Căderea Constantinopolului
Căderea Constantinopolului este numele sub care e cunoscută cucerirea capitalei Imperiului Bizantin de forțele Imperiului Otoman, sub comanda sultanului Mehmed al II-lea. Evenimentul a avut loc în ziua de marți, 29 mai 1453. Căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârșitul Imperiului Roman de Răsărit și moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, dar și o victorie strategică de o importanță crucială pentru cucerirea estului mediteranean și al Balcanilor de către otomani.
Cuprins
Situația Imperiului Bizantin
Situația politic-administrativă
În cei aproximativ 1000 de ani de existență a Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori; a fost cucerit doar de două ori, prima dată în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, Imperiul a fost măcinat și cucerit de un nou inamic, Imperiul Otoman. În 1453 „imperiul” era format doar din orașul în sine și o porțiune a Peloponezului din jurul cetății Mystras; Imperiul Trebizondei, un stat succesor complet independent, format ca urmare a celei de-a patra Cruciade, a supraviețuit pe coasta Mării Negre.
Situația religioasă
Una din pricinile neliniștei crescânde din capitala Bizanțului o alcătuiau și luptele religioase între partizanii și adversarii „Uniunii”. După moartea Sfântului Marcu Efeseanul, fratele său Ioan Eugenikos a luat conducerea anti-unioniștilor înfruntându-l pe împărat.
George Scholarios, marele cărturar, cu mai vechi simpatii pentru unire, a trecut de partea anti-unioniștilor și s-a călugărit, luându-și numele de Ghenadie. Rezistența împotriva Unirii cu Roma era mare și în rândul unor înalți demnitari, ca de pildă Luca Notaras, Megaducele, care - după spusele unui cronicar bizantin contemporan, afirmase că mai bine preferă să vadă în cetatea lui Constantin turbanul turcesc, decât pălăria de cardinal a Bisericii romane.
Anti-unioniștii au strâns chiar un sinod la Sfânta Sofia, ajutați și de marele învățat George Geisthos Plethov și au depus pe patriarhul unionist, Gregorie Mamas. Alarmat, împăratul Constantin al XI-lea, care voia să rămână credincios Unirii din Florența și politicii răposatului său frate, Ioan al VIII-lea, ajunge la papa Nicolae al V-lea, care-l trimite la Constantinopol pe cardinalul Isidor al Rusiei, pe arhiepiscopul latin din Chios și 200 de oșteni.
Ghenadie Scholarios conduce acum lupta împotriva Unirii cu o acțiune foarte susținută adresând împăratului, clerului și localnicilor orașului numeroase memorii, adrese, scrisori și mustrări înflăcărate. În aceste împrejurări, Constantin al XI-lea încearcă să proclameze solemn Unirea, în Sfânta Sofia, la 12 decembrie 1452, unde slujește patriarhul Grigorie împreună cu cardinalul Isidor și 300 de preoți, dar este boicotat de anti-unioniști, care își întețesc campania lor.
Pregătirile
Mehmed, al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreață pe malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisari, a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influența turcă asupra strâmtorii. Un aspect foarte important al fortăreței a fost faptul că împiedica ajutorul coloniilor genoveze de pe coasta Mării Negre, să ajungă la oraș. Această fortăreață se numea Rumeli Hisari; Rumelia (Rumeli) și Anatolia (Anadolu) fiind numele porțiunilor europene și asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreață este cunoscută și sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are o dublă semnificație: „blocarea strâmtorii” și „tăierea gâtului”, subliniindu-i poziția strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are același sens dublu.
Împăratul Constantin a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. Papa Nicolae V nu a dorit sa îl ajute. După Marea Schismă dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică din 1054, vestul Romano-Catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Conciliu din Lyon în 1274, după care unii împărați Paleologi au fost acceptați în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamația unei "Bule Papale de Uniune" la Florența.
Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Otomanii, la rândul lor, aveau o armată uriașă. S-a estimat că număra aproximativ 100.000 de oameni, inclusiv 20.000 de ieniceri. Mehmed a construit și o flotă pentru a asedia orașul de pe mare, compusă în majoritate din mercenari greci.
Otomanii au angajat un inginer maghiar pe nume Urban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Urban a construit un tun enorm, botezat „tunul Basilic”, măsurând peste 8 metri lungime și circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță de aproape doi kilometri. Deși bizantinii aveau și ei tunuri, acestea erau mult mai mici iar reculul lor avea tendința să slăbească zidurile proprii. Tunul lui Urban avea totuși câteva probleme: nu avea precizie, încărcarea dura trei ore și ghiulelele erau puține; s-a prăbușit sub reculul său după numai șase săptămâni.
