Grigorie Dascălul

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Sfântul Ierarh
Grigorie Dascălul
Sf-ierarh-grigorie-dascalu.jpg
Date personale
Naștere 1765, București, Țara Românească
Mutare la Domnul (†) 22 iunie 1834
Localizare Țara Românească
Naționalitate română
Date cult
Tip ierarh
Data canonizării 21 mai 2006
Prăznuire la data de 22 iunie
Proclamare Biserica Ortodoxă Română
Biserici patronate

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost unul dintre cei mai de seamă mitropoliți al Țării Românești, păstorind între anii 1823 și 1834. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 22 iunie.

Mitropolitului Grigorie Dascălul a adus o contribuție importantă la traducerea operelor Sfinților Părinți în românește, ca și contemporanul său, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei. A purtat o grijă deosebită preoțimii, scutind-o sau reducându-i din dările impuse de înaintașii săi în scaun și ferind-o de multele abuzuri ale protopopilor.

A căutat să pună rânduială în viața mănăstirilor închinate, în fruntea cărora a așezat egumeni de neam român, înlăturând astfel numeroasele abuzuri ale călugărilor greci. Pentru lupta neobosită dusă pentru Biserică și pentru poporul pe care-l păstorea, pentru caracterul său dârz, pentru conștiința sa cu adevărat preoțească, mitropolitul Grigorie a suferit un exil nedrept de patru ani și jumătate — așa cum suferise dealtfel și Veniamin Costachi, în împrejurări asemănătoare —, atunci când țările române au fost ocupate de trupele țariste.

Prin colaborarea lui Grigorie Dascălul cu Veniamin Costachi și cu călugării de la Neamț, s-au întărit și mai mult legăturile dintre munteni și moldoveni, contribuind și ei la pregătirea marelui act al unirii din 1859. Prin toate acestea, mitropolitul Grigorie rămâne una din figurile cele mai reprezentative ale ierarhiei bisericești din Țara Românească în tot trecutul acesteia. El își merită pe deplin numele de „Dascălul” pe care i l-au dat contemporanii și urmașii săi.

„Dumnezeu mi-a dat suflet și eparhie și când îmi va ieși sufletul, atunci voiu lăsa eparhia...”
(Grigorie Dascălul)
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
AutocefaliaPatriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Istoria isihasmului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Sec. XX — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologiceEparhii dispărute
Formarea primelor state
ArdealȚara RomâneascăMoldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
Basarabia românilorBasarabia răpită
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă

Introducere

În 1821, mitropolitul Dionisie Lupu al Ungrovlahiei, împreună cu episcopii Gherasim Rătescu al Buzăului și Ilarion Gheorghiadis al Argeșului s-au refugiat la Brașov, din pricina evenimentelor din țară. Tulburările pricinuite de mișcarea politico-socială a lui Tudor Vladimirescu și de Eteria grecească s-au potolit abia în 1822, când Înalta Poartă a numit primul domn pământean după domniile fanariote, în persoana banului Grigorie Ghica.

Între primele măsuri luate de noul domn a fost și aceea a rechemării în țară a ierarhilor și boierilor refugiați în Transilvania. O parte din ei s-au întors, dar mitropolitul Dionisie a refuzat, invocând felurite pretexte. Deși nu le destăinuia, se știe totuși că erau mai ales motive de ordin politic, nefiind bine văzut nici de turci, întrucât participase la Eterie, nici de ruși, întrucât își luase anumite obligații față de ei la instalarea ca mitropolit și pe care nu le-a îndeplinit, și nici chiar de domnitor, pe care refuzase să-l despartă de soție pe când era mare ban. Deci, erau o serie de motive care-l făceau să rămână în Brașov și să refuze să-și reocupe scaunul mitropolitan, spre a se bucura de viața nouă care începea acum în Țara Românească.

