Preoțimea ortodoxă română din vechime
O prezentare a vieții preoților ortodocși români din vechime este foarte anevoioasă din lipsa izvoarelor documentare asupra acestei probleme. Dacă despre cârmuitorii lor bisericești (mitropoliți și episcopi) știrile sunt atât de sărace, încât este dificilă până și reconstituirea cu exactitate a șirului lor, cu atât mai sărace sunt cele despre smeriții preoți de mir din felurite sate și cătune, care duceau o viață grea, alături de fiii lor duhovnicești.
Un german care a fost un timp în serviciul domnitorului Gheorghe Ștefan al Moldovei - pribegit și prin Transilvania - scria că „preotii sunt la fel cu poporul, ca port și ca gospodărie țărănească; între ei și oamenii de rând nu este altă deosebire decât aceea că știu să citească și să scrie și că poartă părul lung, pe când oamenii de rând se tund”[1].
Cuprins
Antichitate
Preoția este veche și neîntreruptă în Biserica românească, de la începuturile răspândirii învățăturii creștine pe pământurile românești și până azi. Întâlnim câteva nume de preoți daco-romani în timpul crudelor persecuții ale împăratului Dioclețian, cum a fost preotul Montanus și presvitera Maxima, din Singidunum, care au primit moarte de martir în cetatea Sirmium, la 26 martie 304, zi în care se face și pomenirea lor. Acesta este primul preot daco-roman cunoscut cu numele.
Cam în același timp, într-o zi de 13 ianuarie, a pătimit în Singidunum diaconul Ermil, care convertise și pe temnicerul său Stratonic, iar la Halmyris, în Sciția Mică, preotul Epictet, care convertise pe Astion. Părinții acestuia din urmă au fost încreștinați de preotul Bonosus, poate un daco-roman.
Într-o inscripție funerară latină din Tomis, este pomenită Theodule, fiica preotului Patricius.
În a doua jumătate a secolului al IV-lea, într-un fragment de calendar got, apar numele preoților Verca și Bathusios, iar în actul martiric al Sfântului Sava sunt amintiți preoții Gutica și Sansala, de neam got.
Într-o inscripție greacă pe o amforă, descoperită în bazilica de la Sucidava (secolele V-VI), apare numele preotului Lukonocos, fiul lui Lykatios, probabil de neam grec. Desigur, numeroasele bazilici paleocreștine din Sciția Mică, Sucidava și Morisena, erau deservite de preoți daco-romani sau greci.
Înainte de principate
Mai târziu, cunoaștem nume de preoți „vlahi”, chiar și în sudul Dunării, ca acel „Ioan, preotul preasfintei episcopii a vlahilor”, semnat pe un manuscris din secolul al XI-lea, sau preotul Vasile, care a fost alături de frații Petru și Asan în cunoscuta lor răscoală împotriva bizantinilor din anul 1185, devenit apoi arhiepiscop de Târnovo.
Preoții de mir sunt atestați apoi în unele izvoare documentare în cursul evului mediu, în toate cele trei țări române. Pe baza puținelor știri disponibile, se poate încerca o reconstituire a vieții preoțimii românești de mir, în secolele XIV-XVI.
Transilvania
Prozelitismul catolic
În cursul acțiunii prozelitiste catolice din secolele XIII-XV, se face adeseori amintire de preoții „schismatici”. Așa de pildă, sinodul episcopilor latini întrunit la Buda, în 1279, interzicea acestor preoți săvârșirea cultului după ritul ortodox și construirea de biserici. În 1366, regele Ludovic cel Mare al Ungariei poruncea dregătorilor din județele Caraș și Cuvin din Banat, să aresteze pe toți preoții „schismatici” din acele părți și să-i ducă înaintea comitelui Benedict Heem, „care va face cu ei ce îi va porunci regele”.
