Țările române și patriarhiile apostolice

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol este incomplet.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor completându-l cu informațiile și referințele care lipsesc.


Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
Limba română
Specificul spiritual
Recunoașterea autocefaliei
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Moderni — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologice
Formarea primelor state
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Editaţi această casetă

Pe parcursul istoriei, legături statornice au fost dezvoltate între țările române și patriarhiile apostolice. Legăturile cu Patriarhia Ecumenică sunt discutate în cadrul legăturilor cu bisericile grecești.

Deși Muntele Sinai este sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe a Sinaiului, nefiind deci parte din patriarhiile apostolice, este inclus aici din cauza legăturilor strânse cu Biserica Ortodoxă a Ierusalimului.

Secolul XVI

Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Țara Românească și Moldova (mai puțin din Transilvania) cu Bisericile Ortodoxe de limbă greacă și slavă, atestate documentar încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, au cunoscut o dezvoltare deosebită în cursul secolului al XVI-lea. Aceste legături s-au manifestat prin călătoriile unor patriarhi, mitropoliți și episcopi greci în țările române, după ajutor, prin numeroasele danii făcute de domnii români Patriarhiilor apostolice de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, sau mănăstirilor de la Muntele Athos, de pe stâncile de la Meteore și altor așezăminte bisericești din Macedonia, Tesalia, Epir, din insulele grecești și din Țara Sfântă și la Muntele Sinai, prin vlădicii și călugării români care călătoreau la „Locurile Sfinte” (Ierusalim, Athos etc.), prin manuscrisele sau cărțile tipărite în țările române, care circulau în toate țările ortodoxe, prin lupta comună pentru apărarea Ortodoxiei.

Patriarhia din Alexandria

Prin Meletie Pigas, au început legăturile țărilor române cu Patriarhia ortodoxă din Alexandria Egiptului, deosebit de intense în secolul următor.

Patriarhia Antiohiei

Tot pe atunci se semnalează primele contacte cu Patriarhia ortodoxă arabă a Antiohiei, cu sediul la Damasc. În 1587, patriarhul Iov al Antiohiei, în drum spre Rusia, a trecut și prin țările române. Un mitropolit însoțitor a făcut o descriere în versuri arabe a acestei călătorii, rămasă în manuscris. Prezența lui în Moldova este atestată și de icoana Maicii Domnului, pe care patriarhul antiohian a dăruit-o lui Gheorghe Movila, pe atunci episcop la Rădăuți, care, la rândul său, a dăruit-o mănăstirii Sucevița, ctitoria sa și a familiei sale.

Patriarhia din Ierusalim

Din același secol, cunoaștem primele ajutoare românești către Patriarhia din Ierusalim și către alte așezăminte, din Țara Sfântă, mai ales către mănăstirea Sfântul Sava, ctitoria împăratului Iustinian. Ajutorul românilor era necesar din nou, mai mult ca oricând, pentru că în 1517 Ierusalimul căzuse sub ocupație otomană. Legaturile politice dintre Turcia și Rusia au dus la instalarea unor călugări catolici în Țara Sfântă, determinând Patriarhia să caute noi mijloace de rezistență.

Gavriil Protul scria, în „Viața Sfântului Nifon”, că Neagoe Basarab „au dăruit și au îmbogățit... și sfânta cetate a Ierusalimului, Sionul, care este mama Bisericilor... dinpreună cu toate bisericile dinprejurul ei”. Prin 1533, se vorbea de refacerea mănăstirii Sfântul Sava prin stăruințele „domnilor Valahiei” (probabil Vlad Vintilă) și ale egumenului Ioachim „Valahul” de la Muntele Sinai. În 1560, Alexandru Lăpușneanu dăruia Sfântului Mormânt și mănăstirii Sfântul Sava satul Ocna.

Mai târziu, Patriarhia ierusalimului și bisericile ei au primit ajutoare din partea lui Petru Șchiopul, care, în 1576, dăruia mănăstirii Sfântul Sava satul Stroești. În 1583, dăruia călugărilor de la Sfântul Sava un loc în Iași, ca să-și facă acolo o biserică. S-a și ridicat o biserică, închinată acelei mănăstiri, Sfântul Sava, din Țara Sfântă, fapt pentru care biserica din Iași este cunoscută sub numele de Sfântul Sava. În 1600, Mihai Viteazul, pe atunci domn al celor trei țări românești, îi dăruia niște case domnești.