Întrucât boierii țării au cerut domnitorului un mitropolit, prezentând și o anaforă în acest sens, Grigorie Ghica a convocat divanul domnesc în vederea alegerii unui nou titular al scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei. Divanul domnesc, format din 25 de membri, s-a întrunit la 4 ianuarie 1823 și a propus domnitorului trei candidați: pe arhimandritul Grigorie de la Episcopia Argeșului, fost eclesiarh la mănăstirea Antim sub episcopul Iosif, pe ieromonahul Tache Ionescu și pe ierodiaconul Grigorie, amândoi din mănăstirea Căldărușani. Dintre acești trei, domnul s-a oprit asupra ierodiaconului Grigorie, care i-a fost recomandat călduros de către marele patriot Ioan Câmpineanu, ajuns mai târziu ministru, sub domnitorul Barbu Știrbei (1849-1856).

Din anumite izvoare contemporane, se poate afla că fiind chemat de Vodă la Curte ar fi făcut drumul de la Căldărușani la București pe jos. Trebuie reținut apoi faptul că ridicarea unui simplu ierodiacon la cea mai înaltă treaptă ierarhică a țării era o abatere de la vechile rânduieli, potrivit cărora în scaunul mitropolitan erau promovați episcopii de Râmnic sau de Buzău. Dar vremurile noi care se întrezăreau impuneau ca în scaunul Ungrovlahiei să fie așezat un ierarh de neam român, cu aleasă viață duhovnicească și cu adâncă învățătură teologică.

Convingându-se de vrednicia celui propus de divan, în ziua de 8 ianuarie 1823 domnitorul a întărit „anaforaua” divanului, în 9 ianuarie noul ales a fost hirotonit ieromonah și hirotesit arhimandrit, iar în ziua următoare, deci la 10 ianuarie, a fost hirotonit întru arhiereu în catedrala mitropolitană din București.

Învestitura și înscăunarea i s-a făcut la 11 ianuarie 1823, cu ceremonialul îndătinat. În felul acesta, în câteva zile smeritul ierodiacon Grigorie de la Căldărușani a ajuns întâistătător al Bisericii din Țara Românească, fiind cunoscut în istoria Bisericii române sub numele de Grigorie IV Dascălul.

Viața de mirean

Înainte de a înfățișa realizările sale ca mitropolit, se cade să cunoaștem câteva date din viața noului vlădică, până în ianuarie 1823. Era originar din București, născut în 1765, primind din botez numele de Gheorghe. Tradiția afirmă că numele său de familie ar fi fost Miculescu.

A urmat cursurile vestitei școli de la Sfântul Sava, care durau pe atunci 12 ani. Aici a învățat temeinic limbile latină și greacă (cu renumitul dascăl Lambru Fotiadis), iar dintre celelalte studii, mai ales cele teologice. În jurul anului 1790, a părăsit școala, împreună cu doi colegi, Gherontie și Dorotei – trimiși la studii de starețul Paisie –, îndreptându-se spre mănăstirea Neamț.

Viața monahală

Activitatea tipografică

Acolo, tânărul Gheorghe a fost tuns în monahism de însuși Paisie, schimbându-i-se numele în Grigorie, potrivit pravilei călugărești, și în curând a fost hirotonit ierodiacon.

Tânărul ierodiacon Grigorie, împreună cu prietenul său Gherontie, au început acum să tălmăcească felurite cărți de învățătură din limba greacă în limba română. Un timp au lucrat la Neamț, apoi la București.

În 1799 au izbutit să scoată la tiparnița Mitropoliei din București prima lor lucrare comună, intitulată „Carte folositoare de suflet”, tradusă și tipărită din porunca mitropolitului Dositei „spre folosul cel de obște”. Este prima tălmăcire românească a acestei cărți, fiind retipărită apoi în anul 1800 (în 1819 s-a tipărit o altă ediție, la Iași). Lucrarea era un fel de îndreptar pentru taina sfintei mărturisiri. În 1801 au tipărit a doua tălmăcire comună: „Chiriacodromionul la Evanghelii”, scris de învățatul arhiepiscop de neam grec Nichifor Theotochi al Astrahanului (f. 1800).