O măsură asemănătoare a luat și regele Sigismund de Luxemburg, în 1428, interzicând activitatea preoților ortodocși în districtele Caransebeș, Mehadia și Hațeg. Acestea sunt doar câteva din măsurile luate de regii apostolici ai Ungariei împotriva preoților români transilvăneni. Nu avem știri despre felul în care au fost duse la îndeplinire dispozițiile respective. În orice caz, unii preoți vor fi avut de suferit de pe urma lor.
În ciuda acestor măsuri represive, în documentele timpului apar mulți preoți și chiar protopopi români transilvăneni, unii bucurându-se de o situație deosebită. Cele mai vechi știri le avem despre preoții din Țara Hategului, unde stăpânirea regatului feudal maghiar s-a întins mai târziu, menținându-se o puternică organizare românească, în frunte cu cneji, juzi, protopopi și preoți. Astfel, în inscripția murală de la biserica din Streisîngeorgiu, din 1313-1314, este consemnat numele preotului Naneș.
La 2 iunie 1360, s-a ținut un scaun de judecată în Hateg, sub conducerea vicevoievodului Transilvaniei, la care au luat parte alături de 12 cneji și 6 țărani 5 slujitori ai Bisericii: protopopul Petru din Ostrov, însoțit de preoții: Zampa din Clopotiva, Balc din Peșteana, Dalc din Densuș și Dragomir din Tuștea, sate din aceeași regiune. Acest Petru este cel mai vechi protopop român cunoscut cu numele.
Starea materială
În ce privește starea materială, spre deosebire de țărani, preoții români din Transilvania erau scutiți de robotă, iar în unele cazuri și de dijme. Aceste scutiri le acorda regele Ungariei, iar mai târziu - după 1541 principele Transilvaniei. Cea mai veche scutire cunoscută este din anul 1479, când regele Matei Corvin acorda tuturor preoților români din Maramureş chiar şi celor ce vor urma în viitor - scutirea de toate dările „ordinare sau extraordinare” către stat.
Dieta Transilvaniei întrunită la Turda, la 24 mai 1548, scutea pe preoții români de darea cincizecimii (darea oilor, din 50 de oi se dă una cu miel și o mioară). Dar aceste scutiri erau nesocotite adesea de nobilii proprietari de pământ, încât la 24 aprilie 1578, Dieta din Cluj interzicea să se mai impună dări preoților români.
Mihai Viteazul, îndată după cucerirea Transilvaniei, a cerut Dietei întrunită la 20-27 iulie 1600 să hotărască scutirea tuturor preoților români de iobăgie. Se vede că hotărârea luată la dorința domnului român nu a mai fost respectată după căderea lui, căci în 1609 principele Gabriel Bathory scutea din nou pe preoții români de sarcinile iobăgești, dândui-le dreptul să se mute de pe o moșie nobiliară pe alta.
Cu toate că mulți preoți au ajuns în starea de iobăgie, unii aveau totuși o stare materială mulțumitoare. În Țara Hațegului, unii preoți se recrutau din rândul cnejilor români, iar în Făgăraș și în Maramureș mulți erau nobili. Tot așa, în părțile Sălajului, unde întâlnim preoți-volevozi. De aceeași situație se bucurau și preoții din Brașov și Țara Bârsei.
De la credincioșii lor, preoții primeau felurite ofrande pentru slujbele pe care le săvârșeau, fără să le cunoaștem în amănunt. Dieta din Turda, din 1579, hotăra ca fiecare familie românească trecută la calvinism să dea predicatorului o claie de grâu. În tratatul de alianță încheiat la 20 mai 1595, la Alba Iulia, între principele Sigismund Báthory și trimișii lui Mihai Viteazul, se prevedea, între altele, ca „preoții români să-și poată strânge liber veniturile lor îndatinate și obișnuite”.
În schimb, preoții erau obligați să plătească anumite taxe fie proprietarilor lor de pământ, fie vlădicilor. De pildă, în Țara Făgărașului plăteau 7 florini și 50 de dinari pe an, preoții hirotoniți dintre iobagi plăteau un onorar curții din Făgăraș, care ajungea până la 30 de florini, iar fili de preoți foști iobagi plăteau 15 florini. Preoții de pe teritoriul cetăților Chioar și Șimleu plăteau proprietarului de pământ în 1566 câte un florin și 25 de dinari pe an.
