Mănăstirea Dragomirna

Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Mănăstirea Dragomirna
Jurisdicție	Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților
Tip	călugărițe
Înființată	1609
Ctitori	Anastasie Crimca
Stareț	Stavrofora Maria Magdalena Gherghina
Mărime aprox.	51 călugărițe
Localizare	Mitocu Dragomirnei Județul Suceava
Limba liturgică	română
Cântarea	bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri	Pogorârea Sfântului Duh
Site web oficial	http://manastireadragomirna.ro/

Mănăstirea Dragomirna este o veche mănăstire fortificată din România, ridicată între anii 1602-1609 de către Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Este situată în satul Mitocu Dragomirnei, lângă pădurea și lacul Dragomirna, la circa 12 km nord de municipiul Suceava. Biserica mănăstirii are hramul Pogorârea Sfântului Duh.

Mănăstirea Dragomirna este inclusă, în ansamblul ei, în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare SV-II-a-A-05577.

Istoric

Printr-un document datat în februarie 1587, voievodul Petru Șchiopu (Domn al Moldovei între 1574-1579 și 1582-1591) îi dona lui „Ilie, fiul Crimcoaei din Suceava”, siliștea Ungurașii de pe apa Sucevei, pentru participarea sa la respingerea unui atac al cazacilor asupra Moldovei. Acest Ilie, numit în actul respectiv și „Ilie diac”, era viitorul mitropolit al Moldovei, Anastasie Crimca. Doi ani mai târziu, în 1589, i se schimbă dania, la cererea sa, cu moșia Dragomirești, acolo unde va ctitori mai târziu Mănăstirea Dragomirna. Anastasie Crimca a devenit episcop al Rădăuților în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Moldova (1600), dar după revenirea pe tron a lui Ieremia Movilă (septembrie 1600) a fost îndepărtat din scaunul acestei eparhii, retrăgându-se la moșia Dragomirești, lângă Suceava, unde se afla un așezământ monahal mai vechi. Acolo, împreună cu rudele sale din familia boierească Stroici, marele logofăt Luca Stroici și marele vistiernic Simion Stroici, a ridicat o mică biserică din piatră în anul 1602. Pisania, în limba slavonă, care s-a păstrat deasupra ușii de intrare în naosul bisericii spune:

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh care se cinstește în Sfânta Treime, unui Dumnezeu și Preacuratei Sale maici și Sfântului și dreptului Enoh și sfântului prooroc Ilie și sfântului Ioan Teologul au zidit această biserică smeriții slujitori și închinători Sfintei Treimi, chir Anastasie Crimcovici, fost episcop de Rădăuți și dumnealui Luca Stroici marele logofăt și fratele domniei sale Simion, mare visternic, în zilele evlaviosului domn Io Ieremia Voievod și ale prea iubiților lui fii Ioan, Constantin, Alexandru și Bogdan Voievod, în anul 7110, iulie 27 și închinată sfinților, dreptul Enoh, Ilie și Evanghelistul Ioan.

Mănăstirea Dragomirna este menționată pentru prima dată într-un act datat în 4 septembrie 1605, prin care primea danii de la marele logofăt Luca Stroici. Într-un alt document din 20 august 1616 se menționează faptul că biserica cea mică a fost ctitorită de mitropolitul Anastasie Crimcovici, de marele logofăt Luca Stroici și de soția acestuia, Pascalina. Urmașii marelui logofăt Luca Stroici menționau într-un act din 22 august 1641 că mănăstirea a fost construită de Luca Stroici și de mitropolitul Anastasie Crimca.

Mitropolitul Petru Movilă afirma într-un manuscris al său că marele logofăt Luca Stroici i-a dat lui Anastasie Crimca o sumă importantă de bani „cu jurământ ca din averea lui să fundeze o mănăstire, nespunând nimănui că cu averea lui zidește”. Anastasie Crimca a ridicat astfel o mănăstire „mai mare și mai frumoasă decât celelalte mănăstiri ce se află în Moldovlahia”.

Biserica cea mare a Mănăstirii Dragomirna, a cărei construcție începuse în anul 1602, a fost terminată în 1609, târnosirea sa săvârșindu-se la 1 septembrie în același an, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh. La această nouă biserică a Mănăstirii Dragomirna lipsește pisania; un motiv posibil fiind acela că pisania de la biserica veche a fost considerată suficientă.

