Țările române și Bisericile grecești

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
AutocefaliaPatriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Istoria isihasmului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Sec. XX — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologiceEparhii dispărute
Formarea primelor state
ArdealȚara RomâneascăMoldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
Basarabia românilorBasarabia răpită
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă

Deși relațiile dintre țările române și Bisericile grecești încep propriu-zis în Evul Mediu, ele sunt construite pe o fundație antică ce datează de la începuturile creștinismului. Aceste relații sunt în general de bună-cooperare, dar au existat și perioade tensionate, în special în perioadele în care mitropoliile române își dezvoltau autonomia eclezială.

Cuprins

Antichitate

Articol principal: Dobrogea antică.

Legăturile Bisericii românești cu celelalte Biserici Ortodoxe pot fi urmărite chiar din primele veacuri creștine.

Încă din secolul IV, Episcopia Tomisului, ca și episcopiile de pe malul drept al Dunării, depindeau direct de Constantinopol, fapt care a contribuit la întărirea legăturilor culturale și bisericești dintre aceste regiuni și capitala imperiului. Câțiva episcopi de Tomis sau dintre cei de pe malul drept al Dunării au participat la lucrările unor Sinoade ecumenice, unde au avut prilejul să ia contact cu atâția alți episcopi din întreaga lume creștină și să contribuie la lămurirea unor probleme teologice controversate.

Despre unii episcopi de Tomis avem știri că întrețineau legături de prietenie cu marii Părinți și scriitori bisericești din primele veacuri. Reamintim, de pildă, prietenia dintre Teotim al Tomisului și Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Vasile cel Mare cerea guvernatorului Sciției Mici moaștele lui Sava, cel martirizat de goți în 372. Marii teologi originari din Sciția Mică - Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exiguul și călugării sciți - au avut legături și au călătorit în întreaga lume creștină de atunci, contribuind la creșterea prestigiului Bisericii din patria lor.

Înainte de principate

Legăturile bisericești cu Constantinopolul s-au menținut și în veacurile următoare, mai ales în timp ce Dobrogea de azi a fost sub stăpânire bizantină. Stau mărturie numeroasele monumente de arhitectură bizantină sau obiecte creștine de factură bizantină descoperite în diferite localități, nu numai în Dobrogea, ci și în alte părți ale țării.

În secolele XIII-XIV, odată cu crearea Mitropoliei de Vicina, legăturile Bisericii românești din Dobrogea de azi au continuat, pentru că titularii acelei eparhii erau trimiși de Patriarhia din Constantinopol și luau parte la lucrările sinodului patriarhal.

După unirea statelor independente Țara Românească și Moldova, relațiile noastre bisericești cu Patriarhia de Constantinopol s-au întărit.

Secolele XIV-XV

Țara Românească

În 1359, la rugămințile repetate ale domnitorului Nicolae Alexandru Basarab, patriarhul ecumenic Calist a recunoscut strămutarea lui Iachint de Vicina ca mitropolit al Ungrovlahiei. El a păstrat legături cu Patriarhia în tot cursul păstoririi sale.

Urmașul său Hariton, ca și titularii scaunului de Severin, Antim Critopol (devenit apoi mitropolit al Ungrovlahiei) și Atanasie, au fost numiți de Patriarhie, fiind membri ai sinodului patriarhal din Constantinopol. Legăturile cu Patriarhia ecumenică au slăbit în urma Sinodului de unire de la Florența din 1439, la care Țara Românească nu și-a trimis niciun reprezentant.

Moldova

Relațiile Moldovei cu Patriarhia ecumenică au fost la început foarte încordate, datorită refuzului acesteia de a recunoaște cele două hirotonii săvârșite la Halici, a mitropolitului Iosif și a lui Meletie, urmat de refuzul moldovenilor de a primi pe vlădicii greci Teodosie și Ieremia.

Conflictul s-a aplanat abia în iulie 1401, când patriarhul ecumenic Matei I a recunoscut pe mitropolitul Iosif. Cu acest prilej, patriarhul a trimis în Moldova pe acel ieromonah Grigorie și pe diaconul Manuil Arhon, care să facă o cercetare asupra validității hirotoniei mitropolitului Iosif. După moartea acestuia, Patriarhia a izbutit să impună pe scaunul mitropolitan al Moldovei câțiva greci: pe fostul mitropolit de Poleanina, în 1416, probabil Macarie (nume care apare pe un epitaf grecesc din 1428), pe Damian, în 1437, care a participat la lucrările Sinodului de la Ferrara-Florența și pe Ioachim de Agatopolis, în 1447, care nu a fost primit de moldoveni.

Transilvania

În Transilvania, legăturile românilor ortodocși cu Patriarhia ecumenică au fost neînsemnate. Consemnăm doar faptul că în 1391 ecumenicul Antonie IV a declarat mănăstirea Sfântul Mihail din Perl ca stavropighie patriarhală.

Căderea Constantinopolului

Semnarea actului unirii în Sinodul de la Florența, la 6 iulie 1439, a dus la slabirea treptată a legăturilor celor două țări cu Patriarhia ecumenică. Legăturile bisericești ale Țării Românești și ale Moldovei cu Patriarhia ecumenică s-au întrerupt după 1453, anul căderii Constantinopolului sub turci. Ele s-au reluat abia în primul deceniu al secolului al XVI-lea. Noua stare de lucruri a avut urmări însemnate asupra vieții bisericești din țările române, în sensul că Patriarhia ecumenică, ale cărei drepturi au fost mult restrinse de noua stăpânire otomană, nu s-a mai putut amesteca fățiș în problemele interne ale Bisericilor românești. Ea n-a mai putut impune ierarhi de neam grec, astfel că în scaunele mitropolitane de la Argeș și Suceava au fost ridicați numai români.

Secolul XVI

Perspectivă generală

Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Țara Românească și Moldova (mai puțin din Transilvania) cu Bisericile Ortodoxe de limbă greacă și slavă, atestate documentar încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, au cunoscut o dezvoltare deosebită în cursul secolului al XVI-lea. Aceste legături s-au manifestat prin călătoriile unor patriarhi, mitropoliți și episcopi greci în țările române, după ajutor, prin numeroasele danii făcute de domnii români Patriarhiilor apostolice de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, sau mănăstirilor de la Muntele Athos, de pe stâncile de la Meteore și altor așezăminte bisericești din Macedonia, Tesalia, Epir, din insulele grecești și din Țara Sfântă și la Muntele Sinai, prin vlădicii și călugării români care călătoreau la „Locurile Sfinte” (Ierusalim, Athos etc.), prin manuscrisele sau cărțile tipărite în țările române, care circulau în toate țările ortodoxe, prin lupta comună pentru apărarea Ortodoxiei.

Peste patru veacuri, cărțile scrise sau imprimate în centre tipografice românești, fie în limbi de largă circulație, cum erau slavona și greaca, fie de circulație mai restrânsă ca limbile arabă, gruzină, sârbă și bulgară, au cunoscut o largă răspândire în Balcani și în Orientul Apropiat, ținând trează conștiința națională și ortodoxă a popoarelor oprimate de Semilună, întărindu-le încrederea în adevăr, dreptate și libertate, precum și speranţa în refacerea statelor naționale de altădată. Picturi murale în bisericile Athosului sau și în alte părți din lumea ortodoxă greacă și sud-slavă, veșminte și broderii liturgice, icoane, piese liturgice, argintărie, toate lucrate de meșteri români sau din inițiativă și cu sprijin material românesc, formează și azi o bună parte din patrimoniul cultural-artistic al multor așezăminte bisericești (centre patriarhale sau eparhiale, mănăstiri, biserici) și al unor prestigioase instituții culturale (muzee, biblioteci) din Bulgaria, statele balcanice, Grecia, insulele grecești, Cipru, Turcia, Siria, Israel, Egipt, etc.

Cultura, arta și, în genere, spiritualitatea postbizantină a supraviețuit încă patru secole după 1453, anul marelui dezastru al căderii Constantinopolului sub turci, dezvoltându-se pe pământul românesc și al Moldovei, cu sprijinul material și moral al domnitorilor celor două țări, considerați ca urmașii basileilor de altădată.

Datorită acestora, țările române au devenit Bizanțul după Bizant, după expresia pusă în circulație de marele savant Nicolae Iorga. Toate acestea au contribuit la ridicarea prestigiului Ortodoxiei românești în toată lumea creștină.

