Nașterea uniației în Transilvania

Nașterea uniației în Transilvania reprezintă dezbinarea Bisericii românești din Transilvania prin intrigile iezuiților romano-catolici. Pentru atingerea scopului urmărit de ei, „s-au folosit de cele mai necinstite mijloace: fals în acte publice, șantaj, promisiuni care n-au fost îndeplinite etc.”. Astfel s-a creat „Biserica greco-catolică” în Transilvania prin actul semnat de Atanasie la Viena, la 7 aprilie 1701, iar actul oficial de stat privind înființarea noii „Biserici și Episcopii unite” din Transilvania este diploma împăratului Leopold I din 19 martie 1701.

„Noi, tot satul, legea și religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească, noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru.”

(Răspunsul credincioșilor din Călata la „unire”)

Context istoric

Situația administrativ-politică

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, în urma victoriilor militare ale trupelor imperiale austriece împotriva turcilor, mai ales după înfrângerea lor sub zidurile Vienei, în 1683, în Principatul Transilvaniei se inaugurează, treptat, regimul austriac al Habsburgilor.

În astfel de împrejurări, principele Transilvaniei Mihail Apafi (1661-1690) intră în tratative cu imperialii, încheindu-se chiar un acord la Viena, în 1686. În anul următor trupele imperiale pătrund în Transilvania și, prin tratatul de la Blaj (27 octombrie), erau puse la dispoziția acestora 12 cetăți și orașe, cu obligația plății unei contribuții bănești, fiind recunoscute în schimb privilegiile țării și domnia ereditară a lui Apafi. La 9 mai 1688, datorită presiunii exercitate de generalul austriac Caraffa, Dieta Transilvaniei a fost nevoită să accepte „protectoratul” împăratului Austriei.

La 4 decembrie 1691, împăratul Leopold I (1658-1705) a dat o diplomă (numită leopoldină, după numele său), în 18 puncte, care a fost un adevărat statut sau constituție a principatului Transilvaniei pentru mai bine de un veac și jumătate. În virtutea acesteia, principatul urma să fie condus de un guvernator, ales de Dietă și confirmat de Curte, el fiind în fruntea unui consiliu de 12 membri (guvern). Pe lângă Guvern, în 1694, s-a înființat și așa numita „Cancelarie aulică transilvană”, cu sediul la Viena, care avea rostul de a face legătura între Curte și Principat.

Problemele financiare erau conduse de un „Tezaurariat”, iar cele militare de Consiliul de război al Curții, al cărui reprezentant în Transilvania era „comandantul general”. Organul suprem judecătoresc era „Tabla regească”, iar ca organ legislativ rămânea Dieta. Prin crearea acestor organe executive ale puterii centrale, se urmărea pierderea oricărei independențe a Transilvaniei.

Situația social-religioasă

Prin aceeași diplomă se confirmau privilegiile celor trei națiuni politice: unguri, sași și secui, precum și drepturile celor patru religii recepte: catolică, luterană, calvinistă și unitariană. Rămâneau în vigoare și vechile legiuiri transilvane: Aprobatele, Compilatele, Tripartitumul lui Werböczi. În funcții publice urmau să fie numiți numai indigeni: unguri, sași și secui, fără deosebire de religie.

Se observă că diploma avea în vedere numai trei națiuni politice și patru religii recepte, excluzând poporul român și credința lui ortodoxă, socotite doar „tolerate”. Se legifera din nou întreitul jug la care era supus poporul român: național, social și religios.

Prin pacea de la Carloviț, din 26 ianuarie 1699, Poarta recunoștea trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Principatul devenit teatru de război, pentru vreo trei decenii, între turci și austrieci ajunge în stăpânirea definitivă a celor din urmă abia în 1718. În ciuda încercărilor lui Francisc Rákóczy II, din anii 1703-1711, de a recâștiga independența Transilvaniei, ea a rămas în stăpânirea Habsburgilor până în 1918.

Motivația prozelitismului romano-catolic

Îndată după trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o acțiune energică pentru consolidarea dominației lor. În această acțiune, un rol însemnat a revenit romano-catolicismului. De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o situație privilegiată în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viața politică.

Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbită, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe în favoarea catolicismului. În acest scop, au fost inițiate o serie de acțiuni în favoarea Bisericii catolice: restituiri de moșii pierdute și de biserici, danii noi, la care se va adăuga și lucrarea iezuiților, reveniți în Transilvania, odată cu stăpânirea habsburgică. S-au refăcut episcopiile catolice maghiare din Oradea (1692) și Alba Iulia (1715).

Dar recâștigarea pozițiilor economice, politice și religioase pierdute în favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei – majoritatea de confesiune calvină – nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor. Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor și unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiți și-au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte laolaltă.

Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – creșterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentanții catolicilor în Dietă), iar, pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natură, cu ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Situația Bisericii românești în această vreme

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea și până către sfârșitul celui de-al XVII-lea, se desfășurase o puternică acțiune prozelitistă calvină printre români, iar mitropoliților ortodocși din Alba Iulia li se fixaseră, în mai multe rânduri, niște condiții oneroase pentru a își continua activitatea.

Câțiva mitropoliți au fost înlăturați din scaun, pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de cârmuitorii calvini ai Transilvaniei. Se adăuga și situația economică-socială a preoților ortodocși, care erau siliți să îndeplinească robota, în rând cu păstoriții lor iobagi, de multe ori să dea dijmă chiar și preoților luterani și calvini. Iar în cursul războiului turco-austriac din 1683-1699, preoții români au fost impuși cu felurite dări extraordinare, de război, în timp ce preoții altor confesiuni cu sesii parohiale, salarii și venituri însemnate erau scutiți, pe motiv că aparțineau unor confesiuni recunoscute.

De toate aceste nemulțumiri ale clerului ortodox, au știut să profite iezuiții în încercările lor de atragere a românilor la „unirea cu Roma”. Este de menționat că uniri de acest fel au avut loc și la Brest, în 1596, cu o parte din clerul, nobilimea și credincioșii ucrainieni din regatul polon, apoi la Muncaci, în 1646, a rutenilor din Ucraina subcarpatică.

Primul sinod inventat (1697)

Afirmațiile iezuite

Istoricii iezuiți (urmați de cei greco-catolici români) au susținut că primele încercări de unire s-ar fi făcut încă din 1697, deci în timpul arhipăstoririi mitropolitului Teofil.

În unele cărți scrise de iezuiți, s-au tipărit trei procese verbale ale unui pretins sinod întrunit la Alba Iulia, în februarie 1697, în care s-ar fi hotărât unirea cu Biserica Romei, prin acceptarea celor patru puncte deosebitoare, o hotărâre sau rezoluție în același sens, semnată de mitropolitul Teofil, la 21 martie 1697 și o scrisoare către Cardinalul Leopold Kollonich, arhiepiscopul de Esztergom și primatul Ungariei, din 10 iunie 1697, semnată de Teofil, de 11 protopopi și un preot, prin care se confirmau hotărârile menționate mai sus.

Demonstrarea falsului

Cercetările efectuate mai târziu de istoricii Ioan Crișan, Gheorghe Popovici, dar mai ales de Ștefan Lupșa și Silviu Dragomir, au stabilit că primele patru piese n-au fost reproduse după original, ci după anumite copii în limba latină, limbă pe care protopopii nu o înțelegeau și, poate, nici Teofil.

Este dubios faptul că după ei soborul s-a întrunit în februarie, iar actele au fost semnate abia în martie și iunie.

Trezesc nedumeriri și anumite cuvinte și expresii care apar în actele respective, neobișnuite în alte acte ale vremii. De pildă, Teofil era numit „episcop al Bisericii românești din Transilvania” deși, în mod obișnuit, el se intitula „arhiepiscop și mitropolit al Țării Ardealului” sau „arhiepiscop al Mitropoliei Bălgradului și a toată Țara Ardealului”.

În sfârșit, cercetările grafologice au stabilit că iscălitura mitropolitului din scrisoarea către Kollonich nu-i aparține, ci este o imitare puțin reușită a ei, deci o plastografie.

Semnăturile protopopilor sunt pe pagina a treia, fapt care sugerează că a fost luată din dosarul cu semnături ale vreunui sobor anterior. Se adaugă și faptul că pretinsul sinod nu se putea ține decât în prezența superintendentului calvin, care mai avea încă drept de control asupra Bisericii românești.

Concluzie

Toate acestea arată că este vorba de niște acte false, plăsmuite de iezuiți mai târziu. Înseamnă că nu s-a ținut niciun sinod de unire în 1697 și că mitropolitul Teofil n-a fost amestecat în nici un fel de tratative de unire a Bisericii sale cu cea catolică.