Toți preoții dădeau câte un florin pe an mitropolitului. Alte daruri și taxe se cuveneau protopopului. De pildă, în anul 1585, preoții din Țara Făgărașului erau scoși de sub ascultarea mitropolitului din Alba Iulia și supușii predicatorului calvin maghiar din Făgăraș, căruia li plăteau câte un florin pe an. Dar în 1595, principele Sigismund Báthory a permis mitropolitului Ioan de la Prislop să încaseze darea de un florin de la acești preoți, după cum o făcea de la preoțimea din restul Transilvaniei.
Activitate patriotică
Există știri despre unii preoți care luau parte, alături de credincioșii lor, la felurite mișcări cu caracter social-național. Astfel, din oastea lui Mihai Viteazul a făcut parte și preotul Teodor din Sângeorzul Bistriței, care a luptat în fruntea credincioșilor săi. În 1601 a fost ucis în piața Clujului, împreună cu Baba Novac, căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, și un preot român, probabil tot pentru vina de-a fi luptat alături de ”domnul unirii”. Dieta întrunită în octombrie 1600, apoi în ianuarie 1601, hotăra ca preoții români care au fost alături de Mihai Viteazul, în timpul scurtei sale domnii în Transilvania, să fie expulzați din țară.
Se cunosc și unii vlădici participanți la mișcările social-naționale ale poporului sau la diferite lupte: Anastasie al Vadului, care în 1529 conducea trupele lui Petru Rareș împotriva Bistriței, Ioan de la Cerna, episcopul Vadului, căzut cu paloşul în mână în luptele de la Sătmar, în anul 1605.
Deci, preoțimea ortodoxă română din Transilvania a fost în permanență alături de aspirațiile poporului pe care-l păstorea.
Pregătirea intelectuală
- Articol principal: Școlile bisericești românești.
În ce privește nivelul cultural al preoților transilvăneni, el se reducea, în cele mai multe cazuri, la strictul necesar pentru un smerit slujitor al altarului: scrisul, cititul, cântările bisericești, rânduielile tipice, unele rugăciuni și învățături. Majoritatea preoților nu cunoșteau limba slavonă în care slujeau, potrivit tradiției, ci învățau rugăciunile și rânduielile liturgice pe de rost.
Preoții proveniți din familii preoțești primeau unele cunoștințe de carte de la părinții lor, alții de la preoți mai în vârstă, de la anumiți călugări în mănăstiri și la reședințele vlădicești (Feleac, Vad, Geoagiu, Lancrăm, Alba Iulia).
O școală românească propriu-zisă exista la început numai la biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului, întemeiată în ultimii ani ai secolului al XV-lea, cu limba de predare slavona, devenită apoi școală românească pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Avea două cicluri: primul elementar destinat copiilor și meseriașilor, al doilea era destinat preoților din Brașov și Țara Bârsei sau chiar din alte părți ale Transilvaniei, pentru pregătirea lor teologică. Datorită acestei școli, preoții de la biserica Sfântul Nicolae din Scheii Brașovului au avut întotdeauna o pregătire superioară celorlalți preoți transilvăneni.
Unii din ei întrețineau legături cu domnii Țării Românești, mijlocind, probabil, anumite afaceri comerciale ale acestora cu sașii brașoveni (de pildă, la sfârșitul secolului al XV-lea, preoții Costa și Coman, care au fost invitați în Țara Românească). Ei erau folosiți și de oficialitatea Brașovului, în calitate de „scriitori la cetate”, adică interpreți și corespondenți pentru limba română ai Statului orășenesc. În această calitate, făceau parte din personalul administrativ al Sfatului, cu un salar anual, fixat cu timpul la 12 florini, la care se adăuga uneori și un premiu, la sfârșitul anului. Erau trimiși adesea cu felurite misiuni la domnii Țării Românești și ai Moldovei.