Legături cu ierarhi

Nifon al II-lea

Așa cum a fost menționat mai sus, legăturile cu Patriarhia Ecumenic au fost reluate la începutul secolului al XVI-lea prin fostul patriarh ecumenic Sfântul Nifon II (1486-1488 și 1496-1498), care, în jurul anului 1503, a fost adus de domnitorul Radu cel Mare în Țara Românească, pentru a proceda la reorganizarea vieții bisericești de aici.

Amănunte asupra șederii și activității sale în Țara Românească întâlnim în lucrarea panegiristului său, Gavriil Protul. Ajungând la București, așezându-se la mănăstirea Antim, a intrat în conflict cu domnitorul, în 1505 a părăsit țara, stabilindu-se la Vatopedu în Sfântul Munte, apoi la Dionisiu, unde a și murit la 11 august 1508.

Ioachim I

Urmașul său în scaunul patriarhal, Ioachim (1498-1502 și 1505-1506), a făcut prin 1505-1506, o călătorie până în Moldova, desigur pentru a strânge ajutoare bănești. Dar domnitorul de atunci, Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare, a refuzat să-l primească. S-ar putea da mai multe explicații acestui refuz: fie pentru că Ioachim era socotit un uzurpator, obținând scaunul patriarhal prin simonie și prin îndepărtarea înainașului său, Pahomie, de către turci; fie pentru că vlădicii și boierii moldoveni simțeau că prin venirea lui se va încerca o nouă supunere a Bisericii moldovene față de Patriarhia ecumenică. În urma acestei neașteptate umilințe, patriarhul s-a îndreptat spre Țara Românească, unde și-a dat obștescul sfârșit, la Târgoviște, cuprins „de mânie și înjosire”.

Pahomie, Teolipt I, Ieremia I

După moartea lui, scaunul patriarhal a fost reocupat de Pahomie (1503-1505 și 1506-1514), care, prin 1513, făcea un drum în ambele țări române, fiind însoțit de câțiva călugări și preoți, pentru a strânge ajutoare. Peste patru ani, Țara Românească a fost cercetată de noul patriarh ecumenic Teolipt I (1514-1520), invitat de Neagoe Basarab la sfințirea ctitoriei sale de la Argeș. Sub Teolipt, Patriarhia a primit sume însemnate de bani din partea acestui domnitor, din care s-a acoperit cu plumb biserica mare a Patriarhiei și s-au refăcut chiliile. Despre patriarhul Ieremia I (1520-1522 și 1523-1545) se spune că a murit în 1545, la Vraâa, pe când se întorcea din Țara Românească.

Ioasaf II, Pahomie II

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, patriarhul Ioasaf II (1556-1565) facea o călătorie în Moldova, prin 1561. Se cunosc câteva odoare dăruite acum Patriarhiei de către Alexandru Lăpușneanu și doamna Ruxandra. În 1564, Ioasaf era în Țara Românească, însoțind alaiul de nuntă al celor doi gineri ai doamnei Chiajna, văduva lui Mircea Ciobanul, unul din ei, Stamate, fiind nepot al patriarhului. Prin 1570, se pare că a trecut prin Moldova după ajutoare și patriarhul Mitrofan III (1565-1572 și 1579-1580). În timpul păstoririi sale, Petru Schiopul, domnul Moldovei, a dăruit Patriarhiei o casă, cumpărată de el în Constantinopol, primind o scrisoare de mulțumire din partea patriarhului și a sinodului său. După el, au mai călătorit prin țările românești patriarhii Pahomie II (1584-1585) și Teolipt II (1585-1586).

Ieremia II

Ultimul patriarh ecumenic care a călătorit prin țările române în acest secol și care a adus o contribuție însemnată la întărirea legăturilor bisericești cu Patriarhia de Constantinopol a fost Ieremia II (1572-1579, 1580-1584 și 1587-1595). În timp ce păstorea pentru a treia oară, Mihnea Turcitul a dăruit Patriarhiei metocul românesc din Constantinopol, numit Vlah Sarai, cu hramul Maica Domnului Mântuitoarea, în care s-a mutat sediul Patriarhiei (1586), pentru câțiva ani.

În 1588, Ieremia a făcut o călătorie în Rusia, în vederea ridicării scaunului mitropolitan al Moscovei la rangul de patriarhie, fiind însoțit de mitropolitul Ierotei al Monembaziei (Monemvasia). În drumul lor, s-au oprit și în țările noastre. Cei doi prelați greci au fost primiți „cu mare cinste” la București de mama lui Mihnea Turcitul, domnitorul fiind bolnav. De la București, patriarhul Ieremia II a trecut în Moldova, unde a stat mai mult timp la curtea lui Petru Schiopul, apoi a plecat în Rusia. Aici, în fruntea unui sobor de ierarhi, a înscăunat pe Iov, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, la 26 ianuarie 1589. La reîntoarcere, cei doi ierarhi au trecut din nou prin țările române.

La București, patriarhul Ieremia a desfășurat o rodnică activitate, contribuind la intensificarea legăturilor românilor cu Patriarhia ecumenică. De pildă, în octombrie 1591, a prezidat un sinod, în care s-a hotărât ca noua mănăstire Sfântul Nicolae din București, refăcută de Mihai Banul, viitorul domn cunoscut mai târziu sub numele de Mihai Vodă, închinată mănăstirii Simonpetra de la Athos, să fie pe viitor stavropighie patriarhală. Se acorda acum, pentru prima dată, statutul de stavropighie unei mănăstiri din cuprinsul Mitropoliei Ungro-Vlahiei. Hotărârea era determinată de faptul că așezămintele fundaționale ale ctitorilor erau nesocotite adeseori de marea boierime, impunând egumeni peste voința soborului. În secolul următor, s-au creat alte stavropighii, urmărindu-se și asigurarea libertății mănăstirilor.

Meletie Pigas

Articol principal: Meletie I (Pigas) al Alexandriei.

În ultimii ani ai secolului al XVI-lea, țările române au avut strânse legături cu patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei (1590-1601). Acesta a fost, pentru scurt timp, și locțiitor de patriarh ecumenic (1596-1598). Încă înainte de a ajunge patriarh de Alexandria, întreținea corespondență cu Mihnea Turcitul când era exilat în insula Rodos, după prima domnie în țara Românească. Bucurându-se de încredere din partea turcilor, a intervenit pentru încheierea păcii între Mihai Viteazul și sultanul Mohamed III. A avut și un schimb de corespondență cu domnul român, în problema menținerii păcii cu turcii. Primise din partea sa și un ajutor de 100 de galbeni din care și-a făcut o cirje.

La îndemnul lui Mihai Viteazul, mitropolitul Eftimie al Ungro-Vlahiei a cerut patriarhului Meletie o Biblie îndreptată și un Nomocanon. I-a trimis Biblia, iar în privința Nomocanonului îl înștiința că a dispus să-i fie copiat. În aceeași scrisoare (din 6 august 1597), patriarhul informa pe mitropolitul Eftimie că a cumpărat două biserici în Constantinopol, Sfântul Dimitrie și Maica Domnului de la Xiloporta, „ca să nu ajungă în mâna necredincioșilor”, rugându-l să-l trimită un ajutor în bani, „căci nu e cu putință ca noi, fără ajutor, să trăim și să stăpânim bisericile lui Dumnezeu în mijlocul necredincioșilor”.

Meletie Pigas a întreținut corespondență și cu Ieremia Vodă Movilă, care-l invitase, în câteva rânduri, în Moldova, și i-a trimis ajutoare la Constantinopol. Fratele său, mitropolitul Gheorghe, îi ceruse unele „cărți de iertare”, precum și o mantie arhierească. Ieremia Movilă făgăduise lui Meletie că va construi o nouă reședință pentru patriarhul ecumenic (dintr-o scrisoare a acestuia rezultă că stătea în Constantinopol cu chirie), cerând, în schimb, ridicarea Bisericii moldovene la rangul de arhiepiscopie. Rugămintea domnului moldovean n-a putut fi îndeplinită, deși în vara anului 1598 Meletie Pigas s-a reîntors la scaunul său din Alexandria. De acolo, a răspuns domnului moldovean că înființarea arhiepiscopiei o putea hotărî numai într-un mod, la care să fie invitați și ceilalți patriarhi. În schimb, a trimis mitropolitului Gheorghe, în semn de mare cinstire, două rânduri de scări, așa cum purtau patriarhii răsăriteni.

