Mănăstirea Prislop

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Mănăstirea Prislop
Mănăstirea Humor
Jurisdicție Mitropolia Ardealului
Tip călugărițe
Înființată 1530
Ctitori Sf. Nicodim
(în jurul anului 1400)
Domnița Zamfira
(între anii 1560-1580)
Stareț
Mărime aprox. 30 călugărițe
Localizare   Silvașu de Sus,
județul Hunedoara
Limba liturgică română
Cântarea bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri Sf. Ioan Teologul
(8 mai)
Înălțarea Sfintei Cruci
(14 septembrie)
Site web oficial

Mănăstirea Prislop, cu hramurile Sf. Ioan Teologul și Înălțarea Sfintei Cruci, este o mănăstire ortodoxă din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus (localitate care aparține în prezent de orașul Hațeg) din județul Hunedoara.

Considerată a fi cel mai de seamă altar de închinare al creştinilor din Ţara Haţegului, străvechea Mănăstire Prislop este de aproape şase secole şi unul din cele mai importante aşezăminte religioase ortodoxe din Transilvania. Ctitorită în primii ani ai veacului al XV-lea, de Sfântul Nicodim de la Tismana, a fost reconstruită, în secolul al XVI-lea, de domniţa Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise Basarab. Pe parcursul existenţei sale, aşezământul monahal a trecut prin perioade foarte grele, fiind jefuit şi distrus din ordinul stăpânirii habsburgice. Cu refaceri ulterioare, a rezistat până în zilele noastre, datorită călugărilor care s-au nevoit aici şi au luptat pentru apărarea Ortodoxiei. Mănăstirea Prislop este cunoscută în prezent mai ales pentru vieţuirea părintelui Arsenie Boca, al cărui mormânt se află aici, fiind un adevărat loc de pelerinaj pentru mulţimile de credincioşi din toată ţara.

Istoric

Mănăstirea Prislop este situată în hotarul satului Silvaşu de Sus, la 13 km de oraşul Hațeg, la altitudinea de 580 m, într-una din regiunile cele mai pitoreşti din ţară. În jurul său se află numeroase sate româneşti care sunt atestate de străvechi izvoare documentare din era paleolitică. În acest loc încărcat de istorie a poposit Sfântul Nicodim de la Tismana, considerat a fi părintele monahismului românesc şi unul dintre cei mai mari ctitori de biserici din ţara noastră. Era o perioadă în care exista pericolul impunerii catolicismului, prin invazia austro-ungară şi erau restricţii grave împotriva construirii de lăcaşuri ortodoxe. Cu toate acestea, înainte de a ajunge la Silvaşu de Sus, Sfântul Nicodim reuşise să zidească pe teritoriul românesc aşezămintele monahale Vodiţa, Topolniţa, Vişina şi Tismana. Despre ajutorul pe care l-a primit la înălţarea Mănăstirii Prislop, istoricul Ştefan Meteş ne spune următoarele: „A întemeiat-o Nicodim, pe la 1400, desigur cu banii lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti sau al unui bogat şi darnic „nemeş” român din părţile Haţegului, unde ştim că erau mulţi, puternici şi buni ziditori de numeroase biserici în vremurile vechi”.[1] Sfântul Nicodim a stat un timp la Prislop, unde a impus regulile vieţii călugăreşti din marile mănăstiri muntene care existau în acea perioadă. În 1405, pe când se afla aici, a copiat cunoscutul Tetraevangheliar slavon, care este scris pe pergament împodobit cu frontispicii şi miniaturi, aflat în prezent la Muzeul de Artă şi Istorie Naţională din Bucureşti.

După această primă perioadă de întemeiere a urmat o tăcere foarte îndelungată, de un secol şi jumătate, din care nu s-au mai păstrat documente cu privire la trecutul său. Cu toate acestea, istoricii consideră că Mănăstirea Prislop a păstrat legăturile cu Tismana şi a continuat lucrarea misionară de întărire a vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi de apărare a Ortodoxiei.

