Biserica Ortodoxă Română

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Patriarhia Română)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.


Biserica Ortodoxă Română
Patriarhia Română
Biserica Ortodoxă Română
Întemeietor(i) Sfântul Apostol Andrei
Autocefalie/Autonomie declarată 1865
Autocefalie/Autonomie recunoscută 1885 de Constantinopol
Primatul actual Patriarhul Daniel
Sediu Bucureşti, România
Teritoriu principal România, Republica Moldova (disputată)
Posesiuni în afară Statele Unite, Canada, Europa, Australia
Limbă liturgică limba română
Tradiție muzicală Cântarea bizantină; în Banat: Cântarea bănățeană; în unele locuri din Transilvania: Cântarea cunțană
Calendar Iulian (îndreptat)
Populație estimată 18.000.000
Site oficial BOR
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
AutocefaliaPatriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Sec. XX — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologiceEparhii dispărute
Formarea primelor state
ArdealȚara RomâneascăMoldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă

Biserica Ortodoxă Română este una dintre bisericile autocefale creștin-ortodoxe. Majoritatea românilor aparțin Bisericii Ortodoxe Române, dar ea are și credincioși dintre minoritățile etnice (romi/țigani, ucraineni etc.). Numai în România, numărul credincioșilor ortodocși este, potrivit recensământului din 2002, de 18.817.975, adică 86,8% din populația țării.1

În cadrul unei anchete sociologice desfășurate în Republica Moldova în anul 2000, 21,5% din populația totală și un sfert din populația creștină au precizat că aparțin de Mitropolia Basarabiei, aflată în jurisdicția canonică a B.O.R. (aproximativ 720.000 de enoriași).2

Printre românii din Ucraina și Occident se află încă milioane de ortodocși care își afirmă subordonarea canonică față de Biserica Ortodoxă Română [citare / referință critică necesară]. Aceasta face ca numărul total al ortodocșilor români să fie mai mare de douăzeci de milioane.

Numele ortodoxiei vine din limba greacă, de la ορθο (orthos - drept, corect) și δοξα (doxa - învățătură, cunoaștere), traducându-se deci prin „învățătura dreaptă” sau „învățătura corectă”.

Organizarea

Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă Română este rostită în limbile română, ucraineană şi sârbă (şi, sporadic, în limbile maghiară, engleză sau franceză).3


Există şase Mitropolii şi zece Arhiepiscopii în România, cu mai bine de douăsprezece mii de preoţi şi diaconi, slujitori ai altarelor din parohii, mănăstiri şi centre sociale.

În ţară există aproape patru sute de mănăstiri în care trăiesc circa 3.500 de călugări şi 5.000 de maici. Trei Mitropolii diasporane şi două Episcopii diasporane se află în afara României, fără a socoti aici şi Mitropolia Ortodoxă a Basarabiei.

La începutul anului 2005, în România funcţionau mai mult de 14.500 biserici ortodoxe. În 2004, peste 1.000 de biserici erau în construcţie sau renovare 3

Organizarea administrativă a Bisericii Ortodoxe Române

Aspecte dogmatice

În Enciclopedia Românilor (coordonator Dimitrie Gusti, vol. 1, 1938), dogma ortodoxă este sintetizată astfel:

„Cultul creştin ortodox este adorarea unui singur Dumnezeu în trei ipostaze (Sfânta Treime): Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dumnezeu S-a descoperit oamenilor mai întâi incomplet, în Vechiul Testament, prin Moise şi prin Profeţi şi apoi complet, în Noul Testament, prin însuşi Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. Unitatea fiinţei lui Dumnezeu face ca acolo unde se găseşte una dintre ipostazele Sfintei Treimi să fie întreaga Dumnezeire. Proprietăţile Dumnezeirii sunt şi ale fiecărei ipostaze în parte. Singurele caracteristici proprii ipostazelor Sfintei Treimi în parte sunt următoarele: Tatăl este nenăscut, naşte din veci pe Fiul şi purcede din veci pe Duhul Sfânt, Fiul este născut din veci de Tatăl, iar Sfântul Duh este purces din veci de Tatăl.


