Basarabia înainte de 1812
Basarabia înainte de 1812 a avut o viață bisericească activă, începând încă din antichitate. De când au fost încreștinate aceste pământuri până azi, ele au fost locuite în principal de daco-romani sau români ortodocși. De la înființarea Mitropoliei Moldovei până în secolul XIX, majoritatea pământurilor basarabene au fost sub jurisdicția acestei mitropolii. După ce Basarabia a fost anexată de Rusia în 1812, jurisdicția bisericească asupra regiunii va reveni noii înființate eparhii a Chișinăului și Hotinului.
Cuprins
Antichitate
Apostolul Andrei
Urme de viață creștină în teritoriile transprutene se întâlnesc încă din primele veacuri creștine.
Din moment ce Evanghelia a fost predicată de către Sfântul Apostol Andrei în teritoriile dintre Dunăre și Mare și în cele din nordul Mării Negre, printre „sciții de aici”, trebuie admis că el a trecut și prin partea sudică a teritoriului care s-a numit mai târziu Basarabia. Poate că vechea colonie Tyras, de la gura Nistrului, întemeiată de negustori din Milet, îl va fi atras și pe primul chemat între apostoli.
Mărturii arheologice
- Pentru lista mărturiilor, a se vedea Lista mărturiilor arheologice creștine în România (cronologie)
Din secolul IV, misionari din cadrul Episcopiei Tomisului vor fi dus cuvântul Evangheliei și la nord de gurile Dunării. De altfel, toate izvoarele istorico-literare și arheologice privitoare la vechimea creștinismului la noi arată că poporul român s-a născut creștin, că strămoșii românilor n-au fost botezați cu forța, din interese politico-economice, așa cum a fost cazul cu bulgarii, rușii, sârbii și ungurii, ci dintr-o pornire lăuntrică, fără nicio siluire a conștiinței din partea vreunui conducător politic. Trebuie reținut - mai ales în cazul românilor de la est de Carpați - că ei erau încreștinați cu secole înaintea vecinilor lor de la Kiev, care au fost botezați în masă abia după anul 988.
Analiza informațiilor transmise de izvoarele scrise, coroborate cu rezultatele cercetărilor arheologice din ultima jumătate a veacului XX, a dus la o mai bună cunoaștere a realităților istorice din primele secole ale erei creștine. În acest timp a avut loc procesul paralel de formare a poporului și a limbii române, dar și procesul de încreștinare treptată a acestui popor apărut în istorie.
Cercetările arheologice au pus în lumină nu numai vechimea, organizarea și evoluția vieții creștine în teritoriile nord-dunărene, ci și legăturile acestora cu civilizația romană și apoi romano-bizantină. Trebuie subliniat și faptul de importanță excepțională că noua învățătură creștină predicată în limba latină a avut un rol covârșitor în procesul de romanizare a autohtonilor, în secolele II-VI, mai ales în teritoriile dacice rămase în afara cuceririi romane.
De altfel, nu se poate concepe ca în provincia romană învecinată Sciția Mică (Dobrogea de azi) să fi pulsat o viață creștină atât de puternică, în secolele IV-VI, cu scaune episcopale, cu ierarhi și teologi de prestigiu, cunoscuți în lumea creștină de atunci, cu bazilici și alte lăcașuri de cult, iar în nordul Deltei Dunării și Mării Negre, în teritorii locuite de daco-geți, apoi de daco-romani, să nu fi existat o viață creștină, măcar în forme incipiente.
Toate obiectele de cult, ca și bisericile descoperite în Basarabia, se încadrează în grupul numeros de descoperiri arheologice - inclusiv lăcașuri de închinare - din restul spațiului geografic românesc, îndeosebi din nord-vestul Dobrogei.
Fără îndoială că în lăcașurile de cult descoperite trebuia să slujească preoți, ceea ce duce la concluzia că exista și o organizare bisericească. Este de neconceput ca în „țara bolohovenilor”, a „brodnicilor” și a „berladnicilor”, conducătorii lor politici să nu fi avut câte un cârmuitor bisericesc care să sfințească biserici, să hirotonească preoți și să îndrume sub raport spiritual poporul credincios. Să ne gândim, de pildă, că în 1359 era atestat documentar episcopul Chiril Românul, în Przemysl (azi în Polonia), unde existau numeroase sate de „valahi”.
Începuturile mitropoliei Moldovei
- Articol principal: Începuturile Mitropoliei Moldovei.
După crearea statului medieval moldovenesc, la mijlocul secolului al XIV-lea și mai ales după înființarea Mitropoliei Moldovei, recunoscută oficial de Patriarhia Ecumenică la 26 iulie 1401, jurisdicția ei se întindea peste bisericile, respectiv parohiile, din întreaga țară.
În timpul domniei lui Alexandru cel Bun se creează o nouă eparhie, și anume Episcopia Romanului, pe lângă cea mai veche, a Rădăuților (se pare existentă de la începuturile statului, cu un număr de abia 50 de parohii).
În această situație, s-a ajuns la o nouă împărțire administrativ-teritorială în sectorul vieții bisericești.
Mitropolia de Suceava avea jurisdicție peste ținuturile din „țara de sus” a Moldovei: Cernăuți, Suceava, Câmpulung, Neamț, Dorohoi, Hârlău, Cârligătura (în jurul Târgului Frumos), Iași (pe ambele maluri ale Prutului), Hotin, Soroca, Orhei și Lăpușna (cu timpul ținutul Hotin a trecut la eparhia Rădăuților).