Distrusă de vremuri, mănăstirea a fost apoi rectitorită, în 1564, de domniţa Zamfira, fiica fostului domn muntean Moise Vodă Basarab, după cum arată o inscripţie din 1759, azi dispărută: „Această sfântă mănăstire, hramul Sfântului Ioan Bogoslov s-au zidit din temelie de blagocestiva și creștina doamnă Zamfira, fiica blagocestivului domn lo Moise Voievod Basarab din București, la anul 7072 (1564)”.[2]

Despre Zamfira se ştie că a ajuns în Transilvania după moartea tatălui ei, într-o perioadă în care mulţi boieri munteni s-au refugiat în aceste locuri. Aici s-a căsătorit cu un nobil maghiar, iar după moartea acestuia a moştenit o avere imensă. Urmând pilda înaintașilor săi din Ţara Românească, ctitori de lăcașuri sfinte, Zamfira s-a gândit să refacă Mănăstirea Prislop, care era situată în apropierea unor moşii ale fostului soţ. Pe locul bisericii vechi a construit una nouă, de dimensiuni mici, cu ziduri din piatră de râu, groase de aproape un metru. Acest edificiu, format din altar, naos şi pronaos, dăinuieşte şi în zilele noastre. Tot atunci a fost împodobită cu o pictură nouă în frescă şi înzestrată cu odoare scumpe, printre care şi o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. De asemenea i-a dăruit moşii care se aflau în şase sate din jurul său.

În aceste condiții, la Prislop a început o intensă viaţă monahală, cu călugări evlavioşi care au pus bazele şi unei şcoli de cultură bisericească. Importanţa ei în acea vreme era mare, dovadă că a devenit reşedinţă episcopală, iar mai târziu, din rândul călugărilor de aici, unii au fost aleşi pentru a fi promovaţi în ierarhia superioară. Dintre aceştia amintim pe mitropolitul Ghenadie I al Transilvaniei, care a fost egumen atunci când biserica a fost rezidită de domniţa Zamfira; mitropolitul Ioan din Alba Iulia, stareţul care a înmormântat-o în 1585 pe ctitoră în noua biserică, el fiind şi cel care a zidit catedrala din Alba-Iulia si reşedinta mitropolitană cu ajutorul lui Mihai Viteazul; de asemenea Teofil a ajuns episcop al Vadului, în 1615. De trecutul mănăstirii se leagă şi aminitirea unui sfânt, Ioan de la Prislop, vieţuitor al acestui aşezământ monahal, retras după un timp într-o chilie din piatră în care şi-a petrecut restul zilelor în post şi rugăciune.

După această etapă de înflorire a urmat un secol de tăcere, de la 1600 până la 1700, din care nu s-au păstrat informaţii despre acest sfânt lăcaş. Deşi a fost o perioadă în care prozelitismul calvin s-a desfăşurat cu mare intensitate în această regiune a ţării, istoricii consideră că Mănăstirea Prislop şi-a continuat misiunea în mijlocul credincioşilor.

Redută transilvană a dreptei credinţe

Veştile au apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea, când Transilvania a fost scoasă de sub suzeranitatea otomană şi anexată Imperiului Habsburgic, propaganda calvină fiind înlocuită cu cea catolică. Deşi majoritatea locuitorilor de aici erau români ortodocşi, ei nu erau recunoscuţi de noua stăpânire ca fiind o naţiune, aşa cum erau maghiarii, saşii şi secuii, ci aveau statutul de „toleraţi”. Nici religia creştin-ortodoxă nu era recunoscută legal, drepturi având doar confesiunile catolică, luterană, calvină şi unitariană. Istoricul Constantin C. Giurescu arată că românii ortodocşi din Ardeal au fost ademenţi cu propuneri pentru a accepta Unirea cu Biserica romano-catolică. Astfel, ţăranii, urmau să aibă dreptul de cetăţenie, iar preoţii, care „erau puşi la dări şi la munci umilitoare”, aveau să fie scutiţi de iobăgie şi de alte obligaţii. O parte dintre aceştia au fost de acord cu Unirea, dar nu din cauza nemulţumirii faţă de veche credinţă, ci pentru că doreau să iasă din această situaţie.[3] În faţa acestor promisiuni, mai mulţi protopopi au semnat o listă de adeziune, în 1698, iar trei ani mai târziu, în 1701, a fost emis actul de naştere a Bisericii române unite, numită şi greco-catolică.