Dumnezeu a adus din nefiinţă la fiinţă toată lumea, pe cea văzută cât şi pe cea nevăzută (lumea îngerilor). O parte din lumea nevăzută a căzut, din pricina semeţiei. Ea a format împărăţia întunericului. Odată cu lumea începe şi timpul. Primul om, făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, nu a ascultat însă de porunca lui Dumnezeu. Prin neascultarea lui, a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. În bunătatea şi iubirea Sa faţă de neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Său, Care s-a născut din Sfântul Duh şi din Fecioara Maria, mai presus de fire, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi a sălăşluit printre oameni, învăţându‑i care este calea cea adevărată, care este adevărul şi care este viaţa. După cum prin neascultarea lui Adam lumea căzuse în păcat, se depărtase de Dumnezeu şi ca urmare porţile împărăţiei cerurilor îi fuseseră închise, prin ascultarea care a mers până la supunerea de bună voie morţii de pe Cruce, Fiul lui Dumnezeu apropie din nou lumea de Dumnezeu, deschizându‑i din nou porţile Împărăţiei cerurilor. Vestea cea bună adusă oamenilor de Iisus Hristos şi jertfa de pe cruce cu corolarul Învierii din morţi şi Înălţării la ceruri sunt stâncile de granit pe care este clădită temelia Bisericii creştine. Pentru ca oamenii sa se poată împărtăşi din mântuirea adusă de El lumii, Iisus Hristos a lăsat Bisericii Sale mijloacele sfinţitoare (Sfintele Taine), asigurând pe urmaşii Săi, Sfinţii Apostoli, ca şi pe urmaşii acestora, episcopi şi preoţi, de asistenţa şi conlucrarea permanentă a Sfântului Duh. Sfintele Taine lăsate Bisericii Sale de Mântuitorul Iisus Hristos sunt în număr de şapte. Ele îmbrăţişează toate nevoile sufleteşti ale credincioşilor creştini pe calea cea nouă trasată de El, ca şi toate nevoile Bisericii creştine pentru propagarea în lume a operei Sale mântuitoare:

  1. Prin Taina Sfântului Botez, omul este introdus în sânul comunităţii creştine, spălându-se de păcatul strămoşesc (dacă este prunc) şi de toate celelalte păcate făcute până într'acea clipă (dacă este adult);
  2. Prin Taina Ungerii cu Sfântul Mir, celui ieşit din baia Sfântului Botez i se împărtăşeşte Sfântul Duh spre întărire şi înaintare pe calea virtuţilor creştine;
  3. Prin Taina Sfintei Euharistii, credinciosul împlineşte cuvântul lui Iisus Hristos: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu... (Matei 26, 26-28) căci dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi (Ioan 6, 53).
  4. Prin Taina Pocăinţei, credinciosul care a călcat legea morală creștină cuprinsă în învăţătura evanghelică are putinţa de a se ridica iarăşi din păcat;
  5. Prin Taina Sfântului Maslu, credinciosul capătă iertarea păcatelor şi vindecare de suferinţele sufletului şi trupului;
  6. Prin Sfânta Taină a Nunţii se întemeiază familia creştină şi se pun bazele traiului după voinţa lui Dumnezeu, prin dobândirea de prunci şi perpetuarea neamului omenesc şi întrajutorarea soţilor spre mântuire şi, în fine,
  7. Prin Taina Preoţiei, sunt unşi aceia dintre credincioşi care voiesc şi sunt consideraţi capabili să devină propagatori ai operei Mântuitorului Iisus Hristos în lume şi împărtăşitori ai Sfântului Duh.

Sufletul omului este nemuritor. După moartea trupului, sufletul aşteaptă bucurându-se, dacă a făcut cele bune în viaţă şi părându-i rău, dacă a făcut cele rele, până la a doua venire a lui Iisus Hristos, când vor fi judecaţi atât cei vii cât şi cei morţi şi când fiecare îşi va primi răsplata după faptele lui: cei buni fericirea veşnică iar cei răi chinurile veşnice. După moarte nu mai este cu putinţă pocăinţa pentru cei care au respins-o cu hotărâre în viaţă. Pentru cei care însă au fost răpiţi de greutăţile vieţii şi, fără a dori să lucreze răul, nu au izbutit a vieţui deplin creştineşte, rugăciunile Bisericii mijlocesc înaintea lui Dumnezeu îmblânzirea pedepsei şi chiar ieşirea din Iad.

