Înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române

După Marea Unire, s-a pus problema ridicării Bisericii române la suprema treaptă ierarhică în Biserica Ortodoxă. Astfel, în 1925 a avut loc înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române după promulgarea legii din 25 februarie. Restul jurisdicțiilor din Biserica Ortodoxă au fost anunțate de înființarea noii patriarhii, la care au răspuns cu felicitări și binecuvântări pentru noua patriarhie.

Contextul istoric

Prestigiul Bisericii române

În vederea întăririi unificării bisericești românești, dar și pentru creșterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în toată lumea creștină, s-a pus problema ridicării ei la demnitatea de patriarhie.

Acest lucru se impunea, înainte de toate, datorită faptului că în decursul veacurilor țările române și Biserica Ortodoxă Română au depus cele mai însemnate jertfe materiale pentru sprijinirea și chiar salvarea atâtor așezăminte bisericești ortodoxe din Balcani și Orientul Apropiat, căzute sub dominație otomană.

Apoi, după 1918, a crescut și prestigiul țării, care, după atâtea jertfe de sânge în cursul primului război mondial, izbutise să-și realizeze integritatea statală. Biserica Ortodoxă Română număra acum peste 14 milioane de credincioși, cu 5 mitropolii și 18 eparhii.

Două Biserici ortodoxe învecinate își restabiliseră Patriarhatul cu câțiva ani înainte: cea rusă în 1917 și cea sârbă în 1920. Astfel, nu exista un motiv pentru care Biserica Ortodoxă Română să rămână în stare de inferioritate față de alte Biserici Ortodoxe.

Relațiile cu alte Biserici

În afară de aceasta, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăți de Teologie (în 1926 s-a creat a treia), cinci academii teologice, numeroase seminarii cu 8 clase, în care studiau nu numai tineri ortodocși români, ci și tineri de peste hotare. Teologii români deveneau tot mai cunoscuți în toată lumea creștină, atât prin lucrările lor teologice, cât și prin participarea lor la felurite întruniri interortodoxe.

După 1918, Biserica românească a intrat în legătură cu o seamă de alte Biserici Ortodoxe surori, a fost vizitată de ierarhi și teologi de peste hotare, și-a trimis reprezentanți la felurite întruniri teologice în afara hotarelor, s-a străduit pentru aplanarea unor neînțelegeri survenite între unele Biserici Ortodoxe.

În 1925, era proiectat un sinod panortodox la Ierusalim, în vederea aniversării a 1600 de ani de la primul sinod ecumenic. S-a cerut stăruitor în presa vremii ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la acel proiectat sinod ca Patriarhie. Deci, prestigiul crescând al Bisericii Ortodoxe Române, ca și prestigiul țării întregite, cereau imperios ridicarea Bisericii române la treapta de Patriarhie autocefală.

Discuțiile

Primele propuneri

Pentru prima dată a ridicat această problemă preotul dr. Gheorghe Ciuhandu (1875—1947), consilier eparhial la Arad, președintele Asociației Clerului „Andrei Șaguna” din Transilvania, autorul multor lucrări de istorie bisericească, mai târziu membru onorar al Academiei Române, în cuvântarea pe care a rostit-o la Congresul preoțimii din Transilvania, întrunit la Sibiu la 6—8 martie 1919 (19—21 martie st.n.).

Ulterior, au făcut propuneri de înființare a Patriarhiei și alte personalități ale vieții române culturale și bisericești, cu ocazia altor congrese ale preoțimii din toate ținuturile României, comisia de 15 membri amintită mai sus etc.

Discuțiile Sfântului Sinod

Ținând seama de numeroasele propuneri făcute, în primele luni ale anului 1925, s-au îndeplinit formele necesare pentru realizarea acestui act de importanță deosebită în viața Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Sinod a luat în dezbatere această problemă în ședința sa din 4 februarie 1925. Cu acest prilej, mitropolitul Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei a citit propunerea de înființare a Patriarhiei, întocmită de mitropolitul Pimen Georgescu al Moldovei, absent de la ședință, semnată de șapte membri ai Sfântului Sinod.

