Preoții ortodocși români și primul război mondial

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
AutocefaliaPatriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Sec. XX — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologiceEparhii dispărute
Formarea primelor state
ArdealȚara RomâneascăMoldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
Basarabia românilorBasarabia răpită
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă

La 14/27 august 1916, România declara război Austro-Ungariei. În cei doi ani din primul război mondial, preoțimea ortodoxă română din vechea Românie a fost alături de popor, în toate suferințele și durerile lui. O parte a clerului a însoțit trupele pe câmpurile de luptă, unii pierind în lupte, iar cei care au rămas alături de păstoriți în teritoriile ocupate vremelnic de trupele germane (Oltenia și Muntenia) sau bulgare (Dobrogea și vestul Munteniei), au suferit bătăi, schingiuiri, deportări în Germania și Bulgaria și chiar moartea. Călugării și călugărițele și-au făcut datoria — ca și în Războiul de Independență — angajându-se voluntar, în serviciile sanitare ale armatei.

Introducere

Context istoric

La 4/17 august 1916, s-a semnat la București Tratatul de alianță între România, pe de o parte, și Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, pe de altă parte. România se angaja să intre în război alături de puterile Antantei.

Implicarea clerului

Încă înainte de intrarea României în război, Sfântul Sinod a numit pe preotul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din București, ca protopop al preoților militari și mobilizați.

În vara anului 1916, el a ținut mai multe conferințe cu preoții parohi, dându-le îndrumări necesare asupra rolului pe care-l vor avea în cazul unui război. La 1 august 1916, profesorul Constantin Nazarie a fost numit șef al Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române. Pe aceeași dată a fost numit, ca ajutor al său, preotul Vasile Pocitan, profesor de religie în București, mai târziu arhiereu vicar, sub numele de Veniamin. Amândoi au deținut aceste posturi până la încheierea războiului.

Clerici militari

Exemple

Au slujit ca preoți (duhovnici) militari aproximativ 250 de preoți din toate părțile țării (chiar și câțiva transilvăneni refugiați în vechea Românie). Dintre preoții militari care și-au jertfit viața pentru apărarea patriei, la loc de cinste trebuie pomenit bătrânul preot Ștefan Ionescu-Cazonețu din Poiana-Olt, la Regimentul 3 Olt. A murit în urma rănilor primite în luptele de la Mărășești. Osemintele sale odihnesc în mausoleul de la Mărășești. Cu prilejul așezării lor acolo, s-a aflat că dreapta părintelui Ștefan nu era putrezită.

Preotul Nicolae Armășescu din Tomșani-Vâlcea, din Regimentul 2 Vânători, a fost rănit mortal pe câmpul de luptă chiar la începutul campaniei. A murit la spitalul Colțea din București și a fost îngropat cu onoruri militare în cimitirul Ghencea (la 8 noiembrie 1916).

Preotul Nicolae Furnică din Urziceni-Ialomița, de la Regimentul 75 Infanterie, a luptat vitejește la Turtucaia, fiind apoi străpuns de baionetă.

Preotul Constantin Buzescu din Vitănești-Olt (Regimentul 4 Argeș) a lăsat și un „jurnal de front”, cu descrierea luptelor de la Mărăști-Mărășești. A murit în primăvara anului 1919, din cauza „vărsatului negru” contractat pe front.

Alți preoți militari au fost luați prizonieri, deportați în Germania și în Bulgaria: Ioan Florescu-Dâmbovița, de la Biserica Stejarul-București, profesor de religie și duhovnic la internatul Facultății de Teologie, Vasile Ionescu din Groșerea-Gorj, Gheorghe Jugureanu din Mizil, Emanuil Mârculescu din Corabia și alții.

Testimoniale

Iustin Șerbănescu

Toți preoții militari și-au făcut din plin datoria, pe câmpurile de luptă, fiind unanim apreciați de comandanții armatei noastre. Iată de pildă ce scria Monitorul Oficial (nr. 96/1918) despre protosinghelul Iustin Șerbănescu de la Cernica:

A luat parte la toate luptele, mergând cu sfânta cruce în mână în fruntea luptătorilor regimentului. în ziua de 2 octombrie 1916, văzând că regimentul Feldioara a pierdut în lupte aproape toți ofițerii și comandantul căzuse rănit pe muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp și luptând ca un erou o zi și o noapte, a respins pe inamic până la muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. în luptele de pe muntele Dihamului, a condus un batalion de soldați, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe muntele Sorica, în timpul unui atac al Azugei, a refuzat evacuarea, pentru a nu se desprinde de vitejii regimentului.

Peste o săptămână a căzut prizonier în mijlocul trupei care nu se mai putea apăra. în vara anului 1917 a evadat, rătăcind prin munți timp de 8 luni, până ce a izbutit să treacă în liniile românești.

