Icoană

Sfânta împărăteasă Teodora, cea care a restabilit cultul icoanelor în anul 843

Icoana (gr. εικον = chip, reprezentare) este, în înțelegerea creștinismului ortodox, o imagine sacră, în două dimensiuni, care reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt.

Posibilitatea reprezentării

Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuși, nu este reprezentabil prin icoană. Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, este reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci și om adevărat, care a luat trup concret (și deci un chip anume) "pentru noi și a noastră mântuire". Icoana este deci o consecință a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).

Reprezentarea picturală

Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic, arheologic etc. specific, dar pentru creștini ea nu aparține propriu-zis artelor, ci cultului Bisericii: pe de-o parte, împreună cu sfintele moaște, cu cărțile sfinte și celelalte obiecte de cult, iar pe de altă parte, cu toată moștenirea teologică, de credință și învățătură ortodoxă - Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfintele Taine etc.

Icoana nu este deci un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă, ci o comunicare vizuală a realității invizibile divine, manifestată în timp și spațiu. Icoana nu este portretul unei persoane care a fost, ci este portretul sau reprezentarea unei persoane în Împărăția lui Dumnezeu.

Icoanele: „pictură” sau „scriere”?

Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea de imagini”. De aceea, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că se „scriu”, nu se „pictează”. Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginației iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a Bibliei.

De asemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca „scriere” a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor (atât în Biserica primară, în timpul persecutării creștinilor de către autoritățile păgâne cât și mai recent, oriunde credincioșii ortodocși au fost supuși unor autorități necreștine), icoanele au fost și au rămas cărțile celor ce nu știu să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit la și confirmă credința de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că a purtat El însuși și a sfințit natura umană și materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul materiei.

Deși explicarea scopului și naturii icoanelor este adevărată și conformă cu Tradiția Bisericii, insistența asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este oarecum problematică din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή (grafí), iar arta picturii se numește ζωγραφική (zografikí), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de ζωγραφιά (zografía). Prin urmare, din punct de vedere lingvistic se poate considera că orice pictură - atât icoanele, cât și simplele portrete - sunt forme de "scriere". Preferința pentru termenul "scriere" cu privire la iconografie este astfel lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod real o specificitate a icoanei în raport cu restul artei picturii.

Limba greacă face o distincție între ζωγραφιά (zoé+grafía, pictura realistă a celor vii) și εικονογραφία (iconografia, cu particularitățile sale). Limba română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna fie pictorii preocupați de arta laică, fie iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în general "a picta", termen ce s-a extins ulterior la orice fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă și fără valențe artistice a zidurilor caselor. Limba română modernă a asimilat și termenii de "iconograf" și "iconografie", astfel că permite păstrarea distincției din greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.

Caracteristicile reprezentării iconice

Pentru că este reprezentarea unei persoane sfinte în Împărăția lui Dumnezeu și împărtășitoare a harului Duhului Sfânt, icoana ortodoxă posedă niște caracteristici picturale specifice acestei condiții:

• în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice, asemănătoare sfintelor moaște lipsite de "mustul cărnii" (Sf. Marcu Ascetul, Sf. Diadoh al Foticeii);
• fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în același timp caldă, împărătească și prețioasă, care trimite la harul Duhului Sfânt și la Împărăția lui Dumnezeu;
• reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite și ea un mesaj spiritual (ex.: munții înclinați ca niște valuri asupra personajului sfânt fac legătura cu imnografia: "Marea vieții văzând-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine...")

Cultul icoanelor

Atitudinea față de icoane în cadrul Bisericii s-a precizat în timp. După ce episcopi, clerici, teologi și scriitori bisericești au avut atitudini pro și contra timp de mai multe secole, prigoana din timpul iconoclasmului (secolele VIII și IX) determină Biserica lui Hristos să precizeze și să fixeze definitiv, în mai multe sinoade (între care Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, în 787, sau sinodul general din 843), învățătura ortodoxă despre sfintele icoane și cultul lor.

Tradiția ortodoxă face o distincție importantă și necesară între diferitele feluri de închinare:

• închinarea ca latrie, adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu (și lui Hristos ca "Unul din Sfânta Treime" întrupat, "Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat" - Crezul)
• închinarea ca venerare sau cinstire, ce revine Maicii Domnului și sfinților

Închinarea pe care creștinii o aduc icoanelor, nu se referă la obiectul material (la lemnul pe care este reprezentată persoana sau la frumusețea picturii etc.) - altminteri aceasta ar fi idolatrie -, ci orice cinstire dată icoanei trece la / revine persoanei zugrăvite, adică "originalului".

A se vedea și

• Iconoclasm
• Categorie:Iconografi

Surse

• Preot Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de teologie ortodoxă, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al BOR, 1994, art. "Icoană", p. 201-204.
• Léon Clugnet, Dictionnaire grec-français des noms liturgiques en usage dans l'Eglise grecque, Paris, 1895, p. 41-42.

Bibliografie

Sfinții Părinți:

• Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
• Sf. Teodor Studitul, Despre Sfintele Icoane. Contra ereticilor iconomahi, trad. de Protos. Teodosie Paraschiv, ed. Fotini, Galați, 2008.

Iconologie:

• Arhim. Sofian Boghiu, Chipul Mântuitorului în iconografie, ed. Bizantină, București, 2001.
• Pr. Serghei Bulgakov, Icoana și cinstirea Sfintelor Icoane, traducere de ieromonah Paulin Lecca, cu un studiu critic de Pr. Nikolai Ozolin, Anastasia [Eikona], București, 2000.
• Paul Evdochimov, Arta icoanei: o teologie a frumuseții, trad. de Grigore Moga și Petru Moga, ed. Meridiane, București, 1993.
• Pavel Florenski, Iconostasul, trad. de Boris Buzilă, Fundația Anastasia, București, 1994.
• Pr. Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu - chipul omului. Studii de iconologie și arhitectură bisericească, traducere de Gabriela Ciubuc, Anastasia, București, 1998.
• Evgheni Trubețkoi, 3 eseuri despre icoană, trad. de Boris Buzilă, Anastasia, București, 1999.
• Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. de Teodor Baconski, Anastasia, București, 1994

Erminii:

• Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000.
• Monahia Iuliania, Truda iconarului, traducere de Evghenia Şavgă, Sophia, București, 2001.