Începuturile monahismului românesc
S-a susținut mult timp în istoriografia românească bisericească și profană că viața monahală pe pământurile noastre ar fi început numai din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, prin mijlocirea slavilor sud-dunăreni și că adevăratul ei întemeietor pe pământ românesc ar fi fost Sfântul Nicodim de la Tismana. Cercetările mai noi au infirmat cu totul această ipoteză, dovedind că începuturile monahismului românesc pot fi trasate cu mult înainte de ridicarea Mănăstirii Vodița de către Nicodim.
Cuprins
Monahismul la vecini
Bulgari
Este adevărat că în țările slave sud-dunărene exista o străveche viață călugărească. În Bulgaria, a trăit, în secolul X, vestitul pustnic Ioan de la Rila, cinstit după moarte ca sfânt ocrotitor al Bulgariei. Dar introducerea unei vieți călugărești în această țară, cu pravilă și rânduială deplină, s-a făcut abia în secolul XIII, sub înrâurirea monahismului athonit. De pildă, viitorul mare patriarh bulgar Teodosie și-a făcut ucenicia la Muntele Athos, apoi a întemeiat cîteva mănăstiri în țara sa.
Sârbi
La sârbi, viața mănăstirească s-a introdus odată cu consolidarea statului în a doua jumătate a secolului XII, sub despotul (jupan) Ștefan Nemanja (1186—1196), care a zidit mănastirea Studenița, în țara sa precum și Hilandarul la Muntele Athos, iar fiii săi Sava, primul arhiepiscop al Serbiei, și regele ștefan II (1196—1227) au întemeiat mănăstirea Jicea.
Ruși
În Rusia, cea mai însemnată așezare monahală a fost Lavra Peșterilor (Pecerska) din Kiev, înființată în secolul XI de Antonie, părintele monahismului rusesc. În amândouă țările slave sud-dunărene precum și în Rusia, viața monahală a fost puternic influențată de Muntele Athos, cel mai însemnat centru monahal răsăritean, despre care avem prima știre documentară din anul 963.
Monahismul antic românesc
Monahismul românesc este mult mai vechi decât al vecinilor noștri slavi. S-a constatat existența unor „călugări sciți” — adică din provincia Sciția Mică, Dobrogea de azi — din secolele IV—VI.
Transilvania în secolul XI
În teritoriile intracarpatice, îndată după anul 1000, voievodul Ohtum a ridicat o mănăstire cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, în cetatea Morisena (Banat), în care au fost aduși „călugări greci”, deci ortodocși, în frunte cu un egumen. După 1028—1030, Cianadinus, biruitorul lui Ohtum, a ridicat o nouă mănăstire ortodoxă, cu hramul Sfântul Gheorghe, la Oroszlanus, în care au fost aduși călugării din mănăstirea Sfântul Ioan, cedată unor călugări latini. In aceeași perioadă, s-au întemeiat și alte mănăstiri ortodoxe în Ungaria și Transilvania, care au dăinuit mult timp. În 1204 de pildă, papa Inocențiu III cerea episcopului catolic din Oradea să cerceteze mănăstirile „călugărilor greci” din regatul Ungariei, aflate în ruină, să vadă dacă se pot reorganiza chiar prin acei călugări sau dacă se pot reuni într-o episcopie catolică.
Fără îndoială că, în afară de aceste așezări monahale atestate istoric, vor fi existat și altele. Feluriți pustnici sau sihaștri de neam român vor fi trăit prin locuri retrase, prin peșteri, prin poienile ascunse ale codrilor, respectând pravila vieții călugărești. Bisericuțele de la Basarabi, peștera zisă a Sfântului Nicodim de la Tismana, chilia lui Daniil Sihastrul de la Putna, peșterile de la Ialomicioara, Bistrița-Vâlcea, bisericuțele rupestre din părțile Sălajului, Buzăului de la Cib, jud. Alba, de la Vărădia în Banat, altele în părțile Orheiului, sunt mărturii de veche viață sihăstrească, trăită de pustnici de neam român.
