriac, condus de dinastia Habsburgilor, a început cucerirea treptată a unor teritorii din Europa Centrală, aflate până atunci sub dominația otomană. Printre acestea se afla și Principatul Transilvaniei, a cărui Dietă a fost nevoită să accepte „protectoratul” împăratului Austriei, la 9 mai 1688. „Jugul de lemn” al turcilor se schimba cu „jugul de fier” al austriecilor, după cuvântul unui cronicar maghiar. La 4 decembrie 1691, Împăratul Leopold I (1658-1705) a sancționat așanumita „diploma leopoldină”, în 18 puncte, care a fost o adevărată constituție a Transilvaniei până în 1867. Principatul urma să fie condus de un guvernator – ales de Dietă și confirmat de Curtea de la Viena, ajutat de un Consiliu de 12 membri (guvern). Prin aceeași Diplomă s-a confirmat și privilegiile celor „trei națiuni politice” existente pe atunci în Transilvania (care puteau fi numiți în funcție publice), precum și drepturile celor „patru religii recepte”. În Diplomă nu se făcea nicio mențiune despre români, considerați „tolerați”, după cum era și credința lor ortodoxă. Prin tratatul de pace de la Karlowitz din 26 ianuarie 1699, Imperiul Otoman recunoștea trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor. Aceeași soartă a avut și Banatul în 1718.

Nașterea uniației în Transilvania

Articol principal: Nașterea uniației în Transilvania.

Note

  1. ↑ Dumitru Staniloae, Rolul Ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale, în revista "Ortodoxia", an XXX, 1979, nr. 4, p. 599.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Pagini de istorie bisericească românească, Sibiu, 1991. URL: https://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/uniatia-in-transilvania.pdf
  • Catechism of the Catholic Church - This is the new standard in Roman Catholic teaching, published with the intent to be the basis for local catechisms around the world.
  • Ene Branişte şi Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, pag 92-catolicismul, pag 401-Purgatoriu, pag 194-hostia, pag 338-primat papal, Editura Diecezană Caransebeş, 2001, ISBN 973-97569-7-2
  • Dicţionar Enciclopedic, vol I, Editura Enciclopedică, 1993, ISBN general 973-45-0143-7, ISBN vol 5 973-45-0046-5

A se vedea și

Legături externe

Creștinii ortodocși și romano-catolicismul

Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Biserica_Romano-Catolică&oldid=57694”