Jurisdicția eparhiei Romanului se întindea peste ținuturile din „țara de jos”: Roman, Bacău, Trotuș, Adjud, Vrancea, Putna, Covurlui, Tutova, Fălciu (pe ambele maluri ale Prutului), Tigheciu, Tighina, Cahul, Chilia, Cetatea Albă.
Arhipăstorii români
După 1598, când s-a înființat Episcopia Hușilor, acesteia i-au fost atribuite ținuturile Fălciu (pe ambele maluri ale Prutului), Cahul, Tigheciu, Lăpușna, Orhei și Soroca, care depindeau, până atunci, de Mitropolia de la Suceava sau de Episcopia Romanului.
Înseamnă că teritoriile din stânga Prutului au fost păstorite de mari ierarhi, ca mitropoliții: Iosif (c. 1386 - c. 1415), Teoctist I (1453-1478), Gheorghe (1478-1508), Teoctist II (1508-1528), Teofan I (1530-1546), Grigorie Roșca (1546-1551), se pare originar din partea locului, Teofan II (1564-1572 și 1578-1587), Gheorghe Movilă (1588-1591 și 1595-1605), de episcopi de Roman, ca Macarie II Cronicarul (1531-1548 și 1551-1558), sau de cei de Huși, ca primul episcop Ioan (1598-1605), Dosoftei (1658-1660), viitorul mitropolit și mare cărturar și ucenicul său Mitrofan (1682-1686), mai târziu episcop la Buzău, Inochentie (1752-1782), Iacob Stamati (1782-1792), ales apoi mitropolit și Veniamin Costachi (1792-1796), viitor mitropolit, renumit om de cultură și însuflețit patriot.
Sub îndrumarea unor asemenea ierarhi, desigur că viața spirituală a clerului și credincioșilor încredințați lor spre păstorire a cunoscut un remarcabil progres.
Începutul ocupației otomane
Schimbările administrative
În 1538, sultanul Soliman cel Mare (Magnificul), pornit împotriva domnitorului moldovean Petru Rareș (1527-1538 și 1541-1546), a cucerit Cetatea Tighina, precum și partea de sud a teritoriului dintre Prut și Nistru (Bugeacul), de la Reni până la Tighina. S-a constituit o nouă raia, a Tighinei (numită de turci Bender = Poartă). Restul teritoriului dintre Prut și Nistru a rămas în stăpânirea Moldovei, fiind cunoscut sub numele de „Moldova de peste Prut”, cu ținuturile Cahul, Tigheciu, Fălciu (o parte din acesta era în dreapta Prutului), Lăpușna, Orhei, Iași (cu o parte în dreapta Prutului).
În noua raia Bender, o parte din populația românească a rămas pe loc, dar o parte însemnată și-a părăsit locurile natale, retrăgându-se spre nord și nord-vest, spre a putea trăi în pace și libertate. În schimb, locul lor a fost luat de tătari de dincolo de Nistru, din stepele din nordul Mării Negre, din așa-numitul hanat al Crimeii, aflat sub suzeranitate turcească. S-au format, până la urmă, cam 300 de sate (auluri) tătărești. Pentru conducerea lor, hanul din Crimeea își numea un locțiitor (caimacam), cu sediul la Han Câșlea, la nord de Cetatea Albă (Akerman). Pentru conducerea populației românești și mai ales pentru încasarea dărilor, hanul avea un Iali-Agasi (voievod) în Căușani, iar pentru populația românească transnistreană un hatman în Dubăsari. Se înțelege că toți aceștia erau considerați ca supuși ai Imperiului Otoman din raiaua Tighina. Câțiva ani mai târziu, în 1543, s-a creat raiaua Brăilei, cu teritorii întinse din jurul acestei cetăți, răpite de la Țara Românească.
Schimbările bisericești
Schimbările teritoriale survenite în prima jumătate a secolului al XVI-lea au dus implicit și la schimbări în organizarea teritorială a eparhiilor moldovene. În 1484 s-au format raialele Chilia și Cetatea Albă, în 1538 raiaua Bender, iar în 1542 o nouă raia pe teritoriul Țării Românești, a Brăilei, cu tot ținutul înconjurător (în 1417 se creaseră raialele Turnu și Giurgiu, tot în Muntenia).
În astfel de împrejurări, ținuturile respective au fost trecute sub administrația otomană, iar în cetățile menționate au fost aduse trupe turcești de pază, care constituiau un permanent pericol pentru țările române. În același timp, teritoriile respective au fost scoase de sub jurisdicția ierarhilor munteni sau moldoveni, constituindu-se o unitate administrativ-bisericească aparte, condusă de ierarhi greci sub jurisdicția directă a Patriarhiei ecumenice, sub denumirea de Mitropolia Proilaviei sau a Brăilei (Ibrail era numele turcesc al Proilavonului).
Toate parohiile și bisericile ortodoxe din raialele respective au fost subordonate Mitropoliei Proilaviei. Titularii eparhiei - atestați documentar din 1580 - își aveau reședința în Brăila, deși uneori stăteau la Galați, Ismail, Reni și la Căușani, lângă Tighina. Cel mai însemnat dintre cârmuitorii eparhiei a fost Daniil (1751-1773), se pare român de neam. Își avea reședința mai mult în Ismail; a ctitorit o biserică în târgul Căușani, în care i-a fost zugrăvit chipul, care se vede și azi.
