Episcopia vlahilor

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Episcopia vlahilor a fost o eparhie supusă Arhiepiscopiei de Ohrida după ce țaratul bulgar a fost ocupat de bizantini în 1018. Deși avem puține informații despre această episcopie, această structură reprezintă o sursă istorică importantă pentru descrierea vieții bisericești române înainte și în timpul imperiului vlaho-bulgar.

Introducere

După ce Vasile II Bulgaroctonul desființează „Patriarhia” (titlu nerecunoscut de Patriarhia Ecumenică) bulgară, reducând-o la rangul de arhiepiscopie autocefală în 1019-1020, patriarhul David a pus pe episcopul Ioan în noua Arhiepiscopie de Ohrida.

La cererea arhiepiscopului Ioan, împăratul Vasile II Bulgaroctonul a restabilit, prin de-a doua diplomă, dată în mai 1020, ca întinderea Arhiepiscopiei de Ohrida să fie aceeași ca pe vremea țarului Simeon. Diploma menționa și cele 31 de episcopii care urmau să-i fie supuse, între care și cele de la Dîrstor (vechiul Durostorum) și Bodinis (Bononia — mai târziu Vidin). Din aceeași diplomă reiese că jurisdicția noului arhiepiscop se întindea și asupra vlahilor din Bulgaria, deoarece el avea dreptul «să ia de la ei, de la toți (= episcopi și mitropoliți) dajdia canonică, precum și de la vlahii care sunt (răspândiți) în toată Bulgaria»,

Mențiuni istorice ale episcopiei

Așezarea tuturor vlahilor din sudul Dunării sub cârmuirea duhovnicească a arhiepiscopului de Ohrida era necanonică. De aceea, s-a simțit nevoia întemeierii unei episcopii proprii pe seama lor. Astfel, dintr-o listă din secolul XI a eparhiilor supuse Ohridei, aflăm că ultima dintre ele, a 24-a, era „Episcopia vlahilor” (ή έπισχοπή τών βλάχων). Dintr-o altă Listă a acestor episcopii (Notitia episcopatuum), de prin secolul XIII, aflăm că episcopul vlahilor se afla în „Vreanoti” (ό θρόνος Βρεανότης ήτοι Βλάχων), fără să i se delimiteze teritoriul de jurisdicție (ambele liste publicate de bizantinologul Heinrich Gelzer în rev. «Byzantinische Zeitschrift», I, 1892, p. 256—257). Cei mai mulți istorici identifică această localitate cu orașul Vranje, așezat pe Moravia de sud, în Iugoslavia de astăzi (alții, cu Vranovici, în Macedonia). Nu se cunoaște numele nici unui episcop, doar al unui preot pe un manuscris din secolul XI, păstrat în biblioteca bisericii Climent din Ohrida: „Ioan preotul prea sfintei episcopii a vlahilor” (Ίωάννης ιερεύς της άγιςτάτις έπισχοπης των Βλάχων).

Episcopul vlahilor dispare apoi pentru câtva timp, pentru a fi menționat în 1315. În acel an, cu prilejul cuceririi orașului Prilep, țarul Ștefan Dușan donează mănăstirii Treskavac din Prilep biserica Sfântului Nicoale din Lerin, spre sud de Bitolia, „pe care a vândut-o episcopul valah, cu oamenii, cu viile, cu câmpul, cu izvoarele și cu toată stăpânirea și drepturile”. Se pare că acest episcop își avea reședința în Prilep sau în Lerin.

Românii în Serbia

De aceeași situație privilegiată s-au bucurat la început și «toții vlahii» din statul (țaratul) sârbesc, fiind puși sub jurisdicția Arhiepiscopiei autocefale sârbe cu reședința la mănăstirea Jicea, înființată în 1219 de regele Ștefan II de Nemania (s-au înființat atunci 12 eparhii, dintre care două erau pe Dunăre, la Belgrad și Branicevo). Spre deosebire de vlahii din Bulgaria propriu-zisă, cei din regatul sârbesc n-au reprezentat niciodată un factor politic, ci au fost păstori, crescători de vite și cărăuși.

Scoaterea vlahilor de sub jurisdicția episcopilor locali și supunerea lor directă față de arhiepiscopul din Ohrida și cel din Jicea, ca și crearea unei episcopii fără un teritoriu propriu, bine delimitat, era o abatere de la rânduielile canonice ale Bisericii Ortodoxe. Considerăm aceste abateri ca favoruri deosebite pentru populația veche valahă din aceste regiuni, care atunci nu mai avea un număr mare de credincioși și nici nu mai era stăpână unui teritoriu propriu. Crearea unei episcopii a vlahilor va fi făcut ca unii din candidații la hirotonie din nordul Dunării — mai ales din teritoriile învecinate — să se fi îndreptat spre vlădicii de aici.

Limba vorbită în juridicția episcopală

Nu știm în ce limbă au slujit preoții vlahi din sudul Dunării. Credem că slujeau în limba lor romanică, poate și în slavonește și chiar în grecește (mai ales între anii 1018—1185). Un lucru este însă mai presus de orice îndoială, și anume că propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu (predica) și spovedania s-au făcut în limba vorbită de credincioși.

Trebuie să reținem că în dialectele aromân, meglenoromân și istroromân s-au păstrat o serie de termeni bisericești de origine latină, asemănători — uneori identici — cu cei din dacoromână. Dar cea mai mare parte din terminologia bisericească a acestor trei dialecte este de origine slavă sau grecească. Aceasta se explică atât prin faptul că vlahii balcanici au trăit în mijlocul unor populații de limbă slavă sau greacă, cât și prin faptul că ei n-au avut în cursul istoriei o organizație bisericească proprie decât rareori și pentru perioade scurte de timp.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9