Pentru Mănăstirea Prislop, acesta a fost anul care a marcat începutul unei perioade de mari încercări, urmând ca, timp de două secole, să se afle sub oblăduirea Episcopiei unite de la Blaj, apoi din 1853 a celei din Lugoj. Părintele profesor Mircea Păcurariu subliniază că monahii de aici au rămas „statornici în credința strămoșească și după anul 1701, dar au fost jefuiți și prigoniți de multe ori”, aceasta reprezentând o dovadă că „Prislopul a fost unul din centrele cele mai însemnate ale rezistenței ortodoxe”.[4]

Încă de la început au fost voci care s-au împotrivit Unirii cu Biserica romano-catolică, un rol însemnat având călugării de la mănăstirile din Ardeal, care au făcut propagandă. Rezistenţa lor a fost însufleţită de apariţia, în 1744, a călugărului sârb, Visarion Sarai, care a mers prin mai multe sate şi le-a vorbit ţăranilor pentru a-i întări în vechea credinţă. Prezenţa lui a fost de scurtă durată, dar a exercitat o influenţă însemnată asupra mulţimii. În urma acestei mişcări religioase, Mănăstirea Prislop a avut un egumen ortodox, considerat un adevărat episcop, care a condus acțiunea de apărare a Ortodoxiei în satele din jurul Hațegului și Hunedoarei. Însă după trei ani, împărăteasa Maria Tereza a instituit un regim de teroare şi de prigonire împotriva ortodocşilor din Ardeal. Monahii de la Prislop au fost alungați, iar mănăstirea a ajuns din nou în mâinile greco-catolicilor. Aici au fost trimişi călugării Varlaam şi Nichita, care se pare că fuseseră constrânşi de împrejurări să se declare uniţi cu Roma. Pentru a începe lucrările de restaurare, aceştia au încercat să recâştige moşiile primite de la ctitora Zamfira, cu aproape 200 de ani. Însă din toate avuţiile mănăstirii foarte puţine au fost restituite, deoarece refacerea sfântului lăcaş a fost făcută, în anii care au urmat, cu ajutorul credincioşilor.

Anul 1759 a adus schimbări importante Mănăstirii Prislop, pictura bisericii de pe vremea domniţei Zamfira fiind restaurată de preotul zugrav Simeon din Piteşti şi ucenicul său Nicolae. Aceştia au realizat o operă remarcabilă care se încadrează în tradițiile picturale brâncovenești din Țara Românească. În acelaşi an a izbucnit răscoala anticatolică şi antiunionistă condusă de ieromonahul Sofronie, din satul Cioara, judeţul Alba, iar Prislopul a fost considerat atunci un puternic centru de apărare a Ortodoxiei. Revolta a cuprins întreaga Transilvanie şi a avut un caracter religios şi social, românii protestând faţă de discriminările la care erau supuşi. Atunci a avut loc o reîntoarcere masivă la Ortodoxie a preoților și credincioșilor care fuseseră ademeniți sau forțați să accepte unirea cu Roma. Însă după doar trei ani mănăstirea avea să treacă din nou printr-o perioadă tragică din existenţa sa.

Ca măsură de represalii, în 1762, din ordinul Mariei Tereza, generalul Nikolaus Adolf von Bukow a distrus în jur 150 de ctitorii ortodoxe din Ardeal. Unele au fost dărâmate cu tunurile, iar altele au fost incendiate, printre acestea fiind şi Mănăstirea Prislop. Tot atunci aşezământul monahal a fost trecut în mod abuziv în stăpânirea Bisericii unite cu Roma, iar averea mobilă a fost trimisă în întregime la Blaj. Ca urmare a refuzului lor de a trece la greco-catolicism, călugării de aici au fost închiși la Sibiu, iar după un an de detenție au fost expulzați în Țara Românească. După toate acestea, calvinii și uniții din satele vecine au jefuit sfântul lăcaş de toate bunurile pe care le avea. Despre toate acestea a scris, în 1763, ieromonahul Efrem, în poemul intitulat „Plângerea sfintei mănăstiri a Silvașului”, considerată a fi o lucrare cu o deosebită valoare istorică și literară: „ Toţi de la mine au fugit, / Am rămas pustie şi săracă, / Neavând ctitori, nici maică, /Atunci pizmaşii s-au sculat / Şi de toate părţile m-au prădat. / Unii au luat satele și moșiile, / Alții grădinile și viile, / Și din odoară ce-am avut / Au luat cine ce-au putut. / Și m-am făcut, după prorocie, / Ca o colibă părăsită într-o vie, /Pustie și ofilită, / De toți, cu totul părăsită”.