Ioan Gheorghiu

Unul din generalii români scria despre preotul Ioan Gheorghiu din Sulina (Reg. 73 Infanterie) că:

se ducea la datorie sub ploaia de gloanțe... în luptele de la Clește, Clăbucet, Dihamul și Periș, a fost un adevărat apostol.

În timpul luptelor din sectorul Mărășești Răzoare, a urmat trupa în tranșee, rămânând mereu alături de soldați, iar în perioada de refacere a armatei, în Moldova, a ajutat la îngrijirea bolnavilor și a răniților.

Cicerone Iordăchescu

Despre preotul Cicerone Iordăchescu din Iași, mai târziu profesor la Facultatea de teologie, un ofițer superior scria că „a luat parte la toate luptele, fiind întotdeauna în prima linie, îngrijind răniții și îmbărbătând oamenii prin exemplul său”.

Mai târziu a scris însemnări interesante despre eroismul ostașilor români în anii 1916—1917. Exemplele s-ar putea înmulți.

Clerul și monahii în spitale

O activitate tot atât de rodnică au desfășurat și preoții din spitale (mobile, de evacuare, de contagioși) și din trenurile sanitare. Pe lângă acești preoți care au lucrat în mijlocul ostașilor, pe câmpurile de luptă, nu trebuie trecuți cu vederea călugării și călugărițele, mai ales din mănăstirile moldovene, care au lucrat cu multă abnegație la îngrijirea bolnavilor și a răniților.

Un merit deosebit în angajarea acestora a revenit mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, care a stăruit pentru pregătirea sanitară a peste 200 de călugări și călugărițe din eparhia sa, care au servit apoi în diferite spitale. Tot el a pus la dispoziția armatei mai multe mănăstiri pentru îngrijirea răniților. Șeful misiunii călugărilor infirmieri era arhimandritul Teoctist Stupcanu.

Aceia care erau hirotoniți funcționau și în calitate de duhovnic ai spitalelor respective. Mai mulți călugări și călugărițe s-au îmbolnăvit (mai ales de tifos exantematic) și au murit la datorie. Menționăm și faptul că preotul Grigorie Popescu-Breasta din Craiova a dus, în 1917, la Kerson, în Rusia capul domnitorului Mihai Viteazul aflat la Dealu, pentru a-l salva de profanarea trupelor de ocupație, de unde a fost readus în 1918.

Victimele ocupației străine

În afară de acești preoți de mir și călugări aflați în serviciul activ al armatei române, cei din teritoriile ocupate vremelnic au avut de îndurat aceleași suferințe. Aproximativ 20 de preoți și-au pierdut viața, fie împușcați de ostași din armata germană, fie că au murit în urma bătăilor și schingiuirilor îndurate, fie în lagăre.

Printre ei îl pomenim cu cinste pe tânărul preot Constantin Pâunescu din Radomirești-Olt, împușcat fără nicio vină, la Drăgășani, în prezența soției, a copiilor și a tatălui (21 februarie 1917, după ce i se săpase groapa în prezența sa). În închisoare și-a scris un impresionant testament, în care își exprima ultimele dorințe către soție. Aceasta a făcut 6 luni închisoare, iar doi dintre cei trei copii au pierit de mici. Au mai fost uciși preoții: Vasile Iliescu-Buzâianu, din Homești—Râmnicu-Sărat, Ghiță Giurgescu din Bălănești—Buzău găsii străpuns de baionete în casa sa, Iosif Popescu din Gleboieni—Dîmbovița, de 36 de ani, omorît pe câmp, în apropierea satului, Gheorghe Chiciorea din Spulber—Vrancea care a murit în ziua de Crăciun 1917, în urma bătăilor îndurate, iar peste o lună i-a murit și preoteasa, rămânând în urma lor 11 copii.

Alți numeroși preoți au murit în urma bătăilor și a schingiuirilor îndurate. Printre preoții deportați în Germania, și-au pierdut viața acolo Alexandru Georgescu din Dăneasa—Olt, condamnat la 10 ani, mort într-o închisoare din Berlin și Iordache Pâtrășcoiu din Arsurile—Gorj, mort în lagărul din Lamsdorf, Constantin Gogiulescu din Otești—Olt ș.a. Sute de preoți au fost bătuți, anchetați, jefuiți, alungați din parohii, însuși episcopul Sofronie Vulpescu de la Rîmnic a fost arestat la București mai bine de o lună, apoi a fost surghiunit la Peștera Ialomicioarei, de unde i s-a îngăduit să se așeze la Căldărușani.

