Legea organică din 1872
Legea organică din 1872 a continuat schimbările din Regulamentul Organic și din cadrul reformelor lui Alexandru Ioan Cuza, înspre a acorda statului puteri adiționale și uneori necanonice în administrarea Bisericii. Pe de altă parte, a pus bazele Sfântului Sinod și a avansat și interesele de autocefalie a Bisericii române, documentul numind Biserica română „autocefală” deși nu avea încă recunoaștere de drept.
Pe baza acestei legi, în anii următori s-au întocmit numeroase regulamente (e.g. Legea clerului mirean și a seminariilor și Legea Consistoriului Superior Bisericesc discutată mai jos), care urmăreau să pună rânduială în diferite sectoare din viața bisericească. Aceste noi regulamente se ocupau cu atribuțiile de precădere ale mitropolitului primat, alegerea arhiereilor titulari, disciplina bisericească, disciplina monahală, întreținerea clerului, administrarea bunurilor bisericești, revizuirea și tipărirea cărților de cult, revista Biserica Ortodoxă Română și altele.
Cuprins
Introducere
Context
După reformele lui Alexandru Ioan Cuza, se cerea revenirea la canoane și la vechile rânduieli bisericești. Așadar, în anul 1867 s-a alcătuit un proiect de Lege organică pentru Biserica Ortodoxă Română, care, în 1869, a fost trimis spre avizare și Patriarhiei ecumenice. Patriarhul Grigorie VI (1867-1871) a răspuns la începutul anului 1870, stăruind ca în noua lege să se prevadă ca după alegerea mitropolitului Ungrovlahiei, să se ceară din partea Patriarhiei ecumenice tomosul de recunoaștere, ca mitropoliții țării să-l pomenească la slujbe, iar Sfântul Mir să fie cerut numai de la Constantinopol.
Acest proiect a fost apoi votat de Camera Deputaților (4 decembrie 1872) și de Senat (11 decembrie 1872) și sancționat la 14/26 decembrie 1872, sub numele de Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți, cum și a constituirii Sinodului Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române.
Încheierea „luptei pentru canonicitate”
Capitolul I al acestei legi prevedea ca alegerea ierarhilor să se facă de un colegiu electoral compus din cei doi mitropoliți, din episcopii eparhioți, din arhiereii titulari români și din toți deputații și senatorii ortodocși în funcție. Președinția acestui colegiu o avea mitropolitul primat, iar în lipsa lui, mitropolitul Moldovei sau cel mai vechi episcop în hirotonie.
Mitropoliții se alegeau dintre episcopii eparhioți, iar aceștia dintre cei opt arhierei titulari. Ei trebuiau să fie de neam român, în vârstă de cel puțin 40 de ani, iar în ce privește studiile, se prevedea că numai după 20 de ani de la promulgarea legii se va cere titlul de licențiat sau de doctor în teologie. Alegerea se făcea cu majoritatea voturilor și era întărită de domn. Prin art. 28 al Legii era recunoscută existența legală a ierarhilor decretați în 1865. În felul acesta, s-a terminat „lupta pentru canonicitate”, cu frământările ei.
Problemele legii
Introducere
Legea avea o mare scădere, care a dăinuit în Biserica Ortodoxă din România până după 1918 și anume că alegerea mitropoliilor și a episcopilor era încredințată unui colegiu, în componența căruia intrau, — pe lângă membrii Sfântului Sinod — toți deputații și senatorii ortodocși în funcție.
Cu alte cuvinte, numărul laicilor, adesea necunoscători ai problemelor bisericești, era cu mult mai mare decât al membrilor Sfântului Sinod. Clerul de mir și cu atât mai puțin clerul monahal nu aveau niciun reprezentant în acest colegiu. Se înțelege că în astfel de condiții, alegerea ierarhilor stătea sub influența intereselor politice ale timpului.
Restrângerea candidaților la mitropolie
Pe lângă aceasta, cum a fost arătat, mitropoliții se alegeau dintre cei șase episcopi eparhioți, iar episcopii dintre cei opt arhierei titulari, deci, era vorba de un cerc restrâns de eligibili. Această măsură era împotriva tradiției din Biserica română, căci de multe ori au fost ridicați în scaunele mitropolitane simpli arhimandriți sau egumeni (de pildă, Teoctist I și Varlaam, în Moldova, Teodosie și Grigorie IV Dascălul, în Țara Românească).
Era însă și împotriva intereselor Bisericii, fiindcă între cei care aveau dreptul de-a fi aleși nu se aflau întotdeauna oamenii cei mai capabili.
Politicizarea Sfântului Sinod
Prin Legea organică din 1872, s-au pus și bazele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din România, menit „să păstreze unitatea dogmatică și canonică cu Biserica ecumenică, precum și unitatea administrativă și disciplinară a Bisericii naționale”.