Alți ierarhi

Pe lângă patriarhii ecumenici care au cercetat țările române, mai au fost și alți numeroși ierarhi de neam grec, deși mai mulți sub ascultarea Patriarhiei de Constantinopol. Reamintim, de pildă, pe vrednicul Dionisie Rally al Târnovei, sfătuitorul lui Mihai Viteazul, care l-a numit „întâistătător al prea sfintei Mitropolii a Sucevei”, Nectarie al Ohridei, Gherman al Cezareei lui Filip, și Teofan al Vodenei, prezenți la sinodul de la Suceava, din iunie 1600, care a hotărât depunerea din scaun a ierarhilor moldoveni retrași în Polonia. Mitropolitul Dionisie al Larissei, în Tesalia, avea legături cu Mihai Viteazul, în vederea eliberării grecilor de sub stăpânirea otomană. În jurul anului 1600, a organizat o mișcare revoluționară, cu ajutorul domnului roman, dar a fost înăbușită de turci.

Meteore

Izvoarele documentare și narative consemnează danii românești către așezămintele bisericești din Răsărit. Între acestea se numără și mănăstirile de la stâncile Meteore, în apropiere de Munții Pindului, în Grecia. De pildă, Vladislav al III-lea al Țării Românești a dăruit mănăstirii Sfântul Ștefan de la Meteore un deget din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, iar mai târziu un vornic Dragomir i-a dăruit capul Sf. Haralambie.

În 1540, Radu Paisie al Țării Românești a făcut mănăstirii Sfântul Gheorghe de la Meteore o danie anuală de 3.000 de aspri (plus 300 de cheltueli de drum pentru cei ce ridicau dania). În 1577, călugării tuturor mănăstirilor de la Meteore solicitau sprijinul lui Mihnea Turcitul, care fuseseră nevoiți să-și amaneteze pământurile pentru plata datoriilor către turci. În scrisoare, ei făceau și mențiune și de daniile de le au fost oferite, pe vremuri, de Neagoe Basarab.

în 1540 Radu Paisie al Țării Românești a făcut mănăstirii Sfântul Gheorghe de la Meteore o danie anuală de 3000 de aspri (plus 300 cheltuieli de drum pentru cei ce ridicau dania).

În 1577 călugării tuturor mănăstirilor de la Meteore solicitau sprijinul lui Mihnea Turcitul, căci fuseseră nevoiți să-și amaneteze pământurile pentru plata datoriilor către turci. În scrisoare, ei făceau amintire și de daniile ce le-au fost oferite, pe vremuri, de Neagoe Basarab.

În 1585 mănăstirea Bucovăț (Coșuna) de lângă Craiova a fost închinată mănăstirii Sfântul Varlaam din Meteore. Nu se știe când a fost închinată mănăstirea Butoiu (jud. Ialomița) către cea cu hramul Sf. Ioan Botezătorul de la Meteore.

Alte mănăstiri

Mănăstirea Vlatadon din Salonic primea o danie anuală de 2500 de aspri din partea lui Mihnea Turcitul. Iar Petru Șchiopul al Moldovei oferea o danie anuală de 5.000 de aspri mănăstirii Sfântul Ioan Evanghelistul din insula Patmos.

De asemenea, toate mănăstirile de la Meteore, ca și alte așezăminte bisericești din Balcani au fost ajutate și de „vlahii” care trăiau în aceste regiuni

Secolul XVII

Prestigiul Ortodoxiei românești

În acest secol, la 1642, s-a convocat Sinodul de la Iași, la care au participat reprezentanții celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă și română, care au aprobat cunoscuta Mărturisire a mitropolitului de neam român Sf. Petru Movilă al Kievului, devenită carte de doctrină a întregii Ortodoxii. Era o dovadă a prestigiului deosebit la care se ridicase Ortodoxia românească în acel timp.

Factori

Legăturile românilor cu Bisericile ortodoxe de limbă greacă au sporit considerabil:

  • prin patriarhii, mitropoliții, profesorii, egumenii și călugării greci veniți la români, mulți din ei sfârșindu-și chiar viața pe pământ românesc;
  • prin ierarhii greci care au păstorit la români (Luca din Cipru și Grigorie al Ungrovlahiei, Ignatie Grecul de la Râmnic);
  • prin unii arhierei „titulari” greci, aleși în principate și hirotoniți pe seama unor vechi scaune episcopale de mult dispărute, dar care rămâneau în țările românești;
  • prin tipografiile grecești înființate la români, în care s-au imprimat cărți de slujbă și de apărare a Ortodoxiei (Iași, București, Snagov, Râmnic, Târgoviște);
  • prin Academiile grecești de la Târgoviște, Iași și mai ales prin cea de la mănăstirea Sfântul Sava din București, la care au activat dascăli greci, unii din ei oameni de înaltă cultură, cu elevi greci dar mai mult români;
  • prin ajutoarele materiale acordate de domnii români mai ales sub forma „închinării” de mănăstiri „Locurilor Sfinte” din Răsărit (cele patru Patriarhii apostolice, mănăstirile din Muntele Athos, Meteore, Muntele Sinai etc.).

Această intensă activitate cultural-bisericească a fost posibilă datorită sprijinului statornic și generos al domnilor români, din care trebuie menționați Vasile Lupu, Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și mai ales Constantin Brâncoveanu, sub care cultura grecească pe pământ românesc a cunoscut o remarcabilă înflorire.

Efecte negative

Creșterea continuă a influenței grecești în viața politică, economică, socială și cultural-bisericească a țărilor românești extracarpatine a provocat nemulțumirea și aversiunea maselor largi românești. Situația a dus la mișcări împotriva grecilor așezați pe teritoriul românesc, precum cele conduse de Bărcan Stolnicul și Lupu Paharnicul Mehedințeanul în 1617, mișcări care au dus la numirea ca domni a lui Matei Basarab și Vasile Lupu.

Închinarea mănăstirilor la Locurile Sfinte a dus la abuzuri și neorânduieli. Domnitorul Leon Tomșa, deși grecizat, a fost silit să dea un „așezământ” împotriva călugărilor greci, prin care se reînnoia dreptul țării de a-și alege pe cine voia în fruntea eparhiilor și a mănăstirilor, iar Matei Basarab a hotărât să procedeze la „dezînchinarea” unor mănăstiri (1639). Cu toate acestea, situația n-a putut fi remediată decât pentru scurt timp, căci amestecul grecesc în treburile țării a început să se facă din nou simțit.

Legăturile cu Patriarhia Ecumenică

Chiril Lucaris

Domnii români au acordat un sprijin material permanent Patriarhiei Ecumenică, ai cărei titulari i-au vizitat în mai multe rânduri, venind după ajutoare. Mitropoliții celor două țări românești erau recunoscuți de patriarhii ecumenici, cărora le plăteau o dare anuală.

Cel mai de seamă patriarh ecumenic în această perioadă a fost Chiril Lucaris, care a întreținut permanente legături cu țările românești. Încă în primăvara anului 1594, pe când era ieromonah, a trecut prin Moldova, în drumul său la cneazul ortodox Vasile din Ostrog, în voievodatul Volhiniei din Polonia, unde a fost trimis de patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei, ca să întărească pe credincioșii ortodocși români amenințați cu uniația.

În 1601, s-a reîntors la Alexandria, oprindu-se din nou la Iași, la curtea lui Ieremia Movilă, unde a rostit câteva cuvântări, în Duminicile Triodului și Penticostarului. A ajuns la Alexandria, numai cu două zile înainte de moartea lui Meletie Pigas († 13 septembrie 1601), căruia i-a urmat în scaun. În 1612 a ajuns locțiitor de patriarh ecumenic, dar nu s-a putut menține decât o lună. Din Constantinopol, s-a îndreptat spre Țara Românească, la colegul său de studii de la Veneția și Padova, Radu Mihnea, fiind primul patriarh de Alexandria care a vizitat țările românești. Aici a scris, în latinește, un tratat despre doctrina și organizarea Bisericii Ortodoxe, cerut de un pastor olandez (1613). A trecut pentru câteva luni în Moldova, la domnitorul Ștefan Tomșa, unde a rostit câteva cuvântări. S-a reîntors apoi în Țara Românească, unde a ținut alte cuvântări la Mitropolia din Târgoviște și a sfințit mănăstirea Radu Vodă din București, închinată tot atunci mănăstirii Ivir din Muntele Athos. Acum a fost închinată Alexandriei mănăstirea Stănești, iar câțiva ani mai târziu Segarcea.