De altfel, falsitatea actelor respective se poate deduce, în chip logic, punându-se întrebarea: dacă mitropolitul Teofil și protopopii săi ar fi acceptat unirea în 1697, ce rost ar mai fi avut încercările de unire din 1698 și perfectarea ei în 1701, așa cum se va constata în continuare?

Alegerea mitropolitului Atanasie Anghel

Hirotonia

În vara anului 1697 (după 12 iulie 1697, când își semna testamentul), mitropolitul Teofil a trecut la cele veșnice.

Printre candidații la ocuparea scaunului mitropolitan vacant s-a ivit și tânărul ieromonah - după unii cercetători ierodiacon - Atanasie (din botez Anghel), fiu de preot din Bobâlna - Hunedoara sau Ciugud-Alba, absolvent al școlii calvine din Aiud sau Alba Iulia, călugărit în mănăstirea-reședință din Alba Iulia.

El a izbutit să câștige prin însemnate sume de bani bunăvoința guvernatorului Transilvaniei și a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Țara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la București se cunoșteau intențiile catolicilor de a atrage pe români și că noul candidat, tânăr și fără multă învățătură, nu prezenta destulă încredere. De aceea a fost ținut la București vreo patru luni, pentru a i se completa învățătura și a fi întărit în Ortodoxie.

A fost hirotonit întru arhiereu abia la 22 ianuarie 1698, de către mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, care hirotonise și pe înaintașii săi, de la Iosif Budai încoace.

Pregătirea lui Atanasie

Dar, spre deosebire de predecesorii săi, lui Atanasie i s-a cerut să iscălească un îndreptar dogmatic, liturgic și canonic, în 22 de puncte, alcătuit de patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat pe atunci în Țara Românească și de mitropolitul Teodosie. Această mărturisire de credință (numită de unii „îndreptar” sau „instrucțiune”) se ocupa îndeosebi de învățăturile ortodoxe atacate de calvini (Sf. Tradiție, cele șapte Taine, slujba înmormântării, cultul sfinților și al icoanelor, mântuirea prin credință și fapte bune) sau de catolici (împărtășirea cu pâine și vin - trup și sânge, deci nu cu azimă, prefacerea darurilor la epicleză).

Ca și înaintașii săi, noul mitropolit a primit din partea lui Constantin Brâncoveanu numeroase daruri, veșminte și cărți, iar la 25 mai 1698 îi înnoia ajutorul anual de 6.000 de bani, pe care-l primea Mitropolia Ardealului de mai mult timp, știind „că se învăluiește ca o corabie în mijlocul valurilor mării, fiind intră multe feliuri de eretici necredincioși și să năpăstuiește de dânșii în multe chipuri”.

Ademenirea ortodocșilor

Pregătirile inițiale

Dar în acest timp iezuiții începuseră lucrarea lor nefastă între români.

În septembrie 1697, iezuitul Paul Ladislau Bárányi din Alba Iulia a plecat la Viena, spre a prezenta Curții un memoriu al „statului catolic” ardelean în vederea unirii românilor cu Biserica Romei. Cu toate insistențele catolicilor, împăratul a dat o „rezoluție” abia la 14 aprilie 1698, potrivit căreia li se oferea românilor posibilitatea de a se uni cu oricare din cele patru religii „recepte” sau de-a rămâne in vechea lor credință (se pare că au lucrat în acest sens cancelarul Nicolae Bethlen și guvernatorul Transilvaniei Banffi, amândoi calvini).

Preoții care acceptau să se unească cu vreuna din religiile recepte urmau să se bucure de privilegiile clerului confesiunii respective, subliniindu-se în mod deosebit că aceia care se vor uni cu „Biserica Romei”, recunoscind pe papă drept cap al Bisericii „se vor bucura de privilegiile preoților catolici”.

Rezoluția imperială era într-adevăr ispititoare pentru preoții români, căci în schimbul recunoașterii primatului papal, urmau să fie scutiți de iobăgie și de nesfârșitele contribuții față de stat (mai ales în timpul războaielor) și față de „domnii de pământ”. În plus, unirea cu „Biserica Romei” - potrivit rezoluției - nu atrăgea după sine părăsirea credinței lor ortodoxe.

Gândirea „manifestului de unire”

La scurt timp însă, cardinalul Leopold Kollonich a venit cu unele întregiri la formula scurtă a recunoașterii primatului papal care apare În rezoluția lui Leopold I.

La 2 iunie 1698, el adresa un „manifest” către preoții români ardeleni, prin care preciza că urmau să se bucure de privilegiile bisericii și preoților catolici numai aceia care vor mărturisi și vor crede tot ce învață romano-catolicismul și mai ales cele patru puncte deosebitoare dintre Biserica ortodoxă și catolicism (numite „florentine”, întrucât s-au formulat la Sinodul de la Florența din 1439):

1. Papa este capul întregii Biserici;
2. Sfânta Împărtășanie se poate face și cu pâine nedospită (azima);
3. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul (filioque);
4. În afară de rai și iad mai există un loc curățitor numit purgator.

Pe baza acestor două acte, iezuiții au pornit o nouă acțiune de atragere a românilor la unirea cu Roma. Un rol de seamă au avut iezuiții unguri Paul Ladislau Bárányl (transferat în 1700 în Slovacia) și Gabriel Hevenessy.

Al doilea sinod inventat (1698)

Introducere

Singurul act despre care s-a spus că exprimă hotărârea clerului român de a se uni cu romano-catolicii este așa-numitul „manifest de unire” sau „cartea de mărturie”, din 7 octombrie 1698, semnată de 38 de protopopi.

Cum arată actul respectiv și care e cuprinsul lui? Se prezintă ca un caiet cu trei file, primele două formate dintr-o foaie (coală) îndoită, la care s-a adăugat și lipit încă o filă, tăiată în jumătate, dintr-o altă coală.

Prima pagină

Se poate urmări, pe pagini, cuprinsul actului. Pe pagina întâi se află declarația de unire propriu-zisă, redactată astfel:

Noi mai în gios scriși, vlădica, protopopii și popii bisericilor românești dăm în știre tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Țărăi Ardealului. Cercând schimbarea aceștii lumi înșelătoare și nestarea și neperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholiciască și ne mărturisim a fi mădulările ceștii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de mărturie a noastră și cu acele privelighiomuri voim să trăim cu carele trăesc mădulările și popii aceștii Biserici sfinte, precum înălția sa împăratul și coronatul craiu nostru în milosteniia decretumului înălții sale ne face părtași, care milă a nălții sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioșilor înălții sale, această carte de mărturie și nălții sale și țării Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm și pecețile și scrisorile mănilor noastre. S-au dat în Belgrad (Alba Iulia, n.n.) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie.

După acest text, a fost adăugat ulterior un „post-scriptum”, cu 13 rânduri, scrise mai mărunt, ca să încapă totul pe aceeași pagină.

Are următorul cuprins:

Însă într-acesta chip ne unim și ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceștii Biserici a Romei, cum pre noi și rămășițele noastre din obiceiul Besericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate țărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, așa și de acum nainte să fim slobozi a le ținea după calendarul vechiu și pre cinstitul vlădică nostru Athanasie nime păn-în moartea sfinții sale să n-aibă puteare a-l clăti den scaunul sfinții sale. Ci tocma de i s-ar tâmpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinția sa papa și înălțatul împărat să-l întărească și patriarhul de suptu biruința înălții sale să-l hirotonească. Și în obiceiul și dregătoriilor (sic) protopopilor carii sunt și vor fi, nici într-un fel de lucru nime să nu se mestece, ci să să ție cum și păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi și pre rămășițele noastre întru-această așezare, pecețile și iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie.

Urmează sigiliul, cu legenda: „Aceasta iaste pecetu Mitropoliei Bălgradului”. El a fost aplicat mai înainte de a se scrie aceste 13 rânduri, după cum dovedesc ultimele două rânduri, mai scurte decât celelalte, ca să nu treacă peste rondela sigilului.

Pagina a doua

Pagina a doua cuprinde declarația de unire redactată în limba latină. Se observă, însă, diferențe esențiale între texte, care privesc însuși fondul actului.

Câtă vreme în textul român protopopii mărturiseau vag că doresc să se unească „cu Beserica Romei cea catholicească” și să fie „mădularele ceștii Biserici sfinte”, mai mult dintr-un sentiment de loialitate față de împărat („cum se cade credincioșilor nălții sale”), în textul latin se preciza că se unesc „din insuflare dumnezeiască” și cu acceptarea unor învățături noi: „primind, mărturisind și crezând toate câte le primește, le mărturisește și le crede ea, dar mai ales cele patru puncte în care știam că ne deosebim până acum, care ni se arată în prea milostivul decret și în diploma prea sfintei sale maiestăți”.

