Pictura bisericească românească

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Nicolae Grigorescu)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în România
OrtodoxiainRomania.gif
General
Biserica Ortodoxă Română
Sfântul Sinod
AutocefaliaPatriarhatul
Limba română
Specificul spiritual
Sfinți
Cronologia sfinților
Sinaxar
Sfinții Închisorilor
Ierarhi
Mucenicii dobrogeni
EvanghelicusEfremTit și Gordian
Cărturarii munteni
MacarieAntimGrigorie Dascălul
Umaniștii moldoveni
VarlaamDosofteiVeniamin Costachi
Mărturisitorii ardeleni
IorestSava BrancoviciIosif Mărturisitorul
Arhipăstorii moderni
ȘagunaMelchisedecIosif cel Milostiv
Monahism
MănăstiriȘcoliSpitale
Începuturile monahismului
Curente duhovnicești
Duhovnicii veacului XX
Stareți
Clasici — NicodimPaisieCalinic
Sec. XX — CleopaPapaciocPârvu
Preoți
Preoții din vechime
178418211848
185918771892
190719161918
Istorie
Cronologia istorică
Dobrogea antică
Mărturii arheologiceEparhii dispărute
Formarea primelor state
ArdealȚara RomâneascăMoldova
Introducerea limbii române în slujbe
Nașterea uniației în Transilvania‎
Învățământul teologicPresa bisericească
România și alte Biserici Ortodoxe
Relațiile cu:
Bisericile greceștiBisericile slave
Biserica georgianăPatriarhiile apostolice
Muntele Athos
Literatură
Primele
ScrieriScrieri în românăTipărituri
Scrieri de temelie
Învățăturile lui Neagoe Basarab (sec. XVI)
Pravila de la Govora (1640)
Mărturisirea Ortodoxă (1642)
Cazania lui Varlaam (1643)
Noul Testament de la Alba Iulia (1648)
Psaltirea în versuri (1673)
Biblia de la București (1688)
Mineiele de la Râmnic (1780)
Scrieri moderne
Literatura teologică în epoca fanariotă
Literatura teologică în sec. XIX
Artă
ArhitecturăPicturăMuzică
SculpturăBroderieArgintărie
Biserica și statul
Domniile și Biserica
Regulamentul Organic (1831–1832)
Reformele lui Cuza (1859–1866)
Legea organică (1872)
Legea clerului mirean (1893)
Legea și statutul BOR (1925)
Editaţi această casetă

Pictura bisericească românească s-a dezvoltat pe pământurile românești prin artiști autohtoni ce au știut să îmbine capacitatea lor creatoare, bazată și pe străvechea tradiţie locală, cu experiența artistică a popoarelor învecinate (bizantină și sud-slavă), ajungând la o creație nouă, cu trăsături proprii, la o artă autentic românească.

Secolul XIV

Țara Românească

Printre ruinele bisericilor de la Dinogetia — Garvăn și Niculițel s-au descoperit și câteva resturi de tencuială zugrăvită. Fragmentele de frescă găsite în biserica cetății Severinului sau la schitul Negru Vodă (com. Cetățeni în părțile Câmpulugului), sau la biserica rupestră din Corbii de Piatră, duc la presupurea că unele din bisericile ridicate în perioada de constituire a primelor formațiuni statale românești au fost împodobite cu picturi murale, lucrate în fresca (tehnica de a picta culori dizolvate în apă sau apă de var, pe tencuiala umedă).

Cel mai însemnat și mai amplu ansamblu iconografic din epoca timpurie a artei medievale românești îl constituie frescele din biserica domnească din Curtea de Argeș. După părerile mai noi, picturile de aici au fost realizate între anii 1352—1377. Stilul se încadrează — în linii mari — în cel al picturii bizantine din epoca Paleologilor, format și dezvoltat în Bizanț (1261—1453), larg răspîndit în Balcani (Athos, Macedonia, Serbia, Bulgaria), radiind până în nordul Rusiei, la Novgorod, îmbogățit cu elemente specifice fiecărei țări care-l adoptase. Ansamblul pictural de la Argeș prezinta numeroase analogii cu pictura constantinopolitană (mai ales din biserica numită azi Kahrie Djami), având însă și elemente din pictura balcanică, mai ales din cea sârbească (Lesnovo, Peci, Deciani ș.a.).

Presupunem că au fost împodobite cu picturi și alte lăcașuri de închinare din a doua jumătate a secolului al XIV-lea (bisericile din Câmpulung, Vodița, Tismana etc). Singurul ansamblu de pictură păstrat de la sfârșitul secolului este cel din pronaosul bisericii mănăstirii Cozia (c. 1390-1391).

În ce privește icoanele portative, cea mai veche din Țara Românească — și singura păstrată din secolul al XIV-lea — este icoana Sfântului Atanasie din mănăstirea Lavra de la Athos, refăcută mai târziu. Se presupune că a fost lucrată în Țara Românească și dăruită de Vladislav I mănăstirii Lavra, unde se află și azi. Până la începutul secolului al XVI-lea nu mai avem alte ansambluri picturale în Țara Românească.

Moldova

În Moldova nu s-au păstrat picturi din secolul al XIV-lea. Dar fragmentele de frescă provenite de la un vechi paraclis din Suceava, ne duc la presupunerea că se manifesta încă de pe atunci interesul pentru pictura bisericească. Se pare ca puținele urme de pictură ale bisericii din Dolheștii Mari, ctitoria familiei boierești Șendrea, datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea sau începutul celui următor și se leagă, stilistic, de cele din biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș.

Transilvania

În Transilvania, ne rețin atenția mai multe ansambluri picturale, mai ales ale bisericilor din județul Hunedoara. Astfel în vara anului 1975, s-au descoperit la Streisîngeorgiu fragmente din pictura murală executată în anii 1313-1314 - probabil de zugravul Teofil, pomenit într-o înscripție - dar peste un strat mai vechi de zugrăveală, cel din urmă fiind considerat cel mai vechi ansamblu pictural cunoscut în țara noastră.

Biserica mănăstirii Râmeț păstra, fragmentar, mai multe straturi de pictură. Cea mai veche datează de la începutul secolului al XIV-lea. Pe un al doilea strat de pictură se găsește și o inscripție, în care sunt consemnate numele meșterului Mihul de la Crișul Alb, deci un autohton al arhiepiscopului Ghelasie, precum și anul 1377. Deci Mihul este al doilea zugrav român cunoscut cu numele în secolul al XIV-lea, după Teofil de la Streisîngeorgiu.

Biserica din Sântămăria Orlea de păstrează în interior un valoros ansamblu de picturi murale. Cercetători mai noi (Vasile Drăguț) le consideră anterioare celor de la Strei și din biserica domnească de la Argeș, executate probabil în 1311, dată aflată în inscripția votivă păstrată fragmentar. Toate scenele și amănuntele iconografice (proporțiile figurilor și modelarea lor cu umbre adânci și pete de lumină, costumele și fondurile arhitectonice) sunt specifice artei bizantine din epoca Paleologilor, căreia îi aparțin și frescele din biserica domnească de la Argeș. În navă se păstrează — în panouri vaste dispuse în trei registre — mai multe scene din viața Mântuitorului, apoi scene din viața Maicii Domnului, Înălțarea Sfintei Cruci, Judecata de Apoi — cea mai veche reprezentare a acesteia în pictura românească —, Închinarea magilor, Adormirea Maicii Domnului. Cea mai frumoasă realizare din acest ansamblu pictural este Descoperirea Sfintei Cruci, pe peretele de nord. Cercetarea stilistică și iconografică a acestor fresce a dus la concluzia că ele au fost lucrate de un meșter format într-un mediu artistic de tradiție bizantină din Serbia (unele scene prezintă vădite asemănări cu cele din biserica sîrbească din Sopocani, executate în 1265).

Secolul XV

Moldova

Nu au rămas picturi din epoca lui Alexandru cel Bun, deși este de presupus că unele din ctitoriile sale au fost zugrăvite. Un document din anul 1415 pomenește pe zugravii Dobre și Nichita, care primeau două sate pentru împodobirea a două biserici: „una în Târgu de Jos (= Roman) și alta care va fi voia noastră, afară de bisericile de la Rădăuți sau o casă sau un pridvor”. Un „Ștefan zugrav” stăpânea o moară pe Miletin. Tot în timpul lui Alexandru cel Bun și sub urmașii săi imediați și-a desfășurat activitatea cunoscutul caligraf și miniaturist Gavriil fiul lui Uric din mănăstirea Neamț.

Ștefan cel Mare

În timpul lui Ștefan cel Mare toate ramurile artei, inclusiv pictura bisericească, au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Probabil a existat o școală de zugravi, căci numai așa ne putem explica bogăția temelor și a modelelor folosite, precum și unitatea de stil a picturiior. Un ansamblu pictural se păstrează în biserica din Lujeni, ctitoria boierului Vitold, pe la mijlocul secolului (c. 1453): Iisus în mormânt și ierarhi în altar, sfinți și tabloul votiv în naos, Judecata de apoi, sfinți și scene din viața Sfântului Nicolae în pronaos.

Biserica mănăstirii Voroneț, ridicată în 1488, păstrează picturile din altar și naos. În altar, rețin atenția Maica Domnului cu pruncul Iisus pe genunchi, Cina cea de Taină, Împărtășirea apostolilor cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge, Spălarea picioarelor, figuri de ierarhi. În naos ei — în trei registre — se păstrează Pantocratorul, apoi scene din viața Mântuitorului, îndeosebi cele legate de Patimi. Pe registrul de jos, pe peretele de vest, se află tabloul ctitoricesc, reprezentând pe Ștefan cel Mare, doamna Maria Voichița, o fetiță și un tânăr, probabil viitorul domn Bogdan III.

