Mărturisirea Ortodoxă (1642)

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Mărturisirea Ortodoxă (ediția tipărită în 1981)
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
Limba română
Specificul spiritual
Recunoașterea autocefaliei
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Moderni — CleopaPapaciocPârvu
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologice
Formarea primelor state
Introducerea limbii române în slujbe
Preoții din vechime
Nașterea uniației în Transilvania‎
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Altele
Literatura teologică în epoca fanariotă
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Editaţi această casetă

Mărturisirea Ortodoxă a Sfântului Ierarh Petru Movilă a primit aprobarea întregii Ortodoxii în 1642, devenind după Simbolul credinței și Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, a treia mărturisire de credință a Bisericii Ortodoxe. Datorită acestei lucrări, Petru Movilă a fost socotit drept „părintele teologiei ortodoxe moderne” (Macarie Bulgakov)[1], adaptând catehismul ortodox nevoilor ortodocșilor aflați sub asediul prozelitismului catolico-iezuit și protestant.

Context istoric

Pentru a înțelege mai bine rostul activității catehetice a mitropolitului Kievului, Petru Movilă, trebuie cunoscută situația politică, socială, culturală și bisericească a Ucrainei în prima jumătate a secolului al XVII-lea.

Uniunea statală polono-lituaniană

În anul 1569, s-a încheiat așa numita Uniune de la Lublin, prin care Polonia se unea cu Lituania (Reczospolita Polska). Întinsele teritorii de la Marea Baltică până la Marea Neagră, care formau până atunci marele cnezat al Lituaniei (cu orașele Polotsk, Vilnius, Grodno, Brest, Jitomir, Kiev, Pereiaslavl), au fost alipite acum la regatul Poloniei, unul din cele mai puternice state din Europa medievală.

Prozelitismul catolic-iezuit

Aceste teritorii erau locuite aproape în întregime de ruși albi (bielorusi) și ucraineni ortodocși. Era firesc ca regatul polon catolic să urmărească întărirea catolicismului în aceste părți, mai ales că, în Galiția, Ortodoxia era destul de puternică, fiind patronată de câțiva nobili ortodocși (în 1539 se înființase Episcopia ortodoxă de la Lvov, ca o continuatoare a celei din Halici, apoi altele). Credincioșii bieloruși, ucraineni și ruteni din regatul Poloniei erau grupați în jurul Bisericii, întocmai ca și românii din Transilvania. În marile orașe Vilnius, Lutsk, Lvov, Kiev acești credincioși ortodocși au pus bazele unor „frății” (bratsva), pentru apărarea Ortodoxiei și pentru promovarea culturii slavone tradiționale.

Propaganda catolică-iezuită împotriva Ortodoxiei era însă în plină desfășurare, încurajată de regele Sigismund III al Poloniei. Prin uneltirile iezuiților, o bună parte din episcopii și preoții ortodocși din aceste părți au fost siliți să îmbrățișeze unirea cu Roma. Este cunoscută unirea realizată în sinodul de la Brest-Litovsk, în 16-20 octombrie 1596, denunțată abia după 350 de ani, în 1946.

Situația ortodocșilor

La scurt timp după săvârșirea acestui act, au trecut la unire numeroși episcopi, care au devenit apoi dușmani ai Ortodoxiei (printre ei și învățatul arhiepiscop de Poloțk, Meletie Smotrițki, autorul unui Catehism catolic), precum și mulți nobili, care urmăreau să facă parte și pe viitor din dieta (seimul) Poloniei.

Bisericile ortodoxe au început să fie dărâmate, închise sau vândute celor de alte confesiuni, de la care ortodocșii trebuiau să le închirieze. Averile bisericilor ortodoxe erau confiscate, iar credincioșii lipsiți de drepturi și siliți să îmbrățișeze unirea. Cele mai multe biserici din Kiev, inclusiv catedrala Mitropoliei, au ajuns în mâinile iezuiților. S-au înființat colegii iezuite în diferite orașe (Camenița, Vilnius, Bar etc.), prin care se urmărea catolicizarea și implicit polonizarea nobilimii lituaniene, bieloruse și ucrainene, până atunci, în mare parte, ortodoxă.

Cu toate aceste asupriri, poporul dreptcredincios a rămas statornic în vechea credință și nu o dată cazacii zaporojeni s-au ridicat cu sabia în mână pentru apărarea pământului strămoșesc și a credinței ortodoxe.

