Mănăstirea Dragomirna

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
La acest articol se lucrează chiar în acest moment!

Ca o curtoazie față de persoana care dezvoltă acest articol și pentru a evita conflictele de versiuni din baza de date a sistemului, evitați să îl editați până la dispariția etichetei. În cazul în care considerați că este necesar, vă recomandăm să contactați editorul prin pagina de discuții a articolului.

Mănăstirea Dragomirna
Manastirea Dragomirna.jpg
Jurisdicție Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților
Tip călugărițe
Înființată 1609
Ctitori Anastasie Crimca
Stareț Stavrofora Maria Magdalena Gherghina
Mărime aprox. 51 călugărițe
Localizare  Mitocu Dragomirnei
Județul Suceava
Limba liturgică română
Cântarea bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri Pogorârea Sfântului Duh
Site web oficial http://manastireadragomirna.ro/

Mănăstirea Dragomirna este o veche mănăstire fortificată din România, ridicată între anii 1602-1609 de către Mitropolitul Anastasie Crimca al Moldovei. Este situată în satul Mitocu Dragomirnei, lângă pădurea și lacul Dragomirna, la circa 12 km nord de municipiul Suceava. Biserica mănăstirii are hramul Pogorârea Sfântului Duh.

Mănăstirea Dragomirna este inclusă, în ansamblul ei, în Lista monumentelor istorice din România, având codul de clasificare SV-II-a-A-05577.[1]

Istoric

Printr-un document datat în februarie 1587, voievodul Petru Șchiopu (Domn al Moldovei între 1574-1579 și 1582-1591) îi dona lui „Ilie, fiul Crimcoaei din Suceava”, siliștea Ungurașii de pe apa Sucevei, pentru participarea sa la respingerea unui atac al cazacilor asupra Moldovei.[2] Acest Ilie, numit în actul respectiv și „Ilie diac”, era viitorul mitropolit al Moldovei, Anastasie Crimca.[3] Doi ani mai târziu, în 1589, i se schimbă dania, la cererea sa, cu moșia Dragomirești, acolo unde va ctitori mai târziu Mănăstirea Dragomirna. Anastasie Crimca a devenit episcop al Rădăuților în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Moldova (1600), dar după revenirea pe tron a lui Ieremia Movilă (septembrie 1600) a fost îndepărtat din scaunul acestei eparhii, retrăgându-se la moșia Dragomirești, lângă Suceava, unde se afla un așezământ monahal mai vechi. Acolo, împreună cu rudele sale din familia boierească Stroici, marele logofăt Luca Stroici și marele vistiernic Simion Stroici, a ridicat o mică biserică din piatră în anul 1602.[4] Pisania, în limba slavonă, care s-a păstrat deasupra ușii de intrare în naosul bisericii spune:

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh care se cinstește în Sfânta Treime, unui Dumnezeu și Preacuratei Sale maici și Sfântului și dreptului Enoh și sfântului prooroc Ilie și sfântului Ioan Teologul au zidit această biserică smeriții slujitori și închinători Sfintei Treimi, chir Anastasie Crimcovici, fost episcop de Rădăuți și dumnealui Luca Stroici marele logofăt și fratele domniei sale Simion, mare visternic, în zilele evlaviosului domn Io Ieremia Voievod și ale prea iubiților lui fii Ioan, Constantin, Alexandru și Bogdan Voievod, în anul 7110, iulie 27 și închinată sfinților, dreptul Enoh, Ilie și Evanghelistul Ioan.

Mănăstirea Dragomirna este menționată pentru prima dată într-un act datat în 4 septembrie 1605, prin care primea danii de la marele logofăt Luca Stroici.[5] Într-un alt document din 20 august 1616 se menționează faptul că biserica cea mică a fost ctitorită de mitropolitul Anastasie Crimcovici, de marele logofăt Luca Stroici și de soția acestuia, Pascalina. Urmașii marelui logofăt Luca Stroici menționau într-un act din 22 august 1641 că mănăstirea a fost construită de Luca Stroici și de mitropolitul Anastasie Crimca.[6]

