Muzica bisericească românească

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
AutocefaliaPatriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Sec. XX — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologiceEparhii dispărute
Formarea primelor state
ArdealȚara RomâneascăMoldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
Basarabia românilorBasarabia răpită
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă

Între Bisericile care au adoptat cultul şi muzica bizantină se găseşte şi Biserica Ortodoxă Română, unde creştinismul a pătruns încă din primele secole după Hristos.

Importanţa muzicii bisericeşti din România

Românii atât ca popor cât şi ca Biserică sunt cei mai vechi în aceste ţinuturi răsăritene ale Europei. Faptul acesta, ca şi situarea geografică în imediata apropiere a Bizanţului, precum şi multiplele legături economice, culturale şi religioase cu Bizanţul au făcut ca muzica bizantină nu numai să fie preluată în Biserica străromânilor şi apoi a românilor, ci şi să înregistreze un curs şi o dezvoltare proprii.

Ceea ce face ca astăzi să se vorbească de muzica bisericească românească şi să se arate un interes pentru cercetarea şi cunoaşterea ei cât mai depline este, în primul rând, vechimea ei, care în pofida forţelor distructive la care a fost supusă, a reuşit să reziste veacuri la rând, păstrându-şi nealterată esenţa şi robusteţea.

Un alt aspect foarte important al muzicii bizantine româneşti îl constituie existenţa unui număr impresionant de mare de manuscrise muzicale bizantine păstrate până în zilele noastre.

În străinătate există un fond de manuscrise muzicale bizantine scrise în ţara noastră, fie donate, fie înstrăinate, cum sunt cele de la Mănăstirea Mahera din Cipru, mănăstirile din Ianina din Grecia, la Moscova şi Leningrad, la Leipzig, Mănăstirea Leimokos din insula Lesbos, Viena, Sofia şi Manchester, la Copenhaga, la Muntele Athos.

Caracterul unitar

O caracteristică aparte a muzicii bizantine de pe pământul ţării noastre este unitatea ei. Ca şi muzica populară, muzica bizantină a avut un caracter unitar la toţi românii, chiar şi la cei uniţi cu Roma, desigur cu unele diferenţieri stilistice datorate, în bună parte, influenţei creaţiei populare şi mai ales oralităţii, ca în Banat, Transilvania şi Bucovina.

Alături de cântecul popular, cântarea bisericească a constituit al doilea izvor al fenomenului sonor muzical pe pământul românesc şi o pârghie de nădejde în apărarea conştiinţei etnice. Şi, ceea ce este şi mai important, e faptul că el a rămas fidel acestui filon muzical până astăzi.

Origini

Încă din cele mai îndepărtate secole muzica a ocupat un loc important în structura spirituală a poporului român. Această artă minunată a sunetelor, odată cu trecerea timpului, a căpătat și o funcție informativ-istorică, oferind adesea argumente dintre cele mai importante pentru cercetarea și cunoașterea trecutului de artă și cultură al poporului nostru, stând mărturie vie în favoarea existenței pe meleagurile noastre, a unei culturi străvechi, unitare și în continuă dezvoltare. Cu ajutorul lor, ca și cu acela al datinilor, poveștilor, muzicii și poeziei populare, care constituie cum spunea Alecu Russo, adevărate arhive populare, se poate reconstitui trecutul îndepărtat, mai puțin cunoscut.

Astfel, despre o muzică bisericească la noi se poate vorbi din momentul pătrunderii învățăturii creștine — respectiv a cultului creștin — în teritoriile locuite de strămoșii noștri. Cuvântul cântec (din latinescul canticum) folosit pentru cântările vocale, atât și bisericești, constituie o dovadă asupra vechimii muzicii bisericești români. Același lucru îl dovedesc și colindele — din latinescul calandae = prima zi a lunii la romani — existente tot din perioada daco-romană, ca obiceiuri la diferite sărbători, care fac parte — sub raport muzical — din aceeași familie a cântărilor bisericești. Din moment ce existau lăcașuri de închinare și sărbători, trebuia să existe și un cult public, din care nu puteau lipsi cântările de psalmi și imne.

