Legea și statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române
Legea și statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române (1925) a decis organizația Bisericii române după înfăptuirea Marii Uniri. De vreme ce fiecare regiune avea un caracter istorico-cultural diferit, unificarea Bisericii române cerea o conversație despre cum trebuie procedat în continuare. Această lege a fost dezvoltată îndeaproape cu procesul de înființare a Patriarhiei Ortodoxe Române.
Introducere
Actul memorabil de la 1 decembrie 1918, care consfințea unirea Transilvaniei cu România, a adus schimbări nu numai în viața statului român unitar, ci și în cea a Bisericii Ortodoxe Române. Prima îndatorire care revenea Bisericii în noua situație politică era aceea a organizării ei unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din București.
Unificarea bisericească era necesară și se impunea atât în interesul Bisericii, cât și al statului, căci felul în care era condusă Biserica dintr-o provincie a țării sau alta era cu totul diferit. Astfel, în Biserica din România exista o dependență sau subordonare aproape totală față de stat. Neexistând o precizare limpede a atribuțiilor și a poziției statului față de Biserică și invers, viața bisericească era într-o continuă frământare și instabilitate. În Biserica din Bucovina exista o mentalitate ultraierarhică și tributară împăratului de la Viena și așa-numitului „fond bisericesc” (fondul averilor Bisericii de aici, creat de Habsburgi), încât conducerea Bisericii era mai mult în mâna aparatului de stat austriac. În Basarabia, Biserica trăia în forme tipic rusești, moștenire a absolutismului țarist.
Biserica Ortodoxă din Transilvania avea o organizare cuprinsă în Statutul organic al mitropolitului Andrei Șaguna. Principiile sale de bază erau autonomia față de stat, care o apăra de un amestec sau o aservire din partea conducerii lumești și sinodalitatea, colaborarea dintre clerici (1/3) și mireni (2/3) la conducerea treburilor bisericești. Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului a cerut, în repetate rânduri (prin memorii, cuvântări etc.), adoptarea principiilor Statutului organic, dar a întâmpinat multă împotrivire din partea ierarhilor, a profesorilor de teologie și a preoților din România, care nu erau de acord cu ideea participării mirenilor la conducerea Bisericii.
Procesul legiferării
Primele discuții
La 23 aprilie 1919, Sinodul episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcătuit pe atunci numai din episcopii Ioan Papp al Aradului — care era și locțiitor de mitropolit — și dr. Miron E. Gristea al Caransebeșului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din București, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș „a forma parte integrantă a Bisericii mame din România întregită”.
În mai 1919, Consistoriul superior bisericesc, format din membrii Sfântului Sinod, din reprezentanții Facultăților de teologie (București și Cernăuți), ai seminariilor, mănăstirilor și preoțimii de mir, a început lucrările pregătitoare în vederea unificării bisericești. S-a instituit o comisie, cu delegați ai eparhiilor din toate provinciile care intraseră în componența noului stat unitar român, care a lucrat la Sinaia, în zilele de 12—15 iunie 1919, sub conducerea mitropolitului Moldovei Pimen Georgescu, pe atunci președinte al Sfântului Sinod.
La 17/30 decembrie 1919, toți mitropoliții și episcopii eparhioți, precum și arhiereii vicari din țară, s-au întrunit în ședință comună a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române.
Alegerea lui Miron Cristea
La 18/31 decembrie 1919, episcopul Caransebeșului, Miron Cristea a fost ales în scaunul de mitropolit primat, vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon Arămescu-Donici. A doua zi, 19 decembrie 1919 (sau 1 ianuarie 1920 st.n.), a fost învestit și înscăunat în noua demnitate. Alegerea unui transilvănean în scaunul de mitropolit primat era un simbol al unității statale și bisericești, mai ales că Miron Cristea făcuse parte din delegația trimisă de românii transilvăneni la București, ca să prezinte actul unirii de la 1 decembrie 1918.
Sub el, au continuat lucrările pregătitoare pentru unificarea bisericească. Astfel, la 18 septembrie 1920, s-a întrunit la București așa-numita „Constituantă bisericească”, formată din membrii Sfântului Sinod, foștii miniștri de culte, profesori de teologie și preoți de mir. Aceasta a ales din sânul ei o comisie de 15 membri (ierarhi, profesori de teologie și mireni), în frunte cu mitropolitul primat Miron, care să întocmească un proiect de Statut de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române. Ulterior, au mai fost cooptați încă doi ierarhi și trei preoți.
Elaborarea Constituției României
Comisia a redactat, între 24 septembrie și 2 noiembrie 1920, un „anteproiect de lege pentru organizarea Bisericii autocefale ortodoxe române”, care era însă complet lipsit de unitate, dar totuși urma să fie discutat în Sfântul Sinod. Deși ministrul de atunci al Cultelor, Octavian Goga, voia să prezinte cât mai curând acest anteproiect în Camera deputaților, mitropolitul Nicolae Bălan s-a opus și a cerut ca unificarea bisericească să se facă numai după elaborarea noii Constituții a României, în care să fie înscrise și principiile de organizare a Bisericii.