Aceleași suferințe au îndurat și preoții din județele Constanța, Tulcea, Ialomița și Brăila din partea trupelor de ocupație de acolo. Vreo 20 au murit, fie împușcați, fie în urma suferințelor îndurate. Dintre cei uciși amintim pe preoții Gheorghe Balaban și soția sa Florica din Viziru—Brăila, Vasile Aftenie din Valea Nucărilor—Tulcea, Constantin Niculescu din Pribegi (azi Stejarul—Ialomița, în vârstă de 98 de ani, Anghele Bălteanu din Stelnica—Ialomița ș.a. Câțiva preoți din județul Tulcea și câțiva călugări de la mănăstirea Cocoș au fost deportați în părțile de sud ale Bulgariei. Alți numeroși preoți au fost bătuți, jefuiți sau alungați din parohiile lor. Iată deci că preoții noștri, prin activitatea patriotică pe care au desfășurat-o în anii 1916—1918, și-au adus o contribuție prețioasă la făurirea statului național român unitar. Cei mai mulți dintre ei au suferit până la jertfa vieții, alături de ostași și de păstorii, în momentele cele mai grele ale războiului.

Transilvania

Introducere

Intrarea României în război, la 14/27 august 1916, a determinat autoritățile austro-ungare să pornească o puternică acțiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc în Transilvania. Atenția lor s-a îndreptat îndeosebi asupra intelectualilor români, între care se numărau și preoții și învățătorii școlilor confesionale.

Întemnițări

Peste 350 de preoți, fie ortodocși, fie greco-catolici, au fost aruncați în închisorile din Cluj, Alba Iulia, Tg. Mureș, Odorhei, Oradea, Timișoara, Caransebeș, Seghedin etc. sau deportați în regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de vest, în județul Șopron. Acolo au trăit în cea mai neagră mizerie — unii chiar cu familiile -—, fixându-și domiciliul forțat fie în orașul Șopron, fie în satele de pustă ale acelui județ.

Preoții ortodocși din Bucovina erau internați mai ales în lagărul din Thalerhof, lângă Graz. Câțiva preoți și-au pierdut viața în închisori sau în satele Șopronului. De pildă, protopopul fost profesor de teologie dr. Gheorghe Dragomir din Biserica Albă mort La Șopron, preotul Alexandru Atnagea din Vrani (Garaș-Severin), în vârstă de numai 30 de ani, mort din cauza tifosului contractat în închisoarea din Deva, preoții Petru Langa din Șercaia-Făgăraș la Fiiles-Șopron, Dumitru Deac din Calvașăr—Sibiu la Lakompak, Nicolae Munteanu din Lisa—Făgăraș în închisoarea din Cluj, Ioan Pop David din Scorei — Făgăraș în închisoarea din Seghedin etc.

Martiri

Studentul teolog Octavian Bârsan a fost asasinat în comuna Corbi—Făgăraș. Alți vreo 20 de preoți au murit în urma suferințelor îndurate în timpul întemnițării sau deportării, cum au fost bătrânul preot Avram Stanca din Petroșani, mort în ajunul Crăciunului 1916, protopopul Ioan Bercan din Rupea, preoții Teofil Păcurariu din Nandru—Hunedoara, Ioan Coman din Sita Buzăului—Brașov etc. Câțiva preoți au fost împușcați în 1918, în timpul descompunerii imperiului austro-ungar : Ioan Opriș din Oprișani—Turda, Atanasie Conceatu din Deta—Timiș, Cornel Leucuția și Cornel Popescu din Șimand—Arad, Mihai Dănilă din Dijir—Bihor, Iosif Silaghi din Bicău—Satu Mare etc.

Exil

Aproape o sută de preoți — mai ales din județele Brașov, Făgăraș și Sibiu — au fost nevoiți să-și părăsească parohiile și să se retragă în vechea Românie, odată cu trupele române care intraseră în Transilvania în august 1916. Unii dintre ei au fost rânduiți ca preoți în diferite parohii din Moldova, alții au fost nevoiți să pribegească prin Ucraina, de unde s-au reîntors numai în 1918. Între cei trecuți atunci în România se număra și studentul în teologie Nicolae Colan, viitorul mitropolit al Ardealului, care a lucrat acolo în redacția ziarului Ardealul, devenit România Nouă.

Duhovnici militari

Mai mulți preoți au slujit în calitate de duhovnici militari, aducând cuvânt de mângâiere și învățătură soldaților români din armata austro-ungară, care luptau pentru interesele unor străini asupritori.

Unii dintre ei au avut apoi rosturi de seamă în organizarea corpurilor de voluntari români din Italia și Rusia. De pildă, preotul Gheorghe Opreanu, mai târziu protopop în Târnăveni, a fost, în 1918, secretarul general al „senatului central” al ofițerilor și soldaților români, cu sediul în Viena.

Doi fruntași ai clerului, trecuți în România, au primit însemnate însărcinări din partea guvernului român peste hotare. Unul a fost cunoscutul luptător pentru drepturile poporului român Vasile Lucaciu, care a trecut în țara mamă în 1914, împreună cu Octavian Goga, desfășurând o largă acțiune pentru intrarea României în război, alături de Puterile Antantei. A fost ales tot atunci președinte al Ligii culturale. În 1917 a fost trimis în America (prin Siberia), împreună cu preotul ortodox din Orăștie și cu ziaristul Vasile Stoica, iar de acolo a plecat singur la Paris pentru a face propagandă în favoarea revendicărilor românești.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.