Iustiniana Prima
Mărturiile arheologice dezvăluie că unele episcopii din această jurisdicție au trimis episcopi (horepiscopi) și pe pământurile nord dunărene, pe teritoriul României de azi.
Cuprins
Înființare
În perioada de relativă pace religioasă inaugurată de împăratul Iustinian, a avut loc un fapt de seamă în legătură directă cu viața creștină din prefectura Illyricului.
Este vorba de reorganizarea bisericească a acestei prefecturi, făcută din inițiativa sau, mai corect spus, din ambiția împăratului, care voia să ridice la o faimă deosebită satul său natal, Tauresium, pe locul căruia a ridicat un oraș, numit Iustiniana Prima. Prin Novela XI din 14 aprilie 535, împăratul dispunea să se înființeze o Arhiepiscopie autocefală în acest nou oraș, unde era de acum și reședința prefecturii Illyricului.
Până atunci, reședința prefecturii fusese la Tesalonic, mutată aici de la Sirmium, din cauza năvălirii hunilor. În urma acestei mutări, episcopul din Tesalonic a dobândit anumite prerogative asupra celorlalți episcopi din Illyricum, devenind arhiepiscop („nu prin stăpânirea proprie, ci la umbra conducerii politice, s-a învrednicit de anumite privilegii”, se arăta în Novela XI).
Peste zece ani, Iustinian a reluat dispozițiile cu privire la Arhiepiscopia Iustiniana Prima, în partea întâi din Novela CXXXI, dată la 18 martie 545, redactată însă foarte pe scurt.
Localizarea arhiepiscopiei
O primă problemă care trebuie lămurită în legătură cu noua Arhiepiscopie este aceea a locului în care a fost situată, căci până în prezent n-a fost soluționată în chip satisfăcător, din cauza lipsei de informații exacte în izvoarele epocii respective.
Istoricul contemporan Procopius din Cezareea scria că satul în care s-a născut Iustinian se numea Tavrision (Tauresium) și că era situat în apropiere de Bederiana (Vederiana), unde s-a născut unchiul său Iustin, în provincia Dardania.
Pentru a perpetua amintirea locului său natal, Iustinian a ridicat, în apropiere de Tauresium, un oraș nou, caruia i-a dat numele de Iustiniana Prima (Πρώτη Ιουστινιάνη). Unii cercetători au socotit că s-a ridicat pe locul localităților Tauresium sau Bederiana, alții au identificat-o cu orașul Scupi, actualul Scopje, alții cu vechiul Lychnidus, devenit mai târziu Ahrida sau Ohrida, in provincia Epirus Nova.
Arheologii iugoslavi au ajuns la concluzia că Iustiniana Prima (implicit și fostul Tauresium) se găsea pe locul actualului Tsaricin Grad, situat la circa 40 km sud-vest de Naisus (azi Niș, în Serbia). De fapt, Ioan din Antiohia scria că Bederiana era în apropiere de Naisus. Aceasta este, și după părerea Pr. Mircea Păcurariu, ipoteza cea mai acceptabilă. În felul acesta, Iustiniana Prima apare situată mult mai aproape de Dunăre decât se credea înainte.
Jurisdicția Arhiepiscopiei
Componența
Jurisdicția Arhiepiscopiei Iustiniana Prima se desprinde din însuși textul Novelei XI. Ea se întindea peste mitropoliile și episcopiile din următoarele provincii ale prefecturii Illyricului: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior (Prima), Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda (Salutaris) și o parte din Pannonia Inferior (Secunda), în care se afla cetatea Baciana (Bassiana?). Provinciile Moesia Inferior și Scythia Minor, neamintite în Novelă, rămâneau pe mai departe sub jurisdicția patriarhului de Constantinopol.
Până la data înființării Iustinianei Prima, cele aproximativ 25 de eparhii (mitropolii și episcopii), intrate în componența ei, se găseau sub jurisdicția arhiepiscopului din Tesalonic. De acum înainte, acesta urma să aibă jurisdicție numai asupra provinciilor din dieceza Macedonia (cele două Epire, Thesalia, Ahaia, Creta), care erau de limbă greacă.