Asediul și atacul decisiv
Planul lui Mehmed a fost să atace zidurile ridicate de Teodosie al II-lea, seria complexă de ziduri și șanțuri care protejau Constantinopolul de un atac dinspre vest, singura parte a cetății care nu era înconjurată de apă. Armata otomană și-a așezat tabăra nu departe de oraș, în lunea Paștelui, 2 aprilie 1453.
Timp de mai multe săptămâni tunul „Basilic” a tras asupra zidurilor, dar nu a reușit să provoace suficiente distrugeri, iar datorită ratei de încărcare extrem de scăzute, bizantinii au reușit să repare majoritatea distrugerilor în intervalul dintre fiecare lovitură. În acest timp flota lui Mehmed nu a putut penetra Cornul de Aur datorită barierelor plutitoare plasate de bizantini la intrarea în strâmtoare. Pentru a evita aceste bariere, Mehmed a dat ordin armatei sale să construiască un drum din trunchiuri de copac unse care traversa Galata la nord de Cornul de Aur, și și-a transportat navele peste acesta. Această acțiune a avut ca rezultat oprirea aprovizionării de la corăbiile genoveze trimise în ajutor și a demoralizat apărătorii bizantini. În plus, apărătorii au fost nevoiți să-și disperseze o parte din forțe la zidurile maritime de lângă Cornul de Aur, slăbind astfel apărarea altor secțiuni. Mehmed a făcut o ofertă de a renunța la asediu contra unui tribut astronomic, pe care a știut că orașul nu-l va putea plăti. Odată ce oferta a fost refuzată, Mehmed a plănuit să copleșească numeric zidurile, știind că apărătorii bizantini vor fi epuizați înainte ca el să-și termine trupele.
În 22 mai 1453, luna, simbol al Constantinopolului, s-a întunecat în eclipsă, confirmând o profeție despre sfârșitul orașului. În dimineața zilei de 29 mai a început atacul final. Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați, și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului, care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun. Această secțiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI, și era mult mai slăbită; cruciații din 1204 au spart zidurile în același loc. Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinși după scurt timp de apărătorii bizantini. Bizantinii au făcut față celui de-al treilea val de atacatori, trupele de elită ale sultanului - ienicerii, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului și evacuarea sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor.
Unii istorici sugerează că poarta din acea secțiune a rămas neblocată, iar otomanii au descoperit repede această eroare (nu s-a pus problema mituirii de către turci; poarta a fost pur și simplu uitată, probabil datorită ruinelor cauzate în urma atacurilor de tun, care au blocat sau acoperit parțial poarta). Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuși a condus ultima apărare a orașului, murind în luptă pe străzile orașului său, alături de soldații săi.
Consecințe
Mehmed a promis armatei sale că pot prăda orașul în voie timp de trei zile, conform tradiției militare antice. Un număr mare de localnici au fost masacrați de turci după ce aceștia au intrat în cetate și au capturat turnurile de la zidurile terestre, deși ordinea a fost restaurată la scurt timp după aceea - adică în 24 de ore. Din nefericire până atunci o mare parte a locuitorilor fusese fie violată, jefuită sau robită. Din populația estimată la 50.000 locuitori ai orașului la momentul respectiv, aproximativ jumătate erau încă liberi când Mehmed a ordonat încetarea ostilităților. Din fericire, o serie de valoroase comori Creștine au fost returnate Bisericii intacte, printre care și prețioasele daruri ale celor 3 Magi. Mehmed a așteptat până când situația a fost sub control și a intrat în oraș într-o procesiune ceremonială în care populația locală i-a oferit flori ca felicitări.
În viziunea lui Mehmed, el era succesorul Împăratului Roman. S-a autointitulat Kayzer-i Rum, adică Cezar (Împărat) Roman, dar a fost supranumit „Cuceritorul”. Constantinopolul a devenit noua capitală a Imperiului Otoman. Hagia Sophia a fost transformată în moschee, deși Biserica Ortodoxă greacă a fost lăsată intactă și Patriarhul Ghenadius al II-lea (Ghenadius Scholarius) a fost numit Patriarhul Constantinopolului.
Mulți greci au părăsit orașul și s-au refugiat Italia, ducând cu ei cultura și documente din tradiția greco-romană care au contribuit la începutul Renașterii.Grecii care au rămas în Constantinopol au fost în majoritate locuitorii cartierelor Fanar și Galata. Mulți fanarioți, cum au fost numiți, s-au dovedit a fi sfetnici capabili ai sultanilor otomani, dar au fost considerați trădători de majoritatea grecilor.
Istoricii consideră căderea Constantinopolului ca fiind evenimentul care a încheiat Evul Mediu și a început Renașterea datorită sfârșitului vechii ierarhii religioase din Europa, precum și folosirea tunurilor și a prafului de pușcă.
Chiar și în prezent un număr mare al populației grecești consideră ziua de marți (ziua căderii Constantinopolului) ca fiind cea mai plină de ghinion a săptămânii.