Tot pe atunci au fost închinate Sfântului Mormânt mănăstirile Gruiu (jud. Ilfov), ctitoria lui Borcea logofătul, și Căluiu (jud. Olt), ctitoria fraților Buzești. Se pare că patriarhul Sofronie IV al Ierusalimului (1579 — 1608) a făcut și o vizită în Moldova, pe când era domn Petru Șchiopul, apoi în Țara Românească, la curtea lui Mihnea Turcitul. La Sfântul Mormânt se păstrează câteva manuscrise provenite din țările române: două Tetraevanghele, unul de la doamna Elena Rareș, altul de la fiul ei Ștefan Vodă Rareș, împodobite cu frontispicii în culori, o Psaltire, „întocmită” de un ieromonah Evloghie de la Putna ș.a.

Muntele Sinai

Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, străveche ctitorie a împăratului Iustinian, s-a bucurat secole de-a rândul de dărnicia românească.

În 1533 era egumen acolo un Ioachim Valahul. Încă de la sfârșitul secolului al XV-lea (1497), primea o danie anuală de 5.000 de aspri și 500 pentru cei care vor veni să-i ridice din partea lui Radu cel Mare. Daniile au fost continuate de alți domni ai Țării Românești: Vlad Înecatul (15.500 de aspri), Radu Paisie, Petru cel Tânăr și Alexandru II Mircea. Cel din urmă a ridicat aici și un paraclis.

Se cunosc și câteva danii ale domnilor și boierilor din Moldova. De pildă, hatmanul Melentie Balica a închinat Muntelui Sinai biserica cu hramul Sfinții Arhangheli din marginea Iașilor, mănăstirea Frumoasa de mai târziu. Petru Șchiopul a dăruit mănăstirii din Sinai mai multe proprietăți, iar Aron Vodă Tiranul îi întărea dreptul de propietate asupra unui sat din ținutul Tigheciu.

La mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai s-au descoperit și câteva manuscrise provenite de la români: o Evanghelie în limba greacă, de la Alexandru II Mircea al Țării Românești, o altă Evanghelie în limba greacă, copiată și înfrumusețată cu cheltuiala lui Ieremia Vodă Movilă ș.a.

Secolul XVII

Patriarhia din Alexandria

După Chiril Lucaris (discutat în articolul dedicat relațiilor cu bisericile grecești), țările române au mai fost cercetate și de alți patriarhi din Alexandria Egiptului. Din cei șapte patriarhi de Alexandria care au păstorit în secolul al XVII-lea, unul singur nu a trecut prin țările românești.

Ioanichie

Următorul său, Gherasim Spattaliotis (1620-1636), a trimis în Țara Românească, Moldova și Rusia pe ieromonahul Ioanichie, viitor patriarh, pentru a strânge ajutoare. Învățatul patriarh Mitrofan Critopulos (1636-1639), cu studii în Apusul Europei, unde a petrecut vreo zece ani, autorul unei Mărturisiri de credință care-i poartă numele, a vizitat țările române ca ieromonah și însoțitor al lui Chiril Lucaris. În 1638, a venit din nou, aflându-și sfârșitul la Târgoviște, în primăvara anului 1639, fiind înmormântat tot aici.

Nichifor Klarozanis

Următorul său, Nichifor Klarozanis, a ocupat scaunul alexandrin cu ajutorul lui Vasile Lupu, în 1639. În același an era în Moldova și în Țara Românească. În 1645 a venit pentru a doua oară la Curtea lui Vasile Lupu, de unde voia să plece în Rusia, dar nu i-au îngăduit turcii; în același an și-a aflat sfârșitul în Moldova.

Ioanichie, Paisie, Partenie

Patriarhul Ioanichie Diodios (1645-1657) a ocupat scaunul tot cu ajutorul domnului moldovean, la care a venit să solicite ajutoare. Patriarhul Paisie (1657-1678), care a luat parte la sinodul ținut la Moscova în 1666-1667 pentru osândirea patriarhului Nicon, la reîntoarcere s-a oprit și în țările noastre. Urmașul său, Partenie Prohoros (1678-1688), a cercetat de două ori țările române înainte de a fi ales patriarh, ca exarh al mănăstirilor românești închinate Sfântului Mormânt, iar după alegere a petrecut aproape doi ani în Moldova și Țara Românească, cercetând, cu acest prilej, mănăstirile Stănești și Segarcea din Oltenia, închinate Patriarhiei de Alexandria.