Izvoarele din care îşi scoate Biserica creştină ortodoxă principiile sale morale şi adevărurile sale religioase, sunt:

Biserica creştină ortodoxă este legată de acestea şi îşi face o adevărată onoare din lupta pe care o duce pentru păstrarea lor fără schimbare. Ele sunt norma credinţei celei drepte, de aceea Biserica creştină ortodoxă, legată exclusiv de această normă, îşi merită pe bună dreptate numele ce-l poartă.”

Istorie

Articol principal: Istoria Bisericii Ortodoxe Române (cronologie).

Autonomia și autocefalia Bisericii

Ieromonah ortodox român

Independența mitropoliilor înainte de autocefalie

Introducere

Conform Pr. Prof. Mircea Păcurariu, pentru a înțelege mai bine întreaga evoluție istorică a vieții bisericești în cele două țări românești extracarpatice, trebuie reținut că, deși „autocefalia” Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută oficial de Patriarhia Ecumenică abia în 1885, totuși, încă de la începutul organizării politice a Țării Românești și a Moldovei, dar mai ales de după căderea Constantinopolului în 1453, Bisericile din aceste două țări - organizate pe principiul etnic-teritorial — s-au afirmat cu o independență egală autocefaliei, neîngăduind niciun amestec jurisdicțional al vreunei ierarhii bisericești din afară.

Situația în Moldova

Refuzul Moldovei de a primi un mitropolit grec impus de Patriarhia de Constantinopol nu era decât un semn vădit al dorinței domnitorului țării de-a avea o Biserică „independentă” sau „autocefală”.

Autocefalia Bisericii moldovene este limpede exprimată în „Pravila cea Mare sau Îndreptarea Legii” din 1652, în care se arăta că întâistătătorul ei „nice Ohrideanului nu se pleacă, nici Țarigrădeanului” (adică patriarhilor de Ohrida și Constantinopol).

Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei” menționa că mitropolitul țării „nu este supus vreunuia dintre patriarhi”, iar într-o scriere din 1723 autocefalia Bisericii moldovene era exprimată prin cuvintele: „nu este plecată nici unui patriarh”, sau „nu se pleacă nici Ohridului, nici Constantinopolei”.

Situația în Țara Românească

De aceeași situație se bucura și Mitropolia Ungrovlahiei. Este semnificativă, în acest sens, hotărârea luată de Leon Tomșa și divanul domnesc în 1631, când s-a statornicit: „să nu fie volnic patriarhul (ecumenic, n.n.) a trimite aicea în țară nici vlădică, nici episcop, nici egumeni, ci pe cine va alege țara și sfatul vlădică sau piscup, acela să fie. Numai să trimită la patriarhul să dea blagoslovenie, cum au fost de veac”.

Puterea învățătorească

Astfel, în privința exercitării puterii învățătorești, Bisericile românești au păstrat în permanență unitatea dogmatică, canonică și de cult cu celelalte Biserici ortodoxe surori, dar, în același timp, ele au alcătuit cărți de cuprins doctrinar (catehisme, mărturisiri de credință, scrieri dogmatice-polemice) pentru credincioșii români, dar și pentru cei de alte neamuri (greci, slavi sud-dunăreni, arabi) căzuți sub dominație otomană; au vegheat la păstrarea Ortodoxiei în Transilvania în fața acțiunilor prozelitiste catolice, calvine și unite; au angajat discuții și colaborări cu alte Biserici creștine (ca în cazul Sinodului de la Iași din 1642), fără a li se impune hotărârile dogmatice ale vreunei alte Biserici; și-au organizat propriul lor învățământ teologic.