În „Scrisoarea Bisericii din Gothia către cea din Capadocia” se spune că Sfântul Sava cânta psalmi în biserică. Melodiile erau desigur cele întrebuințate de primii propovăduitori ai învățăturii creștine, veniți din mediul roman sud-dunărean, care au suferit influența melosului daco-getic. Presupunem că la început se cânta în latinește, apoi — cu formarea limbii române — în românește. În bisericile fostei provincii Sciția Mică se va fi cântat în latinește, dar și în grecește. Tot din această perioadă antică ne-a rămas, de la episcopul Niceta de Remesiana (sec. IV-V), un imn „Te Deum laudamus”, care reprezintă un model de muzica ce a circulat la populația străromână. Tot o mărturie a prezenței muzicii bizantine în perioada de început este și Condacul Nașterii Domnului, creație a Sf. Roman Melodul (sec. VI), care a circulat într-o formă simplă și a cărui construcție modală este în Ehul 3 bizantin.

Adoptând limba slavă în cult, incepând cu secolul X, s-a adoptat și muzica bisericească folosită de slavii sud-dunăreni, care, în fond era muzică folosită în Bizanț, transpusă în slavonește. Presupunem că paralel s-a continuat să se cânte și în românește, mai ales în bisericile sătești, dată fiind greutatea procurării manuscriselor liturgice-muzicale în slavonește.

Evul Mediu

Odată cu întemeierea celor două state românești extracarpatice și organizarea canonică a Bisericilor, în contextul general dezvoltare culturală de atunci, a cunoscut un progres remarcabil și muzica bisericească de factură bizantină. Așa se explică faptul că secole de-a rândul manuscrisele psaltice de la noi erau redate în grecește și slavonește. Învățarea sistematică a muzicii bisericești se făcea în mănăstiri și schituri, acolo unde se copiau și manuscrisele liturgice. Un prim rezultat al acestei dezvoltări îl constituie „Pripealele” lui Filotei monahul. Se vor fi copiat desigur și manuscrise muzicale, dar n-au ajuns până la noi.

Secolele XV-XVI

În țările române, mai ales în Moldova și Țara Românească, au existat, în acest secol, permanente preocupări de muzică bisericească bizantină-psaltică. Astfel, la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor, a activat la Putna călugărul Eustatie «ritor, protopsalt și domesticos» (prin termenul din urmă putem înțelege un dirijor al corului mănăstirii), om cu o aleasă cultură pentru timpul său. De la el au rămas mai multe lucrări muzicale (compoziții) într-un manuscris aflat azi în Biblioteca Lenin din Moscova. Dintr-o însemnare, cu data de 11 iunie 1511, aflăm că Eustatie „a scris această carte de cântări din creația sa”. Între compozițiile psaltice proprii se numără și o cântare (cratima) închinată Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. În același manuscris se găsesc și compozițiile altora: Agathon, Agalian, Antin etc. Manuscrisul este o foaie de tranziție (între cetimetrul modal și cel neobizantin), cu textul în slavonește și greacă.

În 1545, un alt protopsalt de la Putna, ieromonahul Antonie, probabil urmașul lui Eustatie, a alcătuit un nou manuscris muzical (aflat în Biblioteca Universității din Iași), în care sunt incluse și compoziții ale lui Eustatie și ale altor cântăreți de la Putna. Notația este bizantină, iar textul grecesc și slavon. Au fost atribuite secolului al XVI-lea și alte două manuscrise psaltice slavo-grecești aflate în Biblioteca Academiei Române (Ms. 283 și 284). Alte două se găsesc la mănăstirile Putna și Dragomirna. Se apreciază că toate au fost scrise la Putna. Ele cuprind și compoziții ale altor autori, dintre care se crede că erau putneni: Antim, Longhin, Dositei, Theodul, Ioasaf, Dometian Vlahul (probabil un român din sudul Dunării) și alții. Manuscrisele putnene conțin cântări de la Vecernie (Fericit bărbatul, Prochimene), Utrenie (Polielee, Slavă), de la Laudele praznicelor împărătești și ale sfinților mari, de la cele trei Liturghii (Aliluia, Sfinte Dumnezeule, Heruvice, Axioane, Chinonice) etc.