În 1620 era din nou în Țara Românească, fiind ales tocmai atunci, la 4 noiembrie 1620, în scaunul de patriarh ecumenic. A păstorit în condiții cu totul vitrege, fiind înlăturat de turci din scaun de cinci ori, mai ales prin intrigile iezuiților, și compromis prin publicarea unei Mărturisiri de credință calvină, pusă sub numele său, la Geneva, în 1629 și 1633. În cele din urmă, a fost sugrumat din ordinul sultanului, la 29 iunie 1638, și aruncat în apele Bosforului.

Ca patriarh ecumenic, Chiril Lucaris n-a mai trecut prin țările românești, dar a menținut legăturile cu ele prin scrisori. De o mare însemnătate este scrisoarea sa din 2 septembrie 1629 către principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei, prin care respingea cu indignare propunerea acestuia de a-și da consimțământul la trecerea românilor transilvăneni la calvinism.

Vasile Lupu și Patriarhia

Un capitol însemnat în legăturile românești cu Constantinopolul l-a constituit domnia lui Vasile Vodă Lupu, adevărat protector al Patriarhiei.

Patriarhia avea numeroase datorii făcute cu ocazia ocupării scaunului, la care se adăuga și „tributul” anual pe care era obligată să-l plătească turcilor. Domnul moldovean a luat asupra sa achitarea tuturor acestora. În schimb, a cerut să se instituie o comisie de trei sau patru epitropi, aleși de sinod, care să coordoneze treburile economice, recunoscându-și dreptul de control asupra acesteia, urmărind ca pe viitor să nu se mai aleagă ierarhi prin simonie.

Pentru acest ajutor neprețuit oferit de domnul român, patriarhul Partenie I zis cel Bătrân și sinodul său au hotărât să-i dăruiască moaștele Cuvioasei Parascheva (păstrate până atunci în biserica Sfântul Gheorghe din Fanar). Ele au fost aduse în Moldova și așezate în biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, la 13 iunie 1641.

Cu toate acestea, în septembrie 1644, Partenie I cel Bătrân a fost înlăturat din scaun și înlocuit cu Partenie II zis cel Tânăr, cu concursul lui Vasile Lupu. În octombrie 1646, acest Partenie II a fost înlăturat din scaun tot prin Vasile Lupu, care i-a plătit și datoriile făcute în cei doi ani de păstorire. De aceea, Nicolae Iorga scria:

Orânduitor al întregii vieți ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplătitor darnic, dar și pedepsitor fără cruțare, făcător și răsturnător de patriarhi, găzduitor al fruntașilor Bisercii răsăritene, convocator de sinoade și îndreptător al credinței prin hotărârile acestor adunări ținute în umbra lui, Vasile Vodă merită un loc mare în istoria întregii lumi ortodoxe[1].

Atanasie Patelarie

Articol principal: Atanasie Patelarie.

Dintre ceilalți patriarhi de Constantinopol care au călătorit prin țările române poate fi consemnat Atanasie Patelarie, fost mitropolit al Tesalonicului, iar în 1634 - pentru abia 40 de zile - patriarh ecumenic. A stat ani în șir la mănăstirea lui Păun Vameșul de lângă Iași, sihăstrit la Xiropotam în Sfântul Munte.

În 1652, Vasile Lupu a reușit să-l pună pe Atanasie din nou în scaunul patriarhal, dar nu s-a putut menține decât 15 zile. A plecat din nou în Moldova, trăind în mănăstirea Sf. Nicolae din Galați, iar de aici în Rusia, unde a primit daruri bogate din partea țarului. La reîntoarcere a murit într-o mănăstire din Ucraina (1654).

Partenie IV Moghilanul

Unul dintre urmașii săi, Partenie IV Moghilalul, fost patriarh ecumenic în cinci rânduri (între 1657-1685), a călătorit în Țara Românească prin 1655. Pentru a-și putea câștiga mijloacele de existență, patriarhii care s-au succedat în scaun i-au încredințat cârmuirea Mitropoliei Proilaviei (1667-1671), apoi a Târnovei și a Vidinului. A murit la București, după anul 1688.

Dionisie IV Seroglanul

Un alt patriarh de Constantinopol, Dionisie IV Seroglanul (Museliminul), fost mitropolit de Larissa și deținător al scaunului ecumenic în cinci rânduri (între 1671-1694), ierarh învățat, înrudit cu Cantacuzinii, puternici pe atunci în Constantinopol, a avut strânse legături cu țările românești (slujise și ca secretar al lui Matei Basarab).

În 1681 - ca fost patriarh - a venit în Țara Românească, la Șerban Cantacuzino, pe care a izbutit să-l împace cu Gheorghe Duca al Moldovei. În vara anului următor, cu ajutorul lui Șerban Cantacuzino, și-a reluat scaunul patriarhal pentru a treia oară. În 1687, după ce a pierdut din nou scaunul, a venit tot în Țara Românească, unde, în anul următor, a slujit la înmormântarea binefăcătorului său, Șerban Cantacuzino, și a uns domn pe Constantin Brâncoveanu. Cu ajutorul acestuia, și-a reluat scaunul, pentru a cincea oară, în 1693, dar nu l-a putut păstra decât șapte luni. În aceste împrejurări, a venit din nou în Țara Românească, la Târgoviște, unde și-a dat obștescul sfârșit (1696), fiind înmormântat în fosta catedrală mitropolitană de acolo.

Iacob

Contracandidatul lui Dionisie IV, Iacob (ori Iacov), care a păstorit în scaunul ecumenic în trei rânduri (între 1679-1688), a venit în ambele țări române în câteva rânduri. În 1693, a slujit la înmormântarea lui Constantin Cantemir, alături de patriarhii Gherasim al Alexandriei și Dositei al Ierusalimului. S-a stins din viață la Iași, în 1700, fiind îngropat în mănăstirea Golia, unde se mai păstrează piatra sa de mormânt.

Refacerea unei biserici

La rugămintea patriarhului Calinic II, Constantin Brâncoveanu a refăcut din temelii biserica Sfântul Nicolae din Galata (Constantinopol), care fusese distrusă de un incendiu.

Meteore

Mănăstirea Golgota (Dâmbovița), ctitorită de Pătrașcu cel Bun, refăcută de Nicola vistierul, originar din Ianina, la începutul secolului al XVII-lea, a fost închinată mănăstirii Schimbarea la Față din Meteore.

În 1640 Nucetul din Dâmbovița era închinată mănăstirii Rusicon de lângă orașul Tricala. Mănăstirea Butoiul (Dâmbovița) era închinată la Sfântul Ștefan din Meteore. Prin 1701-1702, a fost închinată mănăstirii Sfinții 40 de mucenici din Rumelia biserica Dancu din Iași.

Epir

Câteva mănăstiri românești erau închinate unora din Epir.

De pildă, mănăstirea lui Ghiorma banul, sau „a grecilor” din București (ctitorul fiind un epirot) a fost închinată Episcopiei din Pogoniani din Epir. Mănăstirea Valea, în părțile Argeșului, ctitoria lui Radu Paisie din prima jumătate a secolului al XVI-lea, deținătoare a mai multor moșii, a fost închinată mănăstirii Gura din aceeași eparhie epirotă. Mănăstirile Bradu, în părțile Buzăului, și Codreni, în județul Ilfov, erau închinate la mănăstirea Molivdoskepastu, în apropiere de Dipalița, în aceeași eparhie (mănăstirea respectivă primise și o subvenție anuală de 3.000 de aspri din partea lui Radu Mihnea al Țării Românești).

Alte mănăstiri românești erau închinate celor din eparhia Ianina, tot în Epir. De pildă, mănăstirii Sfinții Părinți, lângă Zița în Epir, fiind închinate mănăstirile Sărindar (sau a „Coconilor”) din București (fostă pe locul Casei Armatei), deținând peste 30 de moșii și Mislea din județul Prahova, ctitoria lui Radu Paisie, tot cu un număr însemnat de moșii.

După 1689 mănăstirea Sfinții Părinți a fost declarată stavropighie a Patriarhiei ecumenice, ajungând în această situație și cele două metocuri românești. Mănăstirea Sf. Ioan cel Mare (sau grecesc) din București - pe locul clădirii C.E.C. - (rezidită de Constantin Brâncoveanu) era închinată la mănăstirea Sf. Prooroc Ilie, situată tot în apropiere de Zița (au devenit și ele „stavropighii” patriarhale). Mănăstirea Băbeni, lângă Râmnicu Sărat, împreună cu metocul ei, schitul Bordești, erau închinate la mănăstirea Vellas, în apropiere de orașul cu același nume, în eparhia Ianina, iar mănăstirea Dedulești, în aceeași regiune a Râmnicului Sărat, era închinată la mănăstirea Sfinții Apostoli din Kațika, sat lângă Ianina.