Restul paginilor

Paginile 3, 4 și 5 cuprind semnăturile a 38 de protopopi, cu 37 de peceți (doi din ei au folosit o singură pecete). În spațiul dintre semnături, au fost transcrise cu litere latine, în latinește, numele și sediul protopopilor.

„Codicilul”

Pe pagina a cincea, după semnături, urmează un „codicil” în 7 rânduri, cu următorul cuprins:

Și așa ne unim acești ce scri (sic) mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile și calendarul nostru să stea pre loc, iară (dacă, n.n.), n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra noastră și vlădica nostru Athanasie să fie în scaun și nime să nu-l hărbutăluiască”.

Urmează o pecete aplicată mai târziu, ceea ce reiese din faptul că acoperă două litere din rândul penultim.

Rezultă că acest „codicil” nu era altceva decât o redactare pre scurtată a post-scriptumului de pe prima pagină. Codicilul prezintă un interes deosebit, întrucât expertizele grafologice au dovedit că este scris de însuși mitropolitul Atanasie. Pagina a șasea a rămas nescrisă.

Analiză textuală

Din textul propriu-zis rezultă că protopopii acceptau din bună voie să se unească cu „Biserica Romei” și să fie socotiți „mădulările” acelei Biserici, fără să se precizeze în ce condiții urma să se facă unirea.

Rezultă apoi că la baza acestei uniri stăteau interese de ordin material, din moment ce se preciza: „cu acele privelighiomuri voim să trăim cu carele trăiesc mădulările și popii aceștii Biserici sfinte”.

Este limpede că unirea nu era determinată de frământări de conștiință sau de vreo nemulțumire a clerului împotriva legii lor. Dimpotrivă, post-scriptumul de pe prima pagină, ca și codicilul de pe pagina a cincea cereau categoric păstrarea integrală a doctrinei ortodoxe ("legea"), a organizării bisericești (alegerea vlădicului și drepturile protopopilor) și a cultului („slujba Bisericii, leturghia, posturile și carindariul nostru”). Iar în partea lor finală, se preciza că nerespectarea acestora anula întregul act de unire: „nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra noastră”.

Ținând seama de aceste trei texte românești, dar mai ales de ultimele două, se naște în chip firesc întrebarea: la ce și-au dat adeziunea protopopii români? La textul latin nu ne putem referi, din moment ce el era diferit de cel românesc, neexprimând voința protopopilor, ci a iezuiților, care-l redactaseră. Înseamnă că protopopii înclinau numai spre o unire de principiu, determinată de nevoile materiale în care se zbătea clerul român.

Obiecții formale

Se adaugă și câteva obiecții de ordin formal. „Cartea de mărturie” este redactată pe trei foi, dintre care una lipită, cu două adausuri ulterioare. Apoi, lipsește iscălitura mitropolitului, ceea ce ne face să considerăm întregul act ca nul.

Cu toate acestea, mitropolitul scrie cu mâna sa codicilul de la pagina a cincea. Pe de altă parte, în intitulație apar și „popii besericilor rumanești”, alături de protopopi, ceea ce nu se întâmplă în alte acte ale soborului.

Este suspect și faptul că protopopul Gheorghe din Daia, „notărașul” (secretarul) sinodului, semnează în rând cu ceilalți protopopi și nu imediat sub act alături de mitropolit cum se face în mod obișnuit într-un act oficial.

Transcrierea în latinește a numelor localităților în care domiciliau protopopii este plină de greșeli. După felul în care sunt transcrise, autorul pare să fie un iezuit polon.

Profesorul Silviu Dragomir arăta că n-ar fi exclus ca protopopii să fi semnat un alt act, punându-se în locul lui declarația de unire. Probabil acel act cu semnăturile protopopilor era format din două foi, așezate una în alta, din care primele trei pagini erau cu semnături, iar celelalte albe.

Plăsmuitorul a întors ultima foaie albă (p. 7 și 8) în fruntea actului, devenind paginile 1 și 2, pe care s-au scris textele discutate mai sus (român și latin). Nemaifiind așezate acum una în alta, în formă de caiet, ultima foaie a fost tăiată în două, jumătatea cu semnăturile fiind lipită de celelalte foi (devenind p. 5, cu semnături și 6, albă).

În orice caz, după cum observă profesorul S. Dragomir, „redactarea textelor românesc și latinesc de declarație, după obținerea semnăturilor, pentru a forma un act autentic și unic, este o înșelare a bunei credințe a semnatarilor, deci un fals, săvârșit cu intenția de a ne face să credem că avem în față o declarație autentică a reprezentanților Bisericii române”.

Apoi, un act redactat „în sinod” s-ar fi scris pe o coală întreagă, n-ar fi avut adaosuri și foi lipite, ar fi purtat semnătura mitropolitului, a „notarului și apoi ale celorlalți protopopi membri ai sinodului”.

Toate obiecțiile făcute până aici duc la concluzia că hotărârea de unire nu s-a luat în sobor, ci semnăturile au fost culese individual, cu ocazia trecerii protopopilor respectivi prin Alba Iulia sau foile cu semnăturile au fost luate de la un alt act.

De altfel, nici un izvor contemporan nu face amintire de vreun sinod la 7 octombrie 1698. Iar în 1701, când brașovenii și credincioșii Pater Ianoș și Gavriil din Țagul Mare au protestat solemn împotriva unirii, nu se amintește nimic de pretinsul sinod din 1698. Rezultă atunci că întregul „manifest de unire” nu este altceva decât un fals săvârșit de iezuiți.

Concluzie

Probabil întregul manifest să fi fost redactat, la începutul anului 1701, când Atanasie a fost chemat la Viena și s-a constatat că nu există nicio declarație de unire din partea reprezentanților Bisericii Ortodoxe românești.

În cursul tratativelor duse atunci cu Atanasie, el va fi scris și acel codicil de la sfârșit. Desigur, pentru ca să nu fie prinși cu acest fals, iezuiții au tăinuit actul respectiv. El n-a fost prezentat nici Curții din Viena, nici arhiepiscopului de Esztergom, nici guvernului Transilvaniei, ci s-a păstrat în arhiva iezuitului Gabriel Hevenessi, consilierul cardinalului Kollonich, și a ajuns apoi în Biblioteca Universității din Pesta. Aici a fost descoperit de istoricul unit Nicolae Densușianu, în 1879, care a atras atenția asupra deosebirilor dintre cele două texte și asupra falsurilor făcute de iezuiți. Probabil autorităților menționate aici li s-a prezentat numai foaia volantă, care s-a tipărit în 1699, care cuprindea rezoluția imperială din 1693, manifestul lui Kollonich și textul latin al actului de unire.

Diploma întâia leopoldină

Context

Revenim acum la alte fapte petrecute în toamna anului 1698 și începutul lui 1699. Cu prilejul sesiunii Dietei ardelene din octombrie-decembrie 1698, Bárányi a înaintat un memoriu, în numele preoțimii românești ardelene, prin care cerea scutirea ei de impozite, pe baza rezoluției imperiale din 14 aprilie 1698.

Ancheta printre credincioși

Dieta, formată în cea mai mare parte din calvini și luterani, a hotărât, la 23 noiembrie, să trimită un memoriu împăratului, prin care să-l roage să nu acorde libertăți națiunii române, inclusiv preoților ei, chiar dacă și-ar schimba religia. În același timp, s-a hotărât să se facă o anchetă în satele românești, pentru a se constata care preoți și credincioși români se declară pentru unirea cu Roma, urmând ca rezultatul să fie prezentat Dietei, în sesiunea ei de la Sighișoara, la începutul anului 1699.

Rezultatul anchetei efectuată în 1699 este deosebit de grăitor. O parte infimă a clerului declara că dorește să țină „credința” mitropolitului, alta a avut o atitudine echivocă.

Majoritatea preoților, la care se adaugă toți reprezentanții credincioșilor, au declarat că voiesc să rămână în legea lor cea veche. Credincioșii din Călata, de pildă, declarau:

Noi, tot satul, legea și religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească, noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru.

Sute de alte răspunsuri sunt asemănătoare, credincioșii dovedindu-se foarte atașați de „legea” lor ortodoxă.

Desigur, rezultatele anchetei n-au putut mulțumi pe împărat, pe arhiepiscopul de Esztergom și pe iezuiți. De aceea trebuiau luate noi măsuri pentru perfectarea unirii, mai ales că stăpânirea habsburgică în Transilvania era acum pe deplin consolidată, în urma păcii de la Carloviț (20 Januarie 1699).