Numărul preoților
Numărul preoților era destul de ridicat. Unele sate aveau mai mulți preoți (în 1691, adunarea comitatului Maramureș hotăra să nu fie mai mult de doi preoți într-un sat). Unii din ei aveau și alte îndeletniciri: dieci (cântăreți), copiști de manuscrise, zugravi de biserici și de icoane, legători de cărți.
De obicei, preoția se moștenea din tată în fiu, încât o parohie era păstorită, poate sute de ani, de preoți din aceeași familie (adevărate "dinastii" preoțești se pot urmări însă în secolele XVIII-XX). În aceste cazuri, tatăl era și dascălul fiului care se pregătea să-i urmeze la altar.
Protopopii
Sunt unele știri despre protopopii transilvăneni. Ei erau aleși de mitropolit și de soborul mare din Alba Iulia, fiind confirmați în slujba lor fie de principe, fie de autoritățile locale (comitat, cetate etc.). Erau membri de drept ai „soborului mare” al Mitropoliei (din care făceau parte și unii preoți), care se întrunea la Alba Iulia, o dată pe an, de regulă prin iunie, având ca atribuții alegerea mitropolitului, a „juraților” Mitropoliei, precum și felurite probleme administrative. Ca oameni de încredere ai mitropolitului („chip vlădicesc”), protopopii inspectau pe preoți, încasau dăjdiile vlădicești, pronunțau sentințe de divorț, aplicau amenzi.
În toată Transilvania erau aproximativ 50 de protopopi. Ei aveau multe venituri din parohiile de sub ascultarea lor. Toți protopopii dădeau anual câte 10-20 florini cetății sau principelui, în afară de darurile de Crăciun, Paști și Rusalii.
Unii protopopi au ajuns la situații deosebite, datorită orientării lor filocalvine. De multe ori, principii calvini numeau protopopi fără să mai întrebe pe mitropolit (Petru din Cluj, Ștefan din Berivol). Aceștia erau puși sub ascultarea superintendentului calvin, având dreptul de a face vizite canonice în satele respective, de a predica românește și de a ajuta la propagarea doctrinelor calvine.
O situație privilegiată a avut și protopopul filocalvin Ioan Zoba din Vinț, ridicat de Mihail Apaffi la rangul de nobil, împreună cu fratele său și cu toți urmașii lor. Deși era un bun cărturar, totuși el a avut un rol odios în judecarea și condamnarea sfântului mitropolitului Sava Brancovici. Se cunosc cazuri și de alți preoți înnobilați, desigur tot pentru orientarea lor filo-calvină.
Moldova şi Țara Românească
Primele informații
Știri despre preoții ortodocși din aceste două țări încep încă din secolul al XIV-lea. Sunt amintiți în hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359, privind strămutarea lui Iachint de Vicina în scaunul Ungrovlahiei, ca și în actul mitropolitului grec Ieremia (c. 1393), prin care arunca anatema asupra domnului, vlădicilor, preoților și credincioșilor din Moldova.
Se vede că Biserica Moldovei, deși nu avea recunoașterea Patriarhiei ecumenice, era totuși organizată temeinic, căci actele vremii consemnează numeroși protopopi moldoveni. Astfel, în primăvara anului 1395, domnitorul Ștefan Mușat a trimis la Constantinopol pe protopopul Petru, pentru ca să încerce o împăcare cu Patriarhia, pe tema recunoașterii celor doi vlădici, Iosif și Meletie, hirotoniți la Halici. El a fost numit de patriarhul Antonie ca „dichiu” sau reprezentant al său în Biserica Moldovei, slujbă pe care nici nu și-a luat-o în primire, fiind numit împotriva voinței sale.