Paralel cu osteneala traducerilor, ierodiaconul Grigorie a fost însărcinat de mitropolitul Dositei să poarte grijă și de biblioteca Mitropoliei din București.

În 1802, Gherontie și Grigorie erau din nou în mănăstirea Neamț. În anul următor, scaunul mitropolitan de la Iași a fost ocupat de Veniamin Costachi, care cunoștea pe cei doi călugări de mai mult timp. La îndemnul său, au început să tălmăcească alte lucrări, care au ieșit apoi de sub teascurile tipografiei mitropolitane din Iași.

Plecarea în Sfântul Munte

Războiul ruso-turc din anii 1808-1812 a întrerupt activitatea celor doi monahi cărturari, iar mitropolitul Veniamin a fost nevoit să-și părăsească scaunul și să se retragă la mănăstirea Neamț, unde a înființat o nouă tipografie. Și-a reocupat scaunul mitropolitan după încheierea păcii de la București din 1812.

În toamna aceluiași an, Gherontie și Grigorie, împreună cu duhovnicul Calinic din mănăstirea Secu, au pornit într-o călătorie spre Sfântul Munte Athos, să se închine în mănăstirile de acolo și să cunoască pe unii călugări cu viață îmbunătățită.

La reîntoarcere, au fost jefuiți și chinuiți de tâlhari în apropierea orașului Filipopolis (azi Plovdiv, în Bulgaria), fapt care a pricinuit moartea lui Gherontie.

Înapoi la Neamț

Rămas singur, ierodiaconul Grigorie și-a continuat ostenelile cărturărești, traducând și tipărind alte cărți. Acum a tipărit la Neamț, în tipografia înființată de mitropolitul Veniamin, trei din traducerile rămase de la Gherontie.

Tot la mănăstirea Neamț, ierodiaconul Grigorie a tipărit în 1816 o traducere proprie, anume lucrarea teologului grec Atanasie de la Păros: Ἐπιτομὴ τῶν θείων δογμάτων, adecă arătare sau adunare pre scurt a dumnezeieștilor dogme ale credinții. Traducerea a fost făcută la îndemnul episcopului Iosif al Argeșului, care semna și prefața. Cartea cuprindea și alte câteva traduceri mai mărunte, îndeosebi privitoare la deosebirile dintre ortodocși și catolici.

La rugămintea călugărilor nemțeni, ierodiaconul Grigorie a alcătuit și tipărit Viața cuviosului părintelui nostru starețului Paisie (19 pagini, intercalate în lucrarea Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare, Neamț, 1817).

La Căldărușani

După acestea, Grigorie a părăsit pentru totdeauna mănăstirea Neamț, așezându-se — poate prin grija episcopului Iosif al Argeșului — la mănăstirea Antim din București. De aici s-a retras la mănăstirea Căldărușani, așezământul monahal reorganizat de Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul mănăstirilor Cernica și Căldărușani. Acolo a trăit în rugăciune și viață curată și tălmăcind în românește felurite cărți folositoare de suflet. La îndemnul episcopului Iosif al Argeșului a tradus și tipărit la București lucrările: Cuvinte șase pentru preoție ale Sf. Ioan Gură de Aur și ale altor trei sfinți părinți, trei epistolii canonicești Împotriva simoniei (1820), cu prefața mitropolitului Dionisie Lupu, Cuvânt pentru preoție a Sf. Grigorie de Nazianz (1821).

În liniștea mănăstirii Căldărușani și în mijlocul trudei cărturărești l-a surprins alegerea de mitropolit al Ungrovlahiei, în ianuarie 1823, în împrejurările relatate în introducere.

Activitatea mitropolitană

Introducere

Deși o viață întreagă s-a îndeletnicit numai cu tălmăcirea cărților și cu respectarea pravilei călugărești, în duhul tradiției paisiene, mitropolitul Grigorie s-a dovedit a fi un ierarh destoinic întru purtarea cârjei vlădicești, înfăptuind o seamă de lucruri vrednice de pomenire.