Aceste manuscrise, ca și numele cântăreților, dovedesc că la mănăstirea Putna a existat o adevărată școală de muzică bisericească psaltică. După părerea unor cercetători, ea s-a impus și în afara hotarelor țării, influențând și muzica bisericească rusă. Printre dascălii școlii trebuie numărați cei doi protopsalți, Eustatie și Antonie. În sprijinul acestei păreri se invocă și o scrisoare a lui Alexandru Lăpușneanu, din 6 iulie 1558, trimisă comunității ortodoxe din Lvov, prin care-i invită să trimită „patru cântăreți tineri și buni și noi îi vom învăța cântarea greacă și sârbească” (slavonă, n.n.). Se arată, tot acolo, că au fost trimiși la învățătură și tineri din Przemysl. Probabil era vorba de tineri români, căci în ambele orașe locuiau pe atunci mulți români. Școala de psaltichie a lui Lăpușneanu a funcționat, după unii, la Suceava. Pr. Mircea Păcurariu crede că este vorba de Școala de la Putna a lui Eustatie și Antonie.

Mitropolitul Teofan I trimitea la Zografu în Sfântul Munte pe protopsaltul (și „domesticos”) Varlaam (fără să-i cunoaștem mănăstirea de metanie) să copieze un Liturghier, a terminat copierea la 24 februarie 1532.

Muzica psaltică se cultiva și la școala de pe lângă biserica Sfântului Nicolae din Scheii Brașovului, înființată încă la sfârșitul secolului al XV-lea. Un dascăl cu numele Oprea preciza că era și psalt „de meșteșug” al acelei biserici. Această constatare duce la a afirma că pe atunci muzica bisericească de factură bizantină era comună tuturor celor trei țări românești, lucru dovedit, de altfel, și de circulația manuscriselor psaltice în toate ținuturile locuite de români.

Secolul XVII

Odată cu introducerea limbii române în slujba bisericească, era firesc să se traducă și cântările bisericești. Se cunosc zeci de manuscrise psaltice grecești din secolul al XVII-lea. Sunt cunoscuți psalți de prestigiu, în a doua jumătate a secolului, ca Iovașcu Vlahul „protopsaltul Curții Ungrovlahiei”, Damian de la Vatoped, supranumit „dascălul și protopsaltul Moldovlahiei”, Cosma Macedoneanul și alții.

Dar, după părerea muzicologilor, în acest secol s-au folosit și manuscrise psaltice românești. În timpul lui Constantin Brâncoveanu, epocă de mare înflorire culturală și artistică, apare la București o adevărată școală muzicală cu o existență de aproape un secol. Dintr-o însemnare pe o Alexandrie în manuscris, din 1704, se poate afla că un Bucur grămăticul din Sâmbăta de Sus, din Țara Făgărașului, învățase cântările bisericești în București, la dascălul Coman, la care învățau și alți 50 de tineri. Mai târziu, la școala de la Colțea, apare între dascăli și un Dima cântărețul.

La 24 decembrie 1713, ieromonahul Filotei „sin (fiul) Agăi Jipăi”, psalt la Mitropolia din București, termină de scris o Psaltichie rumânească, primul manuscris muzical cunoscut cu textul în limba română. În prefață, arată că a tălmăcit „pre a noastră de țară și de obște limbă”, la îndemnul mitropolitului Antim Ivireanul (518 pagini, cu 977 cântări cu note muzicale, 226 numai cu text).

