Moise

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Sfântul prooroc Moise
Acest articol face parte din seria
Vechiul Testament - Septuaginta
Pentateuhul sau "Legea"
Facerea - Ieșirea - Leviticul - Numerii - Deuteronomul
Cărțile istorice
Iosua Navi - Judecători - Rut

I Regi - II Regi - III Regi - IV Regi
I Cronici - II Cronici - I Ezdra - Neemia - Estera

Cărțile poetice
Cărți de înțelepciune
Iov - Cartea Psalmilor - Pildele lui Solomon - Ecclesiastul
Alte cărți
Cântarea Cântărilor - Plângerile profetului Ieremia
Cărțile Profeților
Profeții Mari

Isaia - Ieremia - Iezechiel - Daniel

Profeții Mici, sau "Cei Doisprezece"

Osea - Amos - Miheia - Ioil - Avdie - Iona - Naum
Avacum - Sofonie - Agheu - Zaharia - Maleahi

Cărțile deuterocanonice și „bune de citit”
Tobit - Iudita - Baruh - Epistola lui Ieremia
Cântarea celor trei tineri - III Ezdra - Cartea înțelepciunii lui Solomon
Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul)
Istoria Susanei
Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel
I Macabei - II Macabei - III Macabei
Rugăciunea regelui Manase
Persoane din Vechiul Testament
Patriarhi: Noe - Avraam - Isaac - Lot
Iacov (Israel) - Iosif - Moise - Aaron
Prooroci și Drepți: Ilie Tesviteanul - Elisei - Iezechia
Isaia - Ieremia - Iezechiel - Daniel
Iona - Osea - David - Solomon
Avacum - Iov - Miheia - Maleahi
Samuel - Zaharia - Agheu
Regi Iuda (după diviziune): Roboam - Abia - Asa- Iosafat
Atalia - Ioram- Ahazia - Ioas- Amația
Ozia - Iotam- Ahaz - Iezechia (Ezechia) - Manase
Amon - Iosia - Ioahaz- Eliachim (Ioiachim)
Ioiachin- Sedechia (Matania)
Regi Israel (după diviziune): Ieroboam I - Nadab - Baeșa
Ela - Zimri - Omri - Ahab - Izabela
Ahazia - Ioram - Iehu - Ioahaz - Ioas - Ieroboam al II-lea
Zaharia - Șalum - Menahem - Pecahia - Pecah - Osea (rege)
Descoperiri arheologice biblice
Editați această casetă

Sfântul și slăvitul prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu, este dătătorul legii celei vechi, și, după tradiție, autorul Pentateuhului (primele cinci cărți ale Sfintei Scripturi). De la Sf. Grigorie al Nissei încoace, viața lui este considerată ca o icoană a vieții duhovnicești, a înaintării omului spre Dumnezeu. Pomenirea lui se face la 4 septembrie și în „Duminica strămoșilor”.

Personalitatea lui Moise

Contestată de unii și revendicată poate prea mult de alții, personalitatea lui Moise a rămas în istoria biblică drept un nume de referință pentru aportul adus la izbăvirea lui Israel, icoana mântuirii lumii. Moise a rămas o personalitate de vocație universală "vrednică de respectul tuturor timpurilor", dacă avem în vedere, desigur, influența covârșitoare ce o mai are încă asupra întregii lumi, legea divină cu destinație permanentă data prin el.

Personalitate marcantă a istoriei omenirii, „mare conducător al poporului evreu și primitorul Legii”, Moise este instrumentul prin care Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt.

Moise e un personaj istoric, a cărui personalitate puternică, aspră, se înrudește cu cea a unui conducător de popor, laolaltă mistic, legiuitor și șef războinic. Moise, al cărui nume, Mosis, este mai degrabă egiptean, a fost crescut, educat, instruit la curtea faraonului Egiptului.