Puterea sfințitoare

În privința exercitării puterii sacramentale (sfințitoare), Bisericile românești au canonizat singure sfinți (Ioan cel Nou de la Suceava, Nicodim de la Tismana, Nifon al II-lea al Constantinopolului); au instituit sărbători pentru aceștia sau pentru sfinții ale căror moaște au fost aduse pe pământ românesc (Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfânta Filofteia, Cuvioasa Parascheva de la Iași, Sfântul Dimitrie Basarabov); au introdus singure limba națională în cult, au apreciat singure validitatea tainelor săvârșite de catolici sau de protestanți; au introdus elemente specifice, locale, în arhitectură, pictură și muzică bisericească, toate fără vreo aprobare prealabilă din partea vreunei alte Biserici.

Puterea de conducere

Cu privire la exercitarea puterii jurisdicționale sau de conducere, Bisericile din Țara Românească și Moldova au fost cârmuite de mitropoliți și episcopi din propriul lor neam (excepții au fost numai în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și în secolul al XVIII-lea, când au păstorit și ierarhi greci, dar numai în Țara Românească).

Alegerea ierarhilor se făcea în țară, de către o adunare („sobor”), formată din mari dregători și egumenii mănăstrilor mai însemnate. Mitropolitul era ales dintre episcopii sufragani, foarte rar dintre egumeni, dacă se bucurau de o reputație deosebită. Episcopii erau aleși de regulă, dintr-o listă de trei persoane, sau transferați de la un scaun la altul, mai ales în Moldova (de la Huși la Rădăuți, la Roman și apoi la Iași).

Alegerea tuturor era întărită de domnul țării, care făcea așa numita „învestitură” a noului ales prin înmânarea cârjei, semnul văzut al puterii de conducere. În cazul mitropoliților, alegerea era anunțată de domn Patriarhiei ecumenice — lucru pe care-l făceau și alte Biserici autocefale - care trimitea așa numitul εχδοσις — act de recunoaștere.

Hirotonia se făcea în țară, de cel puțin alți trei arhierei (uneori erau a invitați la hirotonie și arhierei străini, dacă se aflau în țară). Acest drept al alegerii, învestirii și hirotonirii în țară a fost socotit întotdeauna ca elementul principal sau caracteristic al autocefaliei. În acestă situație, mitropoliții celor două țări — și cu atât mai puțin episcopii — nu făceau parte din Sinodul patriarhal din Constantinopol.

În schimb, mitropoliții munteni și moldoveni aveau datoria să pomenească patriarhul ecumenic la slujbe și să primească Sfântul Mir de la Constantinopol, nefiind în țară un număr de 12 ierarhi pentru sfințirea lui. Totuși, se cunosc cazuri când Mirul a fost sfințit în țară, dacă se găseau aici ierarhi străini în număr corespunzător, care erau invitați la sfințire alături de ierarhii români.

Perioada fanariotă în Moldova

În perioada fanariotă în Moldova, Biserica a fost singura instituție în care n-a putut pătrunde elementul grecesc. Spre deosebire de Mitropolia Ungrovlahiei, unde au păstorit șase vlădici greci și șase români, din cei nouă mitropoliți care au păstorit la Iași, numai unul a fost grec, impus, în împrejurări excepționale, de domnul fanariot de atunci. Iar la cele trei eparhii sufragane, de la Roman, Rădăuți și Huși, se înregistrează un singur episcop grec, la Roman, doar pentru câteva luni, de asemenea impus de domnul fanariot de atunci, peste voia țării.

În astfel de împrejurări favorabile pentru Biserica Moldovei, s-a menținut și relativa independență sau autocefalie față de Patriarhia Ecumenică. Mitropolitul Moldovei înștiința pe patriarh de alegerea sa, dar fără să-i ceară gramata de întărire, nu-i trimitea nicio sumă de bani, nu-l înștiința de cele ce făcea în Biserica sa, ci îl pomenea numai la slujbe și îi cerea Sfântul Mir. Alegerea ierarhilor se făcea de către divanul domnesc la care luau parte și egumenii mănăstirilor mari, iar la urmă, sinodul ierarhilor îi făcea ipopsifierea, adică îl mai alegea o dată, de formă.