Prin aceasta, mitropolitul Nicolae Bălan a urmărit - și a izbutit — ca proiectul de unificare să fie supus spre ratificare Sfântului Sinod și nu parlamentului, pentru ca să fie evitat orice amestec al politicienilor vremii. Noua Constituție s-a votat de corpurile legiuitoare și s-a aprobat de șeful statului în martie 1923. La dezbaterile din Senat asupra Constituției, a luat cuvântul și mitropolitul Nicolae Bălan, care, într-un memorabil discurs, a apărat autonomia Bisericii Ortodoxe Române, principiul fundamental al organizării bisericești a românilor, potrivit căreia Biserica avea dreptul de a se organiza și conduce prin ea însăși.
În adevăr, în Constituția din 1923 (art. 22) erau înscrise și garantate atât caracterul de Biserică „dominantă” al Bisericii Ortodoxe cât și autonomia ei. S-a înscris apoi, spre respectare, și principiul participării mirenilor, alături de clerici la viața bisericească.
Legiferarea noii legi
Comisia de 15 membri a lucrat în continuare, ținând seama de principiile înscrise în noua Constituție (a doua „Constituantă” bisericească s-a întrunit între 16-24 decembrie 1921). Noi proiecte de organizare au fost puse în dezbaterea Consistoriului superior bisericesc din București, a Congreselor preoțimii din vechea Românie și din Ardeal, a Consistoriului mitropolitan și a Congresului Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului.
În martie 1925, ultimul proiect de lege, la care era alăturat și un proiect de Statut, au fost prezentate Corpurilor legiuitoare. La discuția lor în Senat, mitropolitul Nicolae Bălan a rostit un nou discurs, în care a expus și a apărat principiile organizării șaguniene, care, acum, așteptau să fie legiferate. Legea (în 46 art.) și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (cu 178 art.) au fost votate de Corpurile legiuitoare (la 24 martie în Senat și 3 aprilie în Cameră) și promulgate la [[6 mai] 1925.
Se poate spune că discuțiile purtate în vederea unificării bisericești mergeau paralel cu propunerile făcute pentru înființarea Patriarhiei.
Principiile legii
Prin Legea și Statutul de organizare din 1925, se consfințea autocefalia Bisericii române, organizată ca Patriarhie.
Diviziunea administrativă
Sub raport canonic-administrativ, ea cuprindea:
- Mitropolia Ungrovlahiei, cu cinci eparhii sufragane:
- Mitropolia Moldovei și Sucevei, cu patru eparhii sufragane:
- Mitropolia Ardealului, cu cinci eparhii sufragane:
- Mitropolia Basarabiei (înființată în 1927), cu două eparhii sufragane:
Existau apoi o Episcopie a Armatei (Inspectoratul clerului militar), cu reședința la Alba Iulia, înființată în 1921. Mai târziu, s-au înființat și alte eparhii.
Sfântul Sinod
În fruntea întregii Biserici Ortodoxe Române se afla Sfântul Sinod, „cea mai înaltă autoritate pentru chestiunile spirituale și canonice și for suprem pentru chestiunile bisericești de orice natură”, format din patriarh ca președinte și din toți mitropoliții, episcopii și arhiereii vicari în funcție.
Congresul Național Bisericesc
Ca organ deliberativ, pentru întreaga Patriarhie, funcționa Congresul Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți ai fiecărei eparhii (2 preoți și 4 mireni), aleși pe 6 ani, și care se întrunea o dată la 3 ani. În atribuțiile sale intrau probleme administrative, culturale și economice.
Consiliul Central Bisericesc
Organul executiv al Sfântului Sinod și al Congresului Național Bisericesc era Consiliul Central Bisericesc, format din 15 membri, câte 3 de fiecare Mitropolie (1 cleric și 2 mireni), membrii clerici fiind salariați permanenți, iar ceilalți onorifici.
Pentru administrarea fondului general bisericesc și a tuturor averilor comune Bisericii și a subvențiilor ce-i erau acordate de stat, se instituia o Eforie a Bisericii, formată din trei membri, un cleric și doi mireni.
Părțile constitutive
Sumar
Părțile constitutive ale Bisericii erau:
- parohia
- protopopiatul
- mănăstirea
- episcopia (arhiepiscopia)
- mitropolia
Parohia
Parohia avea ca organ deliberativ adunarea parohială; ca organ executiv și administrativ, consiliul parohial, format din 10—30 membri, în funcție de numărul credincioșilor, iar administrarea averii era încredințată epitropiei parohiale, formată din 3—5 membri. Pe lângă consiliul parohial, mai putea fi ales și un comitet parohial, care se ocupa cu înzestrarea și înfrumusețarea bisericilor, formarea și susținerea de coruri, de asistență socială etc.