Diploma leopoldină

La 16/28 februarie 1699, împăratul Leopold a dat o diplomă (cunoscută sub numele de diploma întâia leopoldină), în care își exprima satisfacția pentru convertirea românilor, grecilor și rutenilor (!), declarând validă și electivă unirea lor cu „Biserica Romei”, cu acceptarea tuturor învățăturilor ei și îndeosebi a celor patru puncte controversate.

Prin aceeași diplomă, se acordau preoților români uniți toate scutirile și privilegiile de care se bucurau preoții catolici. Probabil diploma a fost emisă la stăruințele cardinalului Kollonich, care va fi prezentat împăratului unirea clerului ca un fapt îndeplinit în condiții perfecte.

Protestul din 1699

Prevederile diplomei au produs însă, cum era de așteptat, împotrivirea cercurilor conducătoare și a nobilimii din Transilvania. De pildă, guvernul transilvănean a înaintat un protest, la 14 iulie 1699, în care se sublinia că prin „unire” „popii români nu au devenit catolici veritabili sau uniți adevărați, nici prieteni sau aderenți ai catolicismului, ci niște oameni eliberați de impozite și de iobăgie, dispuși să lupte împotriva domnilor de pământ”.

O nouă anchetă

Dar împăratul n-a ținut seamă de acest protest, și la 26 august 1699 a emis un nou decret, prin care se reconfirmau dispozițiile din 14 aprilie 1698, cu privire la unirea românilor, obligând Guvernul să-l publice și să-l respecte. Tot atunci, a primit dispoziții, în același sens, și generalul comandant din Transilvania, Rabutin.

După cum se poate observa, problema religioasă a românilor transilvăneni devenise o preocupare de stat, fapt care a determinat și „staturile” țării (dieta) să-și schimbe atitudinea, hotărând să se publice decretul din 14 aprilie 1698 și să se facă o nouă anchetă (cu 10 comisii, fiecare cu 4 membri, câte unul de fiecare confesiune receptă), pentru a cunoaște poziția preoților și credincioșilor români în problema unirii lor cu religiile recepte.

Ancheta s-a efectuat în toamna anului 1699, cu rezultate asemănătoare celei din ianuarie. De remarcat că însuși mitropolitul Atanasie a poruncit protopopilor și preoților să nu se prezinte în fața comisiilor de anchetă.

Atitudinea echivocă a lui Atanasie

Continuarea în dreapta credință

Toate aceste măsuri nu erau suficiente pentru a asigura progresul unirii, căci poporul era împotrivă, iar Atanasie și clerul său aveau o atitudine șovăielnică.

În adevăr, deși a luat parte la discuții și a consimțit în principiu să se unească cu catolicii, totuși nu a semnat actul unirii, fiind desigur împotriva schimbării de credință, îndeosebi a celor patru puncte, ceea ce rezultă și din codicilul scris de el însuși.

Se adăuga și faptul că el continua legăturile cu Țara Românească. Astfel, în anul 1699 a tipărit, la Alba Iulia, două cărți cu conținut pur ortodox: o Bucoavnă, adică un abecedar și un Chiriacodromion, care reproducea, în mare, Cazania lui Varlaam de la 1643. Meșter tipograf era Mihail Ștefan (Istvanovici) trimis de Constantin Brâncoveanu, la cererea lui Atanasie și a soborului, cum se poate afla din prefața semnată de acest tipograf.

Tot în prefață, Brâncoveanu era prezent ca „patronaș adevărat al Sfintei Mitropolii de aici din Ardeal...”.

Atanasie a fost pârât lui Kollonich că a tipărit toate aceste cărți fără simbolul credinței cu adausul „filioque”.

Moșia dăruită lui Atanasie de Brâncoveanu

La 15 iunie 1700, Constantin Brâncoveanu dăruia Mitropoliei din Alba Iulia moșia Merișani din județul Argeș, știind că ea „să învăluiește ca o corabie în mijlocul valurilor mării, aflându-se între multe feliuri de limbi streine, fiind și lipsită de cele ce sănt de agiutoriu Sfintei Mitropoli...”. La 6 septembrie 1700, a dat un nou hrisov, prin care scutea de orice biruri pe 20 de „ungureni” (ardeleni), care lucrau pe acea moșie.

Soborul de la 1700

La 14 septembrie 1700, obișnuitul sobor sau sinod mare al protopopilor Mitropoliei, întrunit la Alba Iulia, a stabilit 28 de „poncturi” sau hotărâri privitoare la viața religios-morală a preoților și credincioșilor. De pildă, se prevedea înlăturarea din preoție a celor vinovați de beție, bigamie, nepurtarea costumului preoțesc, nesavirșirea slujbelor în duminici, sărbători și post sau săvîrșirea lor la credincioșii din alte parohii: preoții fumători sau cei care nu aveau veșminte și vase liturgice în biserici urmau să plătească felurite amenzi în bani.

Se cerea în mod expres ca preoții să se străduiască să slujească și să predice în românește, "să înțeleagă creștinii". Se prevedeau felurite amenzi pentru credincioșii care nu respectau sărbătorile și posturile, care nu plăteau preoților taxele stolare ori nu cercetau biserica etc. Se hotăra, de asemenea, să nu mai fie hirotoniți decât "dieci" care știau „Psaltirea de înțeles și glasurile și toate tainele Bisericii”, cu o practică de 40 de zile la Mitropolie. Se menținea soborul mare la Mitropolie și soboarele mici la protopopiate.

Se remarcă faptul că în cele 28 de hotărâri nu se face nicio amintire cât de vagă despre „unirea cu Biserica Romei”.

Al treilea sinod inventat (1700)

Afirmațiile iezuite

Paul Bárányi a tâlcuit o nouă pseudoistorie (trecută într-un codice manuscris al său) în legătură cu un sinod, întrunit la 4-5 septembrie 1700, la care ar fi participat 54 de protopopi români, însoțiți de câte doi preoți și trei mireni din Transilvania și Maramureș.

Acest sinod ar fi votat, in unanimitate și de bună voie, unirea cu „Biserica Romei”, cu primirea celor patru puncte. Pentru a induce clerul și credincioșii în eroare, Baranyi a lansat un manifest, în numele lui Atanasie, prin care vestea preoților hotărârile acestui pretins sinod din 1700 cu privire la unirea cu Roma, cerându-le să o îmbrățișeze, să o mărturisească și să o apere.

Demonstrarea falsului

Trebuie însă reținut că nu există o declarație originală de la acel pretins sinod, ci numai o copie, în limba latină, fără semnături.

Că e un fals rezultă și din împrejurarea că este amintită și prezența la sinod a protopopului brașovean Vasile și a unor maramureșeni, deși este lucru binecunoscut că brașovenii au fost cei mai aprigi dușmani ai unirii, iar clerul și credincioșii din Maramureș n-au fost amestecați în această problemă.

Apoi, acel sinod, nu este amintit în niciunul din izvoarele (cronicile) contemporane.

De altfel, ce rost mai avea un nou sinod, din moment ce după spusele iezuiților s-ar fi ținut unul în februarie 1697, altul la 7 octombrie 1698? Concluzia este limpede: „sinoadele de unire” din 1697, 1698 și 1700 sunt pure plăsmuiri ale iezuiților, în vederea întăririi propagandei lor unioniste.

Atanasie la Viena

„Voi sânteți uniți, eu nu.”

(Atanasie Anghel)

Context

Mai sus a fost relatată atitudinea echivocă a mitropolitul în problema unirii, căci nu semnase textul românesc al „cărții de mărturie”, iar pe cel latin este de presupus că nu l-a aprobat deloc; a tipărit cărți cu caracter ortodox și a continuat legăturile cu Țara Românească, primind moșia Merișani.

Datorită acestor fapte, iezuiții încep să ridice felurite acuze și calomnii împotriva lui. A fost acuzat de Cristofor Ghebhard, superiorul iezuiților din Sibiu, că declarase lui Dindar, agentul lui Brâncoveanu, că nu este unit.

Unul din protopopii săi îl acuzase că a scris lui Brâncoveanu, că unirea s-a încheiat numai de formă, ca să se anuleze dările preoților. Odată ar fi declarat protopopilor: „voi sânteți uniți, eu nu”. Desigur că duplicitatea mitropolitului nu putea să-i mulțumească pe iezuiți.