La majoritatea cântărilor, Filotei a păstrat întocmai linia melodică cu care circula versiunea grecească a textului, altele au fost ușor adaptate la prozodia și topica limbii române, iar altele prescurtate. În sfârșit, a notat și o veche creație autohtonă, Canonul Floriilor, și una cu conținut laic, Rugăciunea lui Filotei pentru Constantin Brâncoveanu.

Epoca fanariotă

Nume cunoscute

Acțiunea de cultivare și de românizare a muzicii psaltice a continuat în tot cursul secolului al XVIII-lea. Amintim, între alții, pe Șărban, fost câteva decenii psalt, apoi protopsalt la biserica Curții domnești din București. Altul era Ioan, fiul lui Radu Duma din Brașov, de la care a rămas a doua Psaltichie românească cunoscută, scrisă la București, în 1751, probabil când era acolo la învățătură. În mare, era o copie a Psaltichiei lui Filotei, la care a adăugat alte bucăți. În 1788 cunoscutul călugăr cronicar Naum Râmniceanu copia o Psaltichie sau meșteșugul cântărilor bisericești pe glasuri.

În același secol sunt pomeniți și alți psalți renumiți, cum au fost Constantin, psalt la Episcopia Râmnicului, ieromonahul Arsenie Cozianul, Catist, protopsaltul Mitropoliei din București, Ioan psaltul, de la care au rămas o serie de manuscrise muzicale în românește și alții.

Școli de muzică

Articol principal: Școlile bisericești românești.

În 1776, Alexandru Ipsilanti, în cadrul acțiunii sale de reorganizare a învățământului în Tara Românească, a înființat cursuri speciale pentru pregătirea cântăreților bisericești („școală de muzichie”) la București, dar n-au dat rezultatul așteptat (a fost desființată în 1795).

La școala de la mănăstirea Antim, înființată în 1797, desigur se făcea și muzică psaltică. În Moldova, se învăța la școala duhovnicească de la Putna, înființată de Vartolomei Măzăreanu. Un Iosif monahul protopsaltul a creat o adevărată „scoală muzicală” la mănăstirea Neamț, continuată de Visarion monahul, până la mijocul secolului al XIX-ea. La Brașov, pe lângă biserica Sfântul Nicolae din Șchei, se cunosc mai mulți dascăli de psaltichie din familia Duma.

Transilvania

După aprecierea muzicologilor, până pe la începutul secolului al XVII-lea s-a folosit și în Transilvania și Banat tot muzica psaltică bizantină[1].

Această unitate muzicală-artistică este explicabilă, dacă ne gândim la unitatea limbii și a credinței românilor, ca și la legăturile atât de frecvente care au existat între românii de pretutindeni în tot decursul istoriei. Trecerea Transilvaniei și a Banatului în stăpânirea Habsburgilor, ca și dezbinarea bisericească din 1701 cu împiedicarea circulației cărților și manuscriselor, inclusiv a celor muzicale, cu distrugerea mănăstirilor în care se cultiva muzica tradițională - au zdruncinat această unitate.

S-a vorbit mereu de o influență a muzicii sârbești asupra celei din Transilvania și Banat. Cercetarea manuscriselor muzicale scrise la începutul secolului al XVIII-lea a dus la concluzia că atât la români cât și la sârbi s-a practicat aceeași muzică bisericească de origine bizantină. Acest lucru a dus la o altă constatare, și anume că asemănările dintre muzica bisericească sârbească cu a românilor din Transilvania, și mai ales din Banat, Crișana, nu se explică prin influența primei, ci prin păstrarea în teritoriile intracarpatice a muzicii bizantine postmedievale, cu unele modificări, inerente circulației orale și influenței cântecului popular local.