Când a ajuns Grigorie în scaun, a găsit o situație foarte grea. Țara era istovită și secătuită atât de războiul ruso-turc și de ocupația țaristă din 1808—1812, cât și de mișcările revoluționare din 1821 (Eteria și revoluția lui Tudor Vladimirescu). Scaunele vlădicești sufragane erau vacante, datoriile Mitropoliei — lăsate de ultimii vlădici — erau mari, abuzurile administrației bisericești se făceau simțite peste tot, numărul preoților hirotoniți necanonic de vlădici greci de peste Dunăre crescuse, dările la care erau obligați preoții se înmulțiseră peste măsură, majoritatea mănăstirilor țării erau în mâna călugărilor greci și în ele intraseră felurite deprinderi rele. Chiar și în timpul păstoririi mitropolitului Grigorie, a izbucnit un nou război între ruși și turci (1828—1829), cu urmări nefavorabile pentru Țara Românească și pentru mitropolit însuși. Iată deci, atâtea împrejurări neprielnice, cărora mitropolitul Grigorie Dascălul a trebuit să le facă față.

Instalarea episcopilor

Una dintre primele sale griji arhipăstorești a fost aceea de a completa scaunele vacante ale celor trei eparhii sufragane cu vlădici de neam român: Grigorie Rîmniceanu la Argeș (februarie 1823), Neofit la Râmnic (aprilie 1824) și Chesarie la Buzău (aprilie 1825). Cu acești episcopi (la care se adaugă Ilarion la Argeș, ales pentru a doua oară în 1828), Grigorie Dascălul a îndrumat viața bisericească din Țara Românească pe adevăratele ei făgașuri, până la moartea sa.

Adeseori convoca pe episcopii sufragani în București, pentru a adopta anumite măsuri de interes general bisericesc sau de stat, ori le trimitea felurite îndrumări cu privire la activitatea lor pastorală-bisericească.

Oprirea hirotoniilor necanonice

Pentru că mulți preoți erau hirotoniți peste Dunăre (Vidin, Vrața și în alte părți), mitropolitul Grigorie a adresat o scrisoare patriarhului din Constantinopol, în aprilie 1824, cerându-i să oprească acele hirotonii necanonice.

Patriarhul Antim, împreună cu cei zece membri ai sinodului său, i-au pus de îndată în vedere mitropolitului din Vidin să înceteze hirotoniile de preoți pentru Țara Românească. În anul următor, a intervenit la domnul țării, cerându-i și acestuia să oprească abuzul cu hirotoniile la Vidin, iar preoții hirotoniți acolo să fie puși la bir.

El însuși slujea adeseori și făcea hirotonii „fără nici un ban” (într-un an a făcut 72 de hirotonii).

Grijă față de preoțime

A purtat o grijă deosebită preoților și familiilor lor.

Astfel, a desființat obiceiul de a da preoților Sfântul Mir pe bani. A intervenit la autoritatea de stat ca preotesele și diaconesele văduve, precum și „copiii sărmani de preoți” să fie scutiți de bir. Milosteniile pe care le acorda văduvelor, orfanilor și săracilor erau cunoscute tuturor. Pentru că protopopii făceau numeroase abuzuri cu prilejul strângerii dărilor, mitropolitul l-a informat pe domn, cerând să se pună rânduială, stabilind taxele pe care urmau să le încaseze protopopii la sfințirile de biserici, la judecățile făcute înaintea lor, la cercetarea bisericilor, precum și în legătură cu așa-numita dare a „bastonului”, pe care o dădea protopopului fiecare preot și diacon. Se înțelege că toate acestea erau mult reduse față de trecut.

În același timp, mitropolitul a desființat anumite dări: darea pentru adeverința de hirotonire și de duhovnicie, aceasta fiind „un obicei vătămător de suflet și neprimit Bisericii”, precum și „darea cîrjei”, pe care o plătea fiecare preot și diacon din Țara Românească la înscăunarea unui nou mitropolit, ea fiind venitul său personal.