Gherasim Paladas

Ultimul patriarh alexandrin din acest secol a fost Gherasim Paladas (1688-1710), care a întreținut strânse legături cu Constantin Brâncoveanu și cu Cantemireștii, cercetând țările române în trei rânduri.

În ultima sa călătorie la români a slujit la înmormântarea mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei, alături de Hrisant al Ierusalimului, și tot amândoi au fost de față la înscăunarea noului mitropolit Antim Ivireanul, la 22 februarie 1708, în Duminica Ortodoxiei. Tot cu prilejul ultimei călătorii, a binecuvântat cununia unei fiice și a unui fiu al lui Constantin Brâncoveanu. Acum, domnul muntean a închinat Patriarhiei Alexandriei mănăstirea Zlătari din București cu toate bunurile ei.

Patriahia Antiohiei

Țările române au sprijinit material și spiritual Patriarhia ortodoxă a Antiohiei, cu reședința în Damasc, ai cărei credincioși erau, în marea lor majoritate, de neam arab.

Macarie III Zaim

Cel mai de seamă patriarh antiohian din secolul al XVII-lea a fost Macarie III Zaim (1647-1672). Datorită greutăților materiale în care se zbuciumă scaunul său patriarhal, stăpânit secole de-a rândul de arabi (secolele VII-XI), de cavaleri cruciați apuseni (secolele XII-XIII), din nou de arabi (secolele XIII-XVI), iar din 1517 de turci, patriarhul Macarie III a fost nevoit să întreprindă o lungă călătorie în Moldova, Țara Românească, Ucraina și Rusia, pentru strângerea de ajutoare.

Călătoria a durat șapte ani (1652-1659), din care patru ani i-a petrecut printre români. Din fericire, există o descriere amănunțită a călătoriei sale în aceste patru țări ortodoxe, făcută de fiul și însoțitorul său, arhidiaconul Pavel de Alep. Notele sale de călătorie sunt de un interes istoric excepțional, căci relatează pe larg fapte petrecute în Moldova în ultimele luni de domnie a lui Vasile Lupu, înlăturarea lui și urcarea pe tron a lui Gheorghe Ștefan (1653), iar în Țara Românească faptele petrecute la sfârșitul domniei lui Matei Basarab, urcarea pe tron a lui Constantin Șerban Basarab (1654), mazilirea lui și urcarea pe tron a lui Mihnea III Radu în 1658, uns ca domn de însuși patriarhul Macarie. Pe lângă aceste fapte de natură politică, în însemnările lui Pavel de Alep se găsesc descrieri ale unor monumente de artă, aspecte din viața social-economică și bisericească.

Pentru Țara Românească sunt prezentate știri mult mai numeroase, datorită faptului că aici au stat timp mai îndelungat (1653, 1654 și 1656-1658), străbătând țara de la un capăt la altul, cercetând zeci de biserici și mănăstiri. Cu toate necazurile pe care le-au îndurat în cursul celor șapte ani petrecuți în această călătorie, mai ales prilejul schimbărilor de domni la noi, împreunate cu lupte și cu venirea turcilor și a tătarilor, patriarhul și însoțitorii săi au izbutit să strângă sume însemnate de bani, cu care au plătit datoriile Patriarhiei și au început lucrările de restaurare a reședinței și a catedralei patriarhale din Damasc.

În timp ce se afla în Țara Românească, patriarhul Macarie a cunoscut un Letopiset al Țării Românești într-o versiune grecească, pe care l-a tradus în limba arabă, sub titlul „Istorii și știri pe scurt despre domnii Țării Românești și despre petrecerea lor în vremea șederii lor în domnie, precum am putut culege și aduna”. Și începutul este în anul 6800 al lumii (1292). A fost descoperit nu de mult în biblioteca mănăstirii Deir es-Sir, în apropiere de Beirut. Iar Pavel de Alep a întocmit o „Istorie a voievodului Vasile Lupu al Moldovei și a războaielor sale, descoperită într-o bibliotecă din Zahle (Liban).