Secolul XIX

Noua sistemă

În anul 1814, trei cunoscuți psalți greci, Hrisau: mitropolitul Brusei, Grigorie Lampadarie și Hurmuz Hartofilox, au făcut o „reformă” a muzicii psaltice, prin înlăturarea tuturor elementelor străine adăugate în cursul veacurilor și prin simplificarea notației.

La 6 iunie 1817 este atestată documentar înființarea școlii de muzică bisericească în „sistemă nouă” la biserica Sfântul Nicolae Șelari din București, profesor fiind numit Petru Manuil Efesiu († 1840), care „însuși se desăvârșise în școala nou înființată la Constantinopol”.

Marii protopsalți români formați în această școală, apoi ei înșiși instruind pe alții (la scurt timp Macarie Ieromonahul (1775-1836) era numit „epistatul” celor patru scoli de psalitichie din București), s-au adaptat, fără șovăieli și cu toată convingerea, acestui nou sistem muzical plămădit în capitala strălucitorului Bizanț de altădată, sistem care, datorită reducerii numărului de semne muzicale, fixării felurilor de tonuri, ca și a tempourilor sau tacturilor (irmologic, stihiraric și papadic) etc., aducea ceva nou în evoluția firească a acestei arte.

Acești oameni, animați de dorința lor fierbinte de a cânta „pre limba patriei” și cu ei tot românul, au reușit să impună de la început acestui mod de cântare o notă specific românească, creând astfel o muzică nouă păstrată cu sfințenie și astăzi în Biserica noastră.

În Muntenia se impun cu pregnanță marii protopsalți ca: Macarie Ieromonahul, care tipărește la Viena, în 1823, primele cărți de muzică bisericească în limba română: Teoreticonul, Anastasimatariul și Irmologhionul. Prima era și prima carte de teorie a muzicii bisericești.

Anton Pann

Anton Pann (1797-1854), cunoscut mai ales prin scrierile și culegerile sale populare, a fost și un neobosit promotor al muzicii bisericești, cântăreț de strană la mai multe biserici din București și la biserica Sf. Nicolae din Brașov, dascăl la „școala de muzică” din Râmnicu Vîlcea și la Seminarul din București.

A tipărit toate cărțile de cântări bisericești necesare stranei: Bozul teoretic și practic al muzicii bisericești sau gramatica melodică (1845), Heruvico-chinonicar (2 vol.), Prescurtare din Bazul teoretic al muzicii bisericești și din Anastasimatar, Rinduiala Sf. Liturghii, Paresimier (toate în 1847), Privigherul (1848), Tipicul bisericesc (1851), Noul Anastasimatar (1854) ș.a. Multe din aceste lucrări sunt compuse de el, altele publicate sau redactate după diferiți psalți cu renume.

Anton Pann rămâne astfel un deschizător de drumuri în ogorul muzicii bisericești tradiționale, pe care a știut să o îmbine cu cântecul românesc popular, un cântăreț neîntrecut, ale cărui compoziții sunt folosite și azi în bisericile române.

Alți cântăreți munteni

Ștefanache Popescu (1824-1910) a continuat munca celor doi, lăsând apoi ștafeta ilustrului său ucenic Ion Popescu-Pasărea (1871-1943), care l-a depășit chiar și pe Anton Pann prin numărul tipăriturilor muzicale. Tot aici în Muntenia au activat: Varlaam protosinghelul (1808-1894), cu ale sale inspirate axioane (Vrednică ești, Îngerul a strigat) și răspunsuri liturgice pe glasul 5; Ghelasie arhimandritul (Basarabeanul) († după 1854), creatorul frumoasei și atât de popularei Doxologii pe glasul 5; Neagu Ionescu (1837-1917) și Nicolae Severeanu (1864-1941), reprezentanții școlii buzoiene; Amfilohie Iordănescu (cca. 1870-cca. 1934), Anton Uncu (1909-1976) și mulți alții.