Eparhia a dăinuit în această formă până în 1813, când s-a contopit cu eparhia Dristrei (teritoriile din dreapta Prutului intrând atunci în componența noii Arhiepiscopii a Chișinăului), iar în 1829 a fost desființată, căci teritoriile fostelor raiale s-au retrocedat Țării Românești.
Opoziția împotriva otomanilor
Datorită expansiunii și consolidării statului otoman, Moldova ca și Țara Românească - a fost nevoită să accepte suzeranitatea otomană. În schimbul unui tribut plătit sultanului, țările române aveau dreptul să se conducă după legi proprii, să promoveze o politică externă proprie, să-și aleagă domni autohtoni, recunoscuți însă de Poartă, să folosească limba română în administrație, în școală, în biserică, să folosească limba proprie. În schimb, Poarta otomană se angaja să păstreze moneda și integritatea lor teritorială, prevedere care nu a fost respectată.
Până în 1711, domnii Moldovei și ai Țării Românești au încercat, în câteva rânduri să înlăture suzeranitatea Porții, spre a-și recâștiga deplina independență, dar fără rezultat. În 1574, de pildă, domnitorul Ioan Vodă cel Cumplit sau Viteaz (1572-1574) a refuzat sporirea haraciului și a pornit să ocupe raialele turcești Tighina și Cetatea Albă, care au și fost arse, dar a fost înfrânt de forțele otomane la Roșcani, lângă Cahul și ucis.
Mai notăm și pe Mihai Viteazul, care, în 1600, a reușit, pentru scurt timp, să realizeze prima unire politică a celor trei țări românești: Muntenia, Transilvania și Moldova.
Trebuie consemnat aici și tratatul de alianță semnat la Moscova, la 7 mai 1656, între domnul moldovean Gheorghe Ștefan și marele cneaz Alexei Mihailovici al Moscovei, prin care Rusia se obliga „să respecte cinstea și rânduielile Moldovei..., adică fără niciun amestec în politică și în administrație...” să cucerească cetățile Chilia, Cetatea Albă și Tighina, împreună cu regiunea Bugeacului, care erau ocupate de turci și „să le înapoieze țării Moldovei pentru totdeauna”.
Tratatul de la Lutk din 13 aprilie 1711 dintre Dimitrie Cantemir (1710-1711) și țarul Petru cel Mare al Rusiei, garanta autonomia Moldovei în hotarele din timpul lui Ștefan cel Mare, deci se reconfirma dreptul Moldovei asupra tuturor teritoriilor ei până la Nistru, prin retrocedarea cetăților Chilia și Cetatea Albă, inclusiv Bugeacul, ocupate pe atunci de turci. Țarul va interveni în Moldova numai în cazul când vreunul din urmașii lui Cantemir s-ar îndepărta de Rusia sau de Ortodoxie. Prevederile tratatului nu au putut fi aplicate, datorită victoriei otomane de la Stănilești pe Prut, asupra rușilor și moldovenilor.
Anii 1711 în Moldova și 1715/16 în Țara Românească marchează începutul domniilor fanariote în cele două țări românești, care se vor încheia abia în 1821. A fost o perioadă de mari opresiuni de ordin politic, economic, social și bisericesc pentru țările românești, cu domni greci, din cartierul Fanar din Istanbul, numiți direct de Poarta otomană, cu însemnate pierderi teritoriale, care vor avea consecințe grave pentru întreaga istorie ulterioară a românilor.
Războaiele ruso-turce
Primul război (1711)
În 1711, trupele rusești pătrund pentru prima oară în Moldova, inclusiv în Iași. De acum înainte, pentru mai bine de un veac și jumătate, vor avea loc războaie între Rusia și Turcia, uneori și cu implicarea Austriei. Toate au fost provocate de Rusia, care declarându-se „protector" al creștinilor din Balcani, aflați sub dominație otomană, nu urmărea altceva decât noi anexiuni teritoriale și înaintarea spre Constantinopol (Istanbul) și Strâmtorile Bosfor și Dardanele de la Marea Marmara, care apoi i-ar fi asigurat accesul direct la Marea Mediterană.
În cursul acestor războaie, ambele țări românești au constituit teatrul operațiunilor militare, fiind, în același timp, ocupate de trupele rusești, instituindu-se o administrație militară rusă. O urmare imediată a luptei de la Stănilești a fost ocuparea Hotinului - străveche cetate moldoveană de către turci, în anul 1713. În anul următor, ei au ocupat și ținutul înconjurător, cu același nume și câteva sate din ținuturile Soroca și Iași, iar în 1715 o porțiune tot din stânga Prutului, în ținutul Cernăuți. Din aceste teritorii s-a constituit, în 1715, o nouă raia, a Hotinului. Restul teritoriului transprutean a rămas însă în stăpânirea Moldovei.
Al doilea război (1735-1739)
Între anii 1736-1739 a avut loc un război austro-turc, în care s-a implicat și Rusia. În septembrie-octombrie 1739, trupele rusești au ocupat Moldova, iar generalul rus Münnich s-a grăbit să o proclame pe țarina Ana ca „doamnă” a Moldovei. Înfrângerea austriecilor și pacea de la Belgrad, din 1739, i-a făcut însă pe ruși să părăsească Moldova. Odată cu ei a plecat și mitropolitul Antonie al Moldovei, de teama unor neplăceri, dată fiind atitudinea sa filorusă din cursul războiului; a ajuns mitropolit de Cernigov, apoi de Bielgorod, unde a și murit.