Toți cei patru vlădici ai țării făceau parte din divanul domnesc, mitropolitul fiind președinte de drept, în absența domnitorului. Și-au păstrat și în această perioadă diferite atribuții în treburile politice, judecătorești, economice și școlare, pe care le-au avut și în secolele anterioare.

Concluzie

Bisericile românești și-au stabilit singure legile sau rânduielile de conducere și de organizare, fără ca acestea să fie aprobate de vreo Biserică din afară. Au păstrat singure, în tot decursul istoriei, relații cu toate Bisericile Ortodoxe surori, fără intermediul vreunei alte Biserici autocefale, și-au judecat singure ierarhii, în caz de abateri, și-au exercitat jurisdicția asupra credincioșilor din cuprinsul țării lor și chiar din diaspora (exemplu, biserica din Lvov în secolele XVI—XVII, bisericile din Europa centrală și apuseană în secolul XIX).

Rezultă că Bisericile românești s-au bucurat de o largă independență sau autocefalie față de Patriarhia ecumenică în tot decursul istoriei, deși n-a existat un act oficial de recunoaștere a ei, până în secolul al XIX-lea.

Autocefalia și ridicarea la rangul de Patriarhie

Articol principal: Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

Biserica Ortodoxă Română a luat ființă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și a Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol ți ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei, totodată arhiepiscop de București, în rangul de mitropolit-primat al României. Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autoritățile laice mitropolitului Nifon Rusailă pe 11 ianuarie 1865. Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872, Bisericile Ortodoxe din Țările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de Constantinopol, iar ierarhii ortodocși de aici se găseau sub ascultarea canonică a Patriarhului de Constantinopol, care s-a opus inițial desprinderii celor două mitropolii și fărâmițării Ortodoxiei (precedentul fusese creat în anul 1448, când un Sinodul de la Moscova și-a proclamat "autocefalia" față de Constantinopol, dând astfel naștere Bisericii Ortodoxe Ruse).

După proclamarea independenței de stat a României (9 mai 1877), au urmat tratative cu Patriarhia de Constantinopol, în vederea recunoașterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Această recunoaștere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de Patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea. Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol, aceasta este data nașterii Bisericii Ortodoxe Române. De facto, Biserica Ortodoxă Română a luat ființă, ca Biserică autocefală, odată cu constituirea Sfântului Sinod de la București în anul 1872, acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor și episcopiilor ortodoxe din părți componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părți componente (subdivizuni) ale noii structuri.

Din 1925, Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhat. În acel an, pe 4 februarie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să înființeze Patriarhia Ortodoxă Română. Mitropolitul primat (Mitropolitul Ungrovlahiei) a fost ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înființarea Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925. Pe 1 noiembrie 1925 a avut loc înscăunarea lui Miron Cristea ca prim patriarh al României (1925-1939).

Mitropoliţii primaţi ai Bisericii Ortodoxe Române

Patriarhii României

Patriarhul Teoctist (1986-2007)

Câteva trăsături unice ale Ortodoxiei româneşti

Biserica Ortodoxă Română este singura Biserică ortodoxă în care limba vorbită este de origine romanică; creștinismul românesc este considerat a fi de origine apostolică.

Datorită multor similitudini în privinţa religiei, cei ce mărturiseau credinţa creştină printre daci nu au fost martirizaţi, ci adăpostiţi de aceştia. [citare / referință critică necesară]

Documentele bizantine păstrează în legătură cu creştinismul dacic, apoi proto-românesc şi menţiunea unei forme unice de episcopie, opusă celei citadine. Este vorba despre horepiscopat sau de organizarea ab initio a „episcopilor satelor”. Această trăsătură proto-românească din perioada etnogenezei poate fi comparată doar cu aceea a episcopilor călugări din Irlanda, care erau şi vicari pentru abaţiile săteşti, însă rămâne unică în istoria creştinătăţii [citare / referință critică necesară].