Biserica Sfântul Nicolae din Popăuți-Botoșani, zugrăvită în 1496, cuprinde scene care se remarcă prin claritatea lor, prin varietatea mijloacelor compoziționale, prin dinamica gesturilor etc. Se remarcă mai ales scenele legate de Patimi: Cina cea de Taină, Prinderea lui Iisus, Iisus înaintea iui Caiafa, Drumul spre Golgota, Iosif din Arimateia cerând trupul lui Iisus, Luarea de pe cruce, Coborârea la iad etc. Deși picturile din altarul și naosul bisericii înălțării de la mănăstirea Neamț (1497) au fost refăcute în secolul trecut, totuși ele au o importanță remarcabilă.

Ieromonahul Gavriil zugravul

În chip deosebit ne reține atenția biserica Sfântul Nicolae din Bălinești, ctitoria logofătului Ioan Tăutu, împodobită cu picturi murale de ieromonahul Gavriil, semnat pe tabloul votiv, în slavonește, primul zugrav cunoscut cu numele din epoca lui Ștefan cel Mare, autorul uneia din cele mai remarcabile realizări artistice din tot Răsăritul ortodox.

El a introdus o seamă de inovații, atât în ce privește conținutul, cât și de ordin formal. De pildă, a introdus friza în vechea pictură moldoveneasca pentru numeroasele scene din ciclul Patimilor, multe necunoscute zugravilor anteriori, iar în pronaos a introdus cele șapte sinoade ecumenice, preluate probabil din Țara Românească. A reluat unele scene din picturile anterioare moldovenești, cum este Descoperirea Sfintei Cruci. Figura logofătului Tăutu este plină de vigoare, fiind o mărturie a efortului pe care l-a depus artistul pentru a reda fizionomia sa autentică și a se desprinde de canoanele tradiționale. De notat și faptul că figurile din biserica din Bălinești sunt deosebit de vii și expresive, adevărate portrete de oameni din popor, autentic românești. La realizarea acestui ansamblu pictural, ieromonahul Gavriil a avut cel puțin doua ajutoare, ceea ce atestă existența unui atelier sau a unei școli de pictură bisericească, în care se instruiau diferiți ucenici. Specialiștii îl socotesc drept unul din cei mai mari artiști români din toate timpurile, „un clasic al picturii românești”.

Analiza picturilor din bisericile lui Ștefan cel Mare ne duce la concluzia că în timpul său exista o preocupare permanentă pentru împodobirea lăcașurilor de închinare. Unitatea stilului și a planului iconografic dovedește că zugravii lui Ștefan cel Mare nu proveneau din afara hotarelor Moldovei, veniți fiecare cu concepții și principii proprii, ci erau meșteri români, formați în același mediu artistic local, adică în aceeași „școală” moldovenească.

Tot aici este cazul să amintim cunoscutele opere miniaturistice din timpul lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, create de ieromonahul Gavriil Uric de la Neamț (Tetraevanghelul din 1429, împodobit cu miniaturi și frontispicii, azi la Oxford), cele create de ieromonahul Nicodim de la Putna (Tetraevanghelul din 1473, cu portretul policromat al lui Ștefan cel Mare) și de ceilalți caligrafi și miniaturiști de la mănăstirile Putna, Neamț, Moldovița, Bistrița sau din alte părți.

Transilvania

În biserica din Crișcior, ridicată în jurul anului 1400, se păstrează in cele mai izbutite tablouri votive din arta medievală românească, înfățișând pe jupânul Bălea, soția sa Visa și alți membri ai familiei. Se păstrează însă și alte scene: Spălarea picioarelor, Cina cea de Taină, Purtarea Crucii, Adormirea Maicii Domnului ș.a. Este interesantă prezența celor trei regi maghiari trecuți între sfinți: Ștefan, Emeric și Ladislau, probabil ca un omagiu pe care trebuiau să-l aducă cnejii români regatului ungar. In exterior, pe peretele nordic, se păstrează resturi din scena Judecății de apoi.

Picturile bisericii din Densuș au fost lucrate în 1443 de meșterul Ștefan, venit probabil din Țara Românească. Ele prezintă asemănări stilistice cu cele din biserica domnească de la Argeș, mărturie a relațiilor artistice ale Transilvaniei cu țările românești extracarpatice, Meșterul Ștefan — unul din marii artiști ai evului mediu românesc — a zugrăvit registrele superioare ale naosului și altarul. Picturile de pe stâlpii centrali ai naosului — între care se remarcă Sfânta Treime și Sfânta Marina — au fost lucrate de un localnic, influențat de arta populară.

Potrivit aprecierilor specialiștilor, numai picturile bisericii din Sântămăria Orlea sunt influențate de arta bizantină din epoca Paleologilor, fiind executate de un zugrav din sudul Dunării, pe când celelalte sunt realizate de meșteri români, fie din partea locului, fie veniți din alte ținuturi locuite de români. Se poate vorbi — mai ales în primele decenii ale secolului al XV-lea — de o adevărată „școală” de pictură locală în Transilvania, a cărei dezvoltare stă în strânsă legătură cu afirmarea politică și militară a cnezatelor și voievodatelor românești. Remarcăm și faptul că în Transilvania pictura pe pereții exteriori ai bisericilor a apărut cu mult înaintea celei din Moldova.

De notat că inscripțiile murale care au putut fi descifrate au dus nu numai la cunoașterea unora din cnejii ctitori, ci și la cunoașterea primilor zugravi de neam român: Teofil de la Streisîngeorgiu, Mihul de la Crișul Alb la Rîmeț, Grozie, Ambrozie sau Ivanița de la Strei, Ștefan de la Densuș.

Secolul XVI

Secolul al XVI-lea constituie perioada „clasică” a artei medievale românești, în care s-au creat cele mai reprezentative opere de arhitectură, pictură, sculptură, broderie și argintărie.

În primele decenii ale secolului de care ne ocupăm, sub domniile lui Radu cel Mare (1495-1508) și mai ales sub Neagoe Basarab (1512-1521), Țara Românească a devenit cel mai însemnat centru al artei românești, așa cum a fost Moldova în timpul lui Ștefan cel Mare. Mânăstirea Argeș se impune prin arhitectură, pictura din interior și decorația paramentului.

Câțiva ani mai târziu, acest rol revenea din nou Moldovei, în timpul lui Petru Rareș, vrednic îndrumător și sprijinitor al vieții culturale și artistice, sub care s-au realizat acele capodopere ale artei românești, picturile exterioare de la Humor, Moldovița, Arbore și Voroneț, care au dus faima geniului artistic românesc în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. În a doua jumătate a secolului, arta românească a intrat într-o perioadă de declin, ca să renască apoi în Moldova, pentru scurt timp, sub Movilești, în ultimii ani ai secolului al XVI-lea și primii din cel următor.

Țara Românească

Dispariția monumentelor din secolul al XV-lea face cu neputință urmărirea procesului de evoluție a picturii din Țara Românească de la sfârșitul secolului al XIV-lea, când s-a pictat pronaosul Coziei și până la începutul secolului al XVI-lea, când s-a pictat biserica mănăstirii Argeș.

Pictura în frescă a cunoscut o perioadă de maximă înflorire, mai ales în primele decenii ale secolului, în timpul domniei lui Neagoe Basarab și a urmașilor săi imediați. Dintre picturile din timpul său, consemnăm, în primul rând, pe cele din biserica mănăstirii Dealu (1515), lucrate de meșterii Dobromir, Jitian și Stanciu, și din biserica mănăstirii Bistrița, ctitoria boierilor Craiovești (1519), lucrate de aceiași Dobromir, împreună cu Dumitru și Chirtop. Din nefericire, aceste două ansambluri de pictură murală au dispărut.

Mănăstirea Curtea de Argeș

Articol principal: Mănăstirea Curtea de Argeș.

Cea mai însemnată ctitorie a lui Neagoe Basarab, biserica mănăstirii Argeș, a fost împodobită cu picturi executate tot de Dobromir zugravul (c. 1517-1526) cu unele ajutoare, dar ansamblul său pictural a fost înlăturat cu prilejul restaurării din 1875-1886 și înlocuit cu o pictură nouă, executată de artiști străini.

Principala compoziție era tabloul votiv, cuprinzând mai multe panouri pe pereții de sud și de vest ai pronaosului. Cel mai interesant este tabloul care înfățișează pe Neagoe Basarab cu soția sa Despina Milița în veșminte domnești, cu coroană pe cap, ținând chipul bisericii pe mâini, având în fața lor șase copii.

Alte tablouri redau pe doamna Ruxandra, fiica lor, căsătorită cu Radu Vodă de la Afumați, sub care s-au ispravit lucrările de zugrăvire, Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân, al cărui chip a fost copiat după cel de la Cozia, Radu cel Mare, cneazul sârb Lazăr. Se păstrează, de asemenea, figuri de sfinţi militari, scena Deisis, cu trei personaje (Mântuitorul, Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Ioan Botezătorul înaripat), împăratul Solomon, figuri de îngeri etc. Cu prilejul restaurării amintite, panouri din vechea frescă a secolului al XVI-lea au fost duse, prin grija lui Gr. Tocilescu, la Muzeul Național de Antichități din București (azi se păstrează în Muzeul de Artă al României, Secția Artă Veche românească, și în Muzeul de Istorie al României).

Mănăstirea Snagov

Picturile bisericii mănăstirii Snagov, realizate pe la 1563, în timpul lui Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul și urmașul lui Mircea Ciobanul, constituie cel mai amplu ansamblu iconografic din secolul al XVI-lea în Țara Românească. Este opera unui mare artist format tot în școala lui Dobromir zugravul.

Programul iconografic respectă, în mare, canoanele tradiționale (în pronaos sunt redate Acatistul Maicii Domnului, scene din Viețile Sfinților și Sinoadele Ecumenice). Tablourile votive redau figurile domnilor munteni Neagoe Basarab cu fiul său Teodosie și Mircea Ciobanul cu trei fii și doamna Chiajna, dar de două ori pe peretele de sud al pronaosului și pe cel de vest al naosului.