Al treilea război (1778-1774)
Al treilea război ruso-turc a avut loc între anii 1768-1774, în timpul împărătesei Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796).
Țările române au fost ocupate de ruși din toamna anului 1769 până în vara anului 1774, când s-a semnat tratatul de pace de la Küçük Kaynarca, foarte favorabil Rusiei. Ea a primit o parte din regiunea de stepă din nordul Mării Negre, locuită mai mult de tătari (în 1782 Rusia a ocupat și Crimeea, care a devenit gubernie rusească), precum și dreptul de a interveni în favoarea creștinilor din Principatele române. Prin acest „drept de protecție", s-a admis, implicit, amestecul Rusiei în treburile interne ale țărilor române.
În urma acestui război, Turcia a acceptat și prima dezmembrare a Moldovei. Operând cu sume importante de bani și cu hărți false, Austria obține de la turci, la 7 mai 1773, nordul Moldovei, inclusiv Suceava, vechea capitală a țării și mănăstirea Putna, cu mormântul lui Ștefan cel Mare (de notat că Austria devine vecină cu Moldova din 1772, când a obținut o parte din Polonia). Austriecii au numit teritoriul respectiv Bucovina, după bogatele păduri de fag (Bukow), care existau acolo. Domnitorul Grigorie III Ghica, care a protestat împotriva acestui rapt teritorial, a fost ucis, doi ani mai târziu, la Iași, din ordinul unui trimis al sultanului.
Al patrulea război (1787-1791)
În anii 1787-1791 a avut loc un nou război ruso-austro-turc, Țara Românească fiind ocupată de austrieci din noiembrie 1789 până în august 1791 (la încheierea păcii de la Șviștor), iar Moldova ocupată de austrieci din iunie 1787 până în august 1791, dar și de ruși, din octombrie 1788 până la 29 decembrie 1791 - 9 ianuarie 1792, la încheierea păcii de la Iași, dintre ruși și turci.
Rusia a obținut acum „Ucraina hanului" numită și Edissan (după tribul tătărăsc care locuia acolo), deci ținuturile din nordul Mării Negre de la Nistru până spre Nipru. Prin câștigarea acestui teritoriu, Rusia a devenit vecină cu Moldova, de-a lungul Nistrului, de la Hotin până la Cetatea Albă, vecinătate foarte primejdioasă pentru o țară mică și subjugată de turci, cum era Moldova. În locul unor sate tătărești au luat naștere orașe noi, ca Odesa, Ovidiopol, Tiraspol și altele.
Înaintarea rușilor spre aceste teritorii a făcut ca zeci de mii de familii de tătari din Bugeac să se retragă în Crimeea încă din 1759. După 1806, cele 5000 de familii de tătari câte mai trăiau în Bugeac au fost strămutate de ruși în interiorul statului rus, de teamă să nu coopereze cu turcii, în cursul războiului care izbucnise atunci. Astfel, în 1812, nu mai existau tătari în Bugeac.
Trebuie să subliniem faptul că în cursul acestui război se constată o primă ingerință a autorităților rusești de ocupație în problemele Bisericii din Moldova. Profitând de vacanța scaunului mitropolitan de la Iași, la sfârșitul anului 1791, țarina Ecaterina a II-a a numit ca exarh sau „ocârmuitor" pe arhiepiscopul Ambrozie Serebrenicov al Ecaterinoslavului și Poltavei. Acesta a condus Mitropolia Moldovei până la începutul anului 1792, când s-a retras la Poltava, unde a murit în același an.
La 26 decembrie 1791 - deci odată cu încheierea păcii de la Iași - el l-a hirotonit însă, la Iași, pe arhimandritul Gavriil Banulescu-Bodoni, ca episcop de Cetatea Albă și Tighina (Akerman și Bender). La 10 februarie 1792, acesta a fost numit, de Sinodul Bisericii ruse, deci anticanonic, fiind vorba de o țară străină - ca mitropolit al Moldovei. Dar în aprilie 1792 a fost arestat de turci, dus la Istanbul, de unde a fost eliberat la insistențele autorităților rusești, fiind nevoit să emigreze în Rusia, unde, în anul următor, i-a luat locul lui Ambrozie, ca mitropolit al Poltavei.
Al cincilea război (1806-1812)
Al cincilea război ruso-turc, de lungă durată și cu urmări nefaste pentru români, a avut loc între anii 1806-1812. Țările române au ajuns din nou sub ocupație rusească, din noiembrie/decembrie 1806 până în mai 1812.
Sub raport bisericesc, se constată acum o nouă imixtiune a Rusiei în viața Bisericii române. La 20 februarie 1808, mitropolitul Veniamin Costachi al Moldovei a fost nevoit să se retragă din scaun, stabilindu-se la mănăstirea Neamț. La 27 martie 1808, printr-un ukaz al țarului Alexandru I, același Gavriil Bănulescu-Bodoni era numit „exarh" al Bisericilor românești din Moldova, Valahia și Basarabia. A fost instalat la Iași la 22 mai 1808, conducând efectiv Mitropolia Moldovei timp de patru ani, până după încheierea păcii de la București, când a fost nevoit să plece din Iași, odată cu trupele rusești de ocupație.