În mai 1401, un preot moldovean cu numele Isidor se înfățișa la patriarhul ecumenic Matei, plângându-se că n-a fost primit în cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei de către mitropolitul Antim Critopol, sub cuvânt că este hirotonit de Iosif, cel nerecunoscut de Patriarhie. Patriarhul și sinodul său au îngăduit însă preotului Isidor slujirea celor sfinte, dându-i și o scrisoare, în acest sens, către mitropolitul Antim. În aceeași scrisoare, mitropolitul era îndrumat să aseze preoți-duhovnici, pentru ca să nu rămână credincioșii nespovediți.
Starea materială
Numărul preoților și al diaconilor va fi fost destul de ridicat, date fiind cinstea de care se bucurau slujitorii Bisericii în fața credincioșilor, dar și avantajele de ordin material pe care le oferea preoția. De regulă, preotul lăsa, înainte de moarte, la biserica la care slujise, pe unul din fiii săi. Pentru supravegherea lor, ierarhii se slujeau de protopopi, probabil câte unul în fiecare ținut. Abaterile preoților erau judecate de ierarhi sau de protopopi.
Toți preoții erau datori să plătească o dajdie anuală mitropolitului (sau episcopului de Roman și Rădăuți), să-i trimită plocoane la anumite sărbători și o parte din venitul bisericilor. Acest lucru rezultă dintr-un hrisov dat de Ștefan cel Mare Episcopiei de Rădăuți, la 15 martie 1490, în care se arată că preoții acelei eparhii erau puși sub ascultarea episcopului Ioanichie „cu dajdia, cu plocoanele și cu toate pricinile și cu tot venitul preoțesc”. Nu se preciza însă în ce constau acestea. Mai târziu, știm că darea era de un galben anual, iar ploconul, o piele de vulpe sau de jder. Fiecare preot plătea o anuală sumă de bani pentru hirotonie.
Unii dintre preoți se bucurau, încă din aceste secole, de multe scutiri de dări către domnie, așa cum se va întâmpla și în secolele următoare. De pildă, la 21 martie 1528, preotul Luca din Suceava era scutit de Petru Rareș de toate dările și slujbele către domnie, privilegiu care se extindea și asupra urmașilor săi. La 13 februarie 1585, Petru Vodă Schiopul scutea pe toți preoții și diaconii din Iași de dările și slujbele către domnie.
Activitate patriotică
Ca și în Transilvania, preoții munteni și moldoveni munceau la câmp, alături de păstoriții lor, purtau aceeași îmbrăcăminte, cămașă albă, ițari, cojoc și opinci - deosebindu-se de ei doar prin barbă și prin plete. Unii dintre ei cunoșteau felurite meșteșuguri. În afară de produsele de pe moșia lor, preoții munteni și moldoveni trăiau din ofrandele credincioșilor, fără să știm în ce constau acestea. O situație mai bună aveau preoții de la bisericile ctitorite de domnii țării, numite „domnești”.
Unii preoți luau parte la luptele purtate de domnii lor împotriva oștilor otomane, pentru păstrarea independenței țării lor, cum a fost preotul Stoica din Fărcaș (azi în jud. Dolj), în oastea lui Mihai Viteazul.
Pregătirea intelectuală
- Articol principal: Școlile bisericești românești.
În ce privește învățătura preoților din Țara Românească și Moldova, desigur se pregăteau fie în familiile lor dacă erau fii de preoți, fie la una din mănăstiri. Ea se reducea la scris, citit, cântările bisericești, rânduiala slujbelor și noțiuni elementare de teologie, deci strictul necesar pentru un păstor de suflete. Cunoaștem câteva nume de preoți copiști, cum a fost Ignatie din Coțmani, un diacon Mihai, în prima jumătate a secolului al XVI-lea.
Remarcăm faptul că preoții de mir din Țara Românească și Moldova nu s-au putut ridica la o stare culturală deosebită cum erau cei de la Brașov, de pildă, pentru că aici rolul precumpănitor în viața bisericească îl deținea cinul călugăresc.