Moldova

În Moldova se remarcă protopsalții Dimitrie Suceveanu (1813-1898), devenit celebru prin toată activitatea sa muzicală, dar mai ales prin alcătuirea și tipărirea în românește a Idiomelosului unit cu Doxastarul, la Neamț în 1856/1857; Nectarie Frimu, devenit arhiereul Nectarie Tripoleos († după 1850); Iosif Naniescu (1818-1902), de la care ne-au rămas celebrele răspunsuri liturgice pe glasul 8, păstrate cu sfințenie și astăzi, alături de cele ale lui Anton Pann, pe glasul 5, în forma lor neschimbată – creații pur românești; Filotei Moroșanu (1876-1951), de la Mănăstirea Văratec, alcătuitorul melodiei pe glasul 8 al imnului de la Vecernie „Lumină lină”, melodie ce cunoaște astăzi cea mai largă răspândire la români; Victor Ojog (1909-1973), care a alcătuit și a tipărit Anastasimatarul Sf. Mănăstiri Neamț ș.a.

Transilvania și Banat

În Transilvania și Banat activează următorii: George Ucenescu (1830-1896), de la școala românească din Șcheii-Brașovului, „student al domnului Anton Pann”; Dimitrie Cunțan (1837-1910), Trifon Lugojan (1874-1948), Atanasie Lipovan (1874-1947) și alții, ca unii care au consemnat în scris toate cântările bisericești care circulau pe cale orală în aceste părți de țară, unde muzica bizantină se răspândise în egală măsură.

Cântarea corală

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, alături de cântarea monodică de strană, a început să pătrundă în bisericile românești și cântarea corală armonică. Dar introducerea acestei noi forme de cântare în Biserica română s-a făcut destul de greu, întâmpinând chiar și opoziția unor reprezentanți ai Bisericii. În orice caz, cultivarea cântării bisericești corale a dus la crearea unui stil autohton, propriu Bisericii române, bazat însă pe muzica psaltică, prelucrată și armonizată.

Primul cor bisericesc despre care sunt știri în secolul al XIX-lea a fost cel înființat de arhimandritul rus Visarion pe lângă biserica de la Curtea Veche din București, folosind un repertoriu alcătuit din lucrările unor compozitori ruși, traduse în românește și adaptate. Un alt cor era instruit de Anton Pann la biserica Crețulescu din București. În Moldova s-a înființat un cor la Seminarul de la Socola, apoi la catedrala mitropolitană din Iași, ambele de G. T. Burada. În Banat, primul cor bisericesc a luat ființă la Lugoj, în 1840-1841.

După unirea principatelor, s-a introdus în mod oficial cântarea corală în cultul divin, printr-un decret semnat de Alexandru I. Cuza, la 15 ianuarie 1865 (ca o reacție împotriva muzicii psaltice „grecești”). De acum înainte, încep să se organizeze numeroase alte coruri în toată țara. Din păcate, în perioada de început, noua cântare corală n-a fost prelucrată și armonizată în spirit național, ci a suferit influențele curentului germano-italian și rusesc. Astfel de influențe se resimt în prelucrările lui Alexandru Flechtenmacher, Eduard Wachmann, Ioan Cart, ale bucovinenilor Carol Miculi, Isidor Vorobchievici, Eusebiu Mandicevschi, Ciprian Porumbescu.

Cântări în spirit național

Introducere

Printre cei dintre care au prelucrat cântările bisericești în spirit național, bazate pe cântarea tradițională, se numără Alexandru Podoleanu (n. 1846). Multe din melodiile sale au devenit tradiționale și oficiale în Biserica Ortodoxă Română. Cei care au început o acțiune sistematică de transcriere, prelucrare și armonizare a cântărilor psaltice de strană în Biserica română au fost Teodor Georgescu (1824-1880), George Ionescu (1842-1922) și mai ales Gavriil Musicescu (1847-1903).