Populația
Trebuie remarcat faptul că toate provinciile care intrau în componența noii Arhiepiscopii aveau o populație romană sau romanizată („partea latină și dunăreană a Illyricului oriental”, cum o numește J. Zeiller), excepție făcând Prevalitania, care era „adriatică”.
Extindere peste Recidiva și Litterata
Jurisdicția Arhiepiscopiei Iustiniana Prima se întindea însă și asupra unor regiuni și cetăți construite sau renovate de Iustinian in nordul Dunării, căci în Novela XI se spunea că hotarele imperiului s-au întins și în nordul Dunării, amintind aici cetățile Recidiva și Litterata (Lederata): „Crescând cu ajutorul lui Dumnezeu împărăția noastră”, se spune în Novela XI, „așa încât locuitorii de pe amândouă țărmurile Dunării cercetează acum orașele noastre, și atât Viminacium, cât și Recidiva și Litterata, care sunt dincolo de Dunăre, se află iarăși sub stăpânirea noastră, am socotit necesar ca însăși prea strălucita prefectură care era în Pannonia să o mutăm de acolo în prea fericita noastră patrie”.
De fapt și Procopius de Cezareea - în lucrarea De Aedificiis - spune că Iustinian a ridicat o mulțime de cetăți în stânga Dunării. Lucru confirmat și de unele cercetări arheologice efectuate azi. Puterea sa s-a extins peste Dunăre, în Banat și Oltenia și odată cu ea s-a extins și jurisdicția bisericească a Arhiepiscopiei Iustiniana Prima.
În ce privește numele Recidiva, Vasile Pârvan a susținut că este o formă coruptă a numelui Arcidava (azi Vărădia, lângă Oravița), opinie acceptată și de Pr. Mircea Păcurariu, dat fiind faptul că se găsesc în aceeași zonă geografică (Viminacium - Litterata). Prof. D. Tudor, în schimb, vede în această denumire o formă coruptă a numelui cetății Sucidava (azi Celei - Corabia). Litterata (Lederata) era situată de V. Pârvan pe malul stâng al Dunării, în fața cetății Viminacium (probabil Palanca Nouă de astăzi, în Voivodina).
Alte prevederi ale Novelei
Drepturi canonice
Din textul Novelei a XI-a, reiese și în ce constă jurisdicția canonică a arhiepiscopului de Iustiniana Prima. Din ea se desprinde că acesta nu era „numai mitropolit, ci și arhiepiscop”, având „stăpânire puternică și supremă, arhierie desăvârșită, măreție cât se poate de mare în Bisericile amintite”.
El hirotonea mitropoliți și episcopi pentru scaunele vacante, îi investea cu demnitatea corespunzătoare și le făcea instalarea, după rânduiala canonică, fără vreun amestec din partea arhiepiscopului din Tesalonic. Trebuia să se îngrijească apoi de buna rânduială a vieții și administrației bisericești din mitropoliile și episcopiile puse sub jurisdicția sa. Orice abatere de la disciplina și rânduiala bisericească săvârșită în cuprinsul Arhiepiscopiei urma să fie judecată numai de el sau de clerici delegați de el.
Se făcea apoi amintire de faptul că Episcopia din Aquae, în Dacia Ripensis, a fost cârmuită în ultimul timp, de episcopul îndepărtat al Mesemvriei (în Tracia), fapt care a favorizat înmulțirea ereticilor bonosieni în cetatea respectivă și în împrejurimi. Pentru înlăturarea acestui rău, noul arhiepiscop era îndatorat să se îngrijească de alegerea, hirotonirea și înscăunarea unui nou episcop de Aquae, care să readucă la dreapta credință pe cei căzuți în erezia bonosiană.
Prevederi anti-papale
- A se vedea și Încercări nereușite de monarhie papală
În cazul vacantării scaunului arhiepiscopesc, noul titular urma să fie ales, hirotonit (dacă nu era), investit și înscăunat după rânduiala obișnuită, prin sinodul tuturor mitropoliților și episcopilor din Arhiepiscopie, fără vreun amestec din partea episcopului din Tesalonic (dispoziție repetată și în Novela CXXXI). Această ultimă prevedere era desigur o ignorare a pretențiilor papilor de a considera scaunul de Tesalonic drept un vicariat al lor. Împăratul voia deci să asigure și mai trainic independența bisericească a noii Arhiepiscopii.