Etimologia numelui

Moise profetul, icoană rusească, secolul al XVIII-lea
Moise cu Tablele Legii, sculptură din sec. XII de la Catedrala din Noyon, Franța. Metropolitan Museum of Art, New York City

Chiar dacă etimologia numelui, după unii învățați (cum am văzut puțin mai sus), ar fi de origine egipteană, semnificând cel născut, prin analogie cu unele nume egiptene teofore, ca Tutmes sau Ramses etc., el rămâne totuși în exclusivitate al israeliților, atât ca origine cât și ca destin. Conform cărții Ieșirea, atribuită lui Moise însuși, numele acestui personaj ar avea o etimologie populară ebraică, însemnând „tras în sus” sau „scos din (apă)” – conform textului biblic de la Ieșire 2, 10.

Iosif Flavius deriva acest nume de la cuvântul coptic mo = apă și sese = mântuit. Este sigur că această formă ebraizată a numelui egiptean și forma primitivă egipteană a lui, după părerea majorității învățaților, este Mesu, care adesea se întâlnește pe monumentele egiptene și de scriitori greci se redă ca Mosis. Traducătorii alexandrini, evident, s-au ținut de derivațiunea lui Flaviu și redau acest nume Moisis. Poate că regina, în darea acestui nume copilului a avut în vedere să cinstească amintirea tatălui ei în numele căruia Totmes sau după transcrierea grecească Totmosis se aude numele Moise.

Viața

Moise provenea din seminția lui Levi: "Şi iată numele fiilor lui Levi după neamurile lor; … Amram a luat-o de fremeie pe Iochebed, fata unchiului său, iar aceasta i-a născut pe Aaron și pe Moise, precum și pe Miriam, sora lor" (Ieșire 6, 16 și 20). Tribul lui Levi se remarca drept cel mai talentat și admirabil atașat la cultura egipteană, dar păstrând ca într-un sicriu viu, tradițiile părinților, credința strămoșilor și așezămintele lor.

Cunoaștem nașterea lui Moise și cum l-a izbăvit mâna lui Dumnezeu, ajungând ca fiu al fetei lui Faraon. Trebuie precizat că originea evreiască a lui Moise era cunoscută atât lui însuși cât și egiptenilor. De la palatul regal i se îngăduie să plece să-și viziteze rudele, iar acestea pot veni să-l vadă la palat. Contactul cu familia sa a fost important în cea mai mare măsură și anume din punct de vedere al convingerilor sale religioase și al simpatizării cu conaționalii săi.

Iosif Flavius istorisește că Moise era de o frumusețe rară și cu o minte ageră, încât fata lui Faraon se și gândea că va fi urmaș la tron. Într-una din zile își prezentă odorul său lui Faraon în brațe cu o mică cuvântare, atrăgând atenția asupra frumuseții mai mult decât omenești, având un spirit înalt și nobil. Faraon își scoase coroana regală și o puse pe capul lui Moise. Speriat, copilul se smulse din mâinile lui, puse coroana jos, se urcă cu picioarele pe ea și încerca să stea pe ea. Se întâmplă să fie de față și un scriitor sacru, care, cu câtva timp înainte de nașterea lui Moise prezisese că trebuie să se nască un copil de evreu, care va sfărâma puterea Egiptului și văzând ce a făcut acest copil, strigă cu glas mare și spuse: Iată, o rege, acel copil, pe care zeii ne-au poruncit să-l omorâm pentru propria noastră siguranță. Privește, cum adeverește el proorocia; el răstoarnă supremația ta și calcă în picioare coroana ta. Ucide-l dar! Şi să înceteze egiptenii de a mai fi chinuiți de frică, iar evreii să înceteze de a se mai trufi cu nădejdile lor. Principesa, auzind cuvântarea asta, se repezi la copil și apucându-l, fugi cu el afară. Regele nu voi să urmeze sfatul scriitorului și, astfel, Moise scăpă și de această a doua primejdie.