La 16/28 mai 1812 s-a semnat tratatul de pace de la București, între ruși și turci. Potrivit prevederilor acestuia, teritoriul dintre Prut și Nistru - inclusiv raialele Tighina (Bender) și Hotin - erau anexate la Rusia țaristă. Se deschidea astfel o nouă pagină extrem de dureroasă în istoria românilor din stânga Prutului.
Mitropolia Proilaviei în timpul războaielor
Al treilea război
Jurisdicția ierarhilor Proilaviei se întindea uneori și peste satele și târgurile populate cu creștini ortodocși de dincolo de Nistru, din așa-numita „Ucraină a hanului" (mai târziu oblastia Oceacov). Însuși mitropolitul Daniil, menționat mai sus, a avut cârmuirea duhovnicească a acestor credincioși. De pildă, în 1761 sfințea biserica din satul Molovata, pe malul stâng al Nistrului.
În februarie 1769, pe gramata de hirotonie a preotului Dimitrie Cerneavschi se intitula „mitropolit al Proilavului, al Tomarovului (Reni, n. n.), al Hotinului, al întregului țărm al Dunării, al Nistrului și al întregii Ucraine a hanului”. Pe un alt act de hirotonie, din 4 iulie 1772, apare ca „mitropolit al Proilaviei, al Tomarovului, al întregului țărm al Dunării, al întregii Basarabii și al Ucrainei” (era tocmai în perioada unei ocupații rusești a țărilor române, din 1769-1774). Dar în cursul aceleiași ocupații, la 10 ianuarie 1771, mitropolitul Gavriil Callimachi al Moldovei cerea ca toate ținuturile de dincolo de Prut - ocupate acum de ruși, care s-au socotit a fi dintru început din hotarul pământului și din păstoria Moldovei - să fie puse sub păstorirea episcopului Inochentie de la Huși.
Aprobarea autorităților rusești s-a dat abia în 1773, după ce Daniil al Proilavului murise, încât Gavriil Callimachi înștiința pe preoții și credincioșii „din ținuturile Ismail, Reni, Chilia, Akerman și Bender", că i-a pus sub cârmuirea duhovnicească a episcopului Inochentie de la Huși. Acesta a făcut hirotonii de preoți chiar și pentru o parohie de lângă Balta.
După pacea de la Kuciuk-Kainargi, din 1774, s-a revenit la situația anterioară, adică Mitropolia Proilaviei și-a reluat jurisdicția peste parohiile din raialele Bender și Hotin, precum și peste parohiile de dincolo de Nistru. De pildă, mitropolitul Ioachim slujea în biserici de peste Nistru, în care făcea și hirotonii.
Episcopia Hotinului
- Articol principal: Episcopia Hotinului.
Între anii 1767-1771 a funcționat o eparhie chiar pe teritoriile de peste Prut, a Hotinului, pentru parohiile din raiaua respectivă. Singurul ei cârmuitor a fost episcopul Amfilohie (cunoscut și cu apelativul „Hotiniul"), călugărit în mănăstirea Secu, se pare cu studii la Kiev, reprezentant de seamă al iluminismului la români, poliglot și autor de manuale didactice.
În 1771, deci în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, când țările române au fost ocupate de Rusia, eparhia s-a desființat, iar parohiile ei au fost subordonate episcopului Dositei Herescu de la Rădăuți. După pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, s-a revenit la situația politică anterioară, dar eparhia Hotinului nu s-a mai reînființat, iar parohiile de aici au revenit la Mitropolia Proilaviei. Amfilohie s-a stabilit la schitul Zagavia, lângă Hârlău, unde a murit în jurul anului 1800.
Al patrulea război
În 1791, deci în cursul războiului ruso-austro-turc din 1787-1791, când la cârma Mitropoliei Moldovei a fost adus Ambrozie Serebrenicov al Poltavei, s-a creat o eparhie nouă, numită „a Cetății Albe și Nistrului” (Bealgorodskaia Podniestrovskaia), în frunte cu Gavriil Bănulescu-Bodoni. Noii eparhii urmau să-i fie subordonate toate târgurile și satele dintre Bug și Nistru până la Marea Neagră. Gavriil a deținut acest titlu doar câteva săptămâni, căci la 10 februarie 1792, Sinodul Bisericii Ruse l-a numit mitropolit al Moldovei. Dar pacea de la Iași din 29 decembrie 1791 a făcut să fie restabilită situația anterioară, iar granița dintre Rusia și Turcia (recte Moldova) s-a stabilit pe Nistru.
În 1793 se creează oblastia Oceacov, alipită la gubernia Ecaterinoslav. Ca mitropolit de Ecaterinoslav (cu sediul în Poltava) a fost numit, tot atunci, Gavriil Bănulescu, care a păstorit până în 1799, când a fost mutat în scaunul mitropolitan de la Kiev.
Se pare că în cursul acestui război, mitropolitul de atunci al Proilaviei, Chiril, s-a stabilit la Dubăsari, în stânga Nistrului (în februarie 1793 a fost numit un nou mitropolit al Proilaviei, Partenie, care a păstorit până în 1810).
Dubăsari
La 19 august 1793 s-a instituit o „administrație bisericească” aparte la Dubăsari, sub oblăduirea Mitropoliei Poltavei. Pentru tot teritoriul dintre Nistru și Bug, se creează, la 21 octombrie 1793, patru „blagocinii” (protopopiate), cu peste 60 de sate, multe cu nume românești, semn că au fost locuite de români.