Dacă în tot Occidentul creştinismul a fost primit abia târziu şi în oraşe, astfel că însuşi numele de păgân (latinescul paganus) însemna „locuitor al pagus-ului” (pagus=aşezare rurală neîntărită), pentru Dacii liberi creştinismul, încă o dată, a fost primit de la origine, şi „de jos în sus”. Ca urmare, creştinii români erau locuitori ai "satului", de la "fossatum" - sat cu întăritură (de obicei palisadă). Aceasta pentru că ei erau populaţia statornică, băştinaşă, în vreme ce migratorii locuitori ai unor trecătoare "pagusuri".

Reflecţii asupra spiritualităţii poporului român, o lucrare delicată de sinteză, la care părintele Stăniloae a ţinut, se pare, în mod deosebit, este considerată de către unii credincioşi ortodocşi drept "o culegere de gânduri strălucitoare, demne de orice crestomaţie sapiențială a culturilor pământului" [citare / referință critică necesară].

Biserica Ortodoxă Română în Republica Moldova

Mitropolia Basarabiei (BOR)

Românii din Republica Moldova – care este o parte din Basarabia istorică - au fost supuşi unei politici de rusificare, după anexarea acestei părţi a Moldovei de către Imperiul Ţarist în 1812.

La 26 ianuarie 1918, arhiepiscopul Anastasie al Chişinăului a format o comisie pentru convocarea unui Sinod Local bisericesc al Republicii Moldoveneşti, spre realizarea unei vieţi bisericeşti autonome, ca urmare a independenţei politice faţă de Imperiul Rus. În cadrul acestei comisii s-a discutat problema raportului Bisericii basarabene faţă de cea română. La 7 aprilie 1918 a fost trimisă o delegaţie la mitropolitul Pimen de la Iaşi. Acesta a explicat delegaţiei basarabene că prin independenţa politică a Basarabiei s-a restabilit legătura canonică a Episcopiei Chişinăului şi Hotinului cu Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Mitropolitul de Iaşi a arătat că problemele bisericeşti din Basarabia privesc întreaga Biserică Ortodoxă Română, fapt care a dus la retragerea lui Anastasie din scaunul arhiepiscopal al Chişinăului.

Sfântul Sinod de la Bucureşti a decis ca episcopul Huşilor, Nicodim, să conducă treburile Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului până la alegerea unui titular. Începând cu februarie 1919 arhiepiscop al Chişinăului a fost numit Gurie Grosu.

La 30 decembrie 1919, Sfântul Sinod al B.O.R., format din ierarhii provinciilor româneşti reunite, întrunit în şedinţă extraordinară, a luat hotărârea solemnă ca „după cum s-a realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti la Patria-Mamă, tot astfel să se realizeze şi unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă“.

Pe parcursul anului 1927, Adunarea Eparhială de la Chişinău]] a adresat Sfântului Sinod cererea ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie ridicată la rangul de Mitropolie, avându-l în frunte tot pe Gurie Grosu. Drept urmare arhiepiscopul Gurie Grosu a primit din partea Sfântului Sinod de la Bucureşti rangul de mitropolit al Basarabiei, decizie confirmată de autorităţile române prin Decret Regal.

Mitropolia Basarabiei a fost desfiinţată în perioada sovietică şi a fost reactivată în 1992. Autorităţile Republicii Moldova au refuzat iniţial recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Pe 26 ianuarie 1999, Mitropolia Basarabiei s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamând nesocotirea dreptului la libertate religioasă de către autorităţile Republicii Moldova. Până în 2002, Mitropolia Basarabiei şi-a continuat activitatea în condiţii de persecuţie metodică şi sistematică din partea autorităţilor statului, singura mitropolie recunoscută fiind cea a Moldovei, supusă Patriarhului Moscovei. Pe 13 decembrie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a hotărât în unanimitate că, în cazul nerecunoaşterii Mitropoliei Basarabiei, Republica Moldova încalcă articolele 9 şi 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.4 CEDO a obligat totodată Republica Moldova la plata de daune morale în valoare de 20 000 .5 Această decizie a dus la recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile Republicii Moldova.