Grijă față de educație

În calitatea sa de prim efor al școlilor din Țara Românească, mitropolitul Grigorie a acordat și acestora o atenție deosebită.

Este cunoscută o scrisoare a sa către episcopul Chesarie al Buzăului, prin care cerea să înființeze două școli românești, la Buzău și la Focșani, precum și o școală în județul Săcuienilor (la Bucov sau la Urlați), urmând ca dascălii lor să fie plătiți de Episcopie. S-a interesat îndeaproape de școala de la Sfântul Sava din București, mai ales de pregătirea și recrutarea cadrelor didactice (în 1824 l-a trimis pe Petrache Poenaru la studii în Apus). Tot el a stăruit ca fiecare eparhie să-și înființeze câte un seminar teologic, cu cheltuiala ei (legea pentru înființarea de seminarii cu câte patru clase a fost votată de Obșteasca Adunare a țării la 2 noiembrie 1834 și promulgată în mai 1835). Seminariile eparhiale s-au deschis însă numai după moartea mitropolitului, în 1836 (București, Buzău și Argeș) și 1837 (Râmnic).

Achitarea datoriilor

Situația mitropoliei

O problemă grea căreia a trebuit să-i facă față mitropolitul Grigorie a fost aceea a datoriilor Mitropoliei, lăsate de înaintașii săi în scaun, Dositei Filitti, Nectarie Moraitul și Dionisie Lupu, care se ridicau la sute de mii de lei. În tot cursul păstoririi sale, Mitropolia a plătit mereu din aceste datorii, lichidându-le cu multă greutate.

Situația mănăstirilor

Trebuie amintit și faptul că deși erau împovărate cu datorii, Mitropolia și mănăstirile neînchinate și chiar cele închinate au venit și în sprijinul țării, ajutând-o la acoperirea propriilor ei datorii, cu peste un milion de taleri. Printr-o mai bună chivernisire a proprietăților Mitropoliei, ca și prin înlăturarea anumitor cheltuieli, mitropolitul a izbutit să-i sporească veniturile și să facă față atât datoriilor cât și cheltuielilor curente.

Mitropolitul Grigorie a căutat să pună rânduială și în viața mănăstirilor închinate la Locurile Sfinte din Răsărit, care ajunseseră în paragină, fiind pline de datorii. Starea lor tristă este înfățișată într-o plângere adresată înaltei Porți la 6 noiembrie 1825, de ierarhii țării, de egumenii unor mănăstiri neînchinate și de peste 90 de boieri, în care arătau că țara

a pătimit răutăți de la neamul grecilor din ceasul ce s-au încuibat în pămîntul nostru, au cunoscut și prăpădenia ce au făcut mănăstirilor țării călugării greci, care prin viclenile lor mijloace și fățarnicile lingușiri au fost intrat nu numai pe la toate mănăstirile țării, adică și la ale țării și la cele alăturate la cele de jos (= Locurile Sfinte, n.n.), ci și la scaunele arhierești ale mitropoliei și la ale episcopiilor, prin groaznice dări de bani la domnii greci și la miniștrii lor, pînă cînd în cea după urmă le-au adus în desăvîrșită prăpădenie și înrobire de datorii...

Redresările făcute

Starea grea în care ajunseseră mănăstirile țării în epoca fanariotă a determinat pe mitropolitul Grigorie și pe boierii din divan ca, la 9 martie 1823, să prezinte domnitorului o „anaforă”, prin care propuneau să se numească egumeni de neam român și să se întocmească inventare cu averile mănăstirilor. Propunerile pe care domnul le-a și aprobat, în aprilie 1823, într-o atmosferă de mare însuflețire, au dus la așezarea egumenilor români în locul grecilor. Cu acest prilej, învățatul protosinghel Naum Rîmniceanul, numit egumen la mănăstirea Sfinții Apostoli, a ținut o cuvântare ocazională, în fața domnului, a ierarhilor și a boierilor din divan.

