Noul Testament de la Alba Iulia

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Noul Testament de la Alba Iulia
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
Limba română
Specificul spiritual
Recunoașterea autocefaliei
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Moderni — CleopaPapaciocPârvu
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologice
Formarea primelor state
Introducerea limbii române în slujbe
Preoții din vechime
Nașterea uniației în Transilvania‎
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Altele
Literatura teologică în epoca fanariotă
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Editaţi această casetă

Noul Testament de la Alba Iulia (1648) sau Noul Testament de la Bălgrad este prima traducere integrală a Noului Testament tipărită în românește. Alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba Iulia constituie temelia pe care s-a făurit, în secolele următoare, limba română literară.

Această traducere se bucura de o autoritate deosebită între scrierile bisericești din secolul al XVII-lea, datorită, în primul rând, limbii folosite, mult apropiată de cea populară. Pentru cuvintele mai puțin cunoscute, notele marginale din carte pot fi socotite ca un început de dicționar explicativ în limba română. De asemenea, pe lângă traducerea propriu-zisă, Noul Testament de la Alba Iulia cuprinde zeci de pagini care pot fi considerate ca primul „manual” de introducere și de exegeză biblică din teologia românească.

Introducere

Noul Testament sau împăcarea cu legea noao a lui Is. Hs. Domnului nostru” a văzut lumina tiparului la Alba Iulia, la 20 ianuarie 1648. Aceasta înseamnă că a fost dat în lucru de prin 1647, sau chiar din 1646. Trebuie subliniat în mod deosebit faptul că aceasta este prima traducere integrală a Noului Testament tipărită în românește. Traducerea Noului Testament din 1648 se încadrează în curentul larg umanist de culturalizare a poporului în limba lui, mai ales că traducătorii erau conștienți că limba română este de origine latină, deci menită să devină o limbă de cultură, ca și cele considerate „sfinte”: greaca, latina, slavona. În afară de aceasta, preoții, și bineînțeles masele largi de credincioși, nu mai cunoșteau limba slavonă, încât simțeau nevoia citirii cuvântului lui Dumnezeu în limba vorbită și înțeleasă de toți.

Prima prefață

Într-o primă „Predoslovie”, semnată de „Simion Ștefan, arhiepiscop și mitropolit scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramureșului și a toată țara Ardealului”, se aduceau mulțumiri protocolare lui Gh. Rákóczy pentru „ajutorul” dat la tipărire. Deși în prefață se spune că s-a tipărit cu cheltuiala lui Rákóczy, adevărul este că s-a tipărit cu banii încasați de la preoții români, după cum se poate afla dintr-o scrisoare a lui Geleji din 1643.

În ce privește autorul primei predoslovii, era scrisă de unul din fruntașii calvini de atunci, poate Gh. Csulai, predicatorul curții lui Rákóczy, devenit superintendent în 1649, cu a cărui cheltuială se tipărise Catehismul calvinesc. Nu ar fi exclus să fi fost redactată în ungurește, apoi tradusă în românește. Mitropolitul a fost pus să o semneze, ca astfel să se dea mai multă autoritate întregii lucrări și să poată fi difuzată printre credincioșii săi români (o situație asemănătoare prezintă și prefețele Biblici din 1688).

A doua prefață

Ieromonahul Silvestru

Cea de-a doua prefață „Predoslovia către cititori” - nesemnată, prezintă un interes deosebit. La început dă unele știri asupra traducătorilor.

Acest Testament l-au început a-l izvodi eromonah Selivestru... și el s-au ustenit cât s-au putut și curînd îi s-au întâmplat lui moarte.

Silvestru era originar din Țara Românească, fost egumen la Govora, unde a tipărit Sinaxarul din Psaltirea slavonă cu Ceaslov (1638). Evanghelia învățătoare de la Govora și Dealu, din 1642-1644, a ieşit de sub tipar „cu osteneala și izvodirea” aceluiași „Silvestru eromonah”. Înseamnă că era un călugăr cu o aleasă pregătire cărturărească, dobândită fie în vreuna din mănăstirile țării, fie poate în Colegiul lui Petru Movilă de la Kiev, înființat cu câțiva ani în urmă. Așa s-ar putea explica faptul că a tradus Cazania „din limba rusească” (poate după Cazania de la Kiev, din 1637). La traducerea Noului Testament s-a folosit și o ediție slavă tipărită „în țara Moscovei”.