În anul 1627 voievodul Miron Barnovschi a ridicat în jurul mănăstirii ziduri de apărare masive și înalte, aceasta căpătând aspectul unei fortărețe, având în cele patru colțuri turnuri de apărare, iar la mijlocul laturii sudice un turn-clopotniță înalt. Miron Barnovschi poate fi considerat astfel ca un al doilea ctitor al acestei mănăstiri. Cronicarul Miron Costin, scriind în letopisețul său despre ctitoriile lui Miron Barnovschi, spune:

După slujba ce au făcut Barnovschi-vodă împărăției la Dașău, domnea cu mare fericire țărîi, stîndu tot după grijile țărîi și după lucruri dumnedzăierești. Și au fîrșitu mănăstirea mare în dricul orașului Ieșilor întîi, ce să dzice Sfînta Mariia și apoi mănăstirea anume Hangul, în munți, den pajiște și Dragomirna au fîrșit iară el, urdzită de Crimca mitropolitul, aproape de orașul Sucevei, așijderea și Bîrnova, lîngă Iași, care apoi au fîrșit-oă Dabija-vodă.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Mănăstirea Dragomirna a constituit un puternic focar de cultură românească, aici copiindu-se multe cărți religioase împodobite cu miniaturi. IPS Anastasie Crimca a înființat acolo o adevărată școală de caligrafi și miniaturiști (el însuși fiind un foarte talentat miniaturist), de la care s-au păstrat un număr important de manuscrise.

În perioadele ulterioare, Mănăstirea Dragomirna a trecut și prin încercări grele; zidurile ei neputând ține mereu la distanță năvălitorii, a fost jefuită de mai multe ori. Astfel, în mai 1653, cazacii lui Timuș Hmelnițki, chemați la Suceava de Vasile Lupu pentru a se apăra împotriva lui Gheorghe Ștefan, pretendent la tronul Moldovei, au atacat Dragomirna, și au furat toate odoarele de preț ale mănăstirii, precum și ale boierilor care se refugiaseră acolo. Cinci ani mai târziu, la 2 octombrie 1658, Mănăstirea Dragomirna a fost jefuită din nou, de data aceasta de către tătari.

În 1762 biserica mănăstirii a fost reparată, așa cum reiese dintr-un document datat 25 octombrie 1762, prin care biv vel vistierul Filip Catargiu arată că „din treacirea anilor și din venirea vreamilor, ramâind parăsită și stricată, viindu la cea mai de prea urma risipă și stricare”, biserica a fost refăcută cu cheltuiala și osteneala sa.

Timp de doisprezece ani (1763-1775), la Mănăstirea Dragomirna a viețuit ieromonahul Paisie Velicikovski. Acesta formează aici o obște mare, de circa 350 de călugări și traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau și buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind astfel inițiatorul Filocaliei în limbile română și slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail.

După anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în anul 1775 (inclusiv localitatea Mitocu Dragomirnei, care a făcut parte din Ducatul Bucovinei, districtul Suceava), autoritățile habsburgice au desființat majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Bucovina în baza Ordonanței Imperiale din 19 iunie 1783 a împăratului Iosif al II-lea, trecând toate pământurile și fondurile administrate de Episcopia Rădăuților „sub povățuirea stăpânirii împărătești și a crăieștii măriri”. Din cele 10 mănăstiri și 13 schituri existente în Bucovina în acea perioadă, au rămas numai trei mănăstiri (Putna, Sucevița și Dragormina). Celor trei mănăstiri rămase li s-a impus un număr maxim de 25 de călugări, care urmau să-și continue activitatea monahală după noul statut al mănăstirilor.

Arhitectură

Mănăstirea Dragomirna în 1899, xilogravură de Rudolf Bernt

Biserica mare

Biserica cu hramul Pogorârea Sfântului Duh a Mănăstirii Dragomirna este construită în formă de navă, fiind asemănătoare ca plan, dimensiuni și împărțirea spațiului interior (pridvor, pronaos, naos și altar) cu alte biserici moldovenești din secolul al XVI-lea. Are în plus, față de acestea, o absidă poligonală în partea de vest. Lăcașul de cult are o structură îngustă și alungită, proporțiile sale fiind neobișnuite pentru acea perioadă, cu o înălțime a clădirii foarte mare în raport cu lățimea sa. Se remarcă prin dimensiuni: lungime 35 m, lățime aproximativ 9,5 m și înălțime 42 m. Nicolae Iorga, în cartea sa Neamul românesc din Bucovina, caracteriza astfel această biserică:

Vederea acestei biserici este o uimire de bucurie. E înaltă și îngustă ca o cutie de sfinte moaște și e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veșnic de glorie.

Biserica este construită din piatră cioplită, cu un soclu din bucăți mai mari de piatră așezate în trepte. Fațadele bisericii sunt lucrate din piatră brută, iar blocurile de piatră din care sunt alcătuiți pilaștrii, care au un rol decorativ, sunt șlefuite. La mijlocul înălțimii pereților, edificiul este împărțit în două registre de un brâu torsadat din piatră cu trei tori răsuciți alternativ, ca o funie, acest motiv decorativ fiind originar din Georgia și Armenia. Arcele care unesc pilaștrii, masivi și lați, sunt bogat ornamentate cu modele florale. Chenarele ferestrelor, ca și ușa pridvorului, conțin unele elemente de gotic târziu moldovenesc.