Mitropolia a fost înregistrată oficial de guvernul Republicii Moldova la 30 iunie 2002. La 12 noiembrie 2004, guvernul Republicii Moldova a înregistrat modificările operate la statutul Mitropoliei Basarabiei, prin care orice parte componentă reactivată a Mitropoliei Basarabiei va putea revendica dreptul de „succesoare spirituală, canonică, istorică“ a structurii similare care a funcţionat până în 1944.6


Mitropolia Basarabiei numără (după propriile date) 117 parohii pe teritoriul Republicii Moldova, 3 în Ucraina, 2 în Federaţia Rusă, respectiv una în Estonia, cuprinzând în total aproape un milion de credincioşi.5 Potrivit unui sondaj INFOTAG din 2000, 23% din populaţia creştină din Republica Moldova aparţine de Mitropolia Basarabiei (aproximativ 720 000 de credincioşi).2


Teologi români ortodocşi din secolul XX

Părintele profesor Dumitru Stăniloae a trudit o viaţă întreagă la întregirea în limba română a monumentului pe care îl reprezintă Filocalia Românească.

Despre valoarea sa teologică mulţi savanţi apuseni au afirmat că depăşeşte tot ce se cunoaşte în Europa secolului al douăzecelea. [citare / referință critică necesară]

Părintele este cunoscut şi ca „teolog al dorului” [citare / referință critică necesară], iar pasajul dintr-o scriere a sa i se poate, desigur, aplica:

Se poate spune deci că ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe este unirea omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos.
Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, ţinta unirii cu El, sau a desăvârşirii noastre, nu corespunde niciodată unui capăt, de la care să nu se mai poată înainta.
Toţi părinţii răsăriteni spun, de aceea, că desăvârşirea nu are hotar.

El face precizarea semnificativă că există în contemporaneitate o confuzie între stat şi Ţară.

O figură duhovnicească cunoscută a Bisericii Ortodoxe Române a fost părintele Arsenie Boca. Acesta a fost şi pictor de icoane, dar şi un vestit duhovnic. Scrierile sale constituie astăzi una din lecturile fundamentale ale multor trăitori ortodocşi.

Părintele Ilie Cleopa a fost dispreţuit de mulţi observatori superficiali pentru lipsa sa de studii „oficiale”. Cei care citesc însă cărţile sale vor descoperi, în opinia unor credincioşi, „o cultură patristică uluitoare, o capacitate de sinteză teribilă şi o exprimare limpede” [citare / referință critică necesară], ce face înţelese pentru cei mai mulţi texte de mare dificultate. Părintele Ilie Cleopa a izbutit să aducă teologia patristică în limba română a secolului XX fără schimbare şi fără pierdere [citare / referință critică necesară].

Părintele Nicolae Steinhardt, evreu convertit la Ortodoxie în închisorile comuniste, este un alt reprezentant de frunte al teologiei româneşti a secolului XX.

Deşi cu mai puţine scrieri, părintele Paulin Lecca se impune prin efectul puternic al acestora, şi mai ales al cărţii De la moarte la viaţă, care a schimbat gândirea şi credinţa a mii şi mii de oameni [citare / referință critică necesară].

Părintele Sofian Boghiu, originar din Basarabia, a fost un mare ascet şi mărturisitor creştin. El este considerat sfânt de către foarte mulţi ortodocşi. Pictor plin de har şi duhovnic de excepţie, a lucrat lucrarea lui Dumnezeu vreme de mulţi ani. Părintele Sofian Boghiu şi părintele Adrian Făgeţeanu, duhovnicii cei mai vestiţi de la Mânăstirea Antim fiind numiţi şi „Apostolii Bucureştilor”, pentru mărturia creştină pe care au adus-o în plină epocă a comunismului ceauşist.

Părintele Ilarion Argatu a avut foarte mulţi ucenici şi admiratori în viaţă, şi încă şi mai mulţi după trecerea la cele veşnice. Cărţile sale sunt atât de apreciate şi căutate de credincioşi, încât s-au găsit - ca şi în cazul părintelui Dumitru Stăniloaie şi al altor teologi - „făcători” de scrieri care i se atribuiau în mod fals (de multe ori fiind în directă contradicţie cu teologia sa).