Mai târziu s-au înființat școli la Mitropolie, la episcopii, pe lângă unele biserici, în mănăstiri. Aspiranții la hirotonie se numearu țârcovnici, grămătici, dascăli, dieci sau candidați. În secolul XVIII se fac primele încercări de înființare a unor școli speciale pentru pregătirea viitorilor preoți.
Numărul preoților
Numărul preoților era destul de ridicat. Aproape în fiecare sat existau mai mulți preoți și diaconi. De regulă, slujeau în duminici și sărbători, în zile de sâmbătă, când săvârșeau pomenirea celor răposați, iar în timpul posturilor slujeau și în zilele de miercuri și vineri.
În satele cu mai mulți preoți și diaconi, slujeau pe rând, fiecare câte o săptămână. Cei mai în vârstă și care se bucurau de mai mult prestigiu în fața credincioșilor primeau, din partea ierarhului locului, darul duhovniciei.
Toți trăiau din ofrandele credincioșilor pentru slujbele pe care le săvârșeau, fie în biserică, fie pe la casele acestora. Toți munceau la câmp alături de credincioșii lor. Unii cunoșteau felurite meșteșuguri legate de nevoile Bisericii (copiști, tipografi, zugravi de biserici, legători de cărți, sculptori în lemn și piatră), sau chiar din cele rezervate, într-un fel, numai mirenilor (tâmplari, croitori etc.). Nu purtau haine preoțești speciale, ci se îmbrăcau ca și ceilalți țărani, de care se deosebeau doar prin barbă și plete.
O statistică a clerului există foarte târizu, întocmită din dispoziția exarhului Gavriil Bănulescu, în anul 1810. Astfel, În Țara Românească existau: 24 de orașe, 2417 sate, 204 mănăstiri și schituri, 3105 biserici de mir, 1034 călugări, 45 protopopi, 5794 preoți, 2823 diaconi. În același timp, în Moldova (cu excepția Bucovinei): 29 de orașe, 2193 de târguri și sate, 203 mănăstiri și schituri, 2313 biserici de mir, 1860 călugări, 45 protopopi, 4229 preoți, 733 diaconi.
Aplicarea legii
Abaterile clerului, de orice natură ar fi fost, erau judecate de chiriarhul locului, și nu de dregătorii domnești. Astfel, la 24 februarie 1649, deci în timpul lui Vasile Lupu, s-a hotărât, în sfatul domnesc al Moldovei, ca fiecare chiriarh să judece în eparhia sa pe călugări, călugărițe, preoți și diaconi, iar pe episcopi să-i judece mitropolitul.
Așezământul lui Vasile Lupu privind neamestecul autorității civile în judecata slujitorilor Bisericii a fost întărit și de Gheorghe Ghica în 1658, și de Ștefăniță Lupu în 1659, în afară de crima de omor, care urma să fie judecată în Divan. Alte hrisoave domnești, mai târzii, întăresc aceste dispoziții.
Rânduielile respective s-au păstrat mult timp, căci Dimitrie Cantemir scria în Descrierea Moldovei că:
- pentru greșeli mai mici fiecare se pedepsește de către mai marele său: diaconul de preot, preotul de protopop, ieromonahul și călugărul de egumen sau arhimandrit, protopopul, egumenul și arhimandritul de episcop, episcopul de mitropolit, mitropolitul de domn... Pentru greșeli mai mari, care trebuie pedepsite sau cu moartea ori cu luarea preoției, numai preoții, iermonahii sau călugării stau sub judecata episcopilor lor. Iar starețul, arhimandriții și arhiereii nu se pot pedepsi decât de către domn.
De asemenea, preoții satului judecau - de regulă duminica, după terminarea slujbei - diferite neînțelegeri dintre credincioși.
Pedepse pentru preoți
Pedepsele variau de la caz la caz.