Așa cum remarca marele istoric Nicolae Iorga, „frumusețea de nedescris a Dragomirnei o reprezintă turla, giuvaerul acesta lucrat cu iubire fără de margini, care e împodobit cu o mare bogăție de podoabe. Trandafirii sculptați în piatră sunt răspândiți darnic, înflorind orice colțișor și astfel întreaga turlă pare un rug de floare învoalată”. Turla bisericii are o formă octogonală la exterior și rotundă la interior, remarcându-se prin sculptura decorativă de o mare varietate și măiestrie, cu un bogat repertoriu de motive ornamentale, geometrice și vegetale, rozete stilizate, stele formate din două romburi, pătrate asociate cu un ornament polilobat etc.

Intrarea în biserică se face prin două uși amplasate pe fațadele laterale ale pridvorului, având ancadramente din piatră cioplită, de factură gotică, și terminate în acoladă. Ferestrele pridvorului au ancadramente cu muluri terminate în arc frânt, iar cele din pronaos și din naos sunt terminate în acoladă, fiind încadrate în rame dreptunghiulare, cu baghete încrucișate.

Cele patru compartimente ale bisericii (pridvorul, pronaosul, naosul și altarul) sunt înălțate treptat de la pridvor și până la altar. Între pridvor și pronaos se află un perete având la mijloc un portal cu ancadrament gotic, terminat în formă de acoladă și înscris la rândul lui într-un alt chenar dreptunghiular. Pronaosul are formă dreptunghiulară, el având un nivel mai ridicat decât cel al pridvorului, și este este separat de naos printr-un perete străpuns de trei arcade sprijinite pe doi pilaștri poligonali masivi. Naosul, de formă dreptunghiulară, are două abside laterale semicirculare înscrise în grosimea zidurilor. Deasupra naosului se află o turlă înaltă sprijinită pe pandantivi. Între naos și altar se află o catapeteasmă (refăcută), din lemn de stejar. În părțile laterale ale altarului sunt înscrise în grosimea zidului cele două nișe tradiționale: proscomidiarul și diaconiconul. Altarul are și o absidă de formă semicirculară, primind lumină prin trei ferestre mari.

Biserica „Pogorârea Sfântului Duh”, cunoscută și ca „Biserica mare de la Dragomirna” este monument istoric, având codul de clasificare LMI SV-II-m-A-05577.01.

Biserica mică

Biserica veche a Mănăstirii Dragomirna

Biserica cu hramurile „Dreptul Enoh, Sf. Ilie și Sf. Ioan Teologul”, cunoscută și cu numele de „Biserica mică de la Dragomirna”, sau „Biserica din cimitir” este cel mai vechi lăcaș de cult care s-a păstrat la Mănăstirea Dragomirna. A fost construită în anul 1602 de către mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei, așa cum reiese din pisania în limba slavonă aflată deasupra ușii de intrare. După construirea bisericii mari (1609) și a zidurilor de incintă (1627), terenul din jurul micului lăcaș de cult, rămas în afara incintei fortificate, a fost transformat în cimitir pentru călugării mănăstirii.

Această biserică, cu ziduri din piatră cioplită, are forma în plan de navă, cu un pridvor deschis de formă poligonală. Pridvorul este mărginit spre vest de cinci arcade sprijinite pe patru stâlpi cu capiteluri simple de zid. Absida altarului are formă semicirculară și este sprijinită de un contrafort aflat pe axa altarului. Fațada este împărțită în două registre printr-un brâu din cărămizi. La interior, biserica este compartimentată în doar trei încăperi: pridvor deschis, naos și altar (deoarece biserica este foarte mică, pronaosul lipsește, iar iconostasul are numai ușile împărătești și ușa din partea de nord).

Biserica „Dragomirna Mică” este inclusă în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare LMI SV-II-m-A-05576.

Zidurile de apărare și turnurile

Turnul-clopotniță și zidurile mănăstirii

Aspectul de cetate sau fortăreață al mănăstirii se datorează zidurilor de apărare construite în anul 1627 de către Miron Barnovschi, domnul Moldovei. Pisania de pe în peretele turnului-clopotniță, împodobită cu stema Moldovei, amintește acest fapt.

Zidurile de apărare (monument istoric cu codul de clasificare LMI SV-II-m-A-05577.05.), construite din piatră brută de carieră, apar ca niște impresionanți pereți de stâncă ridicați până la aproximativ 11 metri înălțime, fiind întăriți din loc în loc cu puternici contraforți exteriori și având la partea superioară un șir îngust de metereze. Spre interior (curtea mănăstirii), zidurile sunt prevăzute cu contraforți mai mici, legați între ei prin arcade care rolul de susținere a unui drum de strajă. Făcând corp comun cu zidurile, se remarcă cele cinci turnuri: turnul-clopotniță și alte patru turnuri de apărare mai mici, situate în cele patru colțuri ale incintei și denumite: Turnul Barnovschi, Turnul Gheronchie, Turnul Silvestru și Turnul Arhimandritului. La parter, fiecare din cele patru turnuri de apărare are câte o ușă de acces direct în curtea interioară, uși împodobite cu chenare de piatră, purtând un decor vegetal cu frunze de stejar.