Gavriil Musicescu

Cu aprobarea specială a Sf. Sinod, G. Musicescu — ajutat de profesorii de muzică Gr. Gheorghiu și Gh. I. Dima din Iași — a început transcrierea pe note liniare a cântărilor psaltice bisericești, pe care le-a tipărit, în mai multe broșuri, între 1884-1898 — majoritatea cu sprijinul episcopului Melchisedec al Romanului (cuprinzând cântările învierii de sâmbăta seara și duminica dimineața, pe cele 8 glasuri, stihirile Evangheliilor și doxologiile pe toate glasurile, cele trei Liturghii etc.).

Musicescu a compus și un număr apreciabil de piese corale bisericești — tipărite în mai multe broșuri — influențate însă de cele rusești. Multe din compozițiile sale au rămas până azi în repertoriul corurilor române bisericești; unele erau folosite și de corurile bisericești din Rusia. Notăm și faptul că G. Musicescu a dirijat peste un sfert de veac corul catedralei mitropolitane din Iași, considerat pe atunci cel mai bun cor din țară. El a introdus pentru prima dată la noi vocile feminine într-un cor bisericesc.

Prin toate acestea, G. Musicescu rămâne în istoria muzicii noastre bisericești ca un creator, artist, interpret și dirijor neîntrecut, cu o operă muzicală impresionantă.

Perioada interbelică

Ion Popescu-Pasărea

Cântarea psaltică a fost cultivată, în perioada de care ne ocupăm, mai ales de Ion Popescu-Pasărea (1871—1943), profesor la Seminariile Nifon și Central, la Conservator și la Academia de Muzică religioasă, cântăreț de strană la mai multe biserici din București.

A publicat zeci de lucrări de muzică liniară și psaltică. Între cele din urmă amintim: Cântările Sfintei Liturghii, Prohodul Domnului, Cântările Utreniilor de duminică pe cele opt glasuri, Cântările Vecerniilor, Podobiile celor opt glasuri, Troparele învierii, Troparele și condacele sfinților și praznicelor, Cântările Penticostarului, Cântările Triodului, Catavasierul, Noul idiomelar și altele, toate în mai multe ediții.

Pe lângă creațiile proprii, multe din bucățile publicate de el aparțin marilor maeștri din secolul trecut (Macarie, A. Pann, D. Suceveanu, Șt. Popescu), pe care el le-a revăzut și prelucrat. Opera sa psaltică impresionantă a urmărit unificarea și uniformizarea tuturor cântărilor psaltice folosite în Biserica Ortodoxă Română. Notăm că I. Popescu-Pasărea a pus bazele Asociației generale a cântăreților bisericești din România, în 1915 (prin contopirea altor două societăți) și a condus revista Cultura (1911—1944), organul de publicitate al Asociației.

Alți reprezentanți

În aceeași perioadă au mai activat alți psalți de seamă ca Gheorghe Popescu-Brânești (1876—1959), Simion Niculescu, episcopul Gherontie Nicolau al Tomisului și alții. Preotul I. D. Petrescu-Visarion din București, reprezentant de seamă al renașterii muzicale bizantine în România, a scris numeroase lucrări de istoria muzicii bizantine, a participat la congrese de specialitate (de ex. Les idiomèles et le canon de l'office de Noël d'après des manuscrits grecs des XI-e, XII-e, XIII-e et XIV-e siècles, Paris, 1932).

Între reprezentanții cântării corale bisericești s-a remarcat Dimitrie G. Kiriac (1866—1928), profesor la Conservatorul din București, întemeietorul și directorul Societății corale „Carmen”, dirijorul corului bisericii Domnița Bălașa. El a inițiat un nou curent muzical în Biserica română, bazat pe melodiile cântărilor tradiționale de strană, prin Liturghia psaltică tipărită postum. A prelucrat și armonizat o serie de colinde.

Gheorghe Cucu (1882—1932), profesor la Conservator, la Seminarul Nifon și la Academia de muzică religioasă din București, a publicat numeroase compoziții, prelucrări și armonizări bisericești (Liturghia pentru cor mixt, Coruri religioase, Două sute de colinde populare și altele, în colecții separate). Cântările sale sunt și astăzi nelipsite din repertoriul tuturor formațiilor corale bisericești.