Dintr-o altă sursă istorică, aflăm că unele biserici de aici au fost zidite cu binecuvântarea mitropolitului Daniil al Proilaviei, menționat mai sus, multe de moldoveni colonizați dincolo de Nistru. De pildă, biserica din Maximovca era zidită de maiorul Maxim Ciorbă și credincioșii de acolo în 1778; biserica din Andreevca era ctitoria căpitanului de marină Emilian Suceveanul; în satul Cantacuzinovka erau colonizați moldoveni, iar biserica a fost zidită de boierii Ion și Nicolae Cantacuzino; pe locul actualului oraș Tiraspol (ridicat în ultimul deceniu al veacului al XVIII-lea), era un sat de moldoveni, Sucleia, cu o biserică de lemn; chiar și biserica din acest oraș s-a ridicat în 1804, cu binecuvântarea lui Gavriil Bănulescu; biserica Sfântul Mihail din Odesa, din cartierul „Moldovanca", era zidită de moldovenii care locuiau aici.
La Dubăsari s-a desfășurat un timp și o activitate cultural-editorială românească. Un tipograf de origine poloneză, dar românizat, protopopul Mihail Strilbițki, activ mult timp în tipografia mitropolitană de la Iași, apoi cu o tipografie proprie la Iași, s-a stabilit, se pare, imediat după pacea de la Iași în Dubăsari, probabil chemat de Gavriil Bănulescu. Acolo a tipărit un Bucvar românesc (1792), un Bucvar slavon (1794) și un Ceaslov (1794). Și-a continuat apoi activitatea la Movilău (Moghilău), tot pe Nistru, la nord de Soroca, unde a tipărit trei cărți românești: Istoria lui Alexandru cel Mare (1796), Psaltirea (1796) și Bucvarul (1800). Cea mai mare parte a tirajului se va fi difuzat în parohiile din stânga Nistrului.
Mănăstiri
Ca și în restul pământului românesc, în teritoriile dintre Prut și Nistru a pulsat o intensă viață spirituală, s-au ridicat mănăstiri și schituri, precum și biserici în fiecare localitate, fie de domnii țării, fie de mari boieri, de negustori, de preoți și călugări, dar mai ales de credincioși țărani.
Așezări monahale
Pentru început, pot fi consemnate câteva așezări monahale. Astfel, pe malul stâncos din dreapta Nistrului, la Japca, în Soroca, iar mai la sud, la Saharna și îndeosebi la Țipova, în ținutul Orheiului, existau mai multe bisericuțe și chilii săpate în stâncile prăpăstioase pe sub care șerpuiesc apele râului. O bisericuță asemănătoare se află la Butuceni, tot în ținutul Orheiului, pe malul stâncos al Răutului. Din nefericire, n-au fost studiate îndeajuns, încât este greu de stabilit vechimea lor. Unii cercetători înclină să creadă că ar data numai din veacul al XVII-lea sau al XVIII-lea, deși conform Pr. Mircea Păcurariu ele sunt mult mai vechi, prezentând asemănări cu bisericuțe de acest gen din alte părți ale lumii creștine (la români cele de la Basarabi - Murfatlar, cele din zona Buzăului și altele).
Alexandru cel Bun
Într-un act din 25 aprilie 1420 dat de Alexandru cel Bun era menționată mănăstirea lui Varzăr, în ținutul Orhei, care mai târziu se va numi Vărzărești. Tot în actul respectiv era consemnată „poiana lui Chiprian”. Câțiva ani mai târziu, într-un act tot de la Alexandru cel Bun, cu data de 10 februarie 1429, era consemnată mănăstirea de la Vișnevăț, în ținutul Lăpușnei, unde era egumen „Chiprian”, pe care domnitorul o dăruia, împreună cu cinci sate, soției sale Malina și fiilor lor, ca să le fie uric cu tot venitul ei. Probabil este mănăstirea Căpriana sau Chipriana de mai târziu, în ținutul Lăpușna, cârmuită de acel prim egumen cunoscut Ciprian. Se pare că o biserică nouă la Căpriana a ridicat Ștefan cel Mare, prin 1470. A fost refăcută de Petru Rareș, prin 1545, fiind înzestrată cu moșii de acești domnitori, precum și de Alexandru Lăpușneanu.
Ștefan cel Mare
Tradiția populară atribuie lui Ștefan cel Mare ctitorirea unor paraclise sau biserici în cetățile Chilia, Cetatea Albă și Hotin, care, desigur, au fost distruse de turci după ocuparea acestora ori transformate în geamii.
Vasile Lupu
Mai târziu, Vasile Lupu a zidit o biserică cu hramul Sfântul Dumitru în Orhei, în 1639, care se păstrează până azi, alta, cu hramul Sfântul Nicolae, în Chilia Nouă (1647-1648).
Constantin Brâncoveanu
Constantin Brâncoveanu a ctitorit o mănăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului în Ismail, pe atunci în Mitropolia Proilaviei, care a devenit metoc al Sfântului Mormânt.
Hîncu
În 1677, stolnicul Mihai Hîncu ridică mănăstirea care îi va purta numele Hîncu, pe apa Cogâlnicului, în ținutul Lăpușnei.