În anii următori, s-a oprit în parte trimiterea de bani la Locurile Sfinte, până ce se vor plăti datoriile mănăstirilor respective. Apoi, s-a înființat o „casă a mănăstirilor” – cu trei membri – care să stabilească bugetul fiecărei mănăstiri și sumele care să se trimită mănăstirilor de la Locurile Sfinte. Fără îndoială că, dacă s-ar fi putut înfăptui aceste gânduri bune ale mitropolitului și ale boierilor din divanul țării, starea mănăstirilor din Țara Românească ar fi fost cu totul alta în viitor.

Ripostele grecești

Dar, îndată după ce s-au luat aceste măsuri, călugării greci au început o luptă aprigă pentru redobândirea privilegiilor pierdute. Convenția ruso-turcă de la Akkerman din 1826, ca și războiul ruso-turc din 1828-1829 (cu ocuparea țărilor române de trupele țariste la sfârșitul lunii aprilie 1829), au dus la repunerea călugărilor greci în drepturile pe care le avuseseră până în 1823. Încă în iulie 1827, Poarta a dat un firman prin care se încredința din nou călugărilor greci administrația mănăstirilor închinate. Desigur, această dispoziție a produs o adâncă tulburare în viața bisericească a țării, fiindcă se vedeau năruite toate strădaniile depuse în ultimii ani pentru redresarea mănăstirilor distruse de greci, fiind acum din nou în primejdie de a fi jefuite de ei.

După ce domnul și Adunarea Obștească au luat cunoștință de cuprinsul firmanului din iulie 1827, la îndemnul mitropolitului, s-a întocmit o anaforă către domn, prin care se arătau toate drepturile țării asupra mănăstirilor închinate, cerând ca „egumenii greci ce se vor orândui acum să fie îndatorați a le ocârmui în tocmai după glăsuirea testamenturilor ctitoricești”. Cerea, de asemenea, ca „să nu lipsească de asupra egumenilor privegherea Sf. Mitropolii, a Logofeției și a neamurilor ctitoricești”.

Protestele lor au rămas fără rezultat, iar mănăstirile închinate au ajuns din nou sub ocârmuirea egumenilor greci, care au fost înlăturați abia peste vreo patru decenii, prin actul secularizării averilor mănăstirești, săvârșit sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

Exilul mitropolitului

Contextul istoric

A fost menționat mai sus că în aprilie 1828 a izbucnit un nou război ruso-turc, încheiat prin pacea de la Adrianopol din 2/14 septembrie 1829. Din aprilie-mai 1828 până în aprilie 1834, cele două Principate au stat sub ocupație rusească. În locul domnilor celor două țări, care s-au retras (mitropolitul Grigorie a fost pentru câteva zile și locțiitor de domn sau caimacam), s-a instituit o administrație militară rusească, în frunte cu contele Feodor Pahlen, numit președinte al Adunărilor (divanurilor) celor două țări. În noiembrie 1829, funcția de președinte al divanurilor a fost încredințată generalului Pavel Dimitrievici Kiseleff, comandantul trupelor rusești din Principate în timpul războiului, pe care a deținut-o până în aprilie 1834.

Prin tratatul de la Adrianopol, s-au înapoiat Țării Românești cele trei raiale: Brăila, Turnu și Giurgiu. Odată cu stăpânirea politică, s-a întins aici și jurisdicția bisericească, desființându-se Mitropolia Proilaviei (Brăila). Teritoriile aparținătoare de raiaua Brăila au fost alipite la eparhia Buzăului, iar cele ale fostelor raiale Turnu și Giurgiu la Mitropolie.

Conflictul cu stăpânirea rusă

În curând, mitropolitul Grigorie a ajuns în conflict cu noua stăpânire rusească, din pricina măsurilor luate în problema mănăstirilor închinate în primii ani de arhipăstorire, dar mai ales pentru faptul că nu a acceptat instituirea de noi dări, angarale și podvezi asupra preoților și a poporului și la reașezarea așa-numitei dări a „cîrjei” (câte doi galbeni de preot), care să fie trimisă nepoatei boierului Barbu Văcărescu, căsătorită cu generalul rus Bagration, pentru acoperirea multelor datorii ce le făcuse în Petersburg, unde ducea o viață ușoară.