După căderea Constantinopolului
Expansiunea otomană nu s-a oprit la cucerirea Constantinopolului: care - desigur - avea o mare însemnătate politică și psihologică, dar nu și una militară, fiindcă de mult capitala statului bizantin atât de micșorat și de slăbit, nu mai însemna mare lucru. Turcii au înaintat deci în Europa și anume în Grecia de azi, pentru a dobândi și ultimele rămășițe de stăpânire liberă, fie cele bizantine sau occidentale. În 1456 cade, astfel, Atena, în 1460 se prăbușește despotatul de Moreea, cei doi despoți bizantini fugind, unul (Toma) în Italia, celălalt, anti-unionistul Dimitrie la curtea Sultanului însuși. În 1461 cade și Trapezuntul, capitala Imperiului cu același nume al Marilor Comneni, alcătuit după cruciada din 1204 și căderea Constantinopolului sub Latini. În 1462 marea insulă din Egee, Lesbos, intră în mâinile turcilor iar în 1470, Negroponte (în Eubea, marea insulă din apropierea Atenei), o posesiune venețiană era cucerită, fapt care - se spune - a făcut o și mai mare vâlvă decât însăși căderea Constantinopolului.
În Apus, papalitatea, în primul rând, dar și marile puteri laice, au încercat o nouă cruciadă, de data aceasta împotriva lui Mahomed Cuceritorul. Aceasta însă nu a putut fi organizată și a eșuat înainte de a porni. Putem urmări aici celelalte noi cuceriri turcești în dauna unor orașe, ținuturi sau insule care odinioară fuseseră ale Bizanțului. Să amintim că ele se continuă în sec. al XVI-lea când cade insula Rodos, posesiune a Cavalerilor Sf. Ioan de Ierusalim, care se vor muta în Malta (1523). Aici e cuprinsă insula Chios (1566), posesiunea genoveză și Ciprul care aparținea de un veac venețienilor (1571). Creta va cădea abia în 1669, în urma unui îndelungat război venețiano-turc, în mâinile otomanilor.
Bizanțul și țările române
Nu ne putem despărți de Bizanț fără să amintim și de unele contacte efectuate între Imperiul Bizantin, care se pregătea să moară, și Țările Românești care tocmai se ridicau ca o putere politică de sine stătătoare.
Aceste contacte au avut loc, însă din secolul al XIV-lea, în primul rând pe linie eclesiastică. Amintim întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei la 1359, apoi a celei de-a doua mitropolii (a Severinului), aceasta pe vremea patriarhului isihast Sf. Filotei Kokkinos. Contacte politice sunt semnalate pe vremea succesorului lui Mircea cel Bătrân, viteazul Dan al II-lea, și prin prezența la Constantinopol a lui Vlad Dracul, înainte de a ajunge voievod.
Se mai semnalează, în secolul al XIV-lea, negustori greci în Țara Românească. Avem motive să credem că n-au lipsit nici artiști veniți din Bizanț sau din Balcani de cultură bizantină; pictori, muzicanți, etc. Numeroase scrieri bizantine intră în literatura noastră veche, însă sub forma unor traduceri în limba slavă (medio-bulgară), care era la noi limba oficială a statului și a Bisericii. Avem astfel opere istorice, juridice, de literatură populară, dar mai ales religioase bizantine, îmbrăcate însă în haina slavonă.
Influența bizantină directă, adică sub forma ei greacă, va pătrunde mai târziu la noi, când se vor reactiva legăturile patriarhiei din Constantinopol cu Biserica Română, în secolele XVI și XVII, și când numeroși greci, negustori, cărturari, călugări și ierarhi sau membri ai unor vechi familii bizantine (cum este familia Cantacuzino) s-au stabilit sau măcar au poposit vreme mai îndelungată pe meleagurile române. Înrâurirea acestui „Bizanț după Bizanț”, cum l-a numit Nicolae Iorga, asupra românilor a fost puternică și a imprimat pecetea asupra unei mari părți din vechea cultură românească.
Vom încheia remarcând că Bizanțul a murit la 1453, ca putere politică, de altfel mult împuținată după lovitura pe care o primise în 1204. Zestrea culturală și spirituală a Bizanțului a fost, însă, transmisă popoarelor tinere ortodoxe din Europa, dintre care unele își mai mențin, în totalitate sau în parte, o neatârnare politică (Rusia, Țările Române).
Vezi și
Bibliografie
- Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.
- Steven Runciman, The Fall of Constantinople, 1453, Cambridge University Press, ISBN 0521398320 (Căderea Constantinopolului, 1453, trad. rom., note, postfață și îngrijire științifică de Alexandru Elian, Ed. Nemira, București, 2011)
- Franz Babinger, Mehmed the Conqueror and His Time, Princeton University Press, 1992, ISBN 0691010781
- Fall of Constantinople at Orthodoxwiki
- Wikipedia.ro - Căderea Constantinopolului