Icoane

Sunt de amintit și câteva icoane zugrăvite în cursul secolului al XVI-lea. Cea mai veche icoană datată, care a ajuns până la noi, aparține lui Dobromir. Este o icoană a sfântului ierarh Nicolae, binecuvântând, cu Sfânta Fecioară în miniatură, având, în partea inferioară, tabloul votiv al familiei voievodale: Neagoe Basarab, doamna Despina Milița, cu trei fii și două fiice.

În biserica mănăstirii Argeș, pronaosul propriu-zis era separat de necropolă prin coloane. Între coloane se găseau opt icoane mari, cu fața dublă, din care s-au păstrat numai patru. Din aceeași perioadă datează câteva icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul, o icoană a lui Iisus Pantocratorul, de la schitul Parvulești, o scenă a Plângerii lui Iisus, de la Argeș (transpunere pe lemn a unui epitaf brodat), icoana sfinților sârbi Simion în haine de schimnic și Sava în veșminte arhierești, la picioarele cărora sunt îngenunchiate doamna Despina și fiicele ei Ruxandra și Stana, Coborârea de pe Cruce, toate de la Argeș. Cea din urmă este deosebit de impresionantă. Maica Domnului poartă trupul neînsuflețit al lui Iisus, având lângă ea pe Sfântul Evanghelist Ioan și pe Maria Magdalena. În colțul din stânga este zugrăvită doamna Despina, care poartă pe brațe trupul neînsuflețit al fiului său Teodosie, pe care-l încredințează Maicii Domnului.

Este de reținut și faptul că numeroase icoane românești sunt larg răspândite în Balcani, prin bogatele danii ale lui Neagoe Basarab. De exemplu, pe chivotul dăruit mănăstirii Dionisiu erau montate numeroase iconițe. După părerea cercetătorilor sârbi, iconostasul mănăstirii Cruședol a fost lucrat de zugravi români, în timpul lui Neagoe Basarab, fie în Țara Românească, fie la fața locului.

Moldova

În Moldova, sub domnia lui Bogdan III, viața artistică a Moldovei a trecut printr-o perioadă de declin. Sub Ștefăniță Vodă, s-au realizat picturile din naosul și altarul bisericii Sfântul Nicolae din Dorohoi, ctitoria lui Ștefan cel Mare. Valorosul ansamblu de aici continuă tradițiile picturii din epoca sa, urmând îndeaproape distribuția iconografică din biserica Sfântul Nicolae-Popăuți.

Pictura moldovenească își atinge apogeul în cursul domniei lui Petru Rareș, cel mai de seamă ctitor de lăcașuri sfinte în Moldova, după Ștefan cel Mare. În timpul lui s-au realizat cele mai ample ansambluri picturale din întreaga artă românească. Locul decorului de firide, arcade și ocnițe, precum și al ceramicii smălțuite, obișnuite la monumentele lui Ștefan cel Mare, a fost luat acum de pictura murală, ca unic mijloc de împodobire a exteriorului. Astfel de picturi exterioare apăruseră și în unele biserici din Transilvania, încă din secolul al XIV-lea (Strei) și al XV-lea (Crișcior, Ostrov). Recentele săpături arheologice au dus la depistarea ruinelor unei biserici la Moldovița, din timpul lui Ștefan cel Mare, pictată în interior și exterior. Deci fenomenul artistic al picturii exterioare moldovenești - s-ar putea spune generalizat sub Petru Rareș - a fost prefațat de aceste modeste biserici ardelene, precum și de unele biserici ale lui Ștefan cel Mare.

Mănăstire Dobrovăț

Primul ansamblu pictural exterior din Moldova a fost realizat la Dobrovăț (1529), ctitoria lui Ștefan cel Mare. În altar și naos se respectă programul tradițional, ca la Popăuți, dar în camera mormintelor apare pentru prima dată în Moldova Sinaxarul (Menologul), temă întâlnită la Cozia încă din secolul al XIV-lea. Pereții pronaosului sunt decorați cu scene din viața Mântuitorului, iar timpanele, cu reprezentarea celor șapte Sinoade ecumenice. De acum înainte, aceste două teme, sinaxarul și Sinoadele ecumenice, vor constitui o caracteristică a bisericilor mănăstirești din Moldova în secolul al XVI-lea.

Tot în pronaos apare, pentru prima dată, chipul Sfântului Ioan cel Nou, socotit patronul Moldovei, de asemenea, Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Minunea Sfântului Sava din Ierusalim și Minunea Sfântului Atanasie cel Mare, numeroși sfinți cu figuri ascetice, într-un stil sever, ceea ce a făcut pe cercetători să emită părerea că meșterul zugrav de la Dobrovăț a fost un călugăr. Unele scene (Sfântul Ioan cel Nou) și unele detalii (Sfântul Ilie în căruță țărănească, forma moldovenească a unor biserici pe care le țin sfinții din cele trei teme de mai sus) pledează pentru originea sa românească.

Mănăstirea Probota

În 1532 s-a zugrăvit Probota, viitoarea necropolă domnească refăcută și împodobită de Petru Rareș la stăruințele lui Grigorie Roșca, pe atunci egumen al mănăstirii. A fost zugrăvită și în exterior, dar din acest decor se păstrează doar urme slabe (Imnul Acatist, Asediul Constantinopolului, Arborele lui Iesei, chipul lui Grigorie Roșca).

Picturile din interior, deși afectate de intervențiile restauratorilor din secolul trecut, lasă totuși să se întrevadă că au fost executate de un mare artist, cu reale aptitudini de desenator și colorist, bun cunoscător al picturii atonite. În pridvor impresionează scena Judecății de apoi, preluată din pictura Athosului, redată pentru prima oară în Moldova. Pereții pronaosului cuprind cele șapte Sinoade ecumenice și sinaxarul. În naos și altar sunt temele obișnuite (în naos apare și tabloul votiv).

Mănăstirea Moldovița

Articol principal: Mănăstirea Moldovița.

Ansamblul de pictură interioară și exterioară de la Moldovița s-a executat în anul 1537, din porunca lui Petru Rareș. Se observă asemănări cu Humorul în ce privește distribuția temelor și viziunea stilistică, deși nu este vorba de o reală identitate. S-ar putea ca zugravul anonim care a lucrat aici să fie format în aceeași școală de pictură ca și Toma, iar o parte din meșterii ajutători să fi lucrat la decorarea ambelor monumente. Gama cromatică este mai bogată decât la Humor, cu mai mult galben și albastru, imaginile mai ample, cu o vădită tendință de umanizare a figurilor, cu mișcări vii și variate, cu o mare putere de exprimare a sentimentelor.

Pictura interioară se desfășoară, în general, potrivit schemei iconografice tradiționale. Pe peretele de vest al naosului se află tabloul votiv al lui Petru Rareș, doamna Elena cu cei doi fii, Iliaș și Ștefan, cu haine scumpe și coroana pe cap, tablou mult mai fastuos și mai expresiv decât la Humor. Sunt remarcabile și anumite scene din ciclul Patimilor în naos, Sinoadele ecumenice și marii imnografi, vieți de sfinţi, în pronaos etc.

În ce privește picturile exterioare, pe peretele de sud în dreptul pronaosului sunt redate cu o deosebită amploare cele 24 de scene ale Imnului Acatist, tot în trei registre, iar sub ele, Asediul Constantinopolului. În dreptul camerei mormintelor se află Arborele lui Iesei și câțiva filozofi din antichitatea greco-romană. Arborele lui Iesei apare într-un colorit strălucitor, într-o manieră monumentală, pe o suprafață întinsă, sub forma unei grădini uriașe cu ramificații stufoase, o formă deosebit de sugestivă de evocare a întregii genealogii a Mântuitorului.

Pe pereții celor trei abside se desfășoară Cina, cu aceeași procesiune de heruvimi, îngeri, prooroci, apostoli, mucenici și cuvioși, în atitudine de rugăciune, cu privirile spre axul absidelor altarului, unde tronează Sfânta Fecioară Maria. Pe peretele de nord în dreptul pronaosului se mai disting scene din Vămile văzduhului, momente din viața Sfinților Ioachim și Ana, precum și din lucrarea de propovăduire a apostolilor. În pridvor, pe peretele de răsărit, este înfățișată compoziția complexă a Judecății de apoi (este de remarcat figura Maicii Domnului în grădina Raiului), precum și câteva momente legate de facerea lumii.

Mănăstirea Voroneț

Articol principal: Mănăstirea Voroneț.

Inițiativa pentru zugrăvirea exterioară a Voronețului a pornit din partea mitropolitului Teofan I, care a refăcut și pictura din pronaosul acestei biserici († 1546). Zugrăvirea pridvorului și a exteriorului s-a terminat numai în 1547, în timpul păstoririi mitropolitului Grigore Roșca. Ca și la celelalte monumente ale vremii, strălucirea Voronețului i-o conferă picturile sale exterioare, care constituie o culme a picturii din timpul lui Petru Rareș. Desfășurate pe un fond albastru, viu, inspirat de strălucirea naturii înconjurătoare, aceste picturi se prezintă ca un covor încărcat de culori, încântând privirile prin farmecul de nedescris al armoniilor, prin finețea desenului, prin frumusețea figurilor redate cu talentul unui adevărat portretist, prin temele inedite pe care le cuprinde, prin anumite elemente specific moldovenești.

Artistul anonim socotit de unii „Marcu Pristavul”, semnat aici, a pornit de la schemele iconografice tradiționale, introducând însă o serie de inovații și modificări. Ca și Dragoș Coman la Arbore, artistul de la Voroneț acordă un loc central Judecății de Apoi, pe care a zugrăvit-o pe întreg peretele de vest, realizând cea mai amplă și mai dramatică compoziție, unică în arta întregii Biserici ortodoxe, cu mult superioară scenelor similare din celelalte biserici moldovene.