Patriarhul Macarie a murit în 1672, după ce mai făcuse un drum în Rusia, la Sinodul convocat la Moscova pentru condamnarea patriarhului Nicon, în 1666-1667 (în 1668 a cunoscut acolo pe mitropolitul Sava Brancovici al Transilvaniei).

Atanasie III Dabbas

Unul dintre urmașii lui Macarie, patriarhul Atanasie III Dabbas (1685-1694), după ce a pierdut scaunul (în lupta cu patriarhul Ciril V., fiul lui Pavel de Alep), a venit în Țara Românească, unde domnea Constantin Brâncoveanu, petrecând la români mai bine de patru ani (1700-1704). Aici a întocmit o „Istorie a patriarhilor de Antiohia”, tradusă pentru Brâncoveanu în limba greacă populară. La rugămintea sa, domnul român a însărcinat pe ieromonahul-tipograf Antim Ivireanul să taie literele necesare tipăririi unor cărți în limba arabă. Și astfel, au fost tipărite cu cheltuiala lui Brâncoveanu Octoihul și Ceaslovul, la Snagov, în 1702 și, respectiv, 1703, ambele cu text paralel, grec și arab (în Ceaslov, din cele peste 700 de pagini, aproximativ 260 erau numai cu text arab).

În 1704, Atanasie a părăsit Țara Românească, primind din partea lui Brâncoveanu și materialul tipografic cu caractere arabe. În 1705, Patriarhul Ecumenic Gavriil III l-a numit Arhiepiscop al Ciprului, poate tot la rugămintea lui Brâncoveanu. Aici a tradus în limba arabă lucrarea lui Dimitrie Cantemir „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea”, tipărită la Iași, în 1698, în limbile română și greacă (în arabă i-a dat titlul „Sănătatea înțeleptului și nebunia osânditei lumi”). În afară de autograful lui Atanasie (în Biblioteca Națională din Paris), se cunosc încă șase copii ale traducerii arabe.

În 1706 a ajuns la o înțelegere cu Ciril V, împărțind Patriarhatul Antiohiei în două. Atanasie și-a stabilit reședința la Alep, unde a stat până în 1720, când a rămas singurul cârmuitor al Patriarhiei. Aici a instalat tipografia primită de la Brâncoveanu, imprimând mai multe cărți în limba arabă: Psaltirea (1706, cu stema Țării Românești și cu o prefață închinată lui Brâncoveanu), Evanghelia (1706 și 1708), „Mărgăritarele” Sfântului Ioan Gură de Aur (1708), un Octoih Mare (1711), Predicile Patriarhului Atanasie II al Ierusalimului (1711), „Piatra scandalului” a teologului grec Ilie Miniat (1721) ș.a.

În 1724, tipografia a fost mutată la Mănăstirea Balamand lângă Tripoli, iar de aici o parte din ea, la Mănăstirea Sfântul Ioan din Saeg, în sudul Libanului, unde, reorganizată, a tipărit zeci de cărți bisericești și școlare până în 1899. Numeroase cărți grecești tipărite la români sau Mărturisirea lui Petru Movilă au fost traduse în limba arabă, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și mai târziu. Manuscrisele lor se păstrează până azi în marile biblioteci din Siria, Liban și Iordania.

Patriarhia din Ierusalim

„De la căderea Constantinopolului, nici un bazileu sau domnitor nu a făcut atâta bine scaunului patriarhal de Ierusalim”
(Dositei al Ierusalimului despre Vasile Lupu)

Nevoile materiale în care se zbăteau, asupririle din partea turcilor, la care se adăuga acțiunea iezuiților stabiliți in Țara Sfânta au făcut pe mulți patriarhi greci din Ierusalim, venind după ajutoare colegilor lor din Constantinopol, să viziteze și țările române.

Teofan

Astfel, Patriarhul Teofan (1608-1644), luptător energic pentru apărarea Ortodoxiei, a vizitat de mai multe rânduri țările române. În 1617, era la Iași, la Curtea lui Radu Mihnea, cunoscut sprijinitor al grecilor, care a închinat acum Sfântului Mormânt mănăstirea Galata. De aici a trecut în Polonia (1620-1621), contribuind la reorganizarea Bisericii Ortodoxe ucrainiene, decăzută în urma „unirii” de la Brest din 1596, hirotonind șase episcopi și pe mitropolitul Iov Borețchi al Kievului, reorganizând mănăstirile și punând bazele unor „frății” ortodoxe.