El era format din cei doi mitropoliți, din cei șase episcopi (de Râmnic, Buzău și Argeș, ca sufragani ai Mitropoliei Ungrovlahiei; de Roman, Huși și Galați, ca sufragani ai Mitropoliei Moldovei) și din opt arhierei titulari, câte unul de fiecare eparhie, pe numele unui oraș din cuprinsul eparhiei respective.
Acești arhierei erau numiți de guvern — și întăriți de șeful statului — dintre trei candidați propuși de Sfântul Sinod. Se înțelege că erau numiți, de regulă, aceia care împărtășeau vederile politice ale partidului aflat la putere.
Arhierei titulari fără eparhie
Instituția arhiereilor titulari (fără scaun) — care nu sunt episcopi ajutători sau horepiscopi — era însă anticanonică (can. 6 al Sin. IV ec. admite hirotonia numai pe seama unei eparhii). Era însă și împotriva uzului din Biserica română, ea nefiind cunoscută în timpurile mai vechi.
Spre deosebire de arhiereii titulari de până în 1872, care erau hirotoniți pe seama unor foste eparhii ortodoxe din Răsărit, cei de acum erau hirotoniți pe seama unor orașe din țară, în care n-a existat niciodată vreun scaun episcopal („Ploieșteanul” la Mitropolia Ungrovlahiei, „Craioveanul” la Râmnic, „Rîmniceanul” (Rm. Sărat) la Buzău, „Piteșteanul” la Argeș, „Botoșăneanul” la Iași, „Băcăuanul” la Roman „Bîrlădeanul” la Huși și „Gălățeanul” — mai târziu „Constănțeanul” — la Galați).
Foarte puțini dintre acești arhierei titulari îndeplineau atribuții de vicari, așă cum îndeplinesc episcopii și arhiereii vicari de azi. Ei locuiau de regulă la București sau la Iași, îndeplinind felurite slujbe: profesori la Facultatea de Teologie și chiar la seminariile teologice, superiori ai unor mănăstiri etc. Instituția arhiereilor titulari a fost necesară atunci pentru a avea un număr de cel puțin 12 membri ai noului Sinod.
Președinția Sinodului
Președinția Sinodului o avea mitropolitul primat, iar în lipsa lui, mitropolitul Moldovei sau cel mai vechi episcop în hirotonie. Ministrul Cultelor, care trebuia să fie ortodox, participa la ședințe cu vot consultativ. Sinodul se întrunea la București, în două sesiuni, primăvara și toamna, și se ocupa cu probleme spirituale, disciplinare și judecătorești.
Legea Consistoriului Superior Bisericesc (1909)
Noua lege
Motivația
S-au descris mai sus câteva din neajunsurile Legii sinodale din 1872, și anume: cercul restrâns al celor eligibili la demnitățile de episcopi și mitropoliți, existența nejustificată a arhiereilor titulari, precum și excluderea clerului mirean și monahal de la alegerea ierarhilor. Așa cum era concepută prin Legea din 1872, Sfântul Sinod rămânea, într-un fel, izolat de restul clerului, neavând o legătură mai vie și mai activă cu preoțimea, în folosul Bisericii. De aceea, s-au ridicat în repetate rânduri voci care cereau o organizare bisericească pe temelii mai democratice, care să angajeze într-o acțiune comună toate elementele componente ale Bisericii: ierarhi, preoți și credincioși.
Unii cereau o modificare radicală a Legii sinodale din 1872, introducându-se în Sfântul Sinod preoți de mir, cărora să li se acorde aceleași drepturi ca și ierarhilor la dezbaterea tuturor problemelor bisericești, urmând să fie desființați arhiereii titulari. Alții, mai moderați, cereau menținerea organizării de atunci a Bisericii, dar cu lărgirea cercului celor ce puteau fi aleși în treapta de episcop și mitropolit, prin desființarea arhiereilor titulari, socotiți anticanonici.
Modificările aduse
Aceste motive l-au determinat pe Spiru Haret, în calitatea sa de ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, să întocmească un proiect de lege privind modificarea Legii sinodale din 1872. Proiectul său a fost votat de Parlament și apoi sancționat — la 20 martie 1909 — sub numele de Legea pentru modificarea Legii sinodale din 1872 și pentru înființarea Consistoriului Superior Bisericesc.
Prin noua Lege s-a creat, deci, o instituție separată de Sfântul Sinod, cu rol consultativ. În componența Consistoriului Superior Bisericesc intrau toți membrii Sfântului Sinod, un preot-profesor ales de colegii lui de la Facultatea de Teologie din București, un preot-profesor de la unul din seminariile teologice, ales de către profesorii tuturor seminariilor, doi stareți de mănăstiri sau schituri și 17 preoți (sau diaconi), câte trei de la București, Iași și Râmnic, câte doi de la Roman, Huși și Dunărea de Jos și câte unul de la Buzău și Argeș.