În registrul de sus, în centru, se află Dumnezeu-Tatăl (Cel vechi de zile), într-un triptic, desfăcut de îngeri în zbor. În registrul următor este redată scena Deisis, adică Iisus Hristos pe tron, ca judecător al lumii, înconjurat de Sfânta Fecioară, de Sfântul Ioan Botezătorul, de apostoli, câte șase de fiecare parte, așezați pe lavițe mozaicate. În spatele lor se văd cete de îngeri. De la picioarele lui Iisus pornește „un râu de foc”, colorat în roșu închis, focul Gheenei, care se lărgește treptat până la soclu, pentru a cuprinde pe cei păcătoși. În registrul al treilea este redat „Tronul Hetimasiei”, adică pregătirea scaunului pentru judecată, cu diferite teme simbolice (protopărinții, Sfântul Duh în chip de porumbel ș.a. – o parte a scenei este deteriorată).

În partea stângă a privitorului se văd cetele profeților, ierarhilor, mucenicilor și cuvioșilor, îndrumați de Sfântul Apostol Pavel, iar în partea opusă, cetele necredincioșilor, cărora Moise le arată înfricoșata judecată care-i așteaptă. Între acești „păcătoși”, zugravul de la Voroneț a inclus și pe dușmanii de atunci ai Moldovei, adică cete de turci și de tătari, în costumele lor specifice, cu turbane pe cap. Artistul și-a dovedit aici măiestria deosebită, izbutind să individualizeze fiecare personaj, cu expresii dramatice, care redau teama, deznădejdea sau căința.

Dramatismul de aici este continuat în registrul al patrulea, unde apare, în mijloc, cumpăna dreptății, în care se cântăresc faptele fiecăruia, lupta dintre îngeri și diavoli pentru sufletele oamenilor. Cu mult umor popular sunt redați diavolii, ducând suluri, pe care sunt scrise păcatele oamenilor, pentru ca să le obțină sufletele. Tot aici este o primă scenă din Învierea morților pe „râul de foc”, continuată de alta în registrul al cincilea. Aceste două scene dovedesc multă originalitate, învierea celor morți pe pământ fiind redată diferit de a celor morți în ape. Arhanghelii nu folosesc trâmbițe, ci buciume obișnuite în Moldova. O bună parte din registrul al patrulea și mai bine de jumătate din cel de al cincilea sunt ocupate de viziunea rațiunii.

Pe fațada sudică sunt zugrăviți Sfântul Gheorghe, patronul bisericii, mitropolitul Grigorie Roșca și Daniil Sihastrul cu suluri în mână (în stânga ușii de intrare), apoi Viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, în 12 scene, compoziție specific moldovenească. În continuare, în dreptul pronaosului, Arborele lui Iesei, Acatistul Sfântului Nicolae și chipurile unor filozofi greci. Fațadele absidelor sunt acoperite de șase registre, în care apare impresionanta procesiune a Cinului: îngeri, serafimi, prooroci, apostoli, ierarhi, mucenici și cuvioși în atitudine de rugăciune, cu privirile spre axul absidei altarului, unde tronează ipostazele dumnezeirii.

Pe laturile de nord, deși grav afectate de intemperiile vremii, se mai văd scene din Facerea lumii (între care și Legământul sau Zapisul lui Adam, de proveniență folclorică), Vămile văzduhului, Acatistul Maicii Domnului.

Interiorul pridvorului, zugrăvit tot atunci, cuprinde Sinaxarul, adică episoade din viața sfinților, după cele 365 de zile ale anului, începând cu luna septembrie. Ca și în exterior, se remarcă aici unele elemente specific moldovenești: Sfântul Ilie într-o căruță obișnuită de țară, unele personaje sunt îmbrăcate în costumele dregătorilor și ostășilor moldoveni din timpul lui Petru Rareș etc. Este o dovadă că mesterul principal cu ucenicii săi erau moldoveni. Toate acestea redate aici foarte sumar fac ca pictura Voronețului să fie socotită una din capodoperele artei universale.

Marea epocă a picturilor murale din timpul lui Petru Rareș se încheie cu decorația exterioară a Voronețului. După el, istoria Moldovei a devenit tot mai zbuciumată, iar primejdia otomană, tot mai amenințătoare, luptele dintre partidele boierești tot mai puternice.

Alexandru Lăpușneanu

O reînnoire a activității cultural-artistice s-a produs în timpul lui Alexandru Lăpușneanu. Este de remarcat faptul că acest domnitor era animat de dorința de a produce o înnoire în arta moldovenească (a adus meșteri și culori din Polonia, un grec a pictat Râșca, în 1560 ruga pe dogele Veneției să-i trimită pictori). Prin grija lui s-au zugrăvit catedrala episcopală din Roman, biserica mănăstirii Râșca, biserica mănăstirii Slatina, cea mai însemnată din ctitoriile sale, biserica moldovenească din Lvov și, probabil, bisericile mănăstirilor Bistrița și Pângărați.

Mănăstirea Sucevița

Articol principal: Mănăstirea Sucevița.

Către sfârșitul secolului s-a realizat ultimul ansamblu de pictură exterioară din Moldova, la biserica mănăstirii Sucevița, ctitoria Movileștilor. Potrivit unei însemnări pe un vechi manuscris, această lucrare a fost realizată în anul 7104 (1595-1596) de doi moldoveni, frații Ioan și Sofronie, care lucraseră și icoane la Pângărați (după alte cercetări, s-ar fi făcut în 1601).

Picturile de la Sucevița se evidențiază prin bogăția ansamblului, prin strălucirea coloritului, în care predomină verdele-închis, prin excepționalul simț al proporțiilor, prin interesul pentru narațiune, prin stilul lor simplu, grafic, prin introducerea de elemente din natură și mediul înconjurător: dealuri, ape, copaci, flori, iarbă, costume de epocă etc. În interior, canonul iconografic tradițional a fost îmbogățit cu teme noi, unele foarte rare. De pildă, în altar sunt redate, în patru registre, Înălțarea Domnului (în locul imaginii tradiționale a Sfintei Fecioare cu pruncul), Cortul Mărturiei, Acatistul Maicii Domnului (numai cu 17 scene), Împărtășirea apostolilor, ierarhii etc. În naos sunt redate teme din viața Mântuitorului, deși cu unele abateri de la canonul tradițional etc. Tot în naos, pe peretele de sud-vest și de sud, se desfășoară friza cu tabloul votiv al lui Ieremia Movilă și al membrilor familiei. Pe peretele de nord-vest și nord, apare o scenă liturgică în care este redat momentul culminant al Liturghiei credincioșilor, precum și două portrete, al mitropolitului Gheorghe Movilă, în chip de liturghisitor, oferind darul său, și al tatălui său Ioan Movilă, călugărit sub numele de Ioanichie. În camera mormintelor, în zeci de scene, cu sute de figuri, este redată Viața lui Moise. În bolțile pronaosului apare Pantocratorul și Filoxenia lui Avraam, iar sub calotă, cele șapte Sinoade ecumenice.

Pereții pronaosului cuprind Sinaxarul, deci câte o scenă pentru fiecare zi a anului, cu episoade din viața unuia din sfinții zilei respective. Impresionează mulțimea personajelor, în costume din regiuni și epoci diferite, și varietatea elementelor care alcătuiesc fundalul scenelor (cetăți, ziduri de incintă, peisaje etc.). Pe registrele inferioare sunt redate viețile Sfinților Gheorghe și Nicolae.

În pridvorul închis sunt reprezentate Judecata de apoi, momente din Viața Sfântului Ioan cel Nou în 14 scene, teme din Vechiul Testament, figuri de sfinți imnografi, iar pe boltă inscripții și scene zodiacale. Cel mai mare interes istoric și artistic îl prezintă scena în care este redat Alexandru cel Bun înconjurat de curtea sa, întâmpinând moaștele Sfântului Ioan, în fața Sucevei.

Ceea ce dă un farmec de nedescris Suceviței sunt picturile exterioare, prezentate în compoziții mari, într-o gamă cromatică vie, strălucitoare, în contrast cu verdele mohorât al fondului. Cu mici excepții, pictura exterioară urmează iconografia tradițională.

Concluzie

Picturile exterioare ale acestor biserici constituiau „cărți ilustrate deschise la toate paginile”, cum le considera francezul A. Grabar, adevărate Biblii pentru cei neștiutori de carte şi necunoscători ai slavonei în care se slujea, făcând credincioşilor atât educație religioasă, cât și patriotică. Ele au intrat de mult în circuitul valorilor universale, fiind cele mai reprezentative opere de artă medievală românească, mărturii grăitoare ale geniului creator al poporului nostru.

În ce priveşte icoanele, acestea alcătuiau, de multe ori, decorul bisericilor de mir, mai ales ale celor din lemn, lipsite de pictură murală. Un exemplu caracteristic îl oferă biserica fostului schit Văleni, de lângă Piatra Neamț, ctitoria lui Petru Rareș, în care s-au găsit 139 de icoane, dispuse după schema iconografică tradițională. Strinse de pe la diferite mănăstiri şi biserici, ele constituiau cea mai prețioasă colecție de icoane din secolele XVI-XVII, în ţara noastră.

Alte icoane s-au păstrat la mănăstirea Pângărați, la schitul Vinători-Poiana Pietrei, Putna, Humor etc. Desigur în unele mănăstiri existau școli de iconari. Cele mai vechi icoane moldovenești, din prima jumătate a secolului, sunt Schimbarea la Față (Agapia), Maica Domnului cu Pruncul (Văratec, adusă de la Văleni), Înălțarea (Putna), alte două cu aceeași temă la Pângărați și Humor, Deisis și Arhanghelul Mihail (Humor), Judecata Sfântului Ioan cel Nou (fragment dintr-o veche raclă a sfântului), ușile împărătești ale bisericii din Cirligi-Bacău etc.