Secolul XVIII
În secolul al XVIII-lea, pe lângă numeroase biserici de mir din târguri (mai ales în Chișinău) și sate, în teritoriile din stânga Prutului s-au ridicat noi mănăstiri și schituri, majoritatea în codrii Orheiului. Menționăm câteva din ele: Hârbovăț (sau Gârbovăț), ctitorită de boierul Constantin Carpuz, din 1730, refăcută prin 1762: Hârjauca, de Mihul Bulat; Rugi (Rudi) de căpitanul Andronache Rudea și negustorul Simion Donciu în 1777, Țigănești, de Lupu Gheucă stolnicul și ginerele său Enache șetrarul; Saharna, pe malul Nistrului, ctitorită de călugări, în apropierea fostului schit Horodiște; Condrița, de un ieromonah Iosif, în 1783; Curchi, de un credincios cu numele Iordache Curchi sau Curcă, înainte de 1775 (o altă biserică din această mănăstire a fost ctitorită de transilvăneanul Toader Sabău, ofițer în armata rusă, călugărit sub numele de Filaret și care a înzestrat-o cu sute de deseatine de pământ); Tabăra, de boierul Gheorghe Russo sau de Darie Carp; Răciula, de preoții Andrei și Ioan Roșca, în 1797; Hirova, de un protopop Constantin; Frumoasa, de răzeșul Efrem Iurco, devenit monahul Eftimie, și starețul Serafim, la începutul secolului al XIX-lea. În 1770 a fost restaurată străvechea mănăstire Vărzărești, de către preotul Vlasie (în călugărie Varlaam) și fiul său protopopul Constantin Măcărescu; în 1796 s-a ridicat tot aici o biserică nouă.
Alte mănăstiri și schituri se găseau în ținutul Soroca: Japca, ctitorită de ieromonahii Iezechiil, Nicodim și Teodosie, în jurul anului 1770; Dobrușa, de un monah Ioasaf de la Probota și alții de la Curchi, după 1772; Coșilauca (sau Coșula), de o răzeșă, Maria, călugărită cu numele Mitrodora, spre sfârșitul secolului; Călărășăuca (sau Călărășeauca), mai la nord, pe malul Nistrului, ctitoria lui Hagi Marcu Donici din Moghilău, din anii 1780-1782.
În sfârșit, menționăm schitul Suruceni, din ținutul Lăpușna, nu departe de Chișinău, ctitorit de un ieromonah Iosif (care a devenit primul egumen), cu ajutorul material al pitarului Casian Suruceanu, prin 1785.
La acestea se adaugă o seamă de alte schituri, mai mici, care vor fi desființate curând după 1812: Borzești, Cucuruzeni, Fântâna Doamnei, Ghițici, Hîrtop, Ignăței, Mana, Popăuți, Kișca, Recea, toate în ținutul Orhei; Cosăuți, Galița, Poiana, Rezina, pe malul Nistrului; Verejeni, în ținutul Soroca; Cărătura, în ținutul Hotin. Toate erau ctitorite de călugări sau călugărițe.
Concluzie
Rezultă că mănăstirile și schiturile de dincolo de Prut erau ctitorite de domni (Căpriana și Ismail), de boieri (Hîncu, Hârbovăț, Țigănești, Tabăra), de călugări (Dobrușa, Saharna, Condrița, Japca, Suruceni), de călugărițe (Coșilauca), de preoți de mir (Răciula, Hirova, Vărzărești), de răzeși sau târgoveți (Rugi, Curchi, Călărășeauca, Frumoasa, Coșilauca). Trebuie reținut în chip deosebit faptul că toți ctitorii acestor așezăminte monahale, indiferent de starea lor socială, erau români. Toate aveau o situație materială corespunzătoare, fiind înzestrate de ctitori cu moșii (mai ales în cazul celor boierești) sau cu alte mijloace de trai pentru călugări. Câteva au fost închinate Locurilor Sfinte, Mitropoliei din Iași sau Episcopiei Hușilor.
Este greu să ne facem o imagine asupra lucrării culturale pe care au desfășurat-o aceste mănăstiri și schituri. Fără îndoială că fiecare dintre ele avea manuscrise și cărți liturgice necesare slujbelor și cărți de învățătură pentru obștea monahală; unele manuscrise vor fi fost copiate chiar de călugări din obștea mănăstirii respective. Numeroasele războaie și năvăliri de oști rusești au dus, însă, la pierderi de manuscrise și de tipărituri, dar mai cu seamă a unor documente, pe baza cărora s-ar fi putut reconstitui trecutul acestor așezări monahale. În orice caz, ele au avut un însemnat rol spiritual-moral și național în rândul credincioșilor.
Biserici
Introducere
În afară de mănăstiri și schituri, în teritoriul situat între Prut și Nistru mai existau în 1812 - 775 de biserici parohiale, din care abia 40 erau din piatră sau cărămidă, restul fiind din lemn și acoperite cu șindrilă, stuf sau paie.