Consistoriul Superior Bisericesc avea rolul de a înfrăți clerul superior cu cel inferior și de a-i aduna laolaltă, spre a conglăsui împreună promovarea intereselor Bisericii și a fi „un adevărat parlament preoțesc, unit cu Sfântul Sinod, unde preoții să-și poată aduce și manifesta și discuta cu aleșii lor, toate dorințele legitime și canonice”. În afară de acestea, în competența Consistoriului Superior Bisericesc au intrat și o parte din atribuțiile administrative și judecătorești care mai înainte erau rezolvate numai de Sfântul Sinod, dar nu erau „esențiale dregătoriei episcopale”, precum și dreptul de a se pronunța în diferite chestiuni de administrație eparhială.
La 18 decembrie 1911, Legea a suferit unele modificări, precizându-se atribuțiile Consistoriului Superior Bisericesc. El își păstra îndoitul rol de a stabili o legătură între toți membrii Bisericii și mai ales între membrii Sfântului Sinod și clerul de mir și monahal, precum și acela de-a fi „ecoul tuturor cerințelor sufletești” ale preoțimii. Din organ de administrație și de judecată, cum era conceput în 1909, el a rămas acum numai un corp consultativ și o tribună a preoțimii, în care să-și poată da părerea asupra tuturor problemelor privind starea sa materială, culturală și morală, precum și a mănăstirilor.
Consecințele negative ale legii
Anatemele lui Gherasim Saffirin
În ciuda intențiilor bune care au dus la înființarea lui, Consistoriul Superior Bisericesc n-a izbutit să dobândească autoritatea pe care trebuia s-o aibă, iar conducerea treburilor bisericești a rămas tot în seama Sfântului Sinod și supusă intereselor politice ale vremii.
Legea Consistoriului Bisericesc a avut și anumite urmări negative asupra vieții Bisericii Ortodoxe Române din vremea aceea. Ea a dat naștere la așa-numita „criză bisericească” din Biserica română, al cărei exponent a fost episcopul Romanului, Gherasim Saffirin.
Acesta a mers atât de departe, încât în ședința sinodală din 12 octombrie 1909, a aruncat anatema asupra membrilor Sfântului Sinod, precum și asupra tuturor celor care — direct sau indirect — au contribuit la alcătuirea Legii respective, pe care el o socotea anticanonică.
Propaganda romano-catolică
Au urmat lupte aprige și frământări nu numai în sânul clerului, ci și în viața politică și laică a țării, cu atacuri vehemente în presă, cu întrebuințarea celor mai josnice mijloace pentru compromiterea Bisericii Ortodoxe și a ierarhilor ei.
De toate acestea nu era străină nici propaganda catolică din țările române, în frunte cu avocatul bucureștean Mariu Teodorian-Carada, trecut la catolicism, nepotul de frate al bancherului și moșierului craiovean Eugeniu Carada, întemeietorul Băncii Naționale a României, ajutat de câțiva preoți caterisiți, cu ajutorul cărora a scos mai multe ziare-pamflete de propagandă.
S-a mers atât de departe, încât într-un ziar de atunci s-a susținut că „rezolvarea crizei bisericești stă numai în unirea cu Biserica Romei”.
Un alt agent al propagandei catolice, italianul Iosif Frollo, i-a propus mitropolitului primat Atanasie Mironescu (1909—1911) să îmbrățișeze „unirea” cu Roma, cu întreaga Biserică Ortodoxă Română, primind, în schimb, din partea papei, titlul de „patriarh unit”. Canonicul Iosif Baud, vicarul Arhiepiscopiei catolice din București, a publicat tot atunci știrea mincinoasă că mitropolitul Calinic Miclescu ar fi îmbrățișat pe patul de moarte credința catolică. Insinuarea sa a dus la nenumărate proteste din partea preoților și credincioșilor, încât Baud a fost nevoit să părăsească țara.
Sfârșitul „crizei bisericești”
Până la urmă, susținut de câțiva preoți caterisiți și câțiva laici, sfătuiți se pare și de unii agenți ai catolicismului, Gherasim Saffirin și-a îndreptat atacurile împotriva mitropolitului primat, ajungându-se la un proces sinodal, care a produs multă tulburare în Biserică (așa-numita „criză bisericească” din anii 1909—1911).
Sfântul Sinod a cercetat acuzațiile aduse mitropolitului primat, în lunile mai și iunie 1911, găsindu-l nevinovat. Drept aceea, în ședința din 24 iunie 1911, acesta a fost achitat, iar episcopul Gherasim a fost depus din scaun. Cu toate acestea, la 28 iunie 1911, Athanasie și-a înaintat demisia din scaunul de mitropolit primat, retrăgându-se la mănăstirea Cernica, unde și-a consacrat tot timpul traducerii sau întocmirii unor lucrări de istorie.
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