Reîntors la Ierusalim, pentru apărarea Bisericii sale în fața primejdiei catolice, Teofan a venit din nou în Moldova în 1628, când scaunul domnesc era ocupat de Miron Barnovschi. Acesta a închinat acum Ierusalimului ctitoria sa din Iași, biserica Adormirea, cunoscută sub numele Barnovschi, cu două sate. A revenit în Moldova în timpul lui Vasile Lupu, pe care l-a determinat să plătească toate datoriile Patriarhiei, care se ridicau la 56.000 florini. Mulțumită acestui ajutor substanțial, peste câteva decenii, un alt patriarh de Ierusalim, Dositei, declara că „de la căderea Constantinopolului, nici un bazileu sau domnitor nu a făcut atâta bine scaunului patriarhal de Ierusalim”.

În 1643 era din nou la Iași, sfințind Sfântul Mir, cu cheltuiala lui Vasile Lupu și primind închinarea bisericii Adormirea Maicii Domnului din Ismail, refăcută de marele paharnic Gheorghe, fratele domnului. În drum spre scaunul său, și-a dat obștescul sfârșit, fiind îngropat în insula Halki.

Paisie

Îndată după moartea sa, Vasile Lupu a reușit să impună alegerea ca patriarh a lui Paisie, egumen la Galata și exarh pentru mănăstirile românești închinate Sfântului Mormânt. Hirotonia lui s-a făcut la Iași, la 23 martie 1645, de către un sobor de arhierei, din care făcea parte și Varlaam al Moldovei. După o scurtă ședere la Ierusalim, a pornit spre țările ortodoxe, după ajutoare.

În Țara Românească a primit o danie anuală de 50 de taleri din partea mănăstirii Polovragi. De aici a trecut în Moldova, apoi în Rusia. La reîntoarcere, a încercat să mijlocească o apropiere a domnilor români de țarul Alexei Mihailovici, fapt care i-a adus o scurtă întemnițare din partea turcilor. A murit in 1660, in cursul unor noi călătorii în orașele din jurul Mării Negre.

Nectarie

Strădaniile lui au fost continuate de patriarhul Nectarie (1661-1669), ales la stăruințele lui Vasile Lupu și ale lui Grigorie Ghica al Țării Românești, deși mazilit. A venit în Moldova, stând în metocul de la Sfântul Sava din Iași, de unde s-a reîntors la Ierusalim cu numeroase daruri din partea lui Eustratie Vodă Dabija. Cu banii primiți, a refăcut numeroase biserici din Țara Sfântă.

Dositei

Articol principal: Dositei II Notara al Ierusalimului.

În 1669, s-a retras de bunăvoie din scaun, urmându-i Dositei, mitropolitul Cezareii Palestinei, care, deși în vârstă de numai 28 de ani, a izbutit să apere și să ridice ca nimeni altul, nu numai prestigiul Patriarhiei de Ierusalim, ci al Ortodoxiei întregi.

Aproape patru decenii, Dositei a fost îndrumătorul activității cultural-teologice în limba greacă și mai ales apărătorul însuflețit al Ortodoxiei în fața atacurilor catolice și protestante. A fost ridicat pe scaunul patriarhal într-o vreme de mari frământări, când asupra Patriarhiei apăsa datoria enormă de 100.000 de taleri, iar iezuiții își desfășurau nestingheriți activitatea în Țara Sfântă. Era firesc ca și el să înceapă lungi călătorii spre țările române, unde mai fusese în două rânduri, ca însoțitor al predecesorilor săi Paisie și Nectarie, călătorii care au durat ani de zile. S-ar putea spune, fără exagerare, că adevăratele reședințe ale lui Dositei erau în București și Iași, nicidecum în Ierusalim.

Patriarhul a ajutat românii în lupta împotriva prozelitismului romano-catolic și calvin, iar românii au sprijinit Ierusalimul constant (discutat pe pagina dedicată patriarhului).