Trimiterea misionarilor militari după Atanasie

În anul 1700, datorită crizei prin care trecea unirea, așa numiții „misionari dacici” din „provincia Austria” ai ordinului iezuit au fost înlocuiți în vederea continuării și perfectării unirii - cu misionari militari (castrenses). De pildă, Baranyi a fost mutat la Trnavia. Spre a cunoaște adevăratele sentimente ale lui Atanasie, Bárányi, și apoi misionarii militari au rugat pe cardinalul Kollonich să-l determine să facă o mărturisire de credință publică.

În cele din urmă, s-a ajuns la soluția chemării sale la Viena, ca să încheie unirea, pe care o consimțise numai în principiu. Și cum Atanasie se temea să facă o asemenea călătorie, comandantul general imperial al Transilvaniei, Rabutin, a trimis la Alba Iulia pe iezuitul ceh Carol Neurautter, misionar militar din Sibiu care devenise principalul promotor al unirii, în locul lui Bárányi ca să convingă pe mitropolit să primească invitația.

Soborul din 1701

Prevăzând consecințele neplăcute ale plecării sale la Viena, Atanasie a convocat în Alba Iulia, la 7 ianuarie 1701, vreo 30 de protopopi și mai mulți preoți, care să aprobe o declarație că doresc ca el „să-și țină scaunul în pace, cu cinste, precum au stăpânit și alții”, iar „dintr-alți mireni sau streini nimeni să n-aibă a se amesteca în lucrurile vlădicești fără știrea soborului nostru”.

Actul era semnat de notarul soborului și de toți cei prezenți punându-și pecetea, precum și o formulă prin care își exprimau dorința de menținere a lui Atanasie în scaun. Așadar, acesta este un act autentic, redactat în sobor și confirmat prin iscăliturile și pecețile celor prezenți, deci mult deosebit de actul din 7 octombrie 1698.

Înzestrat cu acest act, Atanasie a plecat la Viena, spre sfârșitul lunii ianuarie 1701, însoțit de călugărul Meletie (după unii, ar fi fost vicarul său, dar conform Pr. Mircea Păcurariu, acest lucru este îndoielnic), de secretarul său, care era un calvin, de iezuitul Carol Neurautter și de epitropii Mitropoliei Ștefan Rat și Mihail Puiu.

Falsele acuzații împotriva lui Atanasie

Pe baza informațiilor primite de la Alba Iulia și desigur ale lui Neurautter, s-au formulat 22 de acuzații împotriva lui Atanasie, desigur de către iezuiți, dar în numele preoților săi, nemulțumiți de abuzurile lui, cât și de opoziția împotriva unirii.

Ele aveau rostul de a-l compromite în fața cercurilor conducătoare din Viena, ca apoi Kollonich să-l șantajeze și să-l oblige să accepte unirea.

Iată principalele învinuiri:

• a prefăcut mănăstirea-reședință în cârciumă;
• organizează petreceri, aducând în acest scop femei și țigani lăutari cu care a băut, poruncind protopopilor să danseze;
• merge la vânătoare;
• tolerează ca rudele sale să se amestece în treburile Mitropoliei;
• hirotonește pe bani tineri fără pregătire;
• admite recăsătorirea preoților;
• impune dări noi preoților;
• își ține secretar calvin;
• are nereguli în gestiunea Mitropoliei;
• întreține relații cu domnul Țării Românești;
• este nesincer față de unire ș.a.

În fața acestui rechizitoriu, Atanasie a fost pus în situația de a fi condamnat, pe baza lui, sau de a fi achitat, făcând tot ce îi va cere Kollonich, promițându-i-se, în schimb, felurite drepturi pentru el și clerul său.

Actele „unirii”

După lungi frământări și discuții, Atanasie s-a hotărât pentru acceptarea unirii.

Promisiunile făcute

În urma acestui fapt, la 19/30 martie 1701, împăratul Leopold I a emis patru acte privitoare la noua Biserică unită din Transilvania (cu câteva zile înainte au fost înnobilate rudele lui Atanasie).

Primul act era decretul de confirmare a lui Atanasie ca „episcop” al națiunii române din Transilvania și părțile unite cu ea, supus arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom. În schimbul acestei degradări, Atanasie primea titlul de consilier imperial, precum și un lanț de aur, împodobit cu cruce și cu portretul împăratului, pentru „meritele sale înalte și speciale... pentru învățătura și erudiția lui, pentru viața lui exemplară, pentru bunele moravuri și celelalte virtuți ale sale” (deci acuzațiile de viață imorală s-au anulat!).

În aceeași zi s-a dat un ordin către tezaurarul Ștefan Apor să instaleze pe Atanasie la Alba Iulia, un alt ordin către camera imperială să-i dea un salariu anual de 4.000 florini și, în sfârșit, o nouă diplomă, numită a doua Leopoldină (prima fiind socotită cea din 16 februarie 1699).

Diploma, care poate fi considerată ca adevăratul act de întemeiere a Bisericii unite, avea 15 articole. Primul din ele asigura Bisericii și clerului unit drepturi identice cu acelea de care se bucura „Biserica romano-catolică”. Prin articolul al doilea preoții uniți erau scutiți de toate sarcinile servituții feudale, asimilându-i cu cei care se bucurau de prerogativele nobilimii.

Articolul al treilea prevedea includerea în „statul catolic” nu numai a clerului unit, ci și a laicilor, chiar a „plebeilor” (deci a țăranilor), care se vor uni după norma stabilită de „teologul” iezuit, fără a mai fi socotiți ca tolerați. Acest articol nu a fost însă pus niciodată în aplicare.

Articolele următoare prevedeau: confiscarea Bucoavnei din 1699, instituirea unui „teolog” iezuit pe lângă Atanasie, fără știrea căruia nu va putea face nimic, interzicerea corespondenței cu Țara Românească, dreptul pentru împărat care devenea „patron suprem” al noii „Biserici” de a numi pe episcopii următori dintr-o listă de trei candidați și altele.

Încălcarea promisiunilor

Originalul acestei diplome a dispărut, desigur în urma înțelegerii tacite dintre Curtea din Viena și „staturile ardelene” (nobilii din Dietă), fiind ascunsă probabil de iezuifți.

În lipsa acestei diplome, în original, Curtea din Viena a refuzat mereu să acorde drepturi românilor, mai ales cele prevăzute în primele trei articole. A fost descoperită abia în 1938, în Biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu.

Declarația lui Atanasie

La 24 martie 1701, Atanasie a fost hirotonit, pentru a doua oară, ca preot, iar în ziua următoare ca episcop, în capela Sfânta Ana a iezuitților din Viena, de către cardinalul Kollonich și de episcopii catolici din Györ (Raab) și Nitra.

La 7 aprilie 1701, Atanasie a plătit cele primite printr-o declarație umilitoare, în 16 puncte, socotită de Nicolae Iorga drept cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de vreun vlădică românesc.

Stilul ei foarte confuz indică faptul că a fost redactată în latinește de Neurautter și apoi tradusă în românește, de el și de Atanasie, unul slab cunoscător al limbii române, altul al celei latine. Între altele, făgăduia: „a fi smerit până la moarte capului sfintei Biserici creștinești - a să ști sfântului papii de Roma a unsprezece Clement și rămășițele sfinții sale”, jurând că va pomeni la slujbe pe papă, în locul patriarhului de Constantinopol; „pe teologul și sfetnicul popa roman catolic îl primesc ca pe un părinte dătător de sfat”, fără de care nu va lucra nimic în eparhia sa,; în art. 6 făgăduia: „de astăzi încolo mă leapăd de toată curăspundănțiia și dătătura în știință prin scrisoare și prieteșugul șișmaticilor, a ereticilor și a craiului sau Vodii țărăi muntenești; nici o carte de acom înainte cu aceia răspuns nu voi avea și nici pre bucureștan mai mult al mieu arhiepiscop și mitropolit, a fi nu-l voi cunoaște; dară eu într-una cu tot soborul mieu, arhiepiscopului de Estergom mă smeresc, pre acela a fi mitropolitul meu îl cunosc, de acesta, în toate în care se cade vlădicului ca de al lui mai mare arhiepiscop a-l asculta, asculta-voi...

Ca răspuns la cele 22 de învinuiri, se angaja să nu mai admită amestecul tatălui și fraților săi în treburile Mitropoliei, să nu hirotonească decât candidați cu învățătură, dar cu avizul teologului, să nu mai săvârșească faptele care i-au fost imputate (dansuri, vânători etc.).

Sfârșitul mitropoliei ortodoxe în Transilvania

Abia la începutul lunii mai 1701 s-a putut întoarce acasă, cu aceiași însoțitori, doar locul secretarului calvin fiind luat de cehul mirean Wenceslaw Frantz.