Protopopiatul
Un protopopiat era format din 20—50 de parohii, condus de un protopop, ales dintre licențiații în teologie sau absolvenții de Academii teologice (în Transilvania), cu o activitate de cel puțin 5 ani. El era ajutat, acolo „unde trebuințele vor cere și împrejurările vor îngădui”, de adunarea protopopească (organ deliberativ, format din 15 sau 24 membri, 1/3 clerici, 2/3 mireni), consiliul protopopesc (organ executiv, format din 6 membri, 2 clerici și 4 mireni) și de 4 epitropi protopopești.
Episcopia / arhiepiscopia
Episcopia (arhiepiscopia) era condusă de un episcop (arhiepiscop), care conducea afacerile eparhiei ajutat de adunarea eparhială, ca organ deliberativ, formată din 45 sau 60 de membri, în funcție de întinderea teritorială a eparhiei, 1/3 clerici și 2/3 mireni și de consiliul eparhial, ca organ executiv, format din câte 6 consilieri, din care cel mult 2 puteau fi salariați (referenți), pentru fiecare din cele trei secții ale Consiliului: administrativ-bisericească, culturală și economică.
Vicari
Fiecare episcop avea un vicar (preot de mir sau călugăr), iar în caz de boală sau bătrânețe, Sfântul Sinod îi putea desemna un vicar arhiereu. Mitropoliții aveau dreptul la un vicar arhiereu, iar patriarhul la doi arhierei.
Instanțe disciplinare
Ca instanțe disciplinare se prevedeau: Judecătoria protopopească, Consistoriul spiritual eparhial (cu 3 preoți), ca prima instanță de judecată, Consistoriul spiritual mitropolitan, ca instanță de apel, la cele trei mitropolii zise "istorice" (București, Iași și Sibiu), fiecare eparhie având un delegat ales de adunarea eparhială, și Consistoriul spiritual central, ca instanță de recurs, cu câte 5 membri ordinari și 5 supleanți, numiți de Sfântul Sinod, câte unul de fiecare Mitropolie.
Alegerea membrilor
Toți membrii corporațiilor bisericești amintite, precum și ai instanțelor de judecată erau aleși pe o perioadă de 6 ani.
Alegerea episcopilor și arhiepiscopilor (care erau, în același timp, și mitropoliți) se făcea de către un Colegiu electoral, format din membrii Congresului Național Bisericesc și din membrii Adunării eparhiale a eparhiei vacante, la care se adăugau câțiva membri de drept, dacă erau ortodocși (președintele Consiliului de miniștri, ministrul Cultelor, președintele Senatului, președintele Adunării Deputaților, președintele Curții de Casație, președintele Academiei Române, rectorii Universităților și decanii Facultăților de teologie).
Alegerea patriarhului se făcea de membrii Congresului Național Bisericesc, membrii Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștilor (întrucât patriarhul era și arhiepiscop al Bucureștilor și mitropolit al Ungrovlahiei) și membrii ortodocși ai Corpurilor legiuitoare (Camera deputaților și Senat). După alegere, urma examinarea canonică făcută de Sfântul Sinod, apoi confirmarea și investirea din partea șefului statului și înscăunarea (instalarea) făcută de mitropolitul locului (în cazul episcopilor) sau de patriarh (a mitropoliților).
Concluzie
Observăm că prevederile Legii și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, cu participarea largă a mirenilor la viața bisericească, erau luate și după Statutul organic al lui Andrei Șaguna. Cu toate acestea, principiile ei s-au aplicat numai parțial, afirmându-se mai mult tradiționalismul.
În Adunările eparhiale, ca și în Congresul Național Bisericesc, se alegeau, de multe ori, feluriți politicieni ai vremii, care nu aveau nicio legătură cu Biserica, încât nu contribuiau cu nimic la propășirea ei.
Lipsurile legii
În anii care au urmat, s-au făcut simțite mai multe scăderi și lipsuri ale Legii de mai sus, constatându-se unele nepotriviri între litera Legii și realitățile vieții. Ierarhi, preoți și mireni cărturari au făcut felurite propuneri de îmbunătățire a legiuirilor de unificare.
De pildă, în 1935 Consiliul central bisericesc a întocmit un Proiect de modificare a Legii și a Statutului (dreptul Sfântului Sinod de a dizolva corporațiile superioare, când acestea se abat de la Lege, reducerea numărului membrilor Adunării Eparhiale și Congresului Național Bisericesc, reducerea instanțelor disciplinare la două ș.a.).
Pe de altă parte, unii clerici din vechea Românie acuzau Legea de laicizare, de protestantism, cerând reducerea sau înlăturarea elementului laic de la viața Bisericii.
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