Biserica veche a Mănăstirii Dragomirna

Mitropolitul Petru Movilă afirma într-un manuscris al său că marele logofăt Luca Stroici i-a dat lui Anastasie Crimca o sumă importantă de bani „cu jurământ ca din averea lui să fundeze o mănăstire, nespunând nimănui că cu averea lui zidește”. Anastasie Crimca a ridicat astfel o mănăstire „mai mare și mai frumoasă decât celelalte mănăstiri ce se află în Moldovlahia”.[7]

Biserica cea mare a Mănăstirii Dragomirna, a cărei construcție începuse în anul 1602, a fost terminată în 1609, târnosirea sa săvârșindu-se la 1 septembrie în același an, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh.[8] La această nouă biserică a Mănăstirii Dragomirna lipsește pisania; un motiv posibil fiind acela că pisania de la biserica veche a fost considerată suficientă.

În anul 1627 voievodul Miron Barnovschi a ridicat în jurul mănăstirii ziduri de apărare masive și înalte, aceasta căpătând aspectul unei fortărețe, având în cele patru colțuri turnuri de apărare, iar la mijlocul laturii sudice un turn-clopotniță înalt. Miron Barnovschi poate fi considerat astfel ca un al doilea ctitor al acestei mănăstiri.[9] Cronicarul Miron Costin, scriind în letopisețul său despre ctitoriile lui Miron Barnovschi, spune:[10]

După slujba ce au făcut Barnovschi-vodă împărăției la Dașău, domnea cu mare fericire țărîi, stîndu tot după grijile țărîi și după lucruri dumnedzăierești. Și au fîrșitu mănăstirea mare în dricul orașului Ieșilor întîi, ce să dzice Sfînta Mariia și apoi mănăstirea anume Hangul, în munți, den pajiște și Dragomirna au fîrșit iară el, urdzită de Crimca mitropolitul, aproape de orașul Sucevei, așijderea și Bîrnova, lîngă Iași, care apoi au fîrșit-oă Dabija-vodă.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Mănăstirea Dragomirna a constituit un puternic focar de cultură românească, aici copiindu-se multe cărți religioase împodobite cu miniaturi. IPS Anastasie Crimca a înființat acolo o adevărată școală de caligrafi și miniaturiști (el însuși fiind un foarte talentat miniaturist), de la care s-au păstrat un număr important de manuscrise.

În perioadele ulterioare, Mănăstirea Dragomirna a trecut și prin încercări grele; zidurile ei neputând ține mereu la distanță năvălitorii, a fost jefuită de mai multe ori. Astfel, în mai 1653, cazacii lui Timuș Hmelnițki, chemați la Suceava de Vasile Lupu pentru a se apăra împotriva lui Gheorghe Ștefan, pretendent la tronul Moldovei, au atacat Dragomirna, și au furat toate odoarele de preț ale mănăstirii, precum și ale boierilor care se refugiaseră acolo. Cinci ani mai târziu, la 2 octombrie 1658, Mănăstirea Dragomirna a fost jefuită din nou, de data aceasta de către tătari.[11]

În 1762 biserica mănăstirii a fost reparată, așa cum reiese dintr-un document datat 25 octombrie 1762, prin care biv vel vistierul Filip Catargiu arată că „din treacirea anilor și din venirea vreamilor, ramâind parăsită și stricată, viindu la cea mai de prea urma risipă și stricare”, biserica a fost refăcută cu cheltuiala și osteneala sa.[12]

Mănăstirea Dragomirna în 1899, xilogravură de Rudolf Bernt

Timp de doisprezece ani (1763-1775), la Mănăstirea Dragomirna a viețuit ieromonahul Paisie Velicikovski. Acesta formează aici o obște mare, de circa 350 de călugări și traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau și buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind astfel inițiatorul Filocaliei în limbile română și slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail.

După anexarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic în anul 1775 (inclusiv localitatea Mitocu Dragomirnei, care a făcut parte din Ducatul Bucovinei, districtul Suceava), autoritățile habsburgice au desființat majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Bucovina în baza Ordonanței Imperiale din 19 iunie 1783 a împăratului Iosif al II-lea, trecând toate pământurile și fondurile administrate de Episcopia Rădăuților „sub povățuirea stăpânirii împărătești și a crăieștii măriri”.[13] Din cele 10 mănăstiri și 13 schituri existente în Bucovina în acea perioadă, au rămas numai trei mănăstiri (Putna, Sucevița și Dragormina). Celor trei mănăstiri rămase li s-a impus un număr maxim de 25 de călugări, care urmau să-și continue activitatea monahală după noul statut al mănăstirilor.[14]

Arhitectură

Turnul-clopotniță și zidurile mănăstirii

Biserica cu hramul Pogorârea Sfântului Duh a Mănăstirii Dragomirna este construită în formă de navă, fiind asemănătoare ca plan, dimensiuni și împărțirea spațiului interior (pridvor, pronaos, naos și altar) cu alte biserici moldovenești din secolul al XVI-lea. Are în plus, față de acestea, o absidă poligonală în partea de vest. Lăcașul de cult are o structură îngustă și alungită, proporțiile sale fiind neobișnuite pentru acea perioadă, cu o înălțime a clădirii foarte mare în raport cu lățimea sa. Se remarcă prin dimensiuni: lungime 35 m, lățime aproximativ 9,5 m și înălțime 42 m.[15] Nicolae Iorga, în cartea sa Neamul românesc din Bucovina, caracteriza astfel această biserică:

Vederea acestei biserici este o uimire de bucurie. E înaltă și îngustă ca o cutie de sfinte moaște și e unul din cele mai strălucite monumente ale vechii noastre arhitecturi, iar pentru Crimca un titlu veșnic de glorie.

Biserica este construită din piatră cioplită, cu un soclu din bucăți mai mari de piatră așezate în trepte. Fațadele bisericii sunt lucrate din piatră brută, iar blocurile de piatră din care sunt alcătuiți pilaștrii, care au un rol decorativ, sunt șlefuite. La mijlocul înălțimii pereților, edificiul este împărțit în două registre de un brâu torsadat din piatră cu trei tori răsuciți alternativ, ca o funie, acest motiv decorativ fiind originar din Georgia și Armenia. Arcele care unesc pilaștrii, masivi și lați, sunt bogat ornamentate cu modele florale. Chenarele ferestrelor, ca și ușa pridvorului, conțin unele elemente de gotic târziu moldovenesc.[15]

Așa cum remarca marele istoric Nicolae Iorga, „frumusețea de nedescris a Dragomirnei o reprezintă turla, giuvaerul acesta lucrat cu iubire fără de margini, care e împodobit cu o mare bogăție de podoabe. Trandafirii sculptați în piatră sunt răspândiți darnic, înflorind orice colțișor și astfel întreaga turlă pare un rug de floare învoalată”. Turla bisericii are o formă octogonală la exterior și rotundă la interior, remarcându-se prin sculptura decorativă de o mare varietate și măiestrie, cu un bogat repertoriu de motive ornamentale, geometrice și vegetale, rozete stilizate, stele formate din două romburi, pătrate asociate cu un ornament polilobat etc.[15]

Mănăstirea Dragomirna în prezent

Note

  1. Lista monumentelor istorice 2015: Județul Suceava, p. 2418
  2. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, 1908, p. 124.
  3. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, 1908, p. 125.
  4. Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, Ediția a doua, Editura Enciclopedică, București, 2002, ISBN 973-45-0409-6, p. 140.
  5. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, Direcția Patrimoniului Cultural Național, Biblioteca Monumentelor Istorice din România, București, 1974, p. 280
  6. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, Direcția Patrimoniului Cultural Național, Biblioteca Monumentelor Istorice din România, București, 1974, p. 281
  7. Ghenadie Enăceanu, Meșterul Manole și Petru Movilă, București, 1883, p. 170
  8. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, 1908, p. 126.
  9. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești, 1908, p. 139.
  10. Miron Costin, Letopisețul Țărîi Moldovei de la Aaron Vodă încoace, cap. 12.
  11. Scarlat Porcescu, Mănăstirea Dragomirna, în volumul Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, Editura Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974, p. 264.
  12. Nicolae Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I, Institutul de Arte Grafice și Editură Minerva, București, 1902, p. 456.
  13. Gheorghe C. Leon, Proprietatea forestieră în vechiul Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, în revista „Bucovina forestieră”, nr. 1-2, 1999.
  14. Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, București, 1991, p. 40.
  15. 15,0 15,1 15,2 Mănăstirea Dragomirna: Biserica mare, accesat la 2 martie 2021

Bibliografie

  • Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908

Surse

Legături externe