Transilvania

În Transilvania se păstrează puține urme de picturi murale. Se pare că prin 1525 a fost zugrăvită biserica din Cetatea de Baltă, zidire moldovenească. Apoi, domnița Zamfira a refăcut și înfrumusețat biserica mănăstirii Prislop. Se pare că zugravii lui Mihai Viteazul, Nicolae din Creta și Mina, au lucrat și în Transilvania. O icoană din anul 1531 a Sfântului Nicolae din Bistrița (repictată) a fost dăruită de episcopul Anastasie, Episcopiei de la Vad, pe care o păstorea. O altă icoană, Maica Domnului cu pruncul, din 1564, s-a aflat în biserica Sfintul Nicolae din Scheii Brașovului (de proveniență cretană), un triptic, din 1555, în biserica din Agírbiciu (jud. Cluj), un alt triptic la Bica-Mănăstireni (jud. Cluj), trei icoane în biserica din Budești-Susani (jud. Maramureș).

Secolul XVII

Țara Românească

Descriere generală

În secolul XVII pictura din Țara Românească a cunoscut un curs ascendent. Din îmbinarea iconografiei tradiționale, din secolele anterioare, cu unele influențe venite din afară, mai ales din arta postbizantină athonită, zugravii români au izbutit să realizeze, către sfârșitul secolului, o artă cu trăsături proprii, specific românească, a cărei vitalitate s-a menținut și în secolul următor.

Numărul zugravilor români a fost în continuă creștere, încât au putut să înfrumusețeze, mai ales în timpul domniilor lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, nu numai ctitoriile domnești, ci și pe cele ale marilor boieri sau chiar ctitorii mai modeste. Meșteșugul zugrăviei se deprindea prin practică, de la un meșter mai priceput, care transmitea ucenicilor săi cunoștințe de ordin teoretic și tehnic. De multe ori era practicată din tată în fiu. Zugravii lucrau asociați în grupuri mai mari, sau un dascăl (meșter) era ajutat de câțiva ucenici.

Practicarea pe scară largă a zugrăviei în asemenea formații a dus la crearea, într-o formă neoficială, desigur, a unor „școli de zugrăvie”, în jurul unui artist cu renume, formă care se va menține până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dar în asemenea condiții de lucru, se observă lipsa de unitate stilistică în marile ansambluri picturale.

Caracteristicile principale

Care sunt caracteristicile sau elementele de bază ale artei picturale din Țara Românească în secolul al XVII-lea și începutul celui următor?

  • În primul rând se remarcă o amplificare a scenelor cu vieți de sfinți (sinaxarul), ca urmare a răspândirii literaturii hagiografice la noi.
  • Se generalizează tema judecății de apoi pe peretele de răsărit al pridvorului.
  • Portretele votive se transformă în ample portrete de familie, în grup numeros, în pronaos (cum e cazul la Hurezi).
  • Apar portrete de meșteri (tot la Hurezi).
  • Se dezvoltă decorația florală și geometrică.

Prima jumătate a secolului

În secolul al XVII-lea, se pot urmări două etape în evoluția picturii din Țara Românească:

  • Prima jumătate: Se face trecerea de la arta secolului al XVI-lea la cea a secolului curent. Cu alte cuvinte, este o perioadă de tranziție, care a culminat cu rodnica activitate artistică desfășurată în timpul lui Matei Basarab.
  • A doua etapă: Corespunde domniilor lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu și primelor decenii ale secolului al XVIII-lea, ea fiind epoca de înflorire a stilului brâncovenesc.

Din prima perioadă, cel mai interesant ansamblu păstrat îl constituie frescele de la mănăstirea Arnota (1644). Se presupune că aparțin zugravului Stroe din Târgoviște. Pe lângă temele tradiționale, bisericești, sunt de remarcat portretele votive, al lui Matei Basarab și al doamnei Elina, în pronaos, precum și o frumoasă decorație florală, care acoperă zonele libere dintre medalioane.

Concomitent cu pictura murală, sub Matei Basarab a înflorit și pictura pe lemn. Cele mai reprezentative sunt icoanele de la Arnota, dar mai ales tâmpla schitului Crasna-Gorj (destinată inițial bisericii Sfântul Dumitru din Craiova). La baza crucii din scena Răstignirii de pe această tâmplă este înfățișat un tablou votiv, cu Matei Basarab și mitropolitul Ștefan, amândoi în genunchi, îmbrăcați în veșminte specifice demnității lor.

Pârvu Mutu

Articol principal: Pârvu Mutu.

O nouă fază în istoria picturii din Țara Românească s-a manifestat în cursul domniilor lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu. Se pot urmări acum două direcții diferite: cea autohtonă, reprezentată de Pârvu Mutu, și cea balcanică, de factură athonită, reprezentată de zugravul grec Constantinos.

Primul reprezentant de seamă al picturii bisericești în această perioadă a fost Pârvu Mutu (1657-1735). Fiul unui preot Ioan din Câmpulung (călugărit sub numele de Paisie) învățase zugrăvia la călugărul Evghenie din mănăstirea Negru Vodă, apoi și-a desăvârșit pregătirea în Moldova, unde a avut prilejul să cunoască marile ansambluri pictate sub Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Movilești, precum și arta iconarilor ruși. Reîntors în Țara Românească, a zugrăvit biserica mănăstirii Aninoasa-Argeș, ca apoi să devină pictorul favorit al familiei Cantacuzenilor. Opera sa cuprinde ansamblurile de pictură murală de la bisericile mănăstirilor Cotroceni (1682), Mărgineni, Sinaia, Poiana, Mamul-Vâlcea, bisericile din Filipești-Târg, Filipeștii de Pădure, Măgureni, schitul Lespezi, toate în jud. Prahova, Bordești-Buzău, Fundeni Doamnei, Colțea, Sfântul Gheorghe Nou din București ș.a.

Zugravul Constantinos

Cantacuzinii, pictați de zugravul Constantinos în biserica mare de la Hurezi
Articol principal: Zugravul Constantinos.

Zugravul grec Constantinos a împodobit cu fresce biserica Doamnei din București, pridvorul bisericii mari de la mănăstirea Dintr-un Lemn, biserica mare de la Hurezi (1693-1694), biserica domnească din Târgoviște, biserica de la Mogoșoaia. Despre opera lui Constantinos, bizantinologul francez Charles Diehl spunea:

Puternica tradiție bizantină este dominantă la mănăstirea Hurezi, poate cel mai frumos monument dintre toate în România... aceste fresce sunt printre cele mai remarcabile pe care le-a produs arta românească și, în același timp, ele dovedesc continuitatea artei românești și a artei bizantine, ele arată strălucirea extraordinară ce o dau artelor domnia lui Constantin Brâncoveanu.

Moldova

Mănăstirea Sucevița

În Moldova, impunătorul ansamblu de pictură de la Sucevița reprezenta, după cuvântul cercetătorului francez Paul Henry, „testamentul artei clasice moldovenești”. În adevăr, Sucevița înseamnă momentul de tranziție de la arta înfloritoare a secolelor XV și XVI la cea în declin din secolele XVII și XVIII. La foarte scurt timp după Sucevița, au fost zugrăvite catedrala episcopală din Roman (din care se mai păstrează doar decorația pronaosului și pridvorului) și biserica mare a mănăstirii Dragomirna (altarul și naosul), zugrăvită de popa Crăciun, Maties, popa Ignat și Gligorie.

Perioadă înceată

A urmat apoi o perioadă de criză în activitatea zugravilor moldoveni. Domnitorii Miron Vodă Barnovschi și Vasile Lupu s-au îndreptat spre Rusia, în căutarea de icoane și de meșteri zugravi pentru bisericile pe care le-au ridicat. Este cunoscută misiunea arhimandritului Varlaam de la Secu, viitorul mitropolit, la Moscova, pentru a aduce icoane pentru ctitoriile lui Barnovschi.

Mănăstirea Trei Ierarhi

Câțiva ani mai târziu, neprețuita ctitorie a lui Vasile Lupu, biserica mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi din Iași, a fost înfrumusețată de zugravii moscoviți Sidor Pospeev, Deico Iacovlev și Pronica Nichitin, trimiși de țarul Mihail Feodorovici, la cererea voievodului moldovean. Alături de ei, au lucrat și câțiva zugravi români, între care un Nicolae (cunoscut în acte sub numele de "cel bătrân"), care s-a numărat printre solii trimiși la Moscova să ceară zugravi, și un Ștefan, întâlniți amândoi în numeroase acte interne. Din picturile realizate de ei nu se mai păstrează decât câteva fragmente în frescă, în fosta catedrală mitropolitană din Iași. Tot numai fragmente se păstrează și din ansamblul originar de pictură din biserica Golia din Iași (1660), realizat de zugravul Matei Ioan.

Declinul artei moldovenești

Din a doua jumătate a secolului se păstrează frescele din biserica mănăstirii Hlincea și biserica din Târgu Trotuș care reprezintă declinul artei moldovenești. Nu știm în ce stil a lucrat zugravul Gheorghe din Ianina (probabil un macedo-roman) la biserica mănăstirii Cetățuia (1672), ctitoria lui Gheorghe Duca Vodă, pentru că frescele sale au fost repictate - culoare peste culoare - în secolul al XIX-lea. El venise în țară împreună cu frații săi, Mihai și Dima, tot zugravi care probabil l-au ajutat la zugrăvirea Cetățuiei. S-au așezat la Câmpulung, unde s-au și căsătorit, devenind proprietari de moșii (un fiu al lui Gheorghe, Ioniță, era tot zugrav). Despre Mihai știm că a zugrăvit biserica schitului Florești, ctitoria lui Greville Costachi, tâmpla schitului Cetatea Mică Vaslui ș.a.

În ce privește icoanele portative din Moldova, se observă o influență sigură exercitată de arta autorilor picturii din Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași. În același timp, icoanele de pe tâmpla bisericii ridicate de Vasile Lupu la biserica din Cetatea Neamț (o parte sunt azi la mănăstirea Neamț) sunt influențate de arta barocă.

Transilvania

Situația generală

În Transilvania, se cunosc puține lucrări de pictură bisericească. Explicația trebuie să o căutăm atât în dispariția cnejilor români, care subvenționaseră executarea cunoscutelor ansambluri picturale din bisericile ortodoxe din secolele XIV-XV, cât și în faptul că doctrina calvină, acceptată oficial de cârmuitorii politici de atunci ai Transilvaniei, nu recunoștea cultul icoanelor.