Alte două mănăstiri din Epir, Sosinu și Brodetsi, deși nu aveau metocuri la români, s-au bucurat de ajutoare din partea domnilor români (Neagoe Basarab, Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ș.a.).

Mănăstirii Mavromol din Epir îi era închinată ctitoria cu același nume din Galați a lui Constantin Duca, din 1700-1703.

Câteva biserici și mănăstiri din Ianina și împrejurimi erau ctitorite de vlahii din Epir. De pildă, mănăstirea Sfinții Apostoli din Dipalița era ctitoria fraților Panu Arsenie și Teodor, iar mănăstirea Sosinu era ridicată de un negustor „din Valahia” Ioan Simota și frații săi Chiriță și Emanoil (probabil erau tot din aceste locuri). Mănăstirea Vlasiu, fostă în munții Pindului (districtul Cardița), era o ctitorie a vlahilor tesalioți Gheorghe slugerul cu soția sa Cherața și fiul lor Constantin postelnicul, amândoi cu slujbe în Moldova, în timpul lui Vasile Lupu (se păstrează și portretele lor votive).

Alte mănăstiri

În 1624, Radu Mihnea, pe atunci domn în Moldova, închina mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Sozopole, ctitoria lui Aron Vodă din Iași, dar după șase ani Alexandru Coconul o închina mănăstirii Sfântul Ioan din insula Halki. Mănăstirea Hlincea a fost închinată de Vasile Lupu celei din Arghirocastro, azi în Albania. Mănăstirea Sfântul Ioan din Focșani, ctitoria lui Grigorie Ghica Vodă, a fost închinată mănăstirii Sfânta Anastasia de lângă Tesalonic.

Mănăstirea Sfânta Lavră din Peloponez, lângă orășelul Calavrita, a fost ridicată cu ajutorul lui Vasile Lupu.

Mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul din insula Patmos a primit danii din partea lui Antonie Vodă al Țării Românești (3.000 de aspri anual) și a domnilor moldoveni Gheorghe Duca, Constantin Duca și Antioh Cantemir (4.000 de aspri anual). Se păstrează acolo, până azi, o Evanghelie dăruită de Constantin Brâncoveanu.

Concluzie despre închinări

Prin aceste închinări, mănăstirile de la Athos și din celelalte „Locuri Sfinte” au putut să se dezvolte și să progreseze din punct de vedere bisericesc și cultural. De multe ori, ajutorul românesc a salvat însăși existența lor, în fața permanentelor neajunsuri făcute de stăpânirea otomană.

Este de reamintit că în 1639 Matei Basarab cu dregătorii din sfatul domnesc au hotărât să redea autonomia la 22 de mănăstiri din Țara Românească, datorită abuzurilor comise de călugării greci și să nu se mai facă închinări în viitor, măsură care a fost aprobată în 1641 și de Patriarhia ecumenică. Între mănăstirile scoase acum din starea de dependență față de „Locurile Sfinte” se numărau mai ales mănăstiri mari, de regulă ctitorii domnești (despre unele nu se știe când și la ce mănăstire au fost închinate): Tismana, Cozia, Argeș, Bistrița, Govora, Dealu, Glavacioc, Snagov, Cotmeana, Valea, Bolintin, Căldărușani, Brâncoveni, Sadova, Arnota, Gura Motrului ș.a.

În pofida acestei schimbări în politica românească față de așezămintele bisericești de limbă greacă hotărârea energică a domnului muntean n-a fost respectată de urmașii săi, mai ales în epoca numită „fanariotă”.

Cultura grecească în țările române

Introducere

Datorită numeroșilor ierarhi și cărturari greci care au trecut ori s-au stabilit definitiv în Țara Românească și Moldova, s-a putut dezvolta o rodnică activitate culturală în limba greacă, s-au copiat manuscrise, s-au alcătuit și s-au tipărit lucrări originale grecești, s-au deschis școli cu limba de predare greacă.

Luca al Buzăului

Articol principal: Luca al Buzăului.

Trecând peste poemele lui Mihai Stavrinos și Gheorghe Palamed, scrise la începutul secolului al XVII-lea, închinate lui Mihai Viteazul, se pot aminti mai întâi mitropolitul Luca al Buzăului, originar din insula Cipru, caligraf iscusit, de la care au rămas mai multe manuscrise grecești, îndeosebi Evangheliare. Un ucenic al lui Luca din Cipru, Antim, a copiat peste 20 de manuscrise, patru din ele împodobite cu portretele lui Matei Basarab și al doamnei Elina au fost dăruite celor patru Patriarhii apostolice.

Matei al Mirelor

Un alt cărturar grec care a trăit mult timp la români a fost mitropolitul titular Matei al Mirelor, originar din Pogoniana, în Epir, cu studii la Constantinopol, fost protosinghel al Patriarhiei. A îndeplinit importante misiuni la Moscova, apoi la Lvov, unde se pare că a fost trimis să întărească în credință pe ortodocși, în urma actului de unire cu Roma, săvârșit la Brest. În 1605 a fost ridicat la treapta de mitropolit titular al Mirelor Lichiei, după care a venit în Țara Românească, dându-i-se egumenia mănăstirii Dealu (1609). A rămas la Dealu până la moarte (1624). De multe ori a fost însărcinat de domnii țării să judece anumite procese sau să facă unele cercetări, mai ales în probleme de proprietate.

Alături de mitropolitul Luca din Cipru, a fost cel mai de seamă caligraf și miniaturist grec al timpului său. Manuscrisele copiate de el - al căror număr se ridică la 53, din care 24 de Liturghiere - se păstrează la Athos, în Grecia, la Ierusalim și în alte părți. Între lucrările sale originale, scrise la Dealu, pot fi amintite: Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul de la Bistrița, cu date asupra aducerii moaștelor aici, dar și asupra năvălirii oștilor principelui Gabriel Bathory al Transilvaniei în Țara Românească, în iarna anilor 1610-1611. A prelucrat Viața și slujba Cuvioasei Paraschiva, după Eftimie al Târnovel, a tradus din slavonește, în grecește, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Tot el a scris și lucrări istorice propriu-zise precum Povestire pe scurt despre neașteptata cădere din domnie a lui Șerban Vodă zis și Radul și despre venirea în Țara Românească a lui Radu Voievod, fiul lui Mihnea.

De notat că la Matei al Mirelor întâlnim critica boierimii, a slujbașilor care strâng birurile, dar și a compatrioților săi așezați în Țara Românească de multe ori abuziv, îndemnându-i să nu uite că sunt numai oaspeți.

Influența grecească în educație

În timpul domniei lui Matei Basarab, cu toată mișcarea anti-grecească pornită cu câțiva ani în urmă, s-a înființat o „schola graeca et latina” la Târgoviște, în 1646, de către umaniștii greci Pantelimon Ligaridis (viitorul mitropolit Paisie de Gaza) și Ignatie Petritis, ambii din insula Hios. Aceștia au ajutat și pe „Daniil Andrean monahul din Țara Panoniei” la traducerea Pravilei Mari de la Târgoviște din 1652.

Colegiul întemeiat de Vasile Lupu la Iași, în 1640, cu profesori de la Kiev, a trecut după 1646 în mâna unor dascăli greci, încât de aici înainte limba de predare a devenit greaca, în locul celei latine. Între profesorii greci aflați la Iași în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ca profesori ai fiilor de domni, pot fi amintiți Teodor Trapezuntiul și mai ales ieromonahul Ieremia Cacavelas din Creta, cu studii la Londra, Leipzig și Viena. Acesta a tradus din grecește în românește o Tâlcuire a Sfintei Liturghii, tipărită la Iași, în 1697, a supravegheat tipărirea Tomului dragostei al lui Dositei al Ierusalimului, în 1698 și a scris o prefață la Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea a fostului său elev Dimitrie Cantemir. In 1714, școala a fost organizată ca Academie, după modelul celei de la Sfântul Sava din București.