Două secole de înstrăinare forţată

După ce a fost distrusă de generalul austriac, Mănăstirea Prislop a rămas în stăpânirea greco-catolicilor timp de aproape două sute de ani, până în 1948. În 1770, aceiaşi călugări Varlaam și Nichita, siliți să accepte din nou Unirea cu Roma, au fost trimişi aici, de data aceasta ca să înfiinţeze o școală pentru tinerii din Țara Hațegului. Însă Varlaam a murit la scurt timp, iar Nichita s-a ocupat singur de refacerea sfântului lăcaş şi reînzestrarea lui cu obiectele de valoare pe care le-a avut altădată. În 1810 s-a întocmit un inventar cu bunurile mobile ale mănăstirii, din care reieşea că era destul de săracă, pentru că deținea doar câteva obiecte de cult şi de uz casnic. De atunci, timp de aproape 100 de ani, aşezământul monahal nu a mai avut călugări, fiind dat în grija preoţilor de mir din satele vecine. Se pare că în această perioadă nu s-au făcut deloc restaurări, ci doar unele reparaţii mărunte.

Secolul al XX-lea este începutul unei etape importante din viaţa Mănăstirii Prislop. Între anii 1908 şi 1909, a fost restaurată biserica în interior şi exterior, a fost înlocuit iconostasul cu unul nou, iar în perioada următoare au fost construite câteva clădiri necesare pentru gospodărie. Un an mai târziu, pictorul Nagy Endre, trimis de Comisa Monumentelor Istorice din Budapesta, a constatat că sub pictură exista una mai veche, din timpul domniţei Zamfira, dar era acoperită de unul sau chiar două straturi de zugrăveală. Toate aceste lucrări au fost făcute cu bani strânși de la preoții și credincioșii din Ţara Hațegului şi cu fonduri de la stat şi de la Episcopia Oradei. În mănăstirea astfel reînnoită şi înfrumuseţată, au început să vieţuiască, din 1911, câţiva călugări. Au mai trecut doi ani şi aici a fost readusă de la Blaj icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, una dintre cele mai valoroase din țară, care fusese dăruită de domniţa Zamfira. Icoana este de tip Hodoghitria şi are dimensiuni mari (83 x 62 cm), fiind înconjurată de 12 prooroci din Vechiul Testament.

Anul 1918 a adus mănăstirii vizitatori din rândul istoricilor şi arhitecţilor, aşa încât în scurt timp a intrat într-un proces de restaurare profundă. La iniţiativa Comisiei Monumentelor Istorice, între anii 1923 şi 1924, arhitectul Rudolf Wagner din Hunedoara a efectuat câteva lucrări de consolidare a zidurilor și soclului, precum şi de restaurare ornamental exterioară. Cu toate acestea, pe la jumătatea secolului al XX-lea, Mănăstirea Prislop a ajuns din nou într-o stare jalnică.

Mănăstirea în prezent

Biserica Mănăstirii Prislop

Odată cu actul istoric de la 1948, prin care preoţii şi credincioşii uniţi s-au întors la credinţa ortodoxă, Mănăstirea Prislop a redevenit ortodoxă, aşa cum fusese mai bine de trei secole şi jumătate. În acelaşi an a fost numit stareț ieromonahul Arsenie Boca, licenţiat în teologie şi absolvent al Academiei de Arte Frumoase. Doi ani mai târziu, din lipsă de călugări, Prislopul a fost organizat ca mănăstire de maici cu viaţă de obşte, iar Părintele Arsenie a rămas aici ca preot-duhovnic. Atunci au început lucrările de renovare a bisericii şi a celorlalte clădiri, prin munca şi cu contribuţia bănească a personalului mănăstirii şi a familiilor lor, dar mai ales a Părintelui Arsenie, care a vândut două case pe care le avea ca moştenire, iar banii obtinuţi i-a donat mănăstirii. El a sculptat personal catapeteasma, a pictat fresce şi icoane deosebit de valoroase şi a executat mai multe lucrări de renovare a bisericii şi a celorlalte clădiri. În aceeaşi perioadă, la Prislop a fost înfiinţată o şcoală monahală şi o cooperativă mănăstirească, în care se făceau ţesături cu motive străvechi, covoare şi tricotaje. De asemenea, a crescut numărul călugăriţelor, dar şi al credincioşilor care veneau să se roage aici. Pentru redarea frumuseţii şi strălucirii de care se bucură şi azi mănăstirea, dar şi pentru reorganizarea vieţii de obşte, Părintele Arsenie este considerat ca cel de-al treilea ctitor al acestui ansamblu monahal. Cu toate acestea, a fost urmărit mereu, mai ales pentru predicile sale, așa încât, în 1952, a fost arestat și dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a muncit, în condiții de exterminare, timp de nouă luni, alături de mulți alți slujitori ai Bisericii.