Se invocau, cum era și firesc, argumente de ordin istoric, mai ales sprijinul generos acordat de domnii români și de Biserica Ortodoxă Română așezămintelor bisericești din Răsăritul ortodox, precum și numărul mare de credincioși și de eparhii de la acea dată. Au luat cuvântul trei membri ai Sfântului Sinod și ministrul cultelor de atunci, istoricul Alexandru Lapedatu (1876—1954), care a expus punctul de vedere al guvernului, arătând că înființarea Patriarhiei trebuie privită de toți „ca o necesitate de ordin național”.

Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului — Noul Severin a citit apoi Actul de înființare a Patriarhatului ortodox român, în care se sublinia, între altele:

poporul român își înființează de astăzi înainte, prin propria lui suveranitate politică și bisericească, Patriarhatul pentru Biserica Ortodoxă Română, recunoscându-i mitropolitului de București al țării, titlul de patriarh al României, în locul titlului de până aci de primat al României.

Se indicau și motivele care îndreptățeau ridicarea în treaptă a Bisericii române. În unanimitate, Sfântul Sinod a adoptat apoi hotărârea de înființare a Patriarhiei Ortodoxe Române și de ridicare a mitropolitului primat la rangul de patriarh.

Discuțiile din guvern

Propunerea de înființare a Patriarhiei a fost pusă în discuția Senatului, la 12 februarie 1925 și a Camerei deputaților, la 17 februarie 1925. Proiectul a fost primit de Senat cu 89 de voturi (2 contra), iar în Cameră eu unanimitate de 156 de voturi. În Senat au luat cuvântul ministrul A.I. Lapedatu, care a prezentat o expunere de motive la proiectul de lege respectiv și mai mulți senatori. Câțiva dintre ei au subliniat și necesitatea reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. În Camera deputaților au luat cuvântul, între alții, prof. Petre Gîrboviceanu, care a citit raportul la proiectul de lege, prof. Ioan Lupaș de la Cluj, care a făcut o lungă expunere istorică și alții.

Ridicarea rangului

Promulgarea legii

Promulgarea legii (cu 5 articole) s-a făcut la 23 februarie, fiind publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925, sub titlul: „Lege pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”. Pe baza acestor hotărâri, mitropolitul primat Miron Cristea a devenit patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Anunțarea Bisericilor surori

Potrivit vechiului obicei, patriarhul Miron a trimis o scrisoare tuturor Bisericilor surori vestindu-le înființarea noii Patriarhii. S-au primit de îndată scrisori de răspuns, cu binecuvântări și urări frățești din partea tuturor acestor Biserici. Patriarhul ecumenic Vasile II a dat obișnuitul tomos pentru recunoașterea Patriarhiei Ortodoxe Române, la 30 iulie 1925.

Înscăunarea primului patriarh

Ceremonia investiturii și înscăunării primului patriarh Miron Cristea a avut loc la București, în ziua de duminică 1 noiembrie 1925, în prezența membrilor Sfântului Sinod, a reprezentanților statului și a 21 de trimiși ai unor Biserici Ortodoxe surori, din care 9 ierarhi (Patriarhiile din Constantinopol, Ierusalim și Serbia, Bisericile Greciei, Bulgariei, Poloniei și ruse din emigrație), a șefilor celorlalte culte din România. În catedrala Patriarhiei au luat cuvântul mitropolitul Pimen Georgescu, conducătorii celor șapte delegații străine și patriarhul Miron.

Finalizarea acțiunilor

În ziua de 3 noiembrie 1925 a avut loc o consfătuire la palatul patriarhal, la care au participat membrii Sfântului Sinod al Bisericii române, delegații celorlalte Biserici ortodoxe și profesorii Facultății de teologie din București, discutându-se felurite probleme de interes comun pentru întreaga Ortodoxie, între care și convocarea unui sinod panortodox.

Cu aceasta, s-au încheiat toate acțiunile legate de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Ea a dobândit astfel o cinste deosebită și un mare prestigiu în rândul celorlalte Biserici Ortodoxe surori.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.