Câteva exemple

Un interesant ansamblu pictural se păstrează în biserica Sfântul Nicolae din Hunedoara, executat de către meșterii zugravi Constantin și Stan, în 1654. Cheltuielile au fost suportate de negustorii Dumitru Marcocianul și Nicola Crăciun.

Biserica din Turnu Roșu-Sibiu va fi fost zugrăvită de meșteri trimiși de ctitorul ei, Matei Basarab, domnul Țării Românești. Se mai văd și azi chipul său și al doamnei Elina, pe peretele exterior de nord, ținând biserica pe mâini (deasupra intrării se vede stema Țării Românești, cioplită în piatră).

În biserica din Susenii Bârgăului (jud. Bistrița-Năsăud) s-au păstrat trei icoane lucrate de un zugrav anonim pentru o biserică de la Câmpia Transilvaniei, care, probabil făceau parte dintr-un iconostas. În sudul Transilvaniei, două icoane de la biserica din Târnăvița (jud. Hunedoara), lucrate de un anonim, se află azi în Colecția Episcopiei Aradului.

În încheiere, se poate aminti icoana Maicii Domnului zugrăvită de preotul Luca din Iclodul Mare (Cluj), din 1681, care a ajuns în posesia mănăstirii Nicula (jud. Cluj), considerată icoană făcătoare de minuni.

Secolul XVIII

Introducere

Arta românească în toate formele ei de manifestare - arhitectură, pictură, sculptură, broderie, argintărie, miniatura, xilogravură etc. - a intrat într-o fază de decadență, fiind ultima fază a artei românești medievale. Aproape toate aceste genuri de artă se îndepărtează de modelele tradiționale din secolele anterioare, căutând forme noi, prin adaptarea unor elemente venite din afară, mai cu seamă din stilul baroc.

În Țara Românească, s-au continuat mult timp tradițiile școlii brâncovenești de pictură bisericească (școala de la Hurezi și alte centre), care au trecut și în Transilvania.

Fenomenul artei populare

Pe lângă acestea, în toate țările românești s-a dezvoltat acum o artă cu caractere populare, care constituie unul din fenomenele cele mai originale ale creației picturale românești de la sfârșitul evului mediu. Meșteri zugravi ridicați din rândul călugărilor și preoților de mir, al târgoveților și al țăranilor, au împodobit cu zugrăveli, uneori naive, e adevărat, mai ales biserici de mir. Până către sfârșitul secolului al XIX-lea, în Țara Românească au fost zugrăvite în exterior peste 250 de biserici de mir, un adevărat „fenomen artistic”.

Zugravii de biserici ca și iconarii de altfel folosesc numeroase elemente din viața contemporană. De pildă, sunt redate portrete de ctitori țărani, de târgoveți, de preoți, instrumente muzicale, unelte de muncă. Pe fațadele unor pridvoare sunt redați țigani ursari, scene de vânătoare, teme din fabulele lui Esop sau din legende. O temă des pictată în pridvoarele deschise ale bisericilor în stil brâncovenesc este Judecata de apoi, în care asupritorii țărănimii apar între cei păcătoși (turci, boieri, strângători de biruri etc.). Unele persoane biblice sau sfinți sunt înfățișați în portul românesc specific regiunii respective.

Zugravii de biserici numiți „de subțire„, pentru a se deosebi de zugravii de case, lucrau singuri sau în grupuri, uneori câte 7-9, ajutați de mai mulți ucenici. Ucenicia dura de obicei câte șase ani până la deprinderea deplină a meșteșugului. De cele mai multe ori, meșteșugul zugrăviei se moștenea din tată în fiu, încât de multe ori întâlnim câteva generații de zugravi din aceeași familie. În 1776, printr-un hrisov al lui Alexandru Ipsilanti al Țării Românești (1774-1782), zugravii și-au organizat o breaslă a lor, cum obișnuiau și ceilalți meșteșugari.

Erminii

Articol principal: Erminia picturii bizantine.

De la sfârșitul acestui secol datează primele manuale de pictură bisericească, numite erminii (îndrumare, în limba greacă), traduse din grecește sau prelucrate de anumiți zugravi cu experiență. De obicei, o erminie avea două părți. Prima cuprindea felurite îndrumări date zugravilor despre modul în care să pregătească culorile, pânza, peretele și pensulele înainte de-a începe lucrul, despre tehnica zugrăvirii, a poleirii, modul de zugrăvire a trupului omenesc cu toate părțile lui. În partea de iconografie se dădeau îndrumări despre stilul în care trebuiau să fie repartizate feluritele scene sau personaje din Vechiul și Noul Testament sau din istoria Bisericii. Unele erminii descriau amănunțit scenele sau chiar persoanele care trebuie zugrăvite, reproduceau schițe, modele etc. Erminiile nu erau oficiale, nu cuprindeau reguli fixe impuse de Biserică, ci izvorau din necesitățile practice ale unor zugravi, care sintetizau rezultatele muncii și experiența înaintașilor lor. Din această pricină, erminiile și caietele de modele nu aveau același conținut, căci multe cuprindeau numai desene, altele aveau și texte explicative de cuprins diferit.

În Biblioteca Academiei se păstrează mai multe asemenea erminii și caiete de modele, fie din secolul al XVIII-lea, fie din cel următor. Una din cele mai cunoscute erminii grecești era a lui Dionisie de Furna, tradusă în românește de un arhimandrit Macarie de la Căldărușani, în 1805, apoi de alții.

O enumerare a tuturor zugravilor și a bisericilor împodobite în această perioadă sau măcar o alegere a celor mai reușite din punct de vedere artistic este cu neputință de făcut. De aceea, ne vom limita doar la enumerarea câtorva nume de zugravi și de biserici.

Tara Românească

În Țara Românească, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, au lucrat meșteri formați în școala de zugravi de la Hurezi. Nu cunoaștem numele zugravilor care au lucrat frescele bisericilor „Cu Sfinți”, Stavropoleos, Crețulescu și de la mănăstirea Văcărești, toate în București. Un cunoscut zugrav din prima jumătate a secolului a fost Grigorie Hranite, care a zugrăvit câteva biserici din județul Gorj și a refăcut zugrăveala bisericii mănăstirii Tismana. Probabil este identic cu Grigore care a zugrăvit paraclisul Episcopiei din Râmnic și biserica schitului Crasna-Gorj. N-ar fi exclus ca el să fi fost fiul zugravului Hranite, activ în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Un preot Gheorghe a zugrăvit bolnița Episcopiei din Râmnic (cu diaconul Badea), precum și biserica mănăstirii Șerbănești-Morunglavu, în 1753 (împreună cu fratele său Andrei și alții).

Echipe întregi, de câte 3-7 meșteri, uneori și mai mulți, au împodobit cu zugrăveli numeroase mănăstiri, schituri și biserici din Oltenia. De pildă, biserica Sf. Dumitru din Craiova a fost zugrăvită în 1724 de nouă meșteri între care și unii care au lucrat la Hurezi. Schitul Dobrușa a fost zugrăvit, între 1771-1774, de preoții Dragomir și fratele său Nicolae, ierodiaconul Rafail, diaconul Dumitrașcu și ucenicul lor Petru.

În 1778, s-a deschis o școală de zugravi la Căldărușani, sub egida Mitropoliei, pusă sub conducerea lui Ivan Rusul, venit cu armatele rusești și rămas la noi. În 1785 a luat ființă o școală de același gen pe lângă Episcopia Râmnicului, condusă de Ioan Zugravul, sub îndrumarea episcopului Filaret (probabil Filaret inițiase și școala de la Căldărușani, fiind un timp egumen acolo). De la acest Ioan „dascăl de zugravi” se păstrează câteva icoane la Cozia, Bistrița și Tismana. Probabil el a refăcut și întregit zugrăvelile bisericii domnești din Târgoviște. Dintre ucenicii săi, s-a afirmat în mod deosebit Mincu zugravul, originar din Gărdești-Vilcea. El a lucrat la noua Episcopie a Argeșului, la cea din Buzău și, în sfârșit, s-a stabilit la București, unde a deschis o școală de zugravi sub egida Mitropoliei. In 1800, Dositei Filitti cerea lui Alexandru Vodă Moruzi să scutească de dări pe Mincu, pentru că „a învățat copiii meșteșugul zugrăviei, slujind Sfintei Mitropolii și Sfintelor Episcopii Argeș și Buzău cu meșteșugul zugrăviei sale foarte cu bună plăcere”.

Moldova

În Moldova, știrile pe care le avem asupra zugravilor din acest secol sunt destul de sărace. Este adevărat că nici nu s-au realizat opere remarcabile, ca în secolele anterioare. Din felurite acte, ca și din inscripțiile lăsate în unele biserici, cunoaștem câteva, nume de zugravi. De pildă, un Anastasie, care a zugrăvit câteva biserici In părțile Sucevei, Dumitrache dascălul, Anania din Suceava, un preot Vasile cu biserici pictate în zona Botoșani ș.a. Nifon Udrescu și-a desfășurat activitatea în mănăstirea Secu, pe care a cârmuit-o ca stareț, la schitul Pocrov și la Neamț, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Prin el s-a creat o „școală” de zugravi în mănăstirea Secu. Un alt zugrav moldovean a fost călugărul Veniamin, fiu al protopopului Velișco de la biserica Albă din Iași și frate cu episcopul Amfilohie al Hotinului, care, în anul 1763, învăța zugrăvia în Lavra Pecerska din Kiev, la călugărul Vartolomeu, iar în 1769 pleca într-o călătorie de studii în Italia, iar de acolo, la Muntele Athos.

Către sfârșitul secolului, la recomandarea generalului Potemkin, comandantul trupelor rusești de ocupație din Moldova, a fost trimis la studii de pictură la Viena tânărul Eustatie Altini, originar din sudul Dunării. El va introduce stilul apusean realist în pictura bisericească din Moldova, prin lucrările realizate la felurite biserici din Roman și Iași, în jurul anului 1800.