Turnul-clopotniță, de la intrarea în mănăstire, împodobit doar cu decorațiuni sobre, este elementul ce mai impunător al întregului ansamblu al zidurilor de incintă. El adăpostește la primul etaj un mic paraclis, având deasupra încăperea ce adăpostește clopotelor, asemănătoare unui foișor, cu arcade largi deschise pe fiecare latură. La partea inferioară, turnul-clopotniță este străbătut de un gang boltit, cu aspect gotic subliniat de arcuri împodobite cu ornamente vegetale (mai ales de inspirație florală, mult stilizate, nici unul identic cu cel de alături) ce se găsesc pe bolțarii arcadelor gangului.

Mănăstirea Dragomirna în prezent

În anul 1960, Mănăstirea Dragomirna a devenit mănăstire de călugărițe. În perioada 1961-1976 s-au efectuat, cu sprijinul statului, ample lucrări de reparații la Mănăstirii Dragomirna. De asemenea, în perioada 2010-2012 s-au realizat lucrări de restaurare pentru întregul complex monahal.

Fosta trapeză a Mănăstirii Dragomirna (numită și „Sala gotică” datorită celor două bolți în stil gotic târziu, care se sprijină pe un stâlp octogonal aflat în mijlocul încăperii) găzduiește în prezent o colecție de obiecte din patrimoniul mănăstirii cu mare însemnătate religioasă, istorică și artistică: odoare de preț, manuscrise, broderii, argintărie de cult și icoane. Printre acestea, sunt de menționat următoarele:

• o cruce din lemn de abanos ferecată, datată în 1542
• un evangheliar din 1557 (provenit de la Mănăstirea Voroneț)
• un acoperământ pentru sfintele vase dăruite Mănăstirii Voroneț de către mitropolitul Grigorie Roșca în 1559
• un epitaf din mătase brodat cu fir de aur și argint, având ca temă Punerea în mormânt a Mântuitorului, lucrat în 1588 în Rusia și dăruit lui Anastasie Crimca de către mitropolitul Varlaam al Rostovului
• un tetraevangheliar scris pe pergament, decorat cu icoane, miniaturi și inițiale de Anastasie Crimca în anul 1609. Pe una din pagini se află următoarea inscripție: Acest Tetraevanghel l-a făcut și l-a zugrăvit și l-a ferecat și l-a aurit smeritul Arhiepiscop Anastasie Crimca, Mitropolitul Sucevei, întru pomenirea sa și a părinților săi Ioan și Cârstina și l-a dat în nou zidita Mănăstire Dragomirna în anul 1609 luna septembrie 1
• un liturghier (din 1610) și o psaltire (1616) scrise, împodobite și dăruite mănăstirii de către ctitor (Anastasie Crimca)
• două epitafuri lucrate cu fir de aur și argint pe catifea de culoare vișinie și respectiv verde (cel din 1612 are ca temă Punerea în mormânt a Mântuitorului, iar cel din 1626 are ca temă Adormirea Maicii Domnului), provenind da la ctitorul mănăstirii
• o cruce din lemn de tisă ferecată în argint și dăruită de Anastasie Crimca în 1624 ctitoriei sale
• un tetraevangheliar dăruit mănăstirii în 1609 de către diaconul Dimitrie
• un liturghier dăruit mănăstirii în 1610 de către diaconul Dumitrașcu
• alt liturghier dăruit mănăstirii în 1641 de către monahul Gavriil
• un exemplar din Cazania lui Varlaam tipărită la 1643 la Iași, aceasta fiind prima carte scrisă în Moldova în limba română (cu alfabetul chirilic)
• un policandru din cristal dăruit de împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei

În pronaosul Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” (biserica mare) se află mormântul mitropolitului Anastasie Crimca (trecut la Domnul pe 19 ianuarie 1629), sub o lespede de piatră care nu are nicio inscripție. Neinscripționarea pietrei de mormânt este atribuită de unii autori vremurilor tulburi care explicau un asemenea gest de discreție.

Bibliografie

• Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908
• Scarlat Porcescu, Mănăstirea Dragomirna, în volumul Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974

Surse

• Mănăstirea Dragomirna
• Mănăstirea Dragomirna - site web

Legături externe

• Mănăstirea Dragomirna – un loc binecuvântat cu frumusețe fără limite, Radio România Cultural, 4 ianuarie 2020