La 25 iunie 1701, i s-a făcut instalarea solemnă în scaunul de episcop unit, în prezența unui mare număr de preoți și credincioși, chemați din vreme. Au luat cuvântul Ștefan Apor, apoi Neurautter, care a citit diploma a doua leopoldină și celelalte decrete aduse de la Viena. Se pare că Atanasie n-a vorbit nimic.

În acest fel, și-a încetat existența vechea Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei, locul ei fiind luat de o episcopie unită. Deci, de-abia din anul 1701 se poate vorbi de „unirea cu Biserica Romei” sau de „uniație”.

La 17/28 iunie 1701 s-a ținut obișnuitul sobor mare, în care s-a citit din nou diploma a doua leopoldină și o scrisoare a lui Kollonich către preoții români, prin care-i îndemna să nu recadă în „schismă”, arătându-le „binefacerile” pe care le câștigaseră prin „unire”. La 8 noiembrie 1701 s-a ținut un nou sinod, cu citirea acelorași acte.

„Deocamdată ne ajunge să-i facem pe români uniți, căci pe urmă îi vom face treptat și catolici și apoi îi vom și deznaționaliza.”

(Iezuitul Gavril Kapy în 1701)

Lupta împotriva uniației

Proteste și întemnițări

„Noi, părinte, papistași morți iar (dar n.n.) vii nu vom fi... gata sântem sângele să ni se verse, decât legea părinților noștri să pierdem.”

(Credincioșii din Brașov)

Tot acum încep și protestele împotriva unirii. Primul care și-a ridicat glasul împotriva ei pare să fie negustorul Pater Ianoș, epitropul Mitropoliei, care a trimis o lungă scrisoare lui Atanasie, pe când se afla la Viena (13 martie 1701), mustrându-l pentru călcarea jurământului făcut la București și atrăgându-i atenția asupra urmărilor nefaste ale actului său.

Cel mai vehement protest l-au înaintat credincioșii din Scheii Brașovului, care-i scriau lui Atanasie: „Noi, părinte, papistași morți iar vii nu vom fi... gata sântem sângele să ni se verse, decât legea părinților noștri să pierdem”. Tot în cursul anului 1701 au protestat și românii din Țara Făgărașului, din județul Hunedoara și din alte părți, încât Atanasie a fost silit să îngăduie credincioșilor brașoveni, făgărășeni și hunedoreni să rămână în vechea lor credință, cu condiția de a nu lucra împotriva unirii și de a-i plăti obișnuita dare vlădicească.

La începutul lunii septembrie 1701, a prezentat un memoriu guvernului Transilvaniei nobilul român Gavriil de Tagul Mare (Nagyczeg) azi Țagu, jud. Bistrița-Năsăud cu câțiva însoțitori, în numele credincioșilor din Alba Iulia, cărora uniții le luaseră cele două biserici din oraș. A înaintat apoi noi memorii împotriva uniației, în numele tuturor credincioșilor ortodocși din Ardeal, protonotarului Ioan Saroși, generalului comandant Rabutin și altora.

Continuînd să agite spiritele, Gavriil, împreună cu alți credincioși, au fost arestați și închiși la Sibiu. În temniță, a întocmit alte două memorii, sfătuind autoritățile să renunțe la unire, căci românii se vor răscula ori vor emigra. Cei mai bătrâni dintre întemnițați au murit acolo, iar Gavriil a fost eliberat abia în septembrie 1706, după cinci ani de detenție.

Anatemizarea lui Atanasie

După cum era și firesc, mitropolitul Teodosie - în calitatea sa de „exarh al Plaiurilor” - a făcut cunoscut Patriarhiei Ecumenice căderea lui Atanasie.

Patriarhul Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au anatematizat în ședința sinodală din 5 august 1701. Mitropolitul Teodosie, căruia i s-a comunicat sentința, nu i-a trimis-o îndată lui Atanasie, nădăjduind, poate, în întoarcerea lui, ci abia la 3 mai 1702, când i-a răspuns la o scrisoare, prin care îi ceruse cărți de slujbă și alte lucruri.

Mitropolitul muntean îi făcea o aspră mustrare pentru rehirotonirea de la Viena, calificând-o drept „comedie” și pentru lepădarea sa de la dreapta credință. În cuvinte tot așa de aspre îl mustrase și patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat în Țara Romanească, reproșându-i îndeosebi călcarea jurământului depus la București, cu prilejul hirotonirii întru arhiereu.

Iar la 3 iulie 1702, patriarhul Dositei și mitropolitul Teodosie adresau o scrisoare românilor ortodocși din Brașov, Sibiu și din alte părți ale Ardealului, prin care-i înștiințau că au anatematizat „pe mincinosul mitropolit și vânzător de credință și noul Iuda, Atanasie”, îndemnându-i să rupă orice legături cu el și să caute să întoarcă la dreapta credință pe toți cei amăgiți de iezuiți și de Atanasie.

De altfel, credincioșii din Brașov și Țara Bârsei au intrat acum sub oblăduirea duhovnicească a mitropoliților Ungrovlahiei (după 1724 sub a episcopilor de Râmnic), bucurându-se de sprijinul mitropoliților Teodosie și Antim Ivireanul și al domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Urmările „unirii”

Consecințe

Urmările actului nefericit încheiat de Atanasie au fost dintre cele mai dureroase:

• s-a pierdut autonomia Bisericii românești din Transilvania, iar în locul vechii Mitropolii ortodoxe cu sediul la Alba Iulia s-a creat o Episcopie unită, supusă arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom;
• pe lângă noul episcop unit a fost impus un „teolog iezuit”, care-l controla în toate actele sale, încât avea mai multă putere decât însuși episcopul;
• împăratul a devenit „patron” al Bisericii unite, având dreptul de a numi pe viitorii episcopi, dintr-o listă de trei candidați și de a acorda beneficii (mijloace de trai) episcopilor și altor demnitari bisericești;
• și-a încetat activitatea tipografia mitropolitană din Alba Iulia;
• s-au rupt legăturile culturale-bisericești cu Mitropolia Ungrovlahiei, s-a produs dezbinare, ură și neîncredere între fiii aceluiași popor român, care au putut astfel să fie mai ușor stăpâniți de Habsburgi, potrivit principiului: divide et impera.

Atitudinea majorității românilor

Faptele relatate mai sus - îndeosebi cele două anchete efectuate în cursul anului 1699 - dovedesc că uniația a fost îmbrățișată numai de o parte infimă a clerului - din interese de ordin material -, pe când restul credincioșilor - care nu aveau motive să-și schimbe credința și nu știau nimic de „manifestul” protopopilor sau de declarația dată de Atanasie la Viena - au rămas în vechea lor „lege” ortodoxă.

După „unire”

„După actul din martie 1701, Biserica unită din Transilvania a ajuns într-o situație tristă, condusă de „teologi” și „directori” iezuiți și de românul renegat Ioan Giurgiu Patachi, toți urmărind impunerea întregii învățături și a ritului catolic în Biserica românească. Toate promisiunile făcute în cele două diplome ale împăratului Leopold I nu au fost duse la îndeplinire, încât clerul și poporul român au rămas în starea tristă de până atunci, adică tolerați, lipsiți de drepturi în propria lor țară.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Încercare de înlăturare a uniației

Lipsit de sprijin din partea clerului și a credincioșilor săi, precum și de ajutorul material al Țării Românești, supravegheat îndeaproape de teologul iezuit, episcopul Atanasie a făcut o încercare de înlăturare a uniației în anul 1711. Împrejurările erau favorabile, căci muriseră atât împăratul Leopold I, cât și cardinalul Kollonich, care au avut un rol așa de însemnat în realizarea unirii, iar noul împărat Iosif I (1705-1711) se arăta mai tolerant în actele sale de guvernare.

Inițiatorii acestei încercări de refacere a unității bisericești erau protopopul Vasile, „notărașul” soborului mare și fratele său, protopopul Petru din Daia. Ei au izbutit să înduplece nu numai pe protopopi, ci și pe Atanasie însuși. Soborul protopopilor care a înlăturat uniația se pare că a avut loc în iulie 1711. Pentru aproape o jumătate de an, se poate spune că unirea cu Roma încetase. Toate stăruințele teologului depuse pe lângă Atanasie au rămas zadarnice.

Abia la 18 noiembrie 1711, iezuitul Gabriel Hevenessi a izbutit să impună lui Atanasie și protopopilor să revină asupra hotărârilor și să facă o nouă mărturisire de credință în favoarea unirii. Cei doi protopopi au fost destituiți tot atunci, într-un sobor restrâns, condus de iezuiți.