Transilvania

In Transilvania au lucrat mulți zugravi din Tara Românească și Moldova, făcând cunoscut si aici stilul picturilor brâncovenești. De pildă, în 1737 Grigorie Hranite din Craiova a zugrăvit paraclisul cu hramul Bunavestire de la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, iar în 1741 a lucrat la împodobirea altarului bisericii mănăstirii Râmeț. Inochentie Micu a angajat pe zugravul Ștefan din Ocna Mureș și a lucrat iconostasul capelei sau al bisericii sale episcopale, folosit până la zidirea catedralei cu hramul Sf. Treimi (se mai păstrează 14 icoane, în muzeul din Blaj). Peste vreo trei decenii, un alt craiovean, Simion Oprovici, a zugrăvit unele biserici în părțile Sibiului (Poiana Sibiului, Apoldu de Jos, probabil biserica din Orlat și altele). Menționăm apoi trei zugravi din Pitești. Astfel, un zugrav cu numele David a lucrat la mai multe biserici din județul Bihor, Nicolae din Pitești a reînnoit zugrăveala bisericii din Gurasada (Hunedoara), împreună cu ierodiaconul Ioan din Deva și a zugrăvit biserica din Ghelar (Hunedoara), iar preotul Simeon, din același oraș, a desfășurat o remarcabilă activitate artistică în Țara Hațegului și Valea Jiului (inclusiv mănăstirea Prislop).

Dar în Transilvania se întâlnesc și numeroși meșteri populari, care au zugrăvit biserici mai ales în părțile Brașovului, Sibiului și Făgărașului, unde existau parohii mai înstărite și unde s-a desfășurat și cunoscuta acțiune de apărare a Ortodoxiei, împotriva uniației.

În Banat, pictura bisericească a fost dominată timp de o jumătate de secol de personalitatea lui Nedelcu Popovici (1732-1779). El a pictat și gravat, ambele împreună cu frații săi Șerban și Radu, biserica din Ostrovo (astăzi în Serbia, Voivodina), la care se adaugă numeroase scene biblice în biserici românești. O parte din icoanele sale se păstrează la Vicariatul ortodox sârb din Timișoara și în Colecția de artă bisericească a Arhiepiscopiei Timișoarei. Nedelcu Popovici a lăsat o operă iconografică impresionantă, în tehnici diferite, predominând însă stilul brâncovenesc cu elemente de baroc.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, putem pomeni și alți zugravi, unii din ei formați în școala de la Srediștea Mică: Ioan Popovici din Oravița, Ștefan Popovici din Oravița, Stancu Raicu din Vârșeț, Ioan din Lugoj și alții. La începutul secolului al XIX-lea Nicolae Bădău din Lupșa Mare (Munții Apuseni) zugrăvea mai multe biserici pe valea inferioară a Mureșului.

Secolul XIX

Introducere

Ca și în arhitectură, datorită contactului cu Apusul, pictura românească a cunoscut transformări esențiale. Au existat, paralel, două curente:

  • Cel bizantino-român, tradițional, în frescă, cultivat în toată această perioada de zugravii și iconarii de la sate — preoți, călugări și credincioși țărani —
  • Și cel apusean, bazat pe arta Renașterii italiene (stil neorenascentist), îmbrățișat de pictorii cu „studii academice” făcute în Apusul Europei (Viena, München, Roma, Paris etc.).

Cel de-al doilea stil s-a impus în a doua jumătate a secolului, deși sporadic apăruse încă de la sfârșitul secolului XVIII (cazul lui Grigorie Frujinescu în Țara Românească). Peste tot, este înlocuit „tipicul” bizantin, inclusiv procedeul tradițional de zugrăvire în frescă, adoptându-se pictura în ulei și ceară. Este adevărat că avem prea puține opere de valoare în acest nou gen de pictură, datorită, pe de o parte, numărului redus de „pictori academici” — care s-au ocupat mai mult cu lucrări de șevalet, iar unii nici n-au pictat biserici, iar pe de altă parte, din pricina lipsurilor materiale ale bisericilor românești de pretutindeni, care cu greu puteau angaja astfel de pictori.

Școli de pictori

Pe la începutul secolului, funcționau câteva școli de zugravi bisericești. De pildă, școala lui Mincu zugravul, originar din Gărdești-Vâlcea, deschisă probabil pe lângă Mitropolie, de vreme ce în 1800 Dositei Filitti intervenea pentru scutirea lui de dări. Alta era școala de la Căldărușani, deschisă de zugravul Ivan Rusul încă din 1778, mort în 1802, în timpul unui cutremur, pe când lucra la biserica din Unguriu-Măgura jud. Buzău. Școala lui a fost redeschisă în anul următor de către polcovnicul Matei, între elevii căruia s-au numărat Nicolae Teodorescu din Focșani, Ilie din Ploiești (călugărit sub numele Eliseu, de la care au rămas numeroase icoane la Căldărușani) și alții.

În 1822, preotul Gheorghe Badea a deschis o școală de zugravi la Câmpulung, în incinta bisericii Sf. Marina, oraș cu vechi tradiții artistice, unde se formase și Pârvu Mutu. La școala preotului Badea a dobândit primele cunoștințe de artă pictorul Ioan Negulici. Alți zugravi — preoți sau țărani — aveau ucenici în jurul lor, pe care-i inițiau — timp de mai mulți ani — în tainele acestui meșteșug.

Nicolae Polcovnicul

Din numărul mare al zugravilor din acest secol, vom fi pomenite doar câteva nume, din cei cu lucrări mai reprezentative.

Deschidem șirul acestora cu Nicolae Polcovnicul (1788—1842), zugrav de biserici și de icoane, cu o bogată activitate în București și împrejurimi, între altele, a zugrăvit bisericile din Pantelimon (1824), Leordeni-Ilfov, Mihăilești-Ilfov (împreună cu zugravul David), biserica Mitropoliei din București (1833—1835, în colaborare cu zugravul Matei Cătulescu), biserica mânăstirii Brâncoveni (cu același Matei), Domnița Bălașa din București.

A pictat, de asemenea, icoanele împărătești din bisericile Sf. Nicolae (probabil și tablourile votive) și Sf. Gheorghe de la Cernica. Icoane lucrate de el se mai păstrează în bisericile Sf. Nicolae Șelari și Sf. Gheorghe Nou din București. Activitatea sa de zugrav reprezintă un pas însemnat în direcția afirmării unui stil românesc în pictura bisericească. În același timp, el este un precursor al picturii laice, mai ales prin portretele de ctitori pe care le-a zugrăvit în tindele bisericilor.

Nicolae Teodorescu

Pitarul Nicolae Teodorescu (1797—1880), originar din Focșani, a învățat meșteșugul zugrăviei la Căldărușani. S-a perfecționat apoi la Iași, probabil pe lângă renumitul pictor de atunci Eustatie Altini. Remarcat de episcopul Chesarie al Buzăului, i s-a încredințat zugrăvirea bisericii mari de la Ciolanu. În 1829, la inițiativa și cu sprijinul material al lui Chesarie, a deschis în incinta Episcopiei o „școală de zugravi de subțire”. El împărtășea elevilor cunoștințe de desen, de anatomie, de preparare a culorilor în tehnica tradițională și îi iniția în arta portretului, față de care a manifestat o preocupare permanentă. Cursurile durau de obicei opt ani (în 1837 a mutat școala în casa sa proprie).

În decursul îndelungatei sale activități de peste 50 de ani, a zugrăvit numeroase biserici, icoane, epitafe, portrete și tablouri cu subiecte religioase, a lucrat portrete și lucrări de șevalet. Datorită restaurărilor survenite în cei peste 150 de ani trecuți de la realizarea lor, multe din zugrăvelile sale bisericești au dispărut. Totuși, se cunosc azi peste 15 biserici împodobite de el: biserica Cocioc din mănăstirea Căldărușani (1825), biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel de la Ciolanu (1828—1829, repictată tot de el, după un incendiu, în 1862), biserica mănăstirii Berea (1831—1832), catedrala episcopală din Buzău (1833—1834) — în care se mai vede și azi pictura sa — biserica schitului Brazi din Panciu, paraclisul Episcopiei Buzăului, biserica Sf. Treime din mănăstirea Rătești (1843—1844), biserica din Jugureanu (1850—1853) — unde se păstrează pictura inițială — biserica Sf. Gheorghe de la Ciolanu și altele. A pictat sau a refăcut icoane pentru bisericile Curtea Veche și Lucaci din București și altele. Desigur, numărul bisericilor și al icoanelor zugrăvite de el este mult mai mare, dar sunt greu de identificat, din pricină că nu obișnuia să-și semneze operele. Tot pitarul Nicolae Teodorescu a lucrat câteva portrete ale episcopului Chesarie al Buzăului (se cunosc 7) și ale urmașului său Filotei (se cunosc două), precum și câteva tablouri cu subiecte bisericești (la mănăstirea Rătești, Roata lumii -— o alegorie din iconografia bizantină referitoare la viața omului și altele).

Picturile sale bisericești au o notă realistă, fiind o îmbinare a stilului rusesc al lui Ivan Rusul cu cel apusean al lui Eustatie Altini. Ele se remarcă prin armonia culorilor, expresivitatea figurilor, mișcare, naturalitate și eleganță în redarea personajelor și prin arta portretelor, lucrate cu un talent deosebit.

Eustatie Altini

În Moldova, la începutul secolului al XIX-lea, trebuie evidențiată activitatea lui Eustatie Altini (c. 1772—1815), se pare un macedoromân, originar din Zagora Tesaliei, dar stabilit de tânăr și apoi căsătorit în Moldova. A făcut studii de pictură la Viena, cu cheltuiala statului, devenind un pictor de mare talent, care a imprimat operei sale un stil remarcabil de orientare apuseană. Se pare că el a introdus pictura în ulei în Moldova. Sprijinit de mitropoliții Iacob Stamati și Veniamin Costachi, a pictat mai multe biserici (Banu din Iași, templele bisericilor Sf. Gheorghe — Mitropolia Veche, a celei din Bălți, a catedralei episcopale din Roman, a bisericii Sf. Spiridon din Iași, icoane pentru biserica Patruzeci de Sfinți — Iași). Se păstrează de la el portrete ale mitropoliților Iacob Stamati, Veniamin Costachi, precum și cunoscutul tablou al primirii acestuia în monahism.

