Formarea primelor state românești

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
Limba română
Specificul spiritual
Recunoașterea autocefaliei
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Moderni — CleopaPapaciocPârvu
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologice
Formarea primelor state
Introducerea limbii române în slujbe
Preoții din vechime
Nașterea uniației în Transilvania‎
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Altele
Literatura teologică în epoca fanariotă
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Editaţi această casetă

Conform Pr. Prof Mircea Păcurariu, formarea primelor state românești s-a produs în urma migrației slavilor pe teritoriile românești, ceea ce a dus la ce se poate considera „poporul român” și „limba română[1].

Înainte de marea invazie avaro-slavă

După retragerea aureliană, diverse popoare migratoare s-au stabilit temporar, și mai apoi definitiv, pe teritoriile românești:

  • Secolul III: Goții încep să se stabilească pe teritoriile părăsite de militarii romani.
  • Secolul IV: Goții sunt înfrânți de huni, ceea ce-i determină pe goți să emigreze la sud de Dunăre, părăsind pământurile nord-dunărene.
  • Secolul V: Hunii sunt învinși mai întâi de gepizi. Se cunosc unele tabere militare gepide în Transilvania.
  • Secolul VI: Hunii sunt înfrânți de avari și longobarzi. Avarii încep să se așeze în Transilvania, declașând atacuri împotriva imperiul bizantin la sud de Dunăre și distrugând episcopate sud-dunărene.
  • Secolul VII: Marea invazie avaro-slavă distruge așezările urbane din Dobrogea, inclusiv Tomis, iar slavii încep să se așeze definitiv pe meleagurile românești

Migrația slavilor

Înainte de 602, slavii sunt prezenți în teritoriile extracarpatice ale teritoriilor românești, conform istoricilor bizantini Iordanes și Procopius. Însă, pătrunderea lor masivă pe teritoriile românești se produce în cursul secolului VII, după cum dovedesc numeroase așezări slave descoperite în urma săpăturilor arheologice.

Spre deosebire de populațiile migratoare nomade (goți, huni, gepizi, avari), slavii, fiind o populație de agricultori, s-au așezat definitiv pe meleagurile noastre, conviețuind timp de câteva secole cu autohtonii daco-romani. Aceștia, prin superioritatea numerică, prin vechimea așezării și organizării lor, prin stadiul superior al civilizației materiale și moștenirea romano-bizantină, au asimilar și au încreștinat pe slavi, deci elementul romanic din spațiul carpato-dunărean a ieșit biruitor în noua fază istorică a conviețuirii cu slavii, chiar dacă aceștia au deținu temporar conducerea vieții politico-sociale.

Dacoromânii și macedoromânii

În același timp, mase mult mai mari de slavi, au trecut în fostele provincii romane din sudul Dunării. O primă mare penetrație a avut loc în anul 602. În acel an, trupele bizantine de la Dunărea de Jos au proclamat împarat pe centurionul Focas și s-au îndreptat spre Constantinopol, pe care l-au cucerit. Frontiera Dunării fiind astfel slăbită, avarii și slavii au putut ocupa întinse teritorii până la Munții Balcani. Prin așezarea slavilor aici, populația romanică a fost dislocată, împărțită în două grupe mari:

  • Una la miazănoapte, cuprinzând pe dacoromâni (din care s-a despărțit o parte, aceea dinspre apus, ai căror urmași sunt istroromânii de azi)
  • Cealaltă spre miazăzi, cuprinzând pe macedoromâni sau aromâni (din care s-au despărțit apoi meglenoromânii).

O altă parte a populației romanizate din sud a trecut în nordul Dunării, iar o altă parte însemnată, care a rămas pe loc, a fost cu timpul slavizată. Deci, se petrec două fenomene cu totul deosebite: daco-românii desnaționalizează și asimilează pe slavi în nordul Dunării, iar slavii așezați în sudul Dunării dislocă și, în parte, slavizează populația romanică din fostele provincii Moesia Inferior, Dardania, Dacia Ripensis și Mediterranea. înseamnă ca ținuturile nord-dunărene au devenit de acum înainte centrul de greutate al romanității dunărene.

Formarea poporului român

Din conviețuirea cu slavii au rămas în limba noastră un număr însemnat de cuvinte în toate ramurile de gîndire și activitate omeneasca (aproximativ 1/6 din lexic). Trebuie însă reținut că nu se poate forma nicio propoziție în limba română numai din cuvinte slave, fără a folosi și elemente latine.

Din veacurile VII—VIII se poate vorbi de poporul român și de limba română. În veacul al VIII-lea poporul român era chiar menționat în izvoare bizantine sub numele de βλάχοι (vlachoi), de origine slavă, dar împrumutat de la germani, care denumeau prin valha popoarele de neam romanic sau celtic ; slavii l-au folosit numai pentru romanici și mai ales pentru români.

Populația băștinașă era organizată în obști sătești (teritoriale) conduse de un sfat al bătrînilor, avînd — pentru cazuri excepționale — și o căpetenie militară, un jude, jupân sau cneaz. Cu timpul, căpeteniile obștilor s-au transformat în adevărați stăpîni ai pămîntului, iar mandatul încredințat temporar conducătorului militar a devenit o funcție permanentă, uneori chiar ereditară. Așa au luat naștere primele formațiuni politice, uniuni de obști, cnezate, sau „țări”, existente de obicei pe văile unor râuri sau depresiuni și care au dus treptat, prin unirea lor, la formarea unor state românești.

Note

  1. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9