Secolul XVIII
Consemnăm doar câteva biserici mai deosebite. De pildă, în Chișinău au fost ctitorite bisericile: domnească, existentă din secolul XVII, refăcută de serdarul Anastasie Lupu în 1741 și din nou în 1806 de frații Ioan și Teodor Măcărescu, Sfinții Împărați, ctitorită în 1777 de spătarul Constantin Rășcanu, Nașterea Maicii Domnului, refăcută în 1812 de serdarul Vasile Măzărachi (de la care i-a rămas numele), Sfântul Ilie, reclădită de enoriași și de ardeleanul Toader Sabău, pe care l-am mai pomenit, Buna Vestire, reclădită de căpitanul Gavriil Terente și de unii credincioși. Șirul lor continuă cu bisericile: Sfântul Nicolae din Orhei, ctitorită în 1793 de Gheorghe Erhan șetrarul, Andrei Grosu și alții (în același secol a fost refăcută și biserica Sfântul Dumitru, ctitoria lui Vasile Lupu), Adormirea din Soroca, ctitorită de protopopul Toader Stamate în 1770, Sfântul Nicolae din Bălți, reclădită în 1795-1804 de Alexandru Gh. Panaioti, Cuvioasa Paraschiva din Leova (reclădită la începutul secolului XIX) și altele.
Toate erau deci ctitorite de mici boieri, preoți sau de credincioși români. În teritoriile aparținătoare „raialei Tighina” - deci din Mitropolia Proilaviei - consemnăm biserica Adormirea din Tighina (pe locul căreia s-a ridicat o biserică nouă în 1825). A fost menționată mai sus biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Căușani, ctitoria mitropolitului Daniil al Proilavului, din anii 1763-1766. Este pe jumătate îngropată în pământ, așa cum cereau autoritățile turcești, pentru a nu întrece în înălțime clădirile publice. Păstrează până azi frumoase fresce de factură post-brâncovenească, lucrate de meșterii Stanciu, Voicu și Radu.
Secolul XIX
În 1812, în Moldova de răsărit existau 734 de biserici de lemn. Deși s-au înălțat noi biserici de lemn și în cursul secolului al XIX-lea, totuși în 1918 numărul lor era mai redus. Cele mai multe erau acum în județul Hotin, urmat de județele Soroca, Orhei, Lăpușna; mai puține în Tighina și doar câte una sau două în Cetatea Albă și Ismail, deci în teritoriile fostei raiale a Benderului.
Viața bisericească
La fiecare biserică slujeau câte doi sau mai mulți preoți, cu puțină învățătură și cu o situație materială precară, obligați să muncească în gospodăria lor ca orice credincios-țăran. Erau hirotoniți de mitropoliții de la Iași, episcopii de Huși, de cei de la Brăila (Mitropolia Proilaviei) sau - cu delegația acestora - de unii din numeroșii arhierei care veneau în țările noastre după ajutoare materiale. Se apreciază că în 1812 existau în parohiile dintre Prut și Nistru 10 sau 12 protopopi care beneficiau de o seamă de drepturi: „deșugubine” de la cei care se făceau vinovați de fapte imorale, taxele la care aveau dreptul pentru recomandări la hirotonie sau pentru dispense de căsătorii.
Toți au avut un rol însemnat în viața satelor românești - mai ales cei din cuprinsul Mitropoliei Proilaviei - ținând trează credința în Dumnezeu și conștiința de neam.
Basarabia între 1812 și 1917
Una dintre cele mai reușite caracterizări ale regimului țarist în Basarabia a făcut-o Ion Pelivan la împlinirea a 20 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, când spunea:
- O sută de ani de robie țaristă a fost pentru neamul românesc din Basarabia o noapte neagră, fără sfârșit, o suferință fără întrerupere, un adevărat coșmar. (Datorită măsurilor de rusificare, Basarabia) rămăsese fără limbă, fără școală, fără carte, fără gazetă moldovenească, fără intelectuali băștinași și fără conducători firești..., o simplă temniță muscălească, pentru care lumina era îngăduită numai prin ferestruica străjuită dinspre răsărit.
Cea mai tristă acțiune pe care s-au străduit s-o realizeze noii stăpâni a fost deznaționalizarea. Pentru realizarea acestui scop s-au folosit toate mijloacele: administrația, școala, Biserica. Dacă scopul urmărit nu s-a înfăptuit decât parțial, meritul cel mare revine poporului de rând, maselor mari de țărani, care au știut să-și apere cel mai scump tezaur, limba, și prin limbă, însuși neamul.
În timpul ocupației rusești din anii 1812-1917, viața bisericească din Basarabia românească s-a desfășurat în condiții cu totul diferite față de celelalte țări românești. În noua Arhiepiscopie a Chișinăului, dependentă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Petersburg, s-au creat o serie de instituții noi, care nu aveau nimic comun cu tradițiile și mentalitatea românilor de aici. A început o acțiune sistematică de rusificare mai ales a clerului, a altor intelectuali, dar și a credincioșilor de rând, prin școală, administrație și Biserică.
Dintre aspectele pozitive, trebuie notată în primul rând starea materială de excepție de care dispunea eparhia, cu toate instituțiile ei — centrul eparhial, mănăstirile, parohiile —, încât clerul și-a putut desfășura misiunea în bune condițiuni. În chip deosebit trebuie subliniată activitatea misionară și caritativă desfășurată de slujitorii Bisericii.
În pofida măsurilor restrictive luate de autoritățile de stat și bisericești, românii basarabeni au menținut și unele legături cu ierarhii și preoții din Moldova liberă, apoi din vechea Românie. Prin aceste legături, ca și prin preoții de mir și prin călugării din cele peste 20 de mănăstiri basarabene, prin credincioșii-țărani s-au menținut limba, tradițiile și cultura românească.
Acestor „apostoli” anonimi ai conștiinței de neam și de simțire românească li se datora și actul unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918.
Surse
- Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a neamului românesc, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993. ISBN 973-96208-3-3.