Novela se Încheia cu prevederea că în cazul căderii arhiepiscopului de Iustiniana Prima în erezie sau schismă, el urma să fie judecat și condamnat de patriarhul de Constantinopol. Deci, se punea o nouă piedică în calea pretențiilor papale în Illyricum.
Tot pentru evitarea amestecului Romei în Illyricum, dar și pentru creșterea prestigiului Arhiepiscopiei sale, împăratul a cerut papei Agapet I (535-536) să-i acorde titlul de locțiitoare a Patriarhiei romane, „însă nu ca vicariat, ci ca înlocuire”, în cazuri de apelări la judecăți și rang onorific (τόπον ἐπέχων). Papa însă i-a dat un răspuns evaziv, ceea ce dovedește că nu era dispus să acorde titlul cerut. Iustinian n-a obținut ceea ce dorea nici cu prilejul unei călătorii a papei Agapet la Constantinopol. Recunoașterea acestei demnități a făcut-o abia Vigilius (c. 537-555), ales papă cu concursul împărătesei Teodora. Novela CXXXI, din 18 martie 545, este expresia legală a acestei recunoașteri. Ea acorda titularului scaunului de Iustiniana Prima drepturi depline în Bisericile puse sub jurisdicția lui, precum și titlul de locțiitor (locum tenens – τόπον ἐπέχων) al scaunului Romei.
Statutul de autocefalie
Trebuie subliniat că dispozițiile celor două novele nu au adus prejudicii Patriarhiei din Constantinopol. Autocefalia Arhiepiscopiei de Iustiniana Prima, precum și marea ei putere jurisdicțională, nu au scos din vigoare nici legea din 421, nici canoanele sinoadelor ecumenice (can. 3 al Sin. II și can. 28 al Sin. IV), ci reduceau numai drepturile exarhului din Tesalonic. Noua Arhiepiscopie, deși autocefală, păstra totuși legăturile dogmatice, canonice și de cult cu Patriarhia de Constantinopol.
Cu toate prevederile clare ale celor două novele, din care rezultă deplina autocefalie a noii Arhiepiscopii, totuși unii istorici catolici susțin că n-a fost decât un vicariat al papei (J. Zeiller ș.a.). În acest caz, desigur că novelele respective ar fi prevăzut ca alegerea, hirotonia, investirea și înscăunarea noului arhiepiscop să fie făcute de papă și nu de sinodul episcopilor săi sufragani.
Titularii Arhiepiscopiei
Benenatus
Primul arhiepiscop de Iustiniana Prima a fost Catelian (Catellianus). Dintre urmașii săi cunoaștem pe Benenatus, amestecat, în 553, în discuțiile asupra celor „trei capitole”, condamnate oficial de Sinodul V Ecumenic. În aceste noi frământări, apare și numele arhiepiscopului Benenatus din Iustiniana Prima, care semnase edictul imperial de condamnare a „Celor trei capitole”, dat în 544. Actul său a nemulțumit pe episcopii Illyrieni, care, după un izvor contemporan, s-au întrunit în sinod, în anul 549, hotărând depunerea lui Benenatus. Sentința a rămas fără urmări, iar împăratul Iustinian a exilat în Egipt pe dușmanul său Frontinus.
În 553, Benenatus era încă în scaun, fiind reprezentat la Sinodul V de către mitropolitul Focas din Stobi. Trei dintre episcopii săi sufragani au refuzat să participe la sinod, cu toate că erau în capitală, motivând că nu pot participa fără întâistătătorul lor: Paul din Ulpiana (devenită Iustiniana Secunda), care a semnat și Constitutum-ul, Proiectus din Naisus și Sabinianus din Zappara (Ulpiana și Zappara erau în Dardania). Atitudinea lor echivocă nu o putem explica. Cu puțin înainte, episcopul Vasilisc din Sardica rupsese legătura cu papa Vigilius, după ce acesta a condamnat cele trei capitole, fapt pentru care se pare că împăratul l-a trimis în exil.