Sunt amintiți și alți cărturari greci, clerici și mireni, chemați mai ales ca profesori la Academia Domnească de la Mănăstirea Sfântul Sava din București. S-a admis că Șerban Cantacuzino înființase o școală cu limba de predare greaca veche, la îndemnul patriarhului Dositei și al stolnicului Constantin Cantacuzino, fiind apoi, probabil, reorganizată de Constantin Brâncoveanu, după 1689. Ea corespundea acum unei facultăți de filosofie și litere din cadrul universităților apusene, căci la baza filosofiei era clasicismul greco-roman și îndeosebi opera lui Aristotel. În 1707, Constantin Brâncoveanu a dat un regulament de reorganizare a Academiei, după ce ridicase pe seama sa o nouă clădire, la Sfântul Sava. Rezultă din actul respectiv că se predau pe atunci studii filozofice (logica, retorica, psihologia și metafizica), filologice-istorice (interpretări din marii scriitori greci antici: Sofocle,Plutarch, Tucidide, Xenofon, Demostene, ș.a.), teologice (Sfânta Scriptură, operele Sfinților Părinți) și științe exacte (astronomie, fizică, matematică). Unul dintre conducătorii ei a fost învățatul Sevastos Kimenitis din Trapezunt († 1702), fostul rector al Academiei („școala neamului”) de pe lângă Patriarhia de Constantinopol. Între ceilalți profesori care au activat la Academia din București, trebuie amintiți Marcu Porfiropol, originar din Cipru, Gheorghe Hrisogon din Trapezunt ș.a.

Meletie Syrigos

În Moldova, a stat un timp marele teolog și predicator grec Meletie Syrigos (1586-1664), care a rostit o cuvântare la hirotonia mitropolitului Varlaam (23 septembrie 1632), apoi a participat la lucrările Sinodului de la Iași din 1642, traducând Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă din latinește în grecește.

Tipografia grecească

La rugămintea patriarhului Dositei al Ierusalimului, ieromonahul Mitrofan (viitorul episcop la Huși și Buzău) a pus bazele unei tipografii grecești la mănăstirea Cetățuia de lângă Iași, unde își avea reședința, cu ajutorul lui Gheorghe Duca Vodă. Era a doua tipografie grecească în Răsărit, după cea înființată de Chiril Lucaris la Constantinopol. Prin aceasta, Dositei urmărea tipărirea de cărți de slujbă pentru preoții greci, dar mai ales de cărți teologice, de apărare a Ortodoxiei împotriva prozelitismului catolic și protestant.

Paralel cu tipografia grecească din Iași, în timpul lui Constantin Brâncoveanu și cu îndrumarea statornică a lui Antim Ivireanul, au luat ființă patru secții grecești pe lângă tipografiile din București, Snagov, Râmnic și Târgoviște, în care au fost imprimate peste 30 de cărți în limba greacă, fie cărți de slujbă, fie lucrări teologice-polemice, fie cuvântări.

Majoritatea cărților apărute în Țara Românească aveau mențiunea că s-au tipărit cu cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu, pentru „a fi împărțite în dar credincioșilor”. În prefețele lor - unele semnate de Dositei - se aduceau mulțumiri și elogii lui Brâncoveanu pentru ajutorul dat.

Altele

În timpul lui Constantin Brâncoveanu se întâlnesc în Țara Românească o seamă de ierarhi și cărturari greci, găsind cu toții teren prielnic de activitate. Pe lângă patriarhii amintiți (Dionisie IV Seroglanul și Iacob al Constantinopolului, Gherasim al Alexandriei, Dositei și Hrisant Notaras ai Ierusalimului), au trăit un timp la București și mitropoliții Atanasie al Dristrei, Auxentie al Sofiei, Climent al Adrianopolei, Maxim de Ierapoleos, Neofit de Sevastia, Mitrofan de Nissa ș.a. Sub Șerban Cantacuzino era în Țara Românească Ghermano de Nissa, care a ajutat la revizuirea traducerii Bibliei de la București și alții.

Secolul XVIII

Situația generală

Rezumat

Legăturile interortodoxe, atât de complexe în secolul al XVII-lea, au fost mai puțin însemnate în cursul epocii fanariote. Datorită numeroaselor proprietăți pe care le aveau aici cele patru Patriarhii răsăritene, de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, cârmuitorii lor nu mai sunt nevoiți să vină decât rar în țările române după ajutoare. În schimb, mulți ierarhi, egumeni, preoți și dascăli greci se așează aici, fără să mai vorbim de șirul nesfârșit al grecilor veniți ca însoțitori ai domnilor fanarioți, ridicați în diferite dregătorii.

În perioada aceasta a sporit în chip neobișnuit numărul arhiereilor titulari hirotoniți și stabiliți în țările române pe lângă mănăstirile închinate, care de multe ori pricinuiau neajunsuri ierarhilor locului, prin numeroasele hirotonii pe care le săvârșeau pe bani.

Țara Românească

Câțiva arhierei titulari sau egumeni au fost ridicați cu ajutorul domnilor fanarioți pe scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei sau pe cele episcopale de la Râmnic și Buzău. Mitropoliții greci ai Ungrovlahiei: Mitrofan de Nissa, originar din Tassos, Neofit Cretanul, Filaret Mihalitzis, din insula Zante, Dositei Filitti din Podgoriana (Pogoniana) Epirului, toți în secolul al XVIII-lea, au desfășurat o activitate apreciabilă, în folosul păstoriților lor români, care le face un loc de cinste între ceilalți mitropoliți, de neam român.

Moldova

Dacă în Țara Românească scaunele vlădicești au fost mult timp ocupate de greci, în Moldova n-au putut păstori decât mitropolitul Nichifor, originar din Peloponez, și - caz cu totul excepțional - Iacob de la Roman, pentru câteva luni. Păstorirea lui Nichifor, deși cu bune sentimente față de români, a determinat pe mitropolitul Iacob Putneanul și pe boierii „pământeni” să ia atitudine hotărâtă împotriva pătrunderii ierarhilor de neam străin, prin cunoscutul „așezământ” din 1752.

În schimb, există și un ierarh originar din Moldova, Gavriil Callimachi, care a păstorit 15 ani ca mitropolit la Salonic, fiind adus apoi de fratele său, domnitorul Ioan Teodor Callimachi, în scaunul mitropolitan de la Iași, în 1760.

Mitropolia Proilaviei

Articol principal: Mitropolia Proilaviei.

În sfârșit, este de menționat și faptul că mitropoliții greci ai Proilaviei (Brăila de azi) aveau sub cârmuirea lor duhovnicească și pe credincioșii români din cuprinsul acestei eparhii.

Legăturile cu Patriarhia Ecumenică

Legăturile cu Patriarhia de Constantinopol, în secolul al XVIII-lea, se vădesc în recunoașterea alegerilor de mitropoliți și episcopi făcute în țară, sau în recunoașterea strămutării (μετάθεσις) unor arhierei titulari în scaunele de la noi (de pildă, Mitrofan de Nissa, Neofit Cretanul, Grigorie II, Filaret, episcop de Râmnic și apoi mitropolit, toți trei foști mitropoliți titulari ai Mirelor Lichiei, ș.a.).

Patriarhii de Constantinopol au făcut apel în repetate rânduri la vlădicii români și domnii fanarioți pentru a le acorda ajutoare materiale. Eparhiile românești plăteau o contribuție anuală (Mitropolia Ungrovlahiei 70 de groși, Episcopia Buzăului 35, probabil cele din Moldova la fel), la care se adăugau alte ajutoare bănești în cazuri excepționale. De pildă, prin 1739, ecumenicul Neofit VI făcea un apel la mitropolitul Neofit Cretanul, cerând ajutor pentru Patriarhie, care avea o datorie de 850 de pungi.

Se cunosc și unele scrisori schimbate între mitropoliții din țările române și patriarhii ecumenici, chiar în unele probleme teologice. De pildă, Neofit Cretanul, în 1741, cerea ecumenicului Paisie II lămuriri cu privire la botezul sau mirungerea luteranilor și calvinilor trecuți la Ortodoxie și la recunoașterea validității hirotoniilor romano-catolice.

Recunoscând rolul deosebit pe care-l deținea Mitropolia Ungrovlahiei în marea familie a Bisericilor Ortodoxe, patriarhul ecumenic Sofronie II (1774-1780) la solicitarea domnitorului Alexandru Ipsilanti a acordat mitropolitului Grigorie II și urmașilor săi în scaunul Ungrovlahiei, titlul onorific de „locțiitor al scaunului din Cezareea Capadociei”, prin scrisoarea sa din 10 octombrie 1776.

Muntele Sinai

Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai a continuat să se bucure de veniturile pe care le aduceau mănăstirile românești închinate în secolele XVI și XVII. În 1731, membrii familiilor Cantacuzino și Filipescu au închinat Muntelui Sinai mănăstirea Mărgineni (azi în ruine) care, la rându-i, avea ca metoc mănăstirea Verbila, amândouă pe valea Prahovei.