Doi ani mai târziu, în 1954, a început restaurarea sistematică a sfântului lăcaş, cu unele subvenţii aprobate de Ministerul Cultelor, proiectarea fiind realizată de arhitectul Ștefan Balș, iar supravegherea lucrărilor, de arhitectul Gheorghe Naumescu. Atunci au fost consolidate toate zidurile exterioare ale bisericii, precum şi cele ale turlei. Însă mănăstirea avea să treacă printr-un alt moment de mare încercare. În 1959, întreaga obște a fost nevoită să părăsească aşezământul, ca urmare a Decretului 410 care prevedea desființarea schiturilor și mănăstirilor şi excluderea din monahism a unui număr mare de călugări şi maici. Părintele Arsenie s-a angajat la Atelierele Patriarhiei, în București, unde a lucrat până la pensionare, dar fără dreptul de a mai sluji. După pensionare, a pictat Biserica Dragănescu, o realizare picturală de excepție, într-un stil propriu. Autorităţile din acea vreme au înființat la Prislop un cămin de bătrâni, iar în biserica mănăstirii, care a fost închisă, a slujit preotul din parohie.

În 1976, la Prislop s-a așezat un grup de călugărițe ardelence, care s-au străduit să înfrumuseţeze biserica, să continue tradițiile monahismului românesc şi să păstreze patrimoniul cultural-artistic aflat aici. În anii următori au fost montate în iconostas icoanele lucrate şi donate de Părintele Arsenie Boca: cele împărăteşti şi cele de pe uşile diaconeşti şi împărăteşti. De asemenea, au fost făcute reparaţiile necesare la toate clădirile, a fost amenajat cimitirul şi a fost construită o clădire în stil brâncovenesc, cu peste 15 chilii şi un frumos foişor, concepută tot de către Părintele Arsenie. Un alt model realizat de el este şi cadrul sculptat al porţii de lemn de la intrare, în stil maramureşan, care a fost montat în 1987.

Parintele Arsenie Boca, supranumit și Sfântul Ardealului, a murit la Sinaia în 1989, iar mormântul său care se află la Prislop a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru credincioşii din întreaga ţară. În prezent, așezământul monahal are o viață duhovnicească aleasă și este un valoros monument de artă medieval românească.

Mănăstirea Prislop are două hramuri: pe 8 mai, de sărbătoarea Sfântului Ioan Evanghelistul, şi pe 14 septembrie, de Ziua Crucii. Se mai prăznuiesc şi următoarele zile: 26 decembrie – Sfântul Nicodim de la Tismana, 13 septembrie – Sfântul Ioan de la Prislop, 28 noiembrie – pomenirea Părintelui Arsenie Boca.

O şcoală pentru călugări şi săteni

Ca în oricare din mănăstirile românești, și la Prislop a existat în decursul secolelor o școală modestă pentru pregătirea călugărilor, în care unul dintre monahii cu carte împărtășea celor ce se pregăteau pentru călugărie și preoție cunoștințele necesare. Dar pe lângă aceștia, dobândeau învățătura și numeroși tineri din satele învecinate. O dovadă în acest sens este fondul de carte și manuscrise româneşti și slavone care se găsea aici. Însă multe dintre acestea s-au pierdut în curgerea timpului. Astfel, majoritatea manuscriselor pe care le-a avut înainte de apariția tiparului sau cărțile tipărite în secolele XVI și XVII au dispărut în 1762, când mănăstirea a fost arsă. Există și mărturii documentare care atestă existenţa unor cursuri școlare la Prislop, încă din 1614, care au continuat în 1670, în 1826 etc.

Mănăstirea Prislop este inclusă în „Lista monumentelor istorice din România”, având codul de clasificare HD-II-m-A-03447.[5]

Referințe

  1. Ştefan Meteş, „Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria”, Editură Sibiu, 1936, p. 103.
  2. Vătăşianu Virgil, „Vechile biserici de piatră româneşti din judeţul Hunedoara”, Editura Cartea Românească S.A., Cluj, 1980, p.54.
  3. Constantin C. Giurescu, „Istoria Românilor”, Vol. 3, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, p. 373.
  4. Mircea Păcurariu „Istoria Mănăstirii Prislop”, Editura Episcopiei Ortdoxe Române a Aradului, 2006, p. 50.
  5. Institutul Național al Patrimoniului, Lista monumentelor istorice www.patrimoniu.gov.ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice

Bibliografie

  • Ștefan Meteș, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936
  • Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, partea I, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944
  • Virgil Vătăşianu, Vechile biserici de piatră româneşti din Hunedoara, Editura Cartea Românească, Cluj, 1980, p. 47
  • Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. II, Editura Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1930
  • Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1902

Legături externe