Corespondența cu Grigorie cel Mare
Abia la sfârșitul secolului VI cunoaștem câteva scrisori adresate de Sfântul Grigorie cel Mare sau Dialogul, papa Romei (590-604), unui arhiepiscop de Iustiniana Prima, cu numele Ioan. Dintr-una din ele, din octombrie 592, desprindem că Ioan fusese invitat de împărat să examineze apelul episcopului Adrian al Tebei, condamnat de mitropolitul său Ioan din Larissa, fiind depus și de Ioan al Iustinianei Prima. Papa îi cerea să-l achite.
Din octombrie și noiembrie 594, avem alte două scrisori ale Sfântului Grigorie, una către episcopii din Illyricum și alta către arhiepiscopul Ioan, în care se vorbea de alegerea sa ca arhiepiscop. Unii istorici (St. Lupșa) au socotit că e vorba de un nou arhiepiscop cu numele Ioan, ales în 594, alții (J. Zeiller) au socotit că e o greșeală în datarea scrisorilor (591 în loc de 594), deci ar fi un singur Ioan, ales în 591. În anul 601, papa Grigorie protesta, prin apocrisiarul său la Constantinopol, diaconul Antonie, împotriva intenției împăratului de a-l înlocui din scaun pe arhiepiscopul Ioan, pe motiv că era bolnav. Într-adevăr n-a fost depus, căci în anul următor papa ii trimitea o nouă scrisoare
Din aceeași perioadă întâlnim un mitropolit din Dacia Mediterranea, pe Felix din Sardica. Papa îi scria, prin 594, cerându-i să recunoască drepturile arhiepiscopului de Iustiniana Prima, dar toate încercările de imixtiune ale papei Grigorie în Illyric au rămas fără rezultat. După anul 602, se pierd urmele Arhiepiscopiei de Iustiniana Prima și ale mitropoliilor și episcopiilor supuse ei, datorită pătrunderii în Peninsula Balcanică a slavilor și avarilor, urmați de bulgari în 679-680.
Desființarea
În anul 731, împăratul Leon III Isaurul o desființează oficial, iar eparhiile ei sufragane au fost trecute sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol.
Legăturile cu teritoriile din nordul Dunării
Legături generale
Din însuși textul Novelei a XI-a rezultă că anumite cetăți de pe malul stâng al Dunării, între care Recidiva și Litterata, au ajuns din nou în stăpânirea imperiului bizantin, lucru confirmat și de istoricul Procopius din Cezareea.
Aceste izvoare literare sunt întregite de o seamă de descoperiri arheologice, care arată că Iustinian a refăcut o mare parte din fortificațiile de pe linia Dunării și din interiorul Dobrogei, pentru a respinge cu succes atacurile „barbare”.
Probabil cu gândul de a recuceri fosta provincie Dacia Traiană s-au refăcut, sub Iustinian, capetele de pod mai vechi de pe malul stâng al Dunării și au fost construite altele noi: Litterata, situată în fața cetății Viminacium, probabil Dierna - Orșova, Drobeta - Turnu Severin, Sucidava - Celei, Turris - probabil Turnu Măgurele, Constantiniana Daphne și altele.
Descoperiri bizantine izolate, din secolul VI, în unele cazuri datate cu monede de la Iustin, Iustinian și alți împărați, s-au făcut nu numai pe malul Dunării (Drobeta sau Sucidava), ci și în interiorul țării române (tipare pentru cercei și cruciulițe, descoperite pe teritoriul orașului București, obiecte mărunte descoperite în Transilvania și Moldova de nord).
Toate acestea dovedesc că populația daco-romană din așezările rurale respective a trăit în continuă legătură cu imperiul din dreapta Dunării. Era firesc atunci ca și jurisdicția Arhiepiscopiei de Iustiniana Prima să se întindă și asupra teritoriilor din nordul Dunării, cel puțin asupra celor stăpânite efectiv de imperiul bizantin sub Iustinian.