Chinuit de remușcări pentru dezbinarea pe care a produs-o, Atanasie a murit, destul de tânăr, la 19 august 1713. La înmormântarea sa, în Alba Iulia, au rostit cuvântări doi iezuiți, unul în latinește, altul în ungurește, arătându-se, și prin aceasta, starea de umilință în care ajunsese Biserica românească.

După Atanasie

După Atanasie, sinoadele electorale pentru alegerea unui episcop au fost anulate de trei ori până ce Ioan Patachi, un convertit zelos, a fost ales în al patrulea sinod electoral.

În acele timpuri, alte fapte dureroase se întâmplau pentru Biserica românească din Transilvania. În jurul anului 1714, fosta catedrală și reședința mitropolitană din Alba Iulia, ctitorite de Mihai Viteazul, au fost dărâmate din temelii, pentru a se ridica o fortificație a cetății, care, până la urmă, nu s-a mai făcut. În felul acesta, se căuta și înlăturarea urmelor materiale de orice fel ale legăturilor românilor transilvăneni cu frații lor din Țara Românească și Moldova.

Mai târziu, biserica românească ortodoxă din Făgăraș, ctitorită în 1697-1698 de Constantin Brâncoveanu a fost abuziv făcută „catedrală episcopală” unită de către papă. Astfel, Patachi a luat biserica românilor ortodocși, iar preotul și epitropul bisericii au fost arestați și aruncați în temniță. Odoarele bisericii au fost ridicate și predate lui Patachi. Toate încercările credincioșilor de a lua înapoi biserica au fost fără folos, Curtea din Viena refuzând să mai răspundă cererilor românilor, consfințind tacit actul rușinos săvârșit de episcopul Ioan Patachi.

După Patachi, episcopia a fost condusă de teologul iezuit Gheorghe Régai, până în 1732 (cu o întrerupere în 1731). Păstorirea lui Patachi, precum și încredințarea ce s-a dat iezuiților de a conduce Biserica românească în timpul sedisvacanței episcopale, a umplut de amărăciune, dar și de teamă pe preoții și credincioșii uniți, „crezând — după cum spune Petru Maior — că nu numai strămoșeasca lege, ci și tocmeala cea bisericească a românilor, de care până astăzi foarte sunt lipiți cu inima românii, se va schimba în lege și tocmeală latinească”. Pentru acest fapt, continuă Maior, mulți din cei amăgiți au început să revină la Ortodoxie.

Inochentie Micu

Discuțiile din 1735

După Patachi, episcopul unit Inochentie Micu (1730-1751) a încercat să se folosească de statutul uniației pentru a obține drepturi egale pentru românii din Transilvania. Astfel, memoriile episcopului român au fost trimise de Curtea din Viena Guvernului Transilvaniei, spre a-și da avizul asupra lor. În răspunsul acestuia, din 17 iunie 1735, se scotea în relief nesinceritatea lui Inochentie precum și a clerului său față de actul unirii cu Biserica Romei:

pe față, în adunări și în convorbiri particulare, popii înșiși sau preoții declară adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire și pentru lepădarea de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de judecata domnilor de pămînt, de servicii și de contribuție: se vede aceasta și din faptul că în realitate se servesc toți de cărți schismatice (ortodoxe, n.n.), din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în chip fățiș că Sfântul Duh purcede de la Fiul și nu adaugă nici în Simbolul niceean filioque ...absolut nici unul dintre popi nu învață și nu instruiește poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai când se ivește vreo cauză, vreun litigiu, vreo contribuție proprie de ordin lumesc, se refugiază toți la imunitatea unirii ca la o ancoră sacră...

Se vede limpede, de aici, că nobilii și clerul catolic voiau catolicizarea românilor, pe când vlădica Inochentie dorea păstrarea neschimbată a „legii strămoșești”. La acuzațiile Dietei că unirea este mărturisită numai din interese materiale, Inochentie i-a răspuns:

Eu și clerul meu ne-am unit sub condiția de a obține acele beneficii și foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice.

Comisia n-a dat nici un răspuns doleanțelor lui Inochentie, ci s-a ocupat doar de întocmirea unui proiect de dotare a clerului, pe care vlădica a refuzat să-l primească.

Soborul din 1744

În 1744, Inochentie a convocat soborul mare al Episcopiei la Blaj unde au participat toți cei 44 de protopopi, fiecare cu câte unul sau doi preoți, dar și mireni, printre care mulți țărani, atât uniți, cât și ortodocși, aproximativ 150 de persoane. În acest fel, soborul părea o adevărată adunare națională românească.

Din unele relatări contemporane, se poate afla că sinodul a luat în dezbatere starea poporului român din Transilvania și refuzurile cu care au fost întâmpinate toate cererile episcopului. Sinodul și episcopul s-au ridicat de asemenea împotriva teologului iezuit.

La sfârșit, Inochentie a pus întrebarea dacă mai voiesc să rămână uniți în cazul când nu se vor satisface doleanțele românilor. Întrebarea a produs multă frământare, încât mulți au strigat că vor părăsi uniația chiar dacă se vor acorda acelea. Deci, la capătul atâtor strădanii de a obține drepturi pe seama națiunii și a Bisericii sale, vlădica Inochentie, clerul și credincioșii săi „și-au dat seama că uniația n-a adus românilor niciun folos, ci numai necazuri și lupte între frați”.

Visarion Sarai

Sfinții transilvăneni Sofronie de la Cioara, Ioan din Galeș, Oprea din Săliște, Moise Măcinic, și Visarion Sarai.

Articol principal: Visarion Sarai.

Marile frământări și lupte pentru apărarea Ortodoxiei în restul Transilvaniei au început abia în 1744, când a apărut călugărul Visarion Sarai, căci până atunci, cea mai mare parte a poporului nu știuse nimic de schimbarea legii sale. Aceasta a venit în Banat din mănăstirea Pakra din Slavonia și apoi a trecut în Transilvania. Prin predici ținute mulțimilor de credincioși români, Visarion a devenit faimos, fiind primit de mii de oameni pe oriunde trecea. Conform Pr. Mircea Păcurariu, „efectul predicilor sale a fost uluitor”.

Istoricul greco-catolic George Barițiu scria în „Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă” (1889-1891) de Visarion astfel:

el însă nici nu simțea trebuința de a întinde vorbă multă și a ținea prelegeri de dogmatică, precum făceau iezuiții. Prin cuvinte scurte, dar spăimântătoare... știu să bage în fiori pe miriadele de oameni. Vai de capul vostru, ați vândut sufletele voastre; dezlegarea morților voștri nu e dezlegare, ci osândă; parastase, pomeni și sărindare le-ați plătit cu totul în deșert la popi nelegiuți, la popi nepopi; baptismul (botezul) pruncilor voștri, nelegiuit; de aceștia îl doare pe el mai mult.

Următoarele proteste și răscoale

Lupta începută de ieromonahul Visarion a fost continuată de numeroși preoți și credincioși. Printre ei, sfinții mucenici Moise Măcinic, Oprea din Săliște, și Ioan din Galeș au fost întemnițați pentru că au îndrăznit să-i ceară împărătesei Maria Tereza să-și respecte promisiunea făcută față de români. Toți trei au murit întemnițați în închisoarea din Kufstein, Austria.

Constatând că toate încercările și memoriile lor rămân fără rezultat, credincioșii ortodocși au ales ultima cale în vederea dobțndirii libertății religioase, și anume răscoala împotriva uniației și a iobăgiei. Ea a fost condusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara. Prin strădaniile lui Sofronie, mulți români au început să se întoarcă la dreapta credință:

Întreaga mișcare a lui Sofronie poate fi considerată ca o biruință deplină a Ortodoxiei în Transilvania, căci zeci de sate au părăsit uniația. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani pentru înstrăinarea poporului de credința strămoșească era acum zdruncinat. (Pr. Mircea Păcurariu)

Școala Ardeleană

Toate „înnoirile” episcopilor uniți au fost aspru condamnate de Samuil Micu (în vol. IV al lucrării sale Istoria, lucrurile și întâmplările românilor), de Gheorghe Șincai (în Hronica românilor), dar mai ales de Petru Maior, în lucrările sale istorico-canonice: Procanonul (1783) și Protopapadichia (1795), amândouă rămase în manuscris, apoi în Istoria Bisericii românilor, tipărită la Buda, în 1813.

Toți trei (dar mai ales Micu și Maior) au militat pentru păstrarea rânduielilor ortodoxe tradiționale, respingând orice schimbare și orice adaos catolic. Acești învățați și-au dat însă seama că toate inovațiile și toate încercările de învrăjbire și dezbinare a românilor au rămas zadarnice. Petru Maior, de pildă, scria că românii din Transilvania țineau „legea grecească întreagă întreguță... nici la aceea n-au fost niciodată siliți ca să adauge la Simbolul credinței: și de la Fiul purcede, nici să pomenească pe papa la Liturghie, ci fiește carele preot singur pe arhiereul eparhiei întru care este, îl pomenește”.