Meteore

O biserică cu hramul Sfântul Haralambie a fost zidită în mănăstirea Sfântul Ștefan din Meteore, de către egumenul Arsenie, care cârmuise un timp mănăstirea închinată Butoi, desigur cu bani și cu daruri din Țara Românească. Mănăstirile Banu și Adormirea din Buzău erau închinate la mănăstirea Rusicon de lângă Tricala.

Epir

Mănăstirile din Ianina au beneficiat de asemenea de sprijinul românilor, mai ales datorită mitropolitului Dositei Filitti. Mănăstirea Stavropoleos din București, ctitoria călugărului Ioanichie din Ostanița Epirului, devenit mitropolit titular, beneficiara unor danii oferite de mai mulți domni fanarioți și boieri, era închinată mănăstirii Gura din Ostanița.

Mega Spileon

O mănăstire care s-a bucurat în acest secol de însemnate ajutoare românești a fost Mega Spileon din provincia Ahaia, în Peloponez. Paraclisul el, cu hramul Sfântul Luca, construit în 1725, de egumenul fondator, cu ajutorul domnitorului Constantin Mavrocordat.

Câțiva ani mai târziu, Grigore II Ghica, pe atunci în Țara Românească, acorda mănăstirii Mega Spileon contravaloarea a 180 de bolovani de sare, danie întărită și de domnii următori, continuată și de unii din Moldova. În 1769, Grigore II Ghica, pe atunci în Țara Românească, a închinat străvechea biserică românească de la Vlah-Serai din Constantinopol „cu casele și cuprinsurile din jurul ei și toate danile ce au căpătat...” În 1798, patriarhul Grigorie V a declarat mănăstirea Mega Spileon ca stavropighie, adică supusă direct Patriarhiei, obligată să-i dea anual 300 de groși. Odată cu ea, a trecut sub ascultarea Patriarhiei biserica și casa din Vlah-Serai, asupra căreia Patriarhia avusese un drept mai vechi de stăpânire.

Cipru

Au fost ajutate și câteva biserici din insula Cipru. De pildă, în biserica Faneromeni din Nicosia se păstrează o icoană dăruită de un Iosif Moldovlahul, care ar fi zidit o biserică aici, acum ruinată. Grigore II Ghica, domn în ambele Principate, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, a hărăzit un ajutor anual de 500 de groși mănăstirii Chicu.

Mănăstirea Mahera, nu departe de Nicosia, a primit ajutoare însemnate din amândouă Principatele, strânse de călugării Ciprian (mai târziu arhiepiscop, spânzurat de turci) și Haralambie, în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Domnitorul Mihail Suțu al Moldovei le-a dăruit o sută de groși, iar pe Ciprian l-a pus să studieze în Academia din Iași. Se păstrează până azi în mănăstire mai multe obiecte de cult, și mai ales manuscrise de muzică psaltică, aduse din călătoria lor, precum și portretele lor, lucrate la Iași.

Alte mănăstiri ajutate

Alexandru Vodă Ipsilanti, domn în Țara Românească (1774-1782 și 1796-1797) și în Moldova (1786-1788), a ridicat o mănăstire la Calopetra, în insula Rodos. Iar în mănăstirea Ecatontapiliani din insula Paros se păstrează câteva obiecte de cult de proveniență românească, cele mai multe de la Nicolae Mavrogheni, domnul Țării Românești (1786-1790): un Evangheliar, un sacos, o bederniță, un epitrahil, și câteva icoane. Tot Mavrogheni a oferit banii necesari pentru construirea a trei cișmele în această insulă.

Mănăstirea Sfântul Ioan din insula Patmos a primit o danie anuală de 400 de aspri, aproape în tot cursul epocii fanariote. Mănăstirea Silivri, la 50 km vest de Constantinopol, pe coasta Mării de Marmara, a primit ajutoare din partea Mavrocordaților (200 bolovani de sare = 25.440 kg).

Felurite obiecte de cult, manuscrise și cărți aflate în mănăstirile și bisericile grecești ori în bibliotecile lor, fie la Athos, fie în alte părți, provin din Principatele Române. Ele stau mărturie asupra permanentului ajutor acordat acestor așezăminte în cursul veacului al XVIII-lea.

Cităm, de pildă, potirul de la Mihail Racoviță, din prima jumătate a secolului, în biserica Arhanghelul Mihail din Arnăutchioi-Constantinopol, zecile de hrisoave domnești, precum și cărțile și manuscrisele de pe la noi, aflate în metocul Sfântului Mormânt din Constantinopol, omoforul de mătase albă de la Mihail Suțu, din 1795, la Patriarhia Ecumenică, o candelă de la Alexandru Ipsilanti și soția sa Ecaterina la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, o icoană a Mântuitorului de la mănăstirea Spilia din Munții Pindului, lucrată de zugravul Teodor din București, în 1717, o Evanghelie dăruită de mitropolitul Daniil al Ungrovlahiei în mănăstirea Sf. Ioan din insulele Patmos, câteva cruci de la Dositei și Costache Filitti, la Zița.

Obiecte de proveniență românească se păstrează în Muzeul Etnografic, în Biblioteca Națională și în alte așezăminte culturale din Atena.

Ajutor pentru școli

De ajutoarele românești au beneficiat peste 50 de școli grecești din Peninsula Balcanică și Orientul Apropiat, fie prin subvenții anuale pentru plata corpului didactic și ajutoare pentru elevii săraci, fie prin subvenții pentru construirea sau refacerea clădirilor școlare. Se adaugă și faptul că unele cărți grecești tipărite la români au slujit ca manuale didactice în școlile respective.

Gheorghe Castriotul

În primul deceniu al secolului al XVIII-lea, unul din dregătorii lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Castriotul - originar din Castoria, din Munții Pind -, acordă Patriarhiei din Ierusalim 2.650 de ducați, din care să fie plătiți preoții din șase localități din Palestina (Ierusalim, Gaza, Rama ș.a.), care să învețe pe copiii creștini de acolo în grecește și arăbește. Același Gheorghe Castriotul lăsa prin testamentul său din 1708 suma de 13.124 ducați, depusă la Veneția, urmând ca din veniturile ei să fie plătiți doi dascăli la școala pe care o întemeiase în Castoria.

Școli din Constantinopol

De o deosebită atenție s-a bucurat „școala cea mare” a Patriarhiei din Constantinopol (sau „Academia din Fanar”), care a primit subvenții din partea multor domni fanarioți.

De pildă, sub Constantin Moruzi al Moldovei (1777-1782), subvenția se ridica la 2.400 lei anual, din care jumătate pentru burse la 12 elevi săraci și silitori. Restul de 1.200 de lei reprezentau venitul moșiei Hotărniceni, cumpărată de mitropolitul Gavriil Callimachi și închinată marii școli din Constantinopol.

Subvențiile Țării Românești erau tot atât de însemnate, oferite de Scarlat Ghica (1759), Ștefan Racoviță (1764), Alexandru Ipsilanti, Alexandru Moruzi (3.000 lei pe an), mitropolitul Grigorie II și mai mulți boieri.

Au mai fost ajutate alte școli din Constantinopol: cea de la biserica Megaliotisa, cea din Muhlio, lângă Fanar, și școala de mănăstire, apoi câteva din localitățile învecinate, pe Bosfor: Terapia (indeosebi de Alexandru Moruzi), Mega Revma (Arnăutchioi), Kurna Ceșme, Neohorion (Jeni-kiöi, în românește Satul Nou), Büyük-Dere, în românește Valea Mare, Silivria, apoi gimnaziul din Smirna și altele.

Alte școli

Școala din orașul Trapezunt (Trebizonda) - de unde au venit și unii dascăli la București -, ca și școala mănăstirii Sumela, în apropiere de Trapezunt, de asemenea au fost ajutate de mai mulți domni ai celor două țări românești.

În Grecia, au fost ajutate școlile de la Athos, din Seres, în apropiere de Tesalonic, din Zagora, în Thesalia, din Vitina în Peloponez, iar în Albania de azi școlile din Corița și Selasfor. Mitropolitul Dositei Filitti a sprijinit școlile din Pogdoriani și Zita, în Epir, iar episcopul Costandie Filitti a înființat două școli în Zita natală, înzestrându-le cu o bogată bibliotecă și plătind salariile la trei profesori, între anii 1814-1825. Numeroase ajutoare au primit școlile din insulele grecești din Patmos, înființată de Mavrocordați, în 1713 și susținută de domnii următori, Andros, Hios, Paros, Naxos, Mikonos ș.a. La fel au fost ajutate cele trei școli ale Patriarhiei din Alexandria, pentru tineri ortodocși greci și arabi, lucru ce-l aflăm din corespondența patriarhului Ciprian cu egumenul Meletie de la Zlătari.