N-ar fi exclus ca în localitățile Recidiva și Lederata, menționate în Novela XI, să-și fi avut sediul câte un horepiscop, trimis de arhiepiscopul din Iustiniana Prima.
Urme paleocreștine la Sucidava
Dovada cea mai concludentă a acestor legături bisericești o oferă cetatea Sucidava, azi Celei, pe Dunăre, înglobat în orașul Corabia. Sucidava - însemnat centru comercial și militar a rămas în stăpânirea romană chiar și după părăsirea Daciei de către Aurelian.
Bazilica din sec. V-VII
Sub Constantin cel Mare a devenit o puternică bază militară, de unde au pornit expediții victorioase împotriva populațiilor din Dacia, recucerind zona de câmpie a Olteniei și a Munteniei de azi. În anul 447 Sucidava a fost distrusă de hunii conduși de Attila. În primii ani de domnie a lui Iustinian, a avut loc refacerea cetății, dar prin 599-600 s-a petrecut ultima ei distrugere, din partea avarilor.
În apropierea zidului cetății romane, s-au scos la iveală, în cursul săpăturilor arheologice conduse de profesorul Dumitru Tudor, în anii 1946-1947, resturile unei bazilici din secolele V-VI. Era o clădire lungă de 20,90 m și lată de 10,20 m, compusă dintr-o mare sală patrulateră la intrare (10,20×17 m), o navă și o absidă semicirculară (altar) spre răsărit. În încăperea de la intrare s-au identificat urmele unui postament patrulater din zidărie, deasupra căruia se înălța un amvon de lemn. Mai târziu, pe aripa sudică a bisericii, s-au adăugat două cămăruțe din zidărie (2x3,55 m fiecare) care se pot identifica cu un diaconicon, în care se păstrau veșmintele preoțești și diferite obiecte de cult. S-au descoperit apoi trei morminte în interior și alte trei în exterior, precum și diferite obiecte creștine: opaițe cu toartă cruciformă, cruciulițe de bronz, inclusiv un tipar de turnat cruciulițe, zeci de resturi de amfore purtând simboluri și inscripții creștine: „Maica Domnului”, „Maria naște pe Hristos”, „Fiul lui Dumnezeu”, „Mila Domnului”, „Dumnezeu prea strălucit”, „Lumina lui Dumnezeu”, Α-Ω etc.
Fragmentul de amforă
În apropierea altarului, s-a făcut o altă descoperire prețioasă și anume un fragment de amforă din lut gălbui, pe care era o inscripție grecească: „Maria a născut pe Hristos Fiul lui Dumnezeu”, precum și numele preotului Lukonochos fiul lui Lykalios. Se presupune că amfora era destinată fie pentru păstrarea vinului cultic, fie pentru apa sfințită.
După numele preoților de neam got, amintiți în fragmentul de calendar got și în actul martiric al Sfântului Sava, acesta este un alt preot cunoscut în nordul Dunării. Faptul că inscripțiile sunt în limba greacă arată că amforele respective au putut fi aduse dintr-un mediu grecesc, poate chiar din capitala imperiului, sau că au servit unor militari care vorbeau limba greacă. Prezența unui preot de neam grec dovedește că el a putut veni tot din Constantinopol, poate pentru militari din cetatea Sucidava, care vor fi vorbit grecește. Bazilica din Sucidava a fost destinată în primul rând nevoilor spirituale ale garnizoanei locale, dar a avut și un însemnat rol în întărirea creștinismului pe teritoriul țării române.
Episcopia din Oescus
Descoperirile arheologice efectuate la Sucidava arată că această cetate era un însemnat centru creștin, unde vor fi venit numeroși misionari din sudul Dunării, mai ales că orașul Oescus, unde exista o veche episcopie, era situat chiar în fața ei.