Abia prin 1620-1621, patriarhul Teofan al Ierusalimului, în drum de la Moscova spre eparhia sa, a izbutit să restabilească ierarhia ortodoxă în regatul polon, hirotonind șase episcopi ortodocși, precum și un nou mitropolit al Kievului, Iov Boretki, în locul celor care primiseră unirea cu Roma.

Poziția lui Petru Movilă

În astfel de împrejurări vitrege a ajuns Petru Movilă, la vârsta de 31 de ani, arhimandrit și egumen al Lavrei Pecerska din Kiev. Trebuie precizat că datorită dârzeniei arhimandritului Nichifor Tur, Lavra Pecerska a rămas în stăpânirea ortodocșilor în ciuda încercărilor mitropolitului Mihail Ragoza, trecut în sinodul de la Brest la uniți, de a o trece în stăpânirea acestora. La 36 de ani, în 1632, Petru Movilă va deveni mitroplit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia (Mitropolit al Kievului)

Mărturisirea Ortodoxă

Motivația

Astfel, în condițiile prezentate mai sus, nevoia unei cărți de învățătură pentru întreaga Ortodoxie se simțea mai mult ca oricând, dată fiind acțiunea prozelitistă protestantă și catolico-uniată din țările ortodoxe, dar și faptul că alte confesiuni creștine aveau astfel de cărți.

Pe lângă acestea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că nu cu mult înainte apăruse o mărturisire de credință calvinizantă la Geneva (ed. lat., 1629; ed. greacă, 1633), pusă sub numele patriarhului ecumenic de atunci Chiril Lucaris, care era bine cunoscut în Ucraina și Bielorusia, fiind șase ani profesor la Academia din Ostrog. Întrucât Chiril Lucaris nu a dezmințit calitatea de autor care i se atribuia, un sinod întrunit la Constantinopol, în 1638, sub președinția lui Chiril Contaris, urmașul său în scaun, a condamnat atât opera, cât și persoana lui Chiril Lucaris.

Acestea au fost motivele care au determinat pe mitropolitul Petru Movilă să alcătuiască o nouă carte de doctrină și de morală creștină, care să ferească pe credincioșii săi de catehismele altor confesiuni.

Pregătirea cărții

În septembrie 1640, Petru Movilă a convocat un sinod la Kiev, la care au luat parte delegați ai episcopiilor de Lvov, Przemysl, Mstislav și Luțk, ai frățiilor și mănăstirilor ortodoxe din Bielorusia și Ucraina, în scopul cercetării unei mărturisiri de credință întocmită de mitropolit în limba latină, cu titlul: Expositio fidei Ecclesiae Russiae Minoris.

Lucrările sinodului s-au desfășurat între 8 și 18 septembrie 1640, sub conducerea mitropolitului, în catedrala Sfântul Sofia din Kiev.

Conținutul

Mărturisirea era împărțită după cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, cuprinzând 261 de întrebări și tot atâtea răspunsuri. Partea întâi tălmăcea Simbolul credinței, în partea a doua se trata despre nădejde, explicându-se rugăciunea Tatăl Nostru și fericirile], iar partea a treia cuprindea învățătura despre dragostea față de Dumnezeu și de aproapele.

Întreaga lucrare se întemeia pe învățătura Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți (Sfinții Ciprian, Ioan Gură de Aur, Chiril al Ierusalimului, Ioan Damaschin ș.a.) și pe canoanele Bisericii.

Cercetarea cărții în Sinodul din Kiev

În urma cuvântării mitropolitului și a lămuririlor date de învățații teologi Ignatie Oxenovici Starușici și Isaia Trofimovici Kozlovski, membrii Sinodului au cercetat, rând pe rând, toate articolele Mărturisirii. Nu au fost însă de acord cu două puncte ale ei, fapt pentru care au hotărât să ceară părerea patriarhului ecumenic din Constantinopol.

În cele din urmă, s-a ajuns la ideea convocării unui alt sinod, cu participarea delegaților mai multor Biserici Ortodoxe, care să ia din nou în cercetare Mărturisirea mitropolitului din Kiev.

Sinodul de la Iași

Articol principal: Sinodul de la Iași.