În Bulgaria de azi, au fost ajutate școlile din Arbănași (Arvanitohori), în apropiere de Târnovo, Drăgoi-chioi și Pivatele.

Școlile românești

Articol principal: Școlile bisericești românești.

Pe lângă aceste școli din afara hotarelor celor două Principate, domnii fanarioți s-au îngrijit și de Academiile domnești din București și Iași, în care se preda în limba greacă, cu dascăli greci. În aceste Academii studiau nu numai tineri români, ci și tineri din alte țări, mulți beneficiind de burse. Toate aceste școli sprijinite de români au contribuit la cultivarea spiritului național grecesc și la pregătirea drumului spre marele război de eliberare națională din 1821-1829, care a dus la dobândirea independenței poporului grec (1829).

Cărturari greci în țările române

Exemple de nume

Numeroși cărturari greci - unii membri ai clerului - și-au desfășurat activitatea în țările române: Nicolae Chiparissa, Petru Depasta Peloponezianul, medicul lui Constantin Mavrocordat, Atanasie Comnen Ipsilanti, tot medic, călugărul Constantin Chesarie Daponte, toți cu lucrări privitoare la români și la evenimentele petrecute la noi în secolul XVIII (de pildă Chesarie Daponte a scris lucrarea în versuri Δακικαί εφημερίδες ... sau ̵̵Cronicul războiului de 4 ani 1736-1739, un Catalog istoric al grecilor însemnați ș.a.). Nichifor Theotochis, originar tot din Corfu, cu studii la Padova, Bologna, și Leipzig, a fost profesor și director al Academiei domnești din Iași în două rânduri (1764-1765 și 1776-1777); este autorul unor lucrări științifice (de pildă, Elemente de Fizică, în două volume). Principala sa operă teologică, Chiriacodromionul - la Apostol și Evanghelii - a fost tradusă și tipărită în românește de mitropolitul Veniamin Costachi. Din opera prietenului său Evghenin Vulgaris, originar tot din Corfu, va traduce tot mitropolitul Veniamin Costachi.

La începutul secolului al XIX-lea, s-au ocupat de istoria și geografia țărilor române doi cărturari greci: Dimitrie Daniil Philippide (Filipidis) (Istoria și Geografia României publicată la Lipsca, în 1816, în care folosește pentru prima oară numele de azi al țării române), și Dionisie Fotino sau Fotinos (Istoria vechii Dacii, acum a Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei, în trei volume, tipărită la Viena, în 1818-1819).

Tipărituri

Zeci de cărți în limba greacă au văzut lumina tiparului, în tot cursul secolului al XVIII-lea și la începutul celui de al XIX-lea, la București și la Iași. În orice caz, activitatea tipografiei în limba greacă în cursul acestui secol, deși patronată de domni veniți din Fanar sau de ierarhi greci, nu mai cunoaște amploarea celei desfășurate sub Constantin Brâncoveanu.

În ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea, continuând bineînțeles la sfârșitul epocii fanariote, s-au tipărit mai multe cărți cu caracter laic, cele mai multe în „noua tipografie de la Izvorul tămăduirii de la Cișmea”: Mic manual de legi, al lui Alexandru Ipsilanti, în grecește și românește (1780), Abecedarul mre (1783), Descrierea Valahiei, tradusă după lucrarea în limba franceză a generalului Bauer (1789) etc. Meșterii care au îndreptat și tipărit ultimele două cărți erau Nicolae și Ioan Lazăr din Ianina, desigur vlahi din Epir.

În felul acesta, renașterea elenismului este indisolubil legată de permanentul sprijin material și moral românesc.

Secolul XIX

Introducere

În acest secol, legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe surori au fost mai puțin însemnate decât în secolele precedente. Mai mult chiar, raporturile cu Bisericile de limbă greacă s-au înrăutățit, în urma secularizării averilor mănăstirești din 1863 și în urma încercărilor repetate ale Bisericii din noul stat România de a-și câștiga autocefalia. Același lucru se poate spune și în privința raporturilor Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica sârbă, care s-au agravat în urma acțiunilor revendicative ale Bisericii românești de a ieși de sub jurisdicția celei sârbe. Se remarcă faptul că s-au adâncit — pe diferite căi — legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă.

Cele patru patriarhii apostolice — Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, — precum și așezămintele mănăstirești de la Athos, Meteore, Ianina, Sinai și din alte părți ale Greciei și Orientului Apropiat, au continuat să beneficieze de veniturile mănăstirilor care le erau închinate în Țara Românească și Moldova, până la secularizarea averilor acestora, în 1863.

Prima jumătate a secolului

Mitropoliții români care au păstorit după 1821 au păstrat legăturile canonice obișnuite cu Patriarhia ecumenică. De pildă, Grigorie Dascălul a avut un schimb de scrisori cu patriarhul ecumenic Agatanghel (1828—1830), în perioada tipăririi Tetraevanghelului bulgar de la București.

Urmașul lui Grigorie Dascălul, Neofit, a trimis diverse ajutoare Patriarhiei pentru susținerea unor biserici și școli grecești (de pildă pentru biserica Sf. Treime din insula Halchi și seminarul de acolo).

Reformele lui Cuza

Articol principal: reformele lui Alexandru Ioan Cuza.

În a doua jumătate a secolului, s-au înfăptuit cunoscutele reforme ale lui Alexandru Ioan CuzaLegea pentru secularizarea averilor mănăstirești (1863), Decretul organic pentru înființarea unei autorități sinodale centrale (1864) și Legea pentru numirea de mitropoliți și episcopi eparhioți (1865), — care au dus la agravarea raporturilor cu Patriarhia ecumenică. Tot din timpul lui Cuza s-au făcut primele încercări pentru dobândirea autocefaliei.

Recunoașterea autocefaliei

Articol principal: Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

După îndelungate tratative, patriarhul ecumenic Ioachim IV (1884—1886) și sinodul său și-au dat consimțământul, prin cunoscutul Tomos de autocefalie, din 25 aprilie 1885. De acum înainte, s-au păstrat legăturile canonice cu Patriarhia ecumenică și cu celelalte Biserici Ortodoxe de limbă greacă prin schimburi de scrisori irenice între întâistătătorii acestora și mitropoliții români.

Români la Atena

În tot cursul secolului al XIX-lea, întâlnim tineri români la studii teologice în Atena. În 1844, mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei a trimis cu cheltuiala Mitropoliei patru tineri (ieromonahul Dositei, ierodiaconul Dionisie Măldărescu, Ioan Niculescu și Lazăr Drugeanu) ca să studieze în seminarul numit „Rizarion” din Atena, deschis în același an. Tot pe atunci, studia în gimnaziul din Atena și tânărul Ilie Benescu. După terminarea seminarului, cei doi călugări s-au întors în țară, iar ceilalți trei au continuat studiile teologice și filozofice. Ei au avut un nou coleg român, pe Dumitru Racoviță. După reîntoarcerea în țară, unii dintre ei au ajuns profesori de seminar.

În 1856, arhiereul Filaret Scriban, rectorul Seminarului de la Socola, a trimis și câțiva tineri moldoveni la Atena: ierodiaconul Climent Nicolau, monahul Filaret Dimitriu și Gheorghe Erbiceanu, iar alți doi au fost trimiși la Halchi: ierodiaconul Damaschin Matiescu și monahul Ghenadie Enăceanu.

După ei, au beneficiat de burse la Atena și alți tineri români, care au avut apoi rosturi însemnate în viața noastră bisericească: Constantin Erbiceanu și Dragomir Demetrescu, viitori profesori de teologie, Partenie Clinceni, Gherasim Saffirin, Teodosie Atanasiu, viitori ierarhi și alții.

Gheorghe Zottu în București

Un teolog grec, dr. Gheorghe Zottu (1842—1885), originar din Epir, cu studii în Grecia, Germania și Franța, a fost mult timp profesor la cele două Seminarii teologice din București, la Colegiul Sf. Sava și la Facultatea de Teologie, director al cancelariei Mitropoliei Ungrovlahiei și redactor al revistei „Ortodoxul”.


Note

  1. Nicolae Iorga, Vasile Lupu ca următor al împăraților de răsărit, 1913. p. 207

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

A se vedea și