În fața acestor cereri, mitropolitul a stat „ca un zid nemișcat”, socotind că este „un lucru cu totul diavolesc”, să strângă bani de la preoți „pentru cheltuiala acelei muieri”, după cum se exprima el însuși într-o scrisoare. Din aceste pricini, la 24 ianuarie 1829, contele Pahlen anunța pe mitropolit că din dispoziția țarului Rusiei era înlăturat din scaun și trimis în surghiun la Chișinău, urmând ca treburile Mitropoliei să fie conduse de episcopul Neofit al Râmnicului.

Mitropolitul și-a primit soarta cu resemnare, așa cum se cuvine unui adevărat arhiereu, socotind „fără nici o mustrare de știință pentru depărtare, că nu iaste din voia mea, ci din pricina celor ce au voit să negustorească Biserica lui Hristos”, cum scria el mai târziu. A plecat din București — cu câțiva însoțitori — la 10 februarie, ajungând la Chișinău abia la 29 martie 1829 (au stat mai multe zile în carantină la Leova).

A rămas acolo aproximativ doi ani și zece luni. În tot acest timp, a purtat o bogată corespondență cu episcopul Neofit al Râmnicului, devenit locțiitor de mitropolit, dându-i felurite îndrumări privitoare la afacerile Mitropoliei sau cerându-i cărți — fie din cele traduse de el, fie din altele — pentru credincioșii de acolo. În același timp, a continuat să traducă noi cărți în românește.

La Buzău

Activitatea culturală

După încheierea păcii de la Adrianopol între ruși și turci (2/14 septembrie 1829), mitropolitul, dar și divanul țării, au cerut întoarcerea sa în țară, dar fără rezultat. Eliberarea sa din surghiun i-a venit abia în decembrie 1831, părăsind Chișinăul la 12 ianuarie 1832. Ajuns la Buzău în februarie 1832, a trebuit să rămână aici mai bine de un an.

Dintr-o scrisoare a generalului Kiseleff se pot reține aceste cuvinte care arată restul reținerii mitropolitului la Buzău: „Cum însă prezența la București a unui om al cărui caracter și exilul ce l-a suportat ar fi putut — mai cu seamă într-un moment în care Adunarea generală ordinară era în plină activitate — să servească de pretext răuvoitorilor să se grupeze în jurul lui și să-l arate ca o victimă a patriotismului său, mitropolitul a fost rugat să se oprească vremelnic la Buzău...”. I s-a cerut acum și demisia din scaun, dar mitropolitul a răspuns: „Dumnezeu mi-a dat suflet și eparhie și când îmi va ieși sufletul, atunci voiu lăsa eparhia...”.

La Buzău, mitropolitul n-a irosit timpul, ci a înființat o tipografie, în care s-au imprimat câteva din traducerile făcute în timpul exilului de la Chișinău. Toate aceste cărți, deși s-au tipărit cu mari cheltuieli, au fost împărțite „în dar” preoților și credincioșilor.

Reîntoarcerea

La 13 aprilie 1833, mitropolitul a părăsit Buzăul, îndreptându-se spre mănăstirea Căldărușani, lăsând sub tipar câteva lucrări. Aici i s-a trimis un exemplar din Regulamentul Organic votat de Adunarea obștească extraordinară în 1831, pentru a-și face observațiile sale. Mitropolitul a aprobat textul, făcând scurte observații asupra unor chestiuni privitoare la viața bisericească, admise apoi și de generalul Kiseleff.

Probabil răspunsul favorabil al mitropolitului a dus la rechemarea sa în scaun, la 22 august 1833, după o ședere de patru luni la Căldărușani. Exilul său durase patru ani, șase luni și 11 zile.