Dovezi toponimice în Moldova
În sprijinul vechimii așezărilor monahale românești vine și toponimia, căci multe nume de sate și de locuri confirmă existența unei vieți monahale la noi din timpuri străvechi. însuși numele de „sihăstria” asociat cu al unor mari așezări monahale din Moldova (Neamț, Putna, Secu, Sucevița, ș.a.), ca și cuvântul „pustie”, pus în legătură cu unele mănăstiri din Țara Românească, sunt o dovadă în acest sens. Într-un hrisov din 12 martie 1399 al domnului moldovean Ștefan I, întâlnim numele satului Poiana Călugăriței. La acestea se adaugă alte numiri de localități: Călugăreni (peste 15), Călugăru, Călugări, Valea Călugărească, Călugărița, Călugăreasa, Chilia, Chilii, Chilieni, Chiliile, Mănăstirea, Mănăstioara, Schitu și numeroase altele, toate dovedind vechimea monahismului românesc.
Țara Românească înainte de Sf. Nicodim
Isihasm
Introducere
Avem însă și dovezi documentare care confirmă existența unei vieți călugărești în Țara Românească înainte de venirea Sfântului Nicodim aici, deci înainte de ridicarea marilor mănăstiri românești. Se știe că în secolul al XIV-lea s-a dezvoltat, îndeosebi la Athos, cunoscuta mișcare de renaștere spirituală și teologică, isihasmul (ήσυχία — liniște). Cei mai de seamă reprezentanți ai acestei mișcări au fost Sfinții Grigorie Palama, urmat de Nil Cabasila, Simeon al Tesalonicului, toți trei arhiepiscopi ai Tesalonicului, și alții.
După unele dispute pe această temă, isihasmul a fost proclamat ca doctrină oficială a Patriarhiei ecumenice, într-un sinod ținut în biserica Vlaherne din Constantinopol (27 mai 1351). De acum înainte, mitropoliții și episcopii care aparțineau de Patriarhie s-au recrutat mai mult dintre adepții acestei învățături. De la Athos, spiritualitatea isihastă s-a răspândit în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia și țările române.
Isihasmul la români
În acest nou curent de trăire duhovnicească au fost atrași și unii călugări de neam român. De pildă, s-a dovedit că între călugării care au făcut ucenicie pe lângă Sfântul Grigorie Sinaitul († 1346), în așezarea isihastă de la Paroria, în apropiere de Adrianopol, au fost și români.
Însuși cuvntul românesc sihăstrie (ca și derivatele sale: sihastru, sihăstresc) — cu rezonanța lui de mare vechime și caracterul ]ui popular, răspândit în toate regiunile țării — derivă din ή συχαστήρια (= locuri de liniștire), ceea ce constituie o dovadă că isihasmul a fost cunoscut la noi și că a influențat intens viața monahală din țările românești.
În 1359, în hotărârea sinodală de transferare a lui Iachint de Vicina în scaunul Ungrovlahiei (desigur el însuși un isihast) se prevedea ca „toți clericii din acea țară și toți cei sfințiți călugări și laici să-l asculte și să i se supună lui”. Acest text dovedește existeța, în acel timp, a unui număr însemnat de călugări, din moment ce ei formează una din cele trei categorii de locuitori amintite: preoți, călugări, laici. Mai târziu, în actul din august 1372, pentru alegerea lui Hariton ca mitropolit al Ungrovlahiei, se preciza că el are dreptul „să așeze părinți duhovnicești și egumeni la cinstitele lăcașuri de acolo”.
S-a consemnat de asemenea hrisovul ctitoricesc dat de la Vlaicu Vodă în septembrie 1369, în care se amintea și de rugămintea adresată „protosului” Hariton de-a înlocui viața de obște cu cea idioritmică pentru monahii români de la Cutlumuș
Dovezi arheologice
Săpăturile arheologice — mai ales cele efectuate în ultimul timp - au adus noi lumini asupra începuturilor monahismului românesc.
În Munții Buzăului, de pilda, există o serie de bisericuțe la Aluniș (com. Colți), cu hramul Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, Fundătura (com. Bozioru), cu hramul Schimbarea la Față, Agatonul Vechi și Agatonul Nou, chilia lui Dionisie Torcătorul, peștera lui Iosif etc. Au fost considerate ca existînd din secolele XII—XIII, dar cercetări mai noi pun începuturile unora din ele chiar în primele secole creștine, decii ar fi contemporane cu cele de la Basarabi (Murfatlar). În orice caz, în perioada medievală sunt atestate documentar ca schituri cu viețuitori și diferite proprietăți.