Locație și participanți

Pentru că proiectatul sinod nu se putea întruni nici la Constantinopol, unde stăpâneau turcii, nici la Kiev, aflat sub stăpânirea polonilor catolici, Petru Movilă s-a gândit să fie convocat la Iași, în Moldova, țară ortodoxă și țara sa de naștere, unde domnea Vasile Lupu, cunoscut sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni.

Patriarhul ecumenic Partenie I și-a dat încuviințarea ca sinodul să se țină la Iași, trimițându-și doi delegați pe Porfirie, fostul mitropolit al Niceii, și pe ieromonahul Meletie Syrigos (Sirigul) (1586-1664), dascăl și predicator al Patriarhiei, cel mai învățat teolog grec din secolul al XVII-lea. Era originar din Creta, învățase la Veneția și Padova, a călătorit de mai multe ori în Moldova.

Mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegați din Kiev: Isaia Kozlovski, egumenul mănăstirii Sfântul Nicolae, primul rector al Colegiului movilean, Iosif Gorbatki, rectorul în funcție al Colegiului și egumenu al mănăstirii Bogoiavlenska (mai târziu episcop de Mstislav), și Ignatie Starușici, fost și el rector, dar acum predicator al catedralei Sfântul Sofia.

Din partea Bisericii din Moldova au participat mitropolitul Varlaam și episcopii săi sufragani: Evloghie al Romanului, Anastasie al Rădăuților și Gheorghe al Hușilor, precum și ieromonahul Sofronie Pociașki, egumenul mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi și rectorul școlii înființate aici de Vasile Lupu, probabil și alți egumeni.

Pe lângă Vasile Lupu, care, ca împărații bizantini de odinioară, a prezidat sinodul, la lucrări vor fi asistat și marii boieri din divan, printre care se numărau pe atunci Grigore Ureche vornicul, Eustratie logofătul și alții. Din Țara Românească nu a participat nimeni, din cauza raporturilor neprietenești dintre Matei Basarab și Vasile Lupu.

În orice caz, trebuie reținut faptul că acum s-au întâlnit într-un sinod, pentru prima dată în istoria Bisericii, reprezentanții celor trei mari ramuri ale Ortodoxiei: greacă, slavă și română.

Lucrările Sinodului

Lucrările Sinodului s-au deschis în ziua de 15 septembrie 1642, în trapeza mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași și au durat până la 27 octombrie 1642, deci 43 de zile. Știri asupra desfășurării sale avem din însemnările lui Meletie Sirigul, precum și dintr-o scrisoare în limba italiană a medicului danez (după unii olandez) Scocardi (corect: Skovgaard), aflat la curtea lui Vasile Lupu. Se presupune că discuțiile s-au purtat în limba latină, pe care o cunoșteau mulți dintre participanți, dar și în limba slavă, pe care o cunoșteau delegații din Kiev și din Moldova.

La începutul lucrărilor, Meletie Sirigul a stăruit ca Sinodul să ia în discuție și hotărârea de anatematizare în 18 puncte a Mărturisirii puse sub numele lui Chiril Lucaris, luată în sinodul patriarhal din Constantinopol, în mai 1642 (însuși Meletie a scris o Împotrivire [Antirrhesis] la acea Mărturisire). Membrii ucraineni și moldoveni ai sinodului, ca și domnitorul Vasile Lupu, nu au fost de acord cu propunerea lui Meletie, considerând că acea Mărturisire nu este opera lui Chiril, ci a fost pusă numai sub numele său.

S-a trecut apoi la cercetarea tuturor celor 261 de întrebări și răspunsuri din cartea alcătuită de Petru Movilă. Pe măsura discutării ei, ieromonahul Meletie Sirigul o traducea din latinește în greaca vorbită. Discuții mai aprinse au fost numai asupra celor două puncte cu care nu au fost de acord nici membrii Sinodului de la Kiev, în septembrie 1640. Petru Movilă scrisese că pe lângă rai și iad mai este un loc curățitor, purgatoriul, și că prefacerea darurilor la Sfânta Liturghie în Trupul și Sângele Domnului ar avea loc la rostirea cuvintelor: „Luați, mâncați... și beți dintru acesta toți...”, se vedea deci, în amândouă, o influență catolică. Cei prezenți - și îndeosebi Meletie Sirigul -, au apărat vechile adevăruri ortodoxe, arătând că nu există purgator și că prefacerea darurilor are loc în timpul rugăciunii de chemare sau invocare a Sfântului Duh (epicleza) rostită de preotul slujitor.

