Stâlpii Ortodoxiei

Cei trei Stâlpi ai Ortodoxiei

Sintagma Stâlpii Ortodoxiei se referă la Sfinții Fotie cel Mare (820-893), Grigorie Palama (1296-1356) și Marcu al Efesului (1392-1444).

Stâlpii Ortodoxiei

Fotie cel Mare

Sf. Fotie cel Mare a fost un recunoscut învățat, profesor la Universitatea din Constantinopol și îndrumător al Sf. Chiril care, împreună cu Sf. Metodie, a condus încreștinarea popoarelor slave. Însă lucrurile pentru care a rămas cel mai faimos sunt participarea sa în așa-zisa schisma fotiană și mai ales exonerarea sa în Sinodul din Constantinopol din 879-880, numit și Sinodul VIII Ecumenic.

Astfel, prin scrierile sale ce au clarificat perniciozitatea și absurditatea ereziei filioque, Sf. Fotie a apărat Ortodoxia de alunecări într-o vreme în care Roma încerca să răspândească această dogmă falsă, iar unii ortodocși i se arătau favorabili. Într-adevăr, Sf. Fotie a fost în cele din urmă exilat deoarece unii bizantini doreau o împăcare cu Roma în ciuda ereziilor susținute de papă.

Grigorie Palama

Câteva sute de ani mai târziu, Sf. Grigorie Palama, la fel ca Sf. Fotie cel Mare, va fi nevoit să clarifice dogma ortodoxă împotriva dogmelor străine, în Sinodul din Constantinopol din 1341-1351, numit și Sinodul IX Ecumenic. De data aceasta, Roma nu mai reprezenta doar un episcopat aflat în eroare, ci o cu totul altă confesiune numită catolicism. Separarea Romei de Biserica Ortodoxă a arătat faptul că occidentalii aveau neînțelegeri nu doar în privința relațiilor dintre Persoanele Sfintei Treimi, dar și în privința „esenței” lui Dumnezeu.

Așadar, încă o dată, un Stâlp al Ortodoxiei s-a ridicat pentru a corecta greșelile ce se răspândeau în spațiul ortodox, într-o altă perioadă grea: mulți bizantini voiau ajutor militar de la Apus, și erau dispuși să facă compromisuri de credință pentru aceasta.

Marcu al Efesului

Situat cronologic ca ultimul dintre cei trei Stâlpi ai Ortodoxiei, Sf. Marcu al Efesului era un arhiepiscop, prezent la Sinodul de la Ferrara-Florența. Acolo, s-a remarcat ca fiind singurul episcop opus adoptării ereziilor catolice, inclusiv a ereziei filioque. Întors în Constantinopol, a condus o mișcare anti-unionistă care, în final, a triumfat, păstrând credința Ortodoxă curată cu prețul pierderii imperiului bizantin.

Discuție

Diferențe

Acești trei Stâlpi ai Ortodoxiei demonstrează unele diferențe: Sf. Fotie și Sf. Palama amândoi sunt asociați cu sinoade care sunt considerate ecumenice de unele jurisdicții, pe când Sf. Marcu este asociat cu împotrivirea sa față de un sinod tâlhăresc. De asemenea, cei trei au trăit în perioade diferite și uneori au avut preocupări teologice diferite: Sf. Fotie și Sf. Marcu au fost îndeosebi preocupați de combaterea ereziei filioque pe când Sf. Palama a fost preocupat cu combaterea neînțelegerilor legate de natura dumnezeiască.

Asemănări

De vreme ce Stâlpii Ortodoxiei sunt amintiți împreună, este puțin surprinzător că cei trei sunt mai degrabă asemănători decât diferiți. Deși au trăit în perioade diferite, toți au trăit în perioada de după al VII-lea Sinod Ecumenic, înainte de căderea Bizanțului. De asemenea, deși disputele din care au făcut parte au avut loc în sinoade diferite, activitatea lor mereu a constat în principal în apărarea dogmelor Ortodoxe împotriva influențelor străine.

Mai precis, este imposibil de evitat faptul că acești Stâlpi ai Ortodoxiei au luptat cu toții împotriva influențelor apusene. De fapt, se poate observa, cu toții au luptat împotriva influențelor dogmatice apusene, spre pierderea puterii pământești a Imperiului Bizantin. Atât schisma fotiană cât și cruciadele ce au urmat au făcut un lucru destul de clar: Roma era dispusă să ofere ajutor bizantinilor în schimbul supunerii lor față de scaunul papal. Într-adevăr, chiar și înainte de cruciada a IV-a, de fiecare dată când papalitatea reușea că preia controlul unui episcopat, se insista să se introducă ierarhie latină, nu greacă. Așadar, nu e de mirare că în timpul disputelor trăite de fiecare Stâlp al Ortodoxiei, exista un curent însemnat în favoarea apusenilor, sau, mai exact, în favoarea „Unirii” sau primirea dogmelor false.

Concluzie

Astfel, se poate observa, Stâlpii Ortodoxiei se remarcă nu doar prin activitatea sinodală din anumite perioade, ci, mai general văzut, prin promovarea valorile duhovnicești în favoarea valorilor pământești. Pe când partidele opuse lor își doreau doar supraviețuirea imperiului, Stâlpii Ortodoxiei primeau chiar și căderea imperiului în schimbul păstrării dogmei adevărate.

Nu este de mirare că sintagma „Stâlp al Ortodoxiei” a fost folosită și în trecut: Sfântul Împărat Teodosie cel Mare l-a numit pe Sf. Grigorie de Nyssa stâlp al Ortodoxiei deoarece a apărat credința ortodoxă la al II-lea Sinod Ecumenic împotriva ereticilor pnevmatomahi. De fapt, se poate observa în istoria Bizanțului că la fiecare sinod ecumenic a existat o împotrivire a puterilor lumești: monofizitismul, monotelismul, iconoclasmul, și alte curente au avut cu toate susținere imperială în anumite momente, deoarece acceptarea unor compromisuri părea să promită o mai mare putere pământească. Așadar, nu e surprinzător că iconoclasmul se termină cu „Biruința Ortodoxiei” după ce monahii și femeile pioase au reușit să reziste atitudinii compromițătoare a unor împărați eretici.

Sf. Fotie a început această mișcare a Stâlpilor ai Ortodoxiei într-o perioadă în care Bizanțul trebuia să își aleagă viitorul: să continue o luptă grea împotriva forțelor crescânde din Orient sau să formeze o alianță cu Roma care creștea sub tutela noului imperiu franc. A doua opțiune, Sf. Fotie a observat, se putea face doar prin compromis dogmatic. Lupta Sf. Fotie a dus la o renaștere bizantină în perioada macedoneană, dar a rămas adevărat faptul că Imperiul Bizantin avea nevoie de ajutorul militar al Apusului pentru a-și continua existența. Mulți împărați au înțeles asta înainte și după 1054, punând mare presiune pe ortodocși să-și compromită credința. Așadar, pentru ca Ortodoxia să se păstreze curată, Dumnezeu a chemat Stâlpi ai credinței care să rămână neclintiți în fața invaziilor barbare, susținând decizii ce nu puteau duce decât la pierderea Imperiului Bizantin, știind doar că Iisus Hristos a spus: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”.

A se vedea și

• Părinții capadocieni

Surse

• Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.
• Kallistos Ware. The orthodox church, Baltimore, Maryland, Penguin Books, 1963.