Concluzie

Lupta clerului și a credincioșilor din Transilvania pentru apărarea Ortodoxiei reprezintă o biruință desăvârșită asupra celor care voiau să-i înstrăineze de legea strămoșească, fiind, după cuvântul istoricului Ioan Lupaș, „o biruință a satului asupra împăratului”.

Jertfa celor trei mucenici de la Kufstein: ieromonahul Visarion și preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, ca și lupta neînfricată dusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara și de preoții Cosma din Deal, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana, Ioan din Săliște, Ioan Piuariu din Sadu, de preotesele din Tilișca, Deal și Poiana, de credincioșii țărani Oprea Miclăuș din Săliște, Ioan Oancea din Făgăraș, Constantin Petric din Jina, Tănase Todoran din Bichigiu și de numeroși alți preoți și credincioși, bărbați, femei și chiar copii uciși sau morți în urma suferințelor îndurate, întemnițați, bătuți, maltratați, alungați din satele lor, constituie unul din cele mai înălțătoare momente din trecutul Bisericii românești.

Ținând seama de viața și de lupta dusă pentru apărarea Ortodoxiei de către cuvioșii ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, Sfântul Sinod al Bisericii române, în ședința din 28 februarie 1950, a hotărât ca ei să fie cinstiți ca sfinți mărturisitori ai dreptei-credințe, de către credincioșii ortodocși români din mijlocul cărora s-au ridicat. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la 21 octombrie 1955, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. De atunci, ei sunt prăznuiți după cuviință în fiecare an, în această zi, căci numai prin jertfe asemănătoare celor aduse de ei, credincioșii români din Transilvania și-au putut păstra neștirbită legea lor ortodoxă strămoșească.

În alte locuri

Timișoara și Caransebeș

La începutul secolului al XVIII-lea, episcopiile Timișoarei și Caransebeșului au ajuns sub cârmuirea duhovnicească a unor vlădici sârbi, aflați sub jurisdicția Patriarhiei de Ipek, iar după 1716 sub a celei din Carloviț. Despre unii din ei este cunoscut că au fost români (de pildă mitropolitul Gheorghe al Timișoarei).

Credincioșii acestor două eparhii bănățene erau în marea lor majoritate (cam 80%) - de neam român. Episcopii sârbi din Banat, la adăpostul „privilegiilor ilirice”, au putut să lucreze cu mult curaj pentru apărarea credinței ortodoxe, încât, în întreg Banatul, la sfârșitul secolului XVIII, nu erau decât două parohii românești unite. Spre sfârșitul aceluiași secol, cârmuitorii bisericești sârbi au început să lucreze pentru deznaționalizarea românilor și pentru reprimarea oricăror manifestări cu caracter național-românesc. Această stare nefirească a dus la multe nemulțumiri în rândurile românilor, încât, la începutul secolului următor, vor începe lupta pentru emanciparea lor bisericească-națională de sub ierarhia sârbesească.

Banat și Arad

Așezarea sârbilor ortodocși în părțile Aradului și Banatului în această perioadă a avut urmări însemnate asupra vieții bisericești a românilor din aceste părți.

Datorită episcopilor de la Arad, românii de acolo n-au fost supuși persecuțiilor religioase pe care le îndurau, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, frații lor din Transilvania propriu-zisă. Episcopii sârbi „ai Aradului, Ienopolei, Oradiei Mari și Hălmagiului” s-au identificat cu năzuințele preoților și credincioșilor români pe care-i păstoreau, ajutându-i să-și păstreze credința strămoșească. Ei au învățat limba română, după cum dovedesc pastoralele și scrisorile lor, unele singhelii și antimise, scrise în românește; se pare că slujeau și în românește, căci pe foile unui Liturghier arhieresc slavon (tipărit la Moscova în 1721) păstrat la Episcopia Aradului, au fost intercalate, pe file separate, ecteniile și binecuvântările de la Liturghie, în românește.

Dintre episcopii de la Arad, se impune marele apărător al Ortodoxiei Sinesie Jivanovici, care, prin energia și curajul său, a izbutit să înlăture orice încercări menite să-i risipească turma.

Bihor

Cu tot sprijinul Episcopiei latine și al Curții din Viena, unirea făcea slabe progrese aici. Într-un raport al lui Meletie (cca. 1770) apar 33 de parohii, 36 de preoți și 6381 de suflete, ceea ce ar putea fi exagerat (tot atunci episcopul latin Patachich dădea numai 21 parohii cu 4000 suflete).

După moartea lui Meletie Kovacs (1775) a fost numit ca vicar pentru credincioșii uniți (pe lângă episcopul latin), protopopul Moise Dragoș din Oradea. În urma demersurilor sale la Curtea din Viena, el a obținut aprobarea Mariei Tereza pentru înființarea unei noi episcopii la Oradea, pentru credincioșii români uniți.

Noua Episcopie - cu un capitlu de cinci canonici - a fost înființată prin hotărârea împărătesei Maria Tereza, obținând aprobarea papei la 16 iunie 1777 (prin bula numită „Indefessum personarum”). Încă de la înființare, papa a subordonat-o Arhiepiscopiei romano-catolice maghiare din Esztergom. În anul 1781, împăratul Iosif II a înzestrat noua Episcopie cu un domeniu de 136.000 jugăre (locuri arabile, vii, livezi și mai ales păduri și pășuni), luate de la Episcopia romano-catolică din Oradea, care rămânea cu un domeniu de 180.000 de jugăre. Acest domeniu era situat în jurul Belușului, ținut curat românesc și ortodox. În schimbul acestui domeniu, împăratul și papa au cerut episcopului să lucreze pentru trecerea la uniație a ortodocșilor din acele părți. Toate încercările s-au dovedit zadarnice, pentru că întregul ținut a rămas în credința ortodoxă, deși preoții români ortodocși erau siliți să muncească pe moșiile celor două episcopii unite. În ciuda faptului că episcopii uniți erau considerați că fac parte din biserica apuseană, ei au fost mereu supravegheați și urmăriți de colegii lor romano-catolici din același oraș, chiar prin dispoziții ale autorității de stat.

Maramureș

În pofida numeroaselor legături cultural-bisericești ale românilor maramureșeni cu frații lor din Moldova și chiar din Țara Românească, uniația a făcut aici progrese însemnate, în tot cursul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui de al XIX-lea.

Mișcarea antiuniată condusă de Sofronie de la Cioara s-a extins și aici. S-au ținut mai multe adunări (soboare) în satele din Sătmar și Maramureș, prin care credincioșii declarau că revin la Ortodoxie (Dorolț-Satu Mare, Dengheleg-Satu Mare, Budești-Maramureș și altele).

Comitele Sătmarului a luat măsuri energice pentru oprirea mișcării de revenire la Ortodoxie. Între altele, a ordonat să fie închisă granița spre Transilvania, aducând unități militare de-a lungul ei. Numeroși credincioși au fost arestați și întemnițați, preoții uniți alungați din parohiile lor de credincioși au fost rechemați, dându-li-se din nou bisericile.

În mai 1761 a venit în Sătmar episcopul unit Manuil Olszavski din Muncaci, pentru a face o vizită canonică și a îndemna credincioșii români să îmbrățișeze din nou unirea. La 21 mai 1761, a convocat la Carei pe toți preoții, primarii și curatorii satelor românești din Sătmar și Maramureș, apoi, însoțit de comite, a cercetat toate satele sătmărene, silind pe credincioși să semneze o declarație prin care făgăduiau că vor respecta „unirea cu Biserica Romei”.

Cei din Baia Mare și Oaș au semnat-o numai cu condiția că își vor păstra ritul răsăritean. Au avut loc împotriviri față de încercările autorităților de a-i trece pe români cu forța la uniație. În fruntea celor nemulțumiți se afla preotul maramureșean Ioan Marinet. S-au făcut numeroase arestări și întemnițări.

Aceste acțiuni au făcut ca în 1769, așa numita „Universitate nobilă” din Maramureș să declare că aici nu mai existau ortodocși, ci numai catolici și calvini. Afirmația era exagerată, căci lupta pentru Ortodoxie a continuat încă mult timp, deși fără sorți de izbândă. Uniația s-a întărit sub episcopul Andrei Bacinski (1772-1809), care a mutat sediul Episcopiei de la Muncaci la Ungvar (Ujgorod).

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

A se vedea și

• Catolicism