Un teolog şi poet creştin de excepţie a fost şi Traian Dorz, mare apărător al mişcării de reînnoire a trăirii ortodoxe, Oastea Domnului. Scrierile sale au dăruit românilor teologia unui mărturisitor şi trăitor al învăţăturii ortodoxe, ale unui apărător al puterii credinţei.

Toţi teologii români ortodocşi înfăţişaţi pe scurt mai sus au suferit direct din pricina prigoanei comuniste, fiind închişi între 5 şi 17 ani pentru credinţa lor.

Câteva figuri însemnate ale Bisericii Ortodoxe Române

Patriarhul Daniel

Eparhiile Bisericii Ortodoxe Române

Note

Bibliografie

  • Istoria Bisericii Ortodoxe Române, de Mircea Păcurariu apărută la editura Sophia, Bucureşti, 2000 (text de referinţă clasic în limba română privind istoricul Bisericii Ortodoxe Române).
  • Istoria Bisericii Româneşti, de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1908
  • The Sayings of the Desert Fathers: The Alphabetical Collection (Translated with a foreword by Benedicta Ward, SLG), Cistercian Publications, Kalamazoo, Revised edition 1984 – Patericul egiptean.
  • Mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, apărută la Editura Anastasia, Bucureşti, 1994 (părintele Rafail Noica, una din cele mai vii figuri ale spiritualităţii ortodoxe, este numit „ celălalt ” Noica deoarece este fiul lui Constantin Noica, acela care este unul dintre cei mai renumiţi filozofi român).
  • Scrisori către fiii mei duhovniceşti, de Arsenie Papacioc, apărută la Editura Mânăstirii Dervent, Constanţa, 2000.
  • Duhovnici români în dialog cu tinerii, de Arsenie Papacioc, apărută la Editura Bizantină, Bucureşti, 1997.
  • La Mănăstire te desfiinţezi de personalitate omenească în personalitate îngerească - interviu cu Arsenie Papacioc apărut în Epifania, noiembrie-decembrie 1997.
  • Besii în mănăstirile din Orient, de Dumitru Stăniloae, pag. 587-589 în «BOR» (Biserica Ortodoxă Română), vol. XCIV Nr.5-6 (1976).
  • Imnul românesc de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul („Trezindu-ne simţirea/Din suflet creştinesc,/ Să punem semnul Crucii/Pe steagul românesc!“).
  • Istoria bisericească universală, de Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Bucureşti 1992, pag. 30-35, 41-43 („au vestit Evanghelia în spaţiile daco-traco-ilire, macedonene, bessice, aromâneşti, vlahice şi scitice europene Sf. Ap. Andrei, Sf. Ap. şi Ev. Luca, Sf. Ap. Sila / Silvan, Sf. Ap. Tit, Sf. Ap. Pavel“).
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sophia, Bucureşti 2000 .

Sursă

A se vedea și

Legături externe

Întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române
Mitropoliți-Primat Nifon Rusailă | Calinic Miclescu | Iosif Gheorghian (prima dată) | Ghenadie Petrescu | Iosif Gheorghian (din nou) |
Atanasie Mironescu | Conon Arămescu-Donici | Miron Cristea
Patriarhi Miron (Cristea) | Nicodim (Munteanu) | Iustinian (Marina) | Iustin (Moisescu) | Teoctist (Arăpașu) | Daniel (Ciobotea)


Biserici Ortodoxe autocefale și autonome
Biserici autocefale
Cele patru Patriarhate vechi: Constantinopol | Alexandria | Antiohia | Ierusalim
Rusia | Serbia | România | Bulgaria | Georgia | Cipru | Grecia | Polonia | Albania | Cehia și Slovacia | OCA*
Biserici autonome
Sinai | Finlanda | Estonia* | Japonia* | China* | Ucraina*
Bisericile autocefale sau autonome desemnate cu un * nu sunt universal recunoscute în cadrul comuniunii ortodoxe.