Apărătorul neobosit al Ortodoxiei s-a stins din viață la Constantinopol, la 7 februarie 1707, în vârstă de 66 de ani, după o păstorire de 38 de ani ca patriarh, plină de lupte cu catolicii și cu protestanții, dar și cu autoritățile otomane pentru apărarea Sfântului Mormânt și a Ortodoxiei, în general. El reprezintă un moment de seamă în istoria legăturilor Patriarhiei Ierusalimului cu țările române.

Hristant Hotaras

Politica sa bisericească a fost continuată - deși cu mai puțină energie - de nepotul său, patriarhul Hrisant Notaras (1707-1731), care i-a urmat în scaun. Călătorise mult prin țările române ca exarh al Sfântului Mormânt și ca însoțitor al lui Dositei, care l-a folosit în numeroase misiuni diplomatice. A fost ales patriarh cu sprijinul lui Brâncoveanu.

În 1707 era în București, împreună cu alți ierarhi greci, la sfințirea bisericii Sfântul Gheorghe Nou, ctitoria lui Brâncoveanu, care a fost închinată Patriarhiei de Ierusalim în același an.

Câțiva ani mai târziu, a ajuns la neînțelegeri cu Antim Ivireanul, căci Hrisant oprise pomenirea ierarhului locului în mănăstirile închinate Patriarhiei sale și chiar în bisericile de pe moșiile aparținătoare acelora. În 1714, când a fost mazilit și apoi ucis binefăcătorul său Constantin Brâncoveanu, era la Iași, la Nicolae Mavrocordat. A continuat legăturile cu primii domni fanarioți (în 1727-1728 face o nouă vizită în ambele țări române) până la moartea sa (1731).

În Istoriile domnilor Țării Românești, de Radu Popescu, se arată că în 1724 a murit la București mitropolitul Maleahi al Betleemului, care trăise în Țara Românească în jur de 30 de ani, în calitate de „ispravnic” al mănăstirii Sf. Gheorghe Nou și al celorlalte așezăminte românești închinate Sfântului Mormânt.

Lavra Sf. Sava cel Sfințit

Este de menționat și faptul că la mănăstirea Sfântul Sava de lângă Ierusalim, s-au găsit Psaltirea de la Alba Iulia din 1651 și Biblia din 1688. În tezaurul Sfântului Mormânt se păstrează felurite odoare românești: o Evanghelie de la Matei Basarab, un epitrahil de la Gheorghe Ștefan, o cruce de la Eustratie Vodă Dabija, având la bază, în basorelief, chipul său și al doamnei Dafin, ș.a.

Muntele Sinai

Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai avea închinată, încă de la sfârșitul secolului XVI, mănăstirea Balica sau Sfinții Arhangheli din Iași. În 1610 i s-a închinat biserica Sfânta Parascheva din Iași, refăcută de marele vornic Nestor Ureche (tatăl cronicarului).

În două documente din 1606 se vorbea de „dughenile călugărilor de la Sinai”, aflate în Iași, semn că daniile românești se înmulțiseră. Probabil tot acum i-a fost închinată mănăstirea Sf. Ecaterina din București, ctitoria vornicului Ivașcu Golescu (sfârșitul secolului XVI, refăcută la începutul celui următor de Pană vistierul). În cursul secolului XVII, i-au fost închinate și alte mănăstiri românești (Mărgineni Prahova, Adormirea din Râmnicu-Sărat, Adam-Galați și altele).

La mănăstirea Sfânta Ecaterina s-a descoperit un tablou al lui Constantin Brâncoveanu și o serie de obiecte de proveniență românească.

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, sunt consemnate și două „pelerinaje” românești la Ierusalim și Muntele Sinai. Este vorba de călătoria făcută în 1682 de postelniceasa Elena (Ilinca), soția lui Constantin Cantacuzino și mama lui Șerban Cantacuzino, cu fiul ei, spătarul Mihai, și cu fiica sa Stanca, cu mai mulți ostași ca însoțitori. Ei au întâlnit acolo pe fostul mitropolit Varlaam al Ungrovlahiei, care, după pierderea scaunului mitropolitan și o pribegie prin Transilvania și Moldova, a pornit într-o călătorie la Locurile Sfinte.