Ion D. Chireseu (1889—1980), profesor la Conservatorul din București, conducătorul Societății Carmen — la ambele în locul maestrului său D. G. Kiriac — dirijor al corului unor biserici din Capitală, mai ales al celui de la Domnița Bălașa, a prelucrat și armonizat felurite cântări corale bisericești și colinde.

Același gen a fost cultivat de Dimitrie Cuclin, Ion Croitoru, Paul Constantinescu și alții.

Transilvania

Dintre personalitățile muzicale din Transilvania menționăm, pe Timotei Popovici (1870—1950), profesor la Institutul teologic-pedagogic și la Școala normală Andrei Șaguna din Sibiu (Cântările Liturghiei, în mai multe ediții, o colecție de colinde și cântece de stea). Compozițiile sale se bazează, în mare parte, pe melosul cântărilor practicate în Transilvania și Banat. Amintim apoi pe Augustin Bena (1880—1962), profesor și director al Conservatorului din Cluj (Liturghia în Pa minor pentru cor mixt), Vasile Petrașcu, profesor la Academia teologică din Cluj, Petru Gherman, profesor la Academia teologică din Sibiu.

În Banat și Arad ne rețin atenția Trifon Lugojan, care a armonizat cântările liturgice practicate în această parte a țării având la bază tot un vechi fond psaltic și Anastasie Lipovan (1874—1947).

Academii de muzică

Este de menționat și faptul că între anii 1928—1948 a funcționat la București o Academie de muzică religioasă, care a contribuit la cunoașterea muzicii psaltice și corale, dar și la formarea unor dirijori și compozitori. La aceasta au funcționat profesori de seamă, ca Ion Popescu-Pasărea, Gh. Cucu, I. D. Petrescu-Visarion, I. Croitoru, Paul Constantinescu.

Muzica psaltică s-a cultivat apoi în Seminariile și școlile de cântăreți din vechea Românie, existente pe lângă centrele eparhiale, iar cea din Transilvania și Banat în Academiile și școlile bisericești de aici.

Reforma muzicii bisericeşti din secolul XX

Exact la jumătatea veacului al XX-lea a început o nouă reformă în muzica bisericească, nu de proporţiile celei de la începutul secolului al XIX-lea, dar importantă prin revizuirea cântărilor de strană (stilizarea şi, în unele cazuri, scurtarea melodiilor prin eliminarea unor formule prea dificile sau depăşite), prin diortosirea textelor şi prin tipărirea acestor cântări pe ambele notaţii muzicale suprapuse (psaltică-orientală şi liniară-occidentală).

Au fost tipărite până acum şase cărţi, una conţinând teoria muzicii plastice (Gramatica muzicii psaltice –studiu comparativ), iar patru cuprinzând cântările necesare strănii (Vecernierul, Utrenierul, Penticostarul, Cântările Sfintei Liturghii) şi preoţilor (Cântări la Taine şi Ierurgii), urmând să fie tipărite alte două tot atât de necesare (Triodul şi Idiomelarul). Aceste cărţi sunt destinate în primul rând instituţiilor de învăţământ ale Bisericii noastre, preoţilor, cântăreţilor şi tuturor credincioşilor care vor să cânte sau numai să studieze psaltichia prin comparaţie, confruntând ambele notaţii.

Adevărata emblemă a artei bizantine, muzica psaltică este după părerea unora, muzica care găseşte calea cea mai rapidă către sufletul celui care o ascultă sau cântă, deoarece este o muzică care exprimă o frumuseţe cerească, hristologică şi o frumuseţe a unui imperiu care nu a apus, ci care continuă să trăiască prin frumuseţea artei sale chiar şi după atât de mult timp de la prăbuşirea sa.

Note

  1. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9.
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.