În continuare, se relata contribuția altor cărturari români la revizuirea și îndreptarea traducerii lui Silvestru.

Iară noi, socotind și luînd aminte, găsit-am multă lipsă și greșiale în Scriptura lui, pentru neînțelesul limbii și cărții grecești. Pentr-aceia noi am început dintîiu a-l posledui și unde n-au fost bine, am isprăvit și am împlut și am tocmit din cît am putut.

Izvoarele folosite

Se preciza apoi că nu s-a folosit un singur „izvod”, ci „toate cîte am putut afla” (Septuaginta, Vulgata, o traducere slavonă, tipărită la Moscova), fără să se îndepărteze de textul original, considerat „izvorul celorlalte”.

Fără îndoială că atât ieromonahul Silvestru, cât și continuatorii săi au cercetat și vechile traduceri românești, fie pe cele aflate în manuscris, fie pe cele tipărite: Tetraevanghelul din 1560-1561 și Apostolul din 1563, ambele tipărite de Coresi, poate pericopele evanghelice din Cazania lui Varlaam, din 1643. În felul acesta, ediția din 1648 se prezintă ca o încununare a strădaniilor cărturarilor români de până atunci de a transpune cuvântul lui Dumnezeu în limba proprie a credincioșilor.

Identitatea traducătorilor

Se naşte, în chip firesc, întrebarea: cine au fost continuatorii ieromonahului Silvestru? În prima „predoslovie” pusă sub numele mitropolitului se menționa dispoziția pe care acesta o primise din partea lui Rákóczy: „mi-ai poruncit să caut în popii miei preuți cărturari și oameni înțelepți care să știe izvozi Testamentul cel Nou... din limbă greacă și slovenească și latinească”. Este deci limpede că ostenitorii la revizuirea și completarea traducerii erau preoți cărturari din Ardeal, de neam român.

Frecvența ardelenismelor în textul tradus (crai, crăiasă, Pătru, păhar, coşarcă, ciurdă, beutură, lămpaș, beteag, îngrupare, muiere, tîrnaț, oloi etc.) constituie o dovadă în plus că traducătorii erau transilvăneni. Nu este însă exclusă posibilitatea ca alături de ei să fi fost și unii cărturari din Țara Românească, poate Meletie Macedoneanul, care a avut un rol însemnat în tipărirea cărților de la Govora, sau Daniil Andrean „monahul din Țara Panoniei”, care a tradus Îndreptarea Legii de la Târgoviște din 1652, amândoi oameni de carte, apreciați și de cârmuitorii calvini ai Transilvaniei.

Neologisme grecești

O altă problemă pusă în a doua prefață a Noului Testament este aceea a îmbogățirii limbii literare românești. Traducătorii, preocupați de redarea exactă a textului, au constatat că în limba română nu existau termeni corespunzători pentru o serie de noțiuni. Din aceste motive, au recurs la o soluție foarte ingenioasă, lăsând netraduse cuvintele fără corespondent în limba noastră, dar îmbrăcându-le într-o haină fonetică și morfologică românească. În felul acesta, au intrat în limba română prin Noul Testament de la Alba Iulia - o serie de neologisme: sinagogă, filosofi, maghi, iotă, teatron, canon, areopagus (toate sunt grecești, ceea ce constituie o dovadă în plus că s-a folosit și textul Septuagintei).

Crearea unei limbi comune

Dar cea mai însemnată problemă pusă în această predoslovie se referă la necesitatea unei limbi literare unitare, pe care să o înțeleagă toți românii. Fiind conștient de unitatea etnică a poporului român, autorul predosloviei și-a îndreptat gândul către toți românii, nesocotind granițele politice nefirești existente între ei.

Aceasta încă vă rugăm să luați aminte că rumânii nu grăescu în toate țările într-un chip, încă neci într-o țară toți într-un chip. Pentru-aceaia cu nevoie poate să scrie cineva să înțeleagă toți, grăind un lucru unii într-un chip, alții într-alt chip... Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni, carii îmblă în toate țările, așia și cuvintele acelea sînt bune carele le înțeleg toți. Noi derept aceaia ne-am silit, den cît am putut, să izvodim așia cum să înțeleagă toți, iară să (dacă) nu vor înțeleage toți, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte țări, de și-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăiescu toți într-un chip.