Ultimii ani

Racla cu moaștele Sf. Ierarh Grigorie Dascălul (la Mănăstirea Căldărușani)

Ultimele activități arhipăstorești

Reașezat în scaunul mitropolitan, deși era bătrân și bolnav, a început din nou să îndrume buna desfășurare a vieții bisericești. Astfel, a instituit o comisie „de fețe bisericești și de boieri”, cu care a întocmit două proiecte: unul pentru organizarea mănăstirilor neînchinate, prin care se prevedea ca acestea „să se aducă în bună stare”, iar prisosul veniturilor lor să se verse „în casa de rezervă”, iar al doilea, „pentru seminarii, protopopi și preoți”, prevedea înființarea a patru seminarii eparhiale, cu cheltuiala eparhiilor respective, fixa numărul protopopilor la 40 pentru întreg Principatul și un preot în fiecare sat sau cătun, iar dacă numărul caselor trecea de 50, doi preoți, urmând să fie scutiți de clacă și de dijmă.

În primăvara anului 1834, s-au început lucrările de refacere a catedralei mitropolitane din București, dar au fost isprăvite abia în 1839.

Cu puțin timp înainte de moarte, a pus sub tipar — la Căldărușani — Viețile Sfinților, în 12 volume, după prima ediție de la Neamț (1807—1815). Grigorie mărturisește faptul că vedea aceste scrieri „atât de folositoare pentru formarea duhovnicească și luminarea sufletelor credincioșilor”. După cum se poate afla din prefața primului volum, pe septembrie, semnată de ieromonahul Macarie Psaltul, însărcinat cu corecturile și tipărirea, mitropolitul Grigorie n-a văzut ieșind de sub tipar decât volumele pe septembrie și octombrie, trecând la cele veșnice, în timp ce se tipărea volumul pe noiembrie.

Adormirea

Bătrân — în vârstă de 69 de ani — și obosit de truda cărturărească de o viață întreagă, dar și de necazurile exilului, mitropolitul Grigorie a închis ochii pentru totdeauna în ziua de 22 iunie 1834. Rămășițele sale pământești — așezate în scaun — au fost depuse într-un mormânt boltit, lângă catedrala mitropolitană din București. La înmormântare a vorbit episcopul Ilarion al Argeșului. După șapte ani, oasele i-au fost duse la mănăstirea Căldărușani, unde se găsesc și azi, în pridvorul bisericii mari.

Proslăvirea

Întreaga sa viață și lucrare a fost un exemplu de sfințenie și de iubire pentru cei pe care i-a păstorit.

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte în slujba Bisericii și a celor pe care i-a păstorit, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 20 octombrie 2005, a hotărât ca mitropolitul Grigorie „Dascălul” să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 mai 2006, în Catedrala Patriarhală din București.

Cinstitele sale moaște se află în prezent la Mănăstirea Căldărușani, așezate la loc de cinste într-o raclă de argint aurit cu medalioane ce reprezintă scene din viața sfântului.

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea):

Preacinstit truditor în ogorul dumnezeieștilor slove, înțelepte următor al Sfinților Părinți, blând povățuitor al Ungrovlahiei, numai cu smerenia ai biruit meștesugul celor potrivnici. Pentru aceasta, Sfinte Ierarhe Grigorie, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace și mare milă.

Condac (glasul întâi):

Apărător neînfricat al dreptei credințe și mijlocitor milostiv poporului celui asuprit te-a avut pe tine Biserica Țării Românești, Sfinte Ierarhe Grigorie, că pe preoți și credincioși i-ai povățuit, pe tineri i-ai învățat și pe orfani i-ai ocrotit, iar scrierile tale și înțeleptele învățături au rămas tezaur neprețuit Bisericii noastre dreptmăritoare.

Surse

Legături externe


Casetă de succesiune:
Grigorie Dascălul
Precedat de:
Dionisie al II-lea
Mitropolit al Ungro-Vlahiei
1823-1834
Urmat de:
Neofit al II-lea