Biserica săpată în stâncă de la Cetățeni, numită „a lui Negru-Vodă”, pe malul stâng al Dâmboviței, la 25 km de Câmpulung, considerată din secolul al XIII-lea, ca și temeliile a două din bisericile descoperite în hotarul aceleiași comune. Biserica rupestră din Corbii de Piatră (com. Corbi-Argeș) este considerată de cercetările ei mai noi ca existentă încă de la începutul secolului al XIV-lea, picturile ei constituind poate cel mai vechi ansamblu pictural din țara noastră
La Curtea de Argeș s-au descoperit fundațiile unei biserici mai vechi, pe locul bisericii cu hramul Sfântul Nicolae ridicată în secolul al XIV-lea. N-ar fi exclus să fi existat aici și o mănăstire modestă din lemn, care, după tradiția consemnată de cântecul popular ar fi ctitorită de „Negru Vodă””, adică de Basarab Întemeietorul. Probabil tot în timpul său există o mănăstire pe locul Episcopiei de Râmnic, pentru că pomelnicul acesteia începe cu „Io Basarab Voievod”, continuând cu urmașii săi Alexandru, Vladislav, Radu, Dan și Mircea. Aceștia sunt — potrivit uzului tuturor pomelnicelor — ctitorii ei, deci aceia care au contribuit, într-un fel sau altul, la întemeierea și dezvoltarea mănăstirii.
Dovezi documentare
Un hrisov slavon inedit de la Alexandru Aldea, din 15 martie 1433 — descoperit în Mănăstirea Simonpetra de la Athos — cuprinde știrea prețioasă că a fost dat mănăstirii Bolintin din dorința de a urma „pe strămoșul său Basarab și pe tatăl său Mircea”. Aceasta înseamnă că mănăstirea respectivă există încă din timpul lui Basarab I, fiind, poate, chiar ctitoria lui. Datorită acestei descoperiri, Bolintinul este, după cunoștințele noastre, cea mai veche mănăstire atestată în Țara Românească. Un logofăt al lui Mircea cel Bătrân, Filos, călugărit sub numele Filotei, se pare că a refăcut o mănăstire cu hramul „Bunavestire” în pădurea cea mare, la Bolintin, probabil pe Argeș, la sud-vest de București. În stadiul actual al cercetărilor nu se știe dacă este vorba de un singur lăcaș sau de două.
În afară de aceste lăcașuri, tradiția atribuie alte câteva tot întemeietorului țării. De pildă, mănăstirile Arnota (Del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu, spune că a fost întemeiată de Negru Vodă), Drăgănești (lângă Roșiorii de Vede), Bălteni (în mijlocul „codrului Vlăsiei”) și Căscioare (lângă Oltenița) sunt atribuite de tradiția locală lui „Negru Vodă”.
Concluzie
Avem deci atâtea mărturii toponimice, arheologice, documentare și din tradiție, care atestă existența unei vieți mănăstirești pe pământ românesc din timpuri foarte îndepărtate. Presupunem că inițial a apărut o viață sihăstreasca în peșteri și locuri retrase, așa cum se obișnuia în veacurile primare, ca apoi să apară și mănăstiri propriu-zise, organizate după rânduielile cunoscute și păstrate în Răsăritul ortodox. Din cele expuse, se desprinde faptul că preoții și credincioșii noștri au cunoscut prin ei înșiși, nemijlocit, înainte de venirea Sfântului Nicodim în Țara Românească, viața mănăstirească athonită, organizată după principiile isihasmului, atât de răspândit în Răsăritul ortodox în secolul XIV.
Deci, teza veche a istoriografiei noastre, potrivit căreia Nicodim a fost „întemeietorul” vieții călugărești în țara noastră, trebuie corectată, în sensul că el a fost numai un priceput organizator și îndrumător al ei, după izvod bizantin-athonit, potrivit suflului duhovnicesc adus de isihasm. Putem spune deci că „opera lui Nicodim înseamnă mai mult sfârșitul unei evoluții istorice a vieții mănăstirești în Țara Românească decât începutul ei” (P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, p. 331).
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