Răspândirea Mărturisirii

Aprobarea întregii Ortodoxii

La 27 octombrie s-au încheiat lucrările sinodului, iar la 30 octombrie, Mărturisirea îndreptată și tradusă în limba greacă a fost trimisă Sinodului patriarhal din Constantinopol. La 20 decembrie 1642, delegațiile greci tipăreau la Iași o scrisoare de mulțumire, în greacă, adresată domnului moldovean, care găzduise sinodul. Dar pe lângă scrisoare, mai era tipărită și hotărârea de anatematizare a Mărturisirii pseudo-lucariene, luată de Sinodul patriarhal, care nu a fost acceptată la Iași.

În martie 1643, Sinodul patriarhal din Constantinopol prezidat de ecumenicul Partenie I, a aprobat ca traducerea greacă a lucrării lui Petru Movilă să devină Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii sobornicești și apostolești a Răsăritului (Ορθόδοξος ὁμολογία της καθολικῆς καὶ ἀποστολικῆς ἐκκλησίας τῆς ἀνατολικῆς).

Această hotărâre a fost semnată în anii următori și de ceilalți patriarhi răsăriteni: Ioachim al Alexandriei, Macarie al Antiohiei și Paisie al Ierusalimului. Astfel, lucrarea învățatului mitropolit de neam român a primit aprobarea întregii Ortodoxii, devenind după Simbolul credinței și Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, a treia mărturisire de credință a Bisericii Ortodoxe.

Traduceri și ediții

Petru Movilă a publicat versiunea latină încă din timpul vieții, la Amsterdam, în 1643, sub titlul Confessio fidei orthodoxae (o nouă ediție latină a apărut la Leipzig în 1659 sub titlul Confessio orthodoxae catholicae et apostolicae Ecclesiae orientalis). Pe baza acesteia, în 1645 a tipărit la Kiev o formă prescurtată a Catehismului, în două versiuni: polonă și slavo-ucraineană (o nouă ediție slavo-ucraineană a apărut la Lvov în 1646).

Prima ediție în limba greacă a apărut la Amsterdam în 1667 (prefața era semnată de Nectarie al Ierusalimului, cu data 1662), prin grija lui Panaiot Nikussios, marele dragoman al Porții otomane. Acesta a trimis, în 1672, regelui Ludovic al XIV-lea al Franței unul din manuscrisele originale ale Mărturisirii (grec-latin), păstrat până azi în Biblioteca Națională din Paris (Parisinus Graecus 1265), textul grec al acestuia fiind tipărit abia în 1943 de preotul prof. univ. și academician Niculae M. Popescu.

După 1667, Mărturisirea lui Petru Movilă, considerată cartea simbolică sau de doctrină a întregii Ortodoxii, a fost tradusă în mai multe limbi și tipărită în numeroase ediții.

Se cunosc, de pildă, 15 ediții grecești, începând cu cea din 1667 (a doua la Leipzig în 1695, datorată profesorului Laurentius Normannus din Uppsala, iar a treia la Snagov, în 1699, tipograf fiind Antim Ivireanul), apoi traduceri slavo-ruse (începând cu ediția de la Moscova, din 1696), traduceri și ediții în limbile rusă (1833 ș.a.), olandeză (1722), germană (1727), engleză (1762 ș.a.), slavo-sârbă (1764, 1777), maghiară (1791), bulgară (1888).

În limba română s-a tradus și tipărit pentru prima dată la Buzău, în 1691, - prima traducere într-o limbă națională - prin osârdia logofătului Radu Greceanu (era prima carte apărută în noua tipografie „domnească” din Buzău). A ajuns, până acum, la cel puțin 19 ediții românești, unele traduse din nou, altele numai îndreptate (București, 1745, 1827 etc.; Neamț, 1844, trad. de Filaret Scriban din rusește și retipărită de mai multe ori).

Aprecieri

Cartea lui Petru Movilă a fost cercetată și apreciată de numeroși teologi, din toate timpurile și de toate confesiunile. Mult timp a fost folosită ca manual în școlile teologice ortodoxe din Rusia, din țările române sau din alte părți.

De aceea, pe bună dreptate, marele istoric și dogmatist rus Macarie Bulgakov (secolul XIX) socotea pe Petru Movilă drept „părintele teologiei ortodoxe moderne”, iar profesorul Alexandru Elian remarca faptul că „opera lui Movilă și-a câștigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe”.

Note

  1. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.