Plastica asemănare a cuvintelor cu circulația banilor (parafrazând maxima latinească „verba valent sicut numi”) arată că autorul era conștient de existența graiurilor și a provincialismelor, dar și de rolul cărturarilor vremii în formarea unei limbi literare comune pentru toți românii. De aceea stăruia cu convingere pentru formarea unei limbi literare comune, recomandând, în acest scop, folosirea cuvintelor cu cea mai largă circulație (în accepțiunea geografică).

Autorul prefeței

Dar cine este autorul predoslovici, căci ea nu este semnată? Stilul ei, mult mai concis decât al primei predoslovii, cu o expunere care se remarcă prin caracterul ei obiectiv, concret, ordonat și prin frazele în general mai scurte, arată că autorul nu este același cu al primei predoslovii. Pr. Mircea Păcurariu consideră că este însuși mitropolitul Simion Ștefan sau un cărturar român ortodox din anturajul său. În orice caz, „chiar dacă mitropolitul nu ar fi autorul, totuși trebuie să admitem că predoslovia s-a scris sub îndrumarea și supravegherea sa, deci poate fi socotit, în cel mai rău caz, autorul ei moral”[1].

El va fi avut ca model pe marele său contemporan din Moldova, mitropolitul Varlaam, care, cu cinci ani în urmă, tipărise Cazania „pentru toată seminția românească pretutindenea ce se află pravoslavnici întru-această limbă”, socotind-o ca un „dar limbii românești”. Era, de altfel, unul din puținele mijloace prin care ierarhul putea să comunice direct, suflet de la suflet, cu păstoriții săi, supusi împreună unei asupriri politice și religioase. „Faptul că prefața n-a fost semnată trebuie interpretat ca o abilitate a mitropolitului, care voia să evite neplăcerile cu principele și cu superintendentul calvin”[1].

Traducerea

Stilul literar

În ce privește traducerea propriu-zisă, primul lucru care impresionează la citirea cărții este acela că s-a folosit o limbă plăcută, mult apropiată de a poporului, de o mare frumusețe literară. Fraza nu este înrobită unor influențe străine, ci, dimpotrivă, este capabilă să exprime gândurile fără nici un echivoc.

Conștienți de originea latină a limbii noastre, traducătorii s-au orientat spre aceasta, luând din ea o serie de fonetisme, forme și cuvinte necunoscute până atunci. Elementele slavone și grecești sunt folosite într-o măsură redusă. Cunoașterea desăvârșită a limbii vorbite i-a pus pe traducători în situația de a da un text de o deosebită limpezime, care a putut fi urmărit cu ușurință de toți românii din toate locurile în care erau „răsfirați” din toate timpurile, până azi. De aceea, alături de Cazania lui Varlaam, Noul Testament de la Alba lulia constituie temelia pe care s-a făurit, în secolele următoare, limba română literară.

Structura

Textul este împărțit în „capete” (capitole), iar acestea în „stihuri” (versete), orice capitol avînd „suma” (rezumatul) lui. Fiecare pagină are rezervat un spațiu pentru trimiteri la alte capitole sau versete din Sfânta Scriptură. Aceste spații mai erau folosite şi pentru explicarea unor termeni străini (latinești, maghiari, slavoni) sau pentru explicarea prin sinonime a unor cuvinte românești cu circulație mai restrânsă, dar și pentru unele scurte comentarii (exegeză).

Notele explicative

Termenii explicați sunt din variate domenii:

  • teologie
  • administrație (pretor, publican, ariopag)
  • medicină (gangrenă)
  • numismatică (statir, denar, aspru, codrat)
  • geografie (sân de mare, vântul evrochlidon)
  • botanică (mintă, izmă, cimbru).

Se poate conchide că unele din cuvintele glosate au intrat în limba română direct din limba greacă și latină, în anul 1648. De aceea, notele marginale din Noul Testament de la Alba Iulia pot fi socotite ca un început de dicționar explicativ în limba noastră.

