Sinod tâlhăresc
Un sinod tâlhăresc (lat. latrocinium - după expresia Sf. Leon cel Mare) sau un pseudo-sinod este un sinod fără legitimitate și abuziv, pe care Biserica Ortodoxă îl consideră în afara credinței și practicii ortodoxe. La aceste „sinoade” au participat adesea episcopi legitimi din interiorul Bisericii, dar care adunați sub o formă „sinodală” s-au comportat împotriva Tradiției, propovăduind fie erezii, fie acțiuni politico-bisericești care au prejudiciat Biserica și viața bisericească. Caracteristici: adesea apare folosirea forței fizice, amenințări, violențe sau intimidări; adesea apare o manipulare grosolană a procedurii (excluderea opozanților, împiedicarea dezbaterilor libere); adesea deciziile luate sub presiune sau prin fraudă.
Exemple:
- Sinodul de la Stejar (403), care l-a condamnat la exil pe Sfântul Ioan Gură de Aur;
- Sinodul tâlhăresc de la Efes din anul 449;
- Sinodul tâlhăresc din 869-870, care l-a condamnat pe Fotie cel Mare
O variantă mai neutră a „sinodul tâlhăresc” (lat. latrocinium) este „sinod contrar” (lat. conciliabulum), care este un „sinod paralel” sau „sinod rival”, de obicei de mai mică dimensiune (conciliabulum este un diminutiv de la concilium = sinod), opus sau paralel unui alt sinod oficial, reprezentând o opoziție doctrinală sau jurisdicțională de către o adunare episcopală care contestă autoritatea sinodului principal.
Exemplul clasic: Conciliabulul de la Efes (431) — sinodul convocat de Ioan I al Antiohiei (sosit cu întârziere la Efes), conciliabul care l-a condamnat pe Sf. Chiril al Alexandriei și a susținut parțial pe Nestorie. A fost opus sinodului principal condus de Sf. Chiril, Sinodul III Ecumenic.