Din 1812 a condus o „școală de arte frumoase”, în cadrul Academiei domnești din Iași. A avut mai mulți ucenici, prin care a creat o adevărată școală, care s-a afirmat în tot cursul secolului al XIX-lea. S-a remarcat în special ca portretist, deschizând drumul marilor portretiști de mai târziu: Aman, Grigorescu ș.a.

A doua jumătate a secolului

Așa cum a fost menționat mai sus, în a doua jumătate a secolului, în locul vechilor zugrăveli în frescă, s-a introdus o pictură nouă, inspirată de Renașterea italiană, reprezentată la români prin Gheorghe Tattarescu, Nicolae Grigorescu și alții. Numărul zugravilor proveniți din rândul clerului și al credincioșilor începe să scadă, pe de o parte, datorită concurenței „pictorilor academici” și „gustului nou”, apusean, care-și face tot mai mult loc în rândurile burgheziei românești, iar pe de altă parte, datorită scăderii numărului de călugări (după legile lui Cuza), din rândul cărora s-au recrutat, altădată, atâția zugravi de biserici.

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu (1838—1907), a deprins de mic meșteșugul zugrăvirii de icoane de la Anton Chladek, un ceh cu studii de pictură în Apus, stabilit în București, începând să lucreze el însuși iconițe, pe ia 10—12 ani. Între 1854—1855, a lucrat un număr de icoane pentru mănăstirea Căldărușani, din care s-au păstrat prea puține, apoi pentru biserica din Băicoi (împărătești și prăznicare). În 1856 — ajutat de fratele său Gheorghe — a zugrăvit în frescă biserica nouă a mănăstirii Zamfira (restaurată în 1951 de Gh. Vînătoru; tâmpla a lucrat-o în ulei), iar prin 1860—1861, biserica din Puchenii Mari—Prahova, în ulei, superioară celei de la Zamfira. I se atribuie și pictarea bisericii din Mărginenii de Jos—Prahova.

Între 1858—1861 a realizat pictura bisericii mari (Sfinții Voievozi) de la Agapia, în stil neoclasic. Prin execuția tehnică, realizarea cromatică, armonizarea nuanțelor, expresivitatea personajelor, Grigorescu a lăsat la Agapia cea mai izbutită lucrare picturală în stil neoclasic din toată arta noastră bisericească. Unele scene și personaje i-au fost inspirate de diferite opere ale Renașterii italiene, dar pentru cele mai multe s-a folosit de modele vii (călugări, călugărițe, țărani, copii), pe care le-a redat în mărime naturală și deosebită expresivitate. Registrele inferioare cuprind personaje izolate, iar registrele superioare, arcurile, bolțile și pandantivii cuprind compoziții mari, cu personaje numeroase, având atitudini și gesturi diferite. Tablourile de pe pereții verticali au fost încadrate în rame poleite, potrivit gustului vremii, despărțite între ele prin suprafețe vopsite în cenușiu.

În muzeul mănăstirii se păstrează și alte icoane și tablouri cu subiecte biblice lucrate de Grigorescu, precum și tabloul mitropolitului Sofronie Miclescu. Remarcat de Mihail Kogălniceanu, pe când executa pictura de la Agapia, a fost trimis la studii de pictură la Paris. După reîntoarcerea în țară, n-a mai pictat nicio biserică.

Gheorghe Tattărescu

Articol principal: Gheorghe Tattarescu.

Gheorghe Tattarescu (1820—1894) este elevul lui Nicolae Teodorescu, unchiul său dinspre mamă. A lucrat, sub îndrumarea acestuia, la biserica episcopală din Buzău, la biserica mânăstirii Rătești, iconostasul bisericii din Onești Bacău ș.a. A făcut apoi studii de pictură la Roma, timp de șase ani (1845—1851), cu o bursă oferită de episcopul Chesarie al Buzăului. După reîntoarcerea în țară, a pictat aproximativ 60 de biserici, între care: Măgurele, lângă București, Cetățuia din Râmnic, catedrala episcopală din Rțmnic, biserica mânăstirii Bistrița—Vâlcea, bisericile Zlătari, Sf. Spiridon, Crețulescu, Olteni, Oțetari, Șelari, paraclisul vechi de la Antim, Enei, Colțea, Albă, Sf. Ilie—Rahova, Negustori, Sapienției, capela azilului Elena Doamna, toate în București, Brânceni—Teleorman Băleni-Români Dâmbovița, Târgșor—Prahova, paraclisul mânăstirii din Câmpulung, biserica nouă a mânăstirii Ghighiu de lângă Ploiești, Letca Nouă—Ilfov, Clejani—Ilfov, biserica mânăstirii Samurcășești (Ciorogârla), Sf. Vineri din Ploiești, Banu din Buzău, catedrala episcopală din Huși, câteva capele de cimitir în București etc. În 1884, prietenul său din tinerețe, mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, i-a încredințat pictarea catedralei mitropolitane din Iași, pe care a isprăvit-o în 1886. Este o realizare excepțională, în stilul Renașterii italiene (pentru documentare, făcuse și două călătorii în Rusia). Se găsesc aici peste 250 de scene și icoane, în afară de numeroase motive ornamentale și figuri de îngeri.

Pictura lui — în speță cea din Iași — se caracterizează prin aceea că a înlăturat aproape cu totul scenele din Vechiul Testament, făcând loc celor legate de viața și activitatea Mântuitorului (Nașterea, Răstignirea, Rugăciunea din grădina Ghetsimani, Înălțarea etc.). A suprimat mulțimea scenelor narative care împodobeau până atunci pereții bisericilor, suprapuse în mai multe rânduri, înlocuindu-le cu cel mult două sau trei rânduri, adevărate tablouri murale, separate între ele de spații largi. În sfârșit, ca și unii din contemporanii săi — a înlocuit stilul picturii bizantine cu un stil realist neoclasic, redând chipul fizic al omului în adevărata sa frumusețe. Prin mulțimea bisericilor pictate de el, ca și prin valoarea lor artistică, Tattarescu poate fi socotit cel mai de seamă pictor bisericesc neoclasic din țările române.

Transilvania

În Transilvania, trebuie să rețină atenția zugravii din familia Grecu din Săsăuș—Sibiu: Alexandru, Ioan, Nicolae, Nicolae, Gheorghe și Vasile, care, timp de aproximativ șapte decenii, au împodobit numeroase biserici din zona Sibiu—Făgăraș. Așa au fost bisericile din Mohu, Viștea de Jos (frații Alexandru și Ioan), Arpașul de Sus (Nicolae), Arpașul de Jos (Nicolae și fiul său, tot Nicolae), Voivodenii Mici (Nicolae și Gheorghe), Arpașul de Jos (unită), Scorei, Cîrța (Vasile), Fofeldea, Săsăuș, Ținchindeal (Vasile), Sărata, Colun etc.

Aceștia și-au format un stil propriu, din îmbinarea celui bizantin cu elemente decorative ardelenești. Figurile sunt redate în linii simple, dar foarte ingenios executate. Predomină culoarea roșie, cărămizie, completată armonios cu alte nuanțe. Se remarcă apoi o adaptare a scenelor biblice la specificul ardelenesc (ostașii din ciclul Patimilor redați în uniforme de soldați unguri sau germani etc.).

Banat

În Banat, pictura bizantină a ajuns la declin, luându-i locul unei picturi mediocre, inspirată adesea după modele apusene. Cei mai mulți zugravi provin din popor și învață meșteșugul făcând ucenicie lângă alții mai vârstnici, fie români, fie sârbi. Din a doua jumătate a secolului, au început să picteze biserici și câțiva „pictori academici”, cu studii în marile centre din Apus (Viena, München etc.).

Pictura bănățeană cunoaște o adevărată renaștere prin Constantin Daniel din Lugoj (1798—1873) și Nicolae Popescu din Zorlentul Mare (1835—1877), cei mai de seamă mânuitori ai penelului în secolul trecut în Banat. Primul a lăsat lucrări remarcabile influențate de Renașterea italiană (biserica sârbească din Panciova, cea românească din Uzdin, tâmpla catedralei sârbești din Timișoara, cu 52 de piese, de o deosebită valoare artistică, bisericile sârbești din Dobrița și Iarcovăț, icoane etc.). Nicolae Popescu, cu studii la Viena și Roma, a pictat tâmpla bisericii din Seleuș, bisericile din Pesac și Sf. Împărați din Târgu Jiu, diferite icoane, portrete de ierarhi.

Arad

În părțile Aradului, amintim pe preotul Gheorghe Bila din Pecica, (mai multe biserici în jur), iar Ioan Demetrovici din Timișoara a împodobit cu zugrăveli câteva biserici din jurul Hălmagiului.

Bihor

În Bihor, în prima jumătate a secolului XIX, pomenim pe meșterul popular Ioan Lăpoșan, care a zugrăvit bisericile din Borșa, Homorog, Păușa, probabil și în alte sate.

Maramureș

Multe din bisericile de lemn din Maramureș au fost împodobite cu zugrăveli de factură populară. Se cunosc câțiva zugravi ridicați din rândul țăranilor și preoților de aici, ca Ion Opriș, care a lucrat în biserica din Budești-Josani, Toader Hodoi, care a zugrăvit bisericile din Cornești, Văleni și Nănești. Zugravii celor mai multe biserici au rămas însă anonimi.

Întâlnim însă — mai cu seamă în a doua jumătate a secolului XIX — biserici și icoane zugrăvite de meșteri străini (ruteni, cehi, maghiari), urmare a înstrăinării credincioșilor de aici de vechea lor credință ortodoxă, prin impunerea uniației.

A se vedea și

Surse

  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.