Sunt apoi și scurte comentarii la unele versete. De pildă:

  • „Mănule curund nu-ți pune pre nime = sau nu popi pre nime”
  • „era un bogat și să îmbrăca în ușărnic şi vison = visonul era giulgiul supțire și scumpu ce-l făcea de-n inu, carele era într-un preț ca aurul”
  • „dară iară vă zic voao: mai leasnă iaste cămilei pre în urechea acului a trece...” = „cămila se zice că-i funia corăbii, iar în cest loc să înțeleage cămila”.

Predosloviile

O problemă teologică de mare importanță legată de ediția Noului Testament din 1648 este a celor 24 de „predoslovii” (a Apocalipsei intitulată „summa”). Cu excepția Epistolelor către Filimon, II și III Ioan, toate celelalte cărți au câte o scurtă „predoslovie” sau, în limbajul teologic de azi, o „introducere” la cărțile respective.

Din cele 672 de pagini de text, aproximativ 55 de pagini cuprind asemenea considerații isagogice. După părerea cercetătorilor, cele 24 de „predoslovii” la cărțile Noului Testament sunt originale, neputându-se stabili nicio legătură cu lucrările teologice maghiare contemporane, îndeosebi calvine. Probabil s-a folosit ediția latină a Bibliei, apărută la Veneția în 1587 (Biblia ad vetustissima exemplaria), care cuprinde traducerea Fericitului Ieronim, însoțită de trimiteri și scurte considerații introductive la fiecare carte. Stilul acestor predoslovii este asemănător cu cel din „predoslovia către cetitori”, ceea ce înseamnă că au un singur autor.

Predomină expunerea sistematică, logică, cu fraze concise și clare, cu o grupare metodică a problemelor, deci se folosește un stil didactic. Predosloviile prezintă scurte date istorice și geografice despre orașele sau ținuturile cercetate de Sfinții Apostoli, mai ales în cazul Epistolelor pauline, date despre autori, timpul, locul și limba în care au scris, date asupra cuprinsului cărții.

Se face chiar și etimologia numelor unor autori, din limba greacă sau ebraică. În unele predoslovii autorii se angajează în scurte dispute teologice cu filozofii păgâni, ereticii, catolicii etc. Se introduc unii termeni care nu apar în traducerea propriu-zisă (epicurei, papiști, iejuviți, stemă, istorie). Toate acestea arată formația umanistă a traducătorilor, câștigată fie la unele școli din Transilvania, fie peste hotare.

De notat că în aceste „predoslovii” se făcea amintire și de unii Sfinți Părinți și scriitori bisericești (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Fericitul Ieronim, Teofilact al Ohridei etc.), fapt ce arată că alcătuitorii lor nu erau calvini (nici filocalvini), ci români ortodocși care au lucrat și la traducerea propriu-zisă. Pe baza cercetărilor relatate aici, se poate afirma că Noul Testament de la Alba Iulia cuprinde zeci de pagini care pot fi considerate ca primul „manual” de introducere și de exegeză biblică din teologia românească.

Refolosirea materialului

Trei predoslovii (Marcu, Luca și Ioan) au fost reproduse în Biblia de la București din 1688, cu simple modificări grafice sau schimbări de termeni. Același lucru se poate constata și în privința textului propriu-zis, căci Biblia de la București a preluat traducerea de la Alba Iulia, mergând uneori până la simplă transcriere sau la schimbări neînsemnate de limbă, cerute de însăși evoluția ei.

A fost folosit apoi și de ediția Noului Testament de la București, din 1703, tipărit de Antim Ivireanul (se cunoaște și o copie a Noului Testament, un manuscris, făcut în Țara Românească la scurt timp după apariție). Traducerea din 1648 a fost apreciată mai târziu și de mitropolitul Andrei Șaguna, care s-a folosit de ea în opera de revizuire și retipărire a Bibliei de la Sibiu, din 1856-1858. Sunt dovezi concludente că Noul Testament de la Alba Iulia se bucura de o autoritate deosebită între scrierile bisericești din secolul al XVII-lea, datorită, în primul rând, limbii folosite, mult apropiată de cea populară.

Note

  1. 1,0 1,1 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.