Episcopia din Oescus, apoi cele din Viminacium și Aquae, pomenite și în Novela XI a Împăratului Iustinian, ca și celelalte episcopii sud-dunărene cunoscute, au avut un rol de seamă în viața bisericească a daco-romanilor sau străromânilor nord-dunăreni, prin hirotonii de preoți și diaconi, prin sfințiri de lăcașuri sfinte și prin trimiterea de horepiscopi în aceste părți. Poate un horepiscop sau chiar episcop a stat în Sucidava. Aflați sub jurisdicția arhiepiscopilor din capitala diecezei Dacia Sirmium, apoi Tesalonic, iar după 535 Iustiniana Prima, acești episcopi sud-dunăreni și horepiscopii trimiși de ei în nordul Dunării, pot fi considerați cârmuitorii duhovnicești ai strămoșilor românilor în secolele IV-VI.
Astfel, creștinismul nord-dunărean apare ca o continuare firească a celui din sud, deci creștinarea ca și formarea poporului român de altfel au avut loc pe ambele maluri ale Dunării, în cadrul „romanității dunărene” sau „carpato-balcanice”, prin legături neîntrerupte cu imperiul roman de Răsărit.
Bazilica din Morisena
O altă bazilică din perioada aceasta a existat la Morisena (azi Cenad, jud. Timis), pe care arheologii maghiari, care au studiat-o cu prilejul săpăturilor efectuate în 1868, au datat-o din secolele IV-VI.
Peste ea s-au ridicat, mai târziu, o biserică în stil bizantin sau romanic, apoi alta în stil gotic. Bazilica era construită din cărămidă arsă romană și din piatră cioplită, având un baptisteriu și două cripte. N-ar fi exclus să-și fi avut sediul aici un alt horepiscop, poate chiar un episcop. Săpăturile arheologice, care ar trebui să fie efectuate aici, desigur că vor limpezi unele aspecte din istoria creștinismului în această parte a țării române.
Concluzie
Pe teritoriul țării române a existat până la sfârșitul secolului VI o puternică viață bisericească, cu episcopi (Tomis), horepiscopi, preoți, călugări (călugării sciți) și credincioși, unii din ei fiind oameni învățați, autori de lucrări teologice, cu lăcașuri de rugăciune și obiecte de cult.
Legăturile acestora cu episcopiile din sudul Dunării, unde locuia tot o populație daco-romană sau romanizată, au fost permanente. Faptul că în nordul Dunării - pe teritoriul de azi al țării noastre - nu se cunosc episcopii, trebuie explicat prin dispariția așezărilor funcționale în centre urbane, ori, cum a fost exemplificat, acestea dispăruseră din fosta provincie (can. 6 al Sin. de la Sardica prevede ca episcopii pentru orașe mici să fie hirotoniți de către mitropoliți).
În schimb, va fi activată aici o seamă de horepiscopi, numiți fie de episcopii sud-dunăreni, fie - mai târziu - de arhiepiscopul Iustinianei Prima. Clericii și credincioșii din părțile Dunării de jos n-au fost niciodată străini de marile frământări prin care a trecut Biserica universală în primele veacuri, pricinuite de diferitele erezii, care au dus la convocarea de sinoade ecumenice și locale. La acestea și-au adus contribuția și episcopii de la Tomis sau din orașele de pe țărmul drept al Dunării.
Deși se găseau sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, bisericile din provinciile romane dunărene foloseau în cult limba latină, cu excepția unora din Moesia Inferior și Scythia Minor, unde se folosea limba greacă, dat fiind faptul că mulți din credincioșii de aici erau de origine greacă.
În ce privește preoții, aceștia vor fi fost în majoritate oameni fără multă învățătură. Totuși, unii din ei se vor fi pregătit la Constantinopol (Dionisie Exiguul, Ioan Casian etc.) sau în alte părți. În ce privește portul (costumul), ei nu se deosebeau de credincioșii lor cu nimic. Existența și-o asigurau desigur din lucrul mâinilor, așa cum făcuse și marele apostol Pavel, dar și din ofrandele credincioșilor. La rândul lor, credincioșii erau oameni simpli, care aveau cunoștințe sumare din învățătura creștină (rugăciunea Tatăl nostru, mărturisirea de credință niceo-constantinopolitană), păstrate până azi în culte de origine latină.
A se vedea și
- Jurisdicția bisericească asupra provinciilor romane sud-dunărene
- Lista mărturiilor arheologice creștine în România (cronologie)
- Horepiscop
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.
