Mircea Păcurariu

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Mircea Păcurariu (n. 30 iulie 1932, satul Ruși, județul Hunedoara) este un preot, profesor universitar de teologie și istoric român. Este un specialist renumit în domeniul istoriei Bisericii Ortodoxe Române. Din 2015 este membru titular al Academiei Române.[1]

Biografie

Născut la 30 iulie 1932 în satul Ruși (aparținător, în prezent, de comuna Bretea Română) din județul Hunedoara, Mircea Păcurariu este fiul preotului din acel sat.

A urmat studii la Liceul „Decebal” din Deva (1943-1951), la Facultatea de Istorie a Universității din Cluj (1951-1952), apoi la Institutul Teologic Universitar din Sibiu (1952-1956), unde a obținut licența în teologie.

Ulterior a urmat cursuri de doctorat în specialitatea „Istoria Bisericii Române” la Institutul Teologic din București (1956-1959), susținându-și teza de doctorat în anul 1968, cu titlul Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Țara Românească și Moldova în secolele XVI-XVIII.

După absolvirea facultății de teologie, a lucrat ca profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț (1959-1961), apoi a fost cooptat în învățământul superior la Catedra de Istoria Bisericii Române de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. A obținut succesiv gradele didactice de asistent pentru limbile latină și greacă (1961-1970), conferențiar (1970-1971) și apoi pe cel de profesor titular (din anul 1971).

Hirotonit ca diacon (1970) și preot (1971), i s-a acordat ulterior distincția de iconom stavrofor (1976).

Profesorul Mircea Păcurariu a participat la numeroase întruniri cu caracter teologic peste hotare. A fost președinte al Comisiei de Istorie Eclesiastică Comparată din România (din 1997).[2]

În perioada 1990-1992 a fost profesor suplinitor al aceleiași catedre, de Istorie a Bisericii Române, și la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Între anii 1992-2000 a îndeplinit funcția de decan al Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” din Sibiu. După pensionare, în anul 2002, a rămas ca profesor emerit la aceeași facultate.[2]

Lucrări publicate

Printre cele mai importante cărți care îl au ca autor pe Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu se numără:

  • Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Țara Românească și Moldova în secolele XVI-XVIII (teză de doctorat, Sibiu, 1968)
  • Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Manual pentru Seminariile teologice (ed. I, Sibiu, 1972; ed. a II-a, Sibiu, 1978; ed. a III-a, București, 1987)
  • Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pentru Institutele Teologice - 3 volume (ed. I, București, 1980-1981; ed. a II-a, București, 1992-1994)
  • Începuturile Mitropoliei Transilvaniei (București, 1980)
  • Politica statului ungar față de Biserica româneasă din Transilvania în perioada dualismului, 1867-1918 (Sibiu, 1986)
  • Istoria Mănăstirii Prislop (Arad, 1986)
  • Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu, 1786-1986 (Sibiu, 1987)
  • Pagini de istorie bisericească românească (Sibiu, 1991)
  • Istoria Bisericii românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș până în 1918 (Cluj-Napoca, 1992)
  • Istoria Bisericii Ortodoxe Române, compendiu (Chișinău, 1993)
  • Geschichte der Rumanischen Orthodoxen Kirche (Erlangen, 1994)
  • Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a neamului românesc (Iași, 1993)
  • Sfinți daco-romani și români (Iași, 1994)
  • Dicționarul Teologilor Români
    • Ediția I: Editura Univers Enciclopedic, București, 1996, ISBN 9739739148, disponibilă online
    • Ediția a II-a: Editura Enciclopedică, București, 2002, ISBN 973-45-0409-6
  • Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, Editura „Episcop Nicolae Popovici”, Oradea, 2006 [3]

Distincții

La 1 decembrie 2000 a fost decorat cu Ordinul național „Steaua României”, în grad de ofițer, „pentru slujirea cu cinste, evlavie și dragoste de oameni a cuvântului lui Dumnezeu”.[4]

Pr. profesor dr. Mircea Păcurariu a fost distins cu Ordinul „Crucea Patriarhală” de către patriarhii Iustin Moisescu (în 1977), Teoctist Arăpașu (în 2002) și Daniel Ciobotea (în 2009, cu noua „Cruce Patriarhală” - albă, pentru activitatea meritorie îndelungată desfășurată pe tărâm pastoral-misionar, administrativ-bisericesc, didactic-educativ și social-filantropic.[5]

Note