Abaterile mai grave (hirotonii necanonice, recăsătorire) erau pedepsite cu caterisirea, altele cu arest sau închisoare („opreală”), pe diferite termene, fie la centrele eparhiale, fie la unele mănăstiri (în Mitropolia Ungrovlahiei, preoții vinovați erau închiși, de regulă, la Snagov, uneori la Cernica și Căldărușani), cu „bătaie la falangă” (mai ales pentru beție) etc. Cei caterisiți erau trecuți în rândul țăranilor și puși îndată la plata birului (uneori li se tundeau părul și barba, în satul lor, „spre pildă și altora”).
Protopopii
Un rol însemnat în viața bisericească de atunci aveau protopopii, câte unul sau chiar mai mulți în fiecare județ. Ei erau oamenii de încredere ai ierarhului locului, pe care-l informau de cele ce se petrec în eparhie și-l ajutau în administrație. Ei recomandau candidați la hirotonie, cereau dispense de căsătorii în grade de rudenie sau dădeau mărturii în cazuri de divorț, săvârșeau anchete în parohii, judecau abaterile clerului în subordine, în numele chiriarhului, figurau ca martori în felurite acte juridice etc.
O parte din aceste atribuții le reveneau datorită faptului că pe atunci mitropoliții și episcopii eparhioți erau aceia care pronunțau sentințe de divorț, dădeau dispense de căsătorie și pedepseau pe cei care trăiau în concubinaj. Trebuie menționat că mitropoliții, uneori și episcopii, erau însărcinați adeseori de domnii țării cu judecarea unor procese civile și penale (de moștenire, proprietate, furt, ucideri etc.), deci aveau atribuții judecătorești foarte largi.
Preoții poslușnici
În secolul XVIII, în afară de slujba la altar și de munca în gospodăria lor, mulți preoți aveau și alte îndeletniciri. Exista o categorie de preoți și diaconi „poslușnici”, care se învoiau cu Mitropolia sau cu Episcopiile să le facă anumite servicii, urmând să primească, în schimb, scutirile de dările tagmei preoțești.
- Preoți pogonași: care lucrau viile Mitropoliei.
- Preoți postăvari: care se obligau să lucreze anual, pentru Mitropolie sau Episcopii, o anumită cantitate de postav.
- Preoți lumânărari și cerari: care lucrau lumânări și ceară.
- Preoți călărași: care serveau în calitate de curieri, transmițând ordinele Mitropoliei sau Episcopiilor.
- Preoți și diaconi zapcii sau vătășei: care stringeau dările preoțești.
Preoții domnești
O situație bună aveau „preoții domnești” din ambele țări, deci aceia care slujeau la bisericile Curții, la bisericile și mănăstirile ctitorite de domnii țării sau la bisericile din orașele-reședință ale județelor.
În afară de faptul că nu plăteau nicio dare către vistierie (nici după averea personală) sau către chiriarh, mai primeau și felurite ajutoare din partea domnilor (de pildă, dreptul de a încasa vinăriciul dintr-o anumită regiune), precum și o leafă sau „simbrie” din partea vistieriei domnești (în 1797, preoții de la biserica domnească din București aveau câte 250 de taleri anual), diferite daruri la Paști și la alte sărbători (postavuri, încălțăminte, bani etc).
De același favoruri se bucurau preoții și diaconii care slujeau la mănăstiri sau la catedralele episcopale și mitropolitane, socotiți tot „preoți domnești”. În unele cazuri, chiar și unii preoți de țară primeau scutiri de toate dările către vistierie și chiriarh în urma intervenției vreunui mare boier, ctitor al bisericii din satul respectiv.
Distincții preotești
Preoții merituoși primeau anumite distincții din partea chiriarhilor.
Distincțiile erau luate după numele demnitarilor bisericești de la Patriarhia Ecumenică: hartofilax, sachelar, protonotar, referendar, exarh, protecdic, iconom. Unii dintre ei primeau vrednicia de protopopi, câte unul de plasă (plai), fiind, în această calitate, cei mai apropiați colaboratori ai ierarhilor.
Dobrogea
- Articol principal: Mitropolia Dristrei.
Note
- ↑ 1,0 1,1 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