Secolul XVIII

Legăturile interortodoxe, atât de complexe în secolul al XVII-lea, au fost mai puțin însemnate în cursul epocii fanariote. Datorită numeroaselor proprietăți pe care le aveau aici cele patru Patriarhii răsăritene, de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, cârmuitorii lor nu mai sunt nevoiți să vină decât rar în țările române după ajutoare. În schimb, mulți ierarhi, egumeni, preoți și dascăli greci se așează aici, fără să mai vorbim de șirul nesfârșit al grecilor veniți ca însoțitori ai domnilor fanarioți, ridicați în diferite dregătorii.

Patriarhia din Alexandria

Legăturile cu Patriarhia din Alexandria nu mai cunosc amploarea celor din secolul precedent.

Primul patriarh alexandrin care a cercetat acum țările române a fost Samuil Capasulis (1710-1723), care le mai vizitase și înainte de urcarea în scaunul patriarhal. Călătoria lui în țările române a durat mai bine de trei ani (1715-1718). Cu acest prilej, au fost închinate Patriarhiei pe care o cârmuia câteva mănăstiri și biserici cu toate proprietățile lor: Hangu-Buhalnița în Moldova, ctitoria lui Miron Vodă Barnovschi, cu două sate, mănăstirea Sfântul Arhanghel Mihail (schitul „Arhanghelul”) din Râmnicu-Vâlcea. Mănăstirea Cernica, deși era închinată de ctitor Mitropoliei, a fost declarată metoc a mănăstirii Zlătari, din București, închinată Alexandriei (în 1750 a fost redată Mitropoliei). Urmașii săi imediati n-au mai călătorit prin țările române, ci au purtat doar corespondență cu domnii fanarioți, mai ales în problema mănăstirilor închinate.

În 1746, în urma stăruințelor lui Constantin Mavrocordat, pe atunci în Țara Românească, a fost ales ca patriarh al Alexandriei mitropolitul Libiei Matei Psaltul (1746-1766), fostul său duhovnic și egumen al mănăstirii Zlatari. Din dispoziția patriarhului ecumenic Paisie II, mitropolitul Neofit Cretanul a făcut, la București, învestirea și instalarea lui Matei ca patriarh de Alexandria. Era o dovadă a prestigiului deosebit de care se bucura Mitropolia Ungrovlahiei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În 1766, după ce și-a dat demisia din scaunul patriarhal, Matei Psaltul a venit iarăși în țările române, unde a primit noi danii (în 1766 a fost închinată Patriarhiei Alexandriei biserica Sfântul Ilie din Iași).

El a fost ultimul patriarh de Alexandria care a călătorit în țările române. Urmașii săi au purtat însă corespondență cu domnii și mitropoliții din Țara Românească și Moldova în privința administrării averilor mănăstirilor închinate Alexandriei.

Patriarhia Antiohiei

O mențiune deosebită trebuie făcută asupra legăturilor cu Patriarhia Antiohiei.

Silvestru Cipriotul

După moartea lui Atanasie III Dabbas în 1724, Nicolae Mavrocordat (a doua domnie în Țara Românească, 1719-1730) a intervenit pentru alegerea lui Silvestru Cipriotul, ucenic și fost protosinghel al patriarhului răposat. El a avut de luptat nu numai cu greutățile materiale ale Patriarhiei, ci și cu acțiunea prozelitistă catolică (în 1724 papa a confirmat pe primul patriarh unit de Antiohia, Ciril). A făcut două călătorii în țările române, în 1729-1730 și 1744-1749.

A întreținut corespondență cu mulți domni, vlădici și boieri, din care rezultă că a primit mereu ajutoare din țările române. În cea de a doua călătorie, a izbutit să întemeieze o nouă tipografie arabă la mănăstirea Sfântul Sava din Iași, mutată apoi la București. Spre deosebire de Atanasie, care a tipărit mai mult cărți de cult, Silvestru a fost nevoit să dea la lumină cărți de apărare a Ortodoxiei împotriva propagandei catolice, traduse din grecește în limba arabă, fiind, în această privință, un continuator al patriarhului Dositei al Ierusalimului. Prima carte era Arbitrul adevărului și expunerea dreptății a patriarhului Nectarie al Ierusalimului, tradusă de Silvestru însuși, care avea ca anexă un Manual împotriva infailibilității papai, al lui Eustratie Argentis, tradus în arabă de preotul Masaad Nașu (Iași, 1746). Au urmat alte tipărituri la Iași de asemenea.

În 1747, a fost închinata, Patriarhiei de Antiohia mănăstirea Sfântul Spiridon Vechi din București, refăcută atunci din temelie de Constantin Vodă Mavrocordat (inscripția bisericii era în grecește și arăbește). În această biserică se păstra o icoană a Sfântului Spiridon pictată de insuși patriarhul Silvestru, cu o lungă inscripție în limba arabă, în care relata împrejurările venirii sale la români și ale închinării mănăstirii. Desigur, la rugămintea lui Silvestru, a fost închinată Antiohiei minăstirea Popăuți din Botoșani, ctitoria lui Stefan cel Mare, în anul 1751.

După Silvestru

Cu Silvestru Cipriotul († 1766) s-a încheiat șirul patriarhilor antiohieni care au călătorit în țările române în trecut (de altfel, după moartea lui, Patriarhia de Constantinopol a izbutit să impună pe scaunul antiohian patriarhi de neam grec).

De aici încolo, Patriarhia de Antiohia a păstrat legături cu cele două mănăstiri închinate, care aveau mari proprietăți în țările române: terenuri agricole, vii, hanuri, prăvălii etc. Unii din egumeni erau greci, alții arabi. Unii credincioși din Siria, mai ales negustori, se stabileau în țările române. Însuși episcopul Chesarie al Râmnicului se trăgea din familia Halepliu, probabil originar din Alep. În 1814 întâlnim un profesor de muzică bisericească la Mitropolia din Iași, Nichifor Cantuniari, arhidiaconul Patriarhiei din Antiohia.

Patriarhia din Ierusalim

Patriarhi în țările române

Dintre patriarhii Ierusalimului trebuie să ne rețină atenția Hrisant Notaras (1707-1731). El a făcut o ultimă vizită în țările române în 1727-1728, când s-a ocupat de reorganizarea mănăstirilor închinate Patriarhiei de Ierusalim. În 1723 se închinase Sfântului Mormânt mănăstirea Văcărești, ctitoria Mavrocordatilor, care avea ca metoc schitul Barbu (jud. Buzău).

Urmașii lui nu s-au mai ridicat la înălțimea sa și a unchiului său Dositei, încât importanța Patriarhiei va scădea treptat. Ei au venit foarte rar în țările române, fie pentru ajutoare, fie pentru a se îngriji personal de starea mănăstirilor închinate. Între cei care au călătorit prin țările române pot fi menționați Meletie (1731-1737), Partenie (1737-1766), Efrem (1766-1771), Avramie (1775-1787) și Antim (1789-1808), ultimul patriarh ierusalimitean care a trecut prin țările române.

Patriarhul Efrem s-a îngrijit de tipărirea mai multor cărți în limba greacă, la București, între anii 1767-1769. Cel care a stat mai mult a fost Avramie, între 1780-1784, izbutind să obțină închinarea mănăstirii cu hramul Nașterea Maicii Domnului (sau Asănichioaia) din Râmnicu-Sărat.

Danii

Pe lângă veniturile mănăstirilor închinate, Patriarhia din Ierusalim a primit și alte danii din partea românilor. De pildă, doamna Marica, văduva lui Constantin Brâncoveanu, lăsa prin testament 10 pungi de bani pentru ca să se dreagă ce va fi stricat la Vitleem, ca să pomenească sufletul răposatului dumnealui și al meu. Numeroase obiecte de artă, manuscrise și cărți de proveniență românească pot fi văzute și azi la Ierusalim.

Închinători români la Ierusalim

Numărul călugărilor și al credincioșilor români care cercetau Ierusalimul și Țara Sfântă era în continuă creștere (după reîntoarcere purtau numele de „hagi” sau „hagiu”). De pildă, după 1718, a făcut un pelerinaj la Locurile Sfinte cunoscutul zugrav Pârvu Mutu cu doi din fiii săi. Dintre călugării transilvăneni care au cercetat aceleași locuri, pomenim pe ieromonahul Nicodim, luptătorul pentru Ortodoxie, egumenul Visarion de la Sâmbata de Sus, călugării Avram de la Șinca Veche-Făgăraș, Isaia Tempea de la Bucium-Făgăraș și alții.

Pe o Biblie de la 1688, aflată în mănăstirea Sf. Sava, sunt trecute numele unor închinători originari din Brașov.

Secolul XIX

A se vedea și

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.