Ca și copil, tânăr și apoi matur, Moise era de statură înaltă, foarte inteligent, puternic și capabil pentru cea mai grea lucrare.

Pe lângă zecile de caractere și grupe de semne ale scrierii egiptene, Moise învață cu ușurință cele douăzeci de litere ale alfabetului liniar protocanaanit.

Odată ajuns la maturitate, bucurându-se de multe privilegii la curte, Moise este privit cu suspiciune, ură, îndoială și invidie. De aceea se gândește la două alternative:

  • să intre în viața administrativă a Egiptului cu recunoașterea întâmplătoare sau treptată a idolatriei, ca religie de stat, ceea ce nu putea satisface tendințele lui:
  • să îmbrățișeze cariera militară.

Într-adevăr, tradiția mărturisește că Moise a ales cariera militară. Iosif Flaviu istorisește că într-o bătălie între Egipt și Etiopia, Moise a comandat armata egipteană cu mare succes. Peste sute de ani, Sf. Arhidiacon Ştefan îl va caracteriza ca pe bărbatul puternic în cuvânt și în faptă (F.A. 7, 22). De fapt, așa se explică și forța și arta militară cu care Moise organizează foarte rapid scoaterea evreilor din Egipt.

Abia după acest război, Moise se află în mare cumpănă: să stea de partea lui Dumnezeu și a conștiinței sau contra lor. Pe de o parte se aflau toate ispitele pe care le prezenta lumea și trupul; comorile Egiptului (Evrei 11, 26), palatul regal, aurul, argintul, plăcerile și desfătările curții, ospețe, vânători, desfătările păcătoase, iar pe de altă parte erau conștiința, cinstea, atașamentul natural și patriotismul, acea înclinație spre viața superioară și nobilă; calea sacrificiului cu toate necazurile și greutățile ei.

Decizia lui Moise a fost pusă de Dumnezeu în inima sa, lucru intuit și explicat cu acuratețe marele Pavel: Prin credință Moise, când a crescut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegând ca mai bine să îndure laolaltă cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă desfătarea păcatului cea trecătoare, mai mare bogăție decât comorile Egiptului a socotit el ocara lui Hristos, fiindcă se uita înainte, drept la răsplată (Evrei 11, 24 – 26).

Nu putem înțelege cum s-a răzvrătit Moise împotriva societății faraonice vulnerabilă, coruptă, plină de conflicte și cinism, decât analizând starea socială total defavorabilă în care se aflau evreii. Ei au fost pedepsiți de patru ori:

  1. au fost făcuți sclavi (Ieș. 1, 11 - 12);
  2. robia asupra lor a fost înăsprită (Ieș. 1, 13 – 14);
  3. moașele au primit poruncă să ucidă pruncii născuți de parte bărbătească ai evreilor (Ieș. 1, 15 – 16);
  4. Faraon a poruncit întregului Egipt să arunce în Nil pe toți pruncii evrei de parte bărbătească (Ieș. 1, 22).

Starea socială împovărătoare în care se găseau evreii stârnește compasiunea lui Moise pentru frații săi, deși pe tot parcursul vieții sale, Moise a împletit armonios mila cu dreptatea. Că Moise a avut un deosebit simț al dreptății ne dăm seama din următoarele patru întâmplări:

  1. Când a ieșit pentru prima dată în public …la fii lui Israel, a văzut muncile lor grele. Tot acum a văzut pe un egiptean bătând pe un israelit… și l-a ucis pe egiptean ascunzându-l în nisip (Ieș. 2, 11 – 12);
  2. A doua zi a văzut doi israeliți certându-se, a încercat o reconciliere între ei, dar fără succes (Ieș. 2, 13);
  3. Al treilea act de dreptate săvârșit de Moise a fost împlinit în Madian, când a luat apărarea celor șapte fiice ale preotului Ietro. Acestea vroiau să adape oile tatălui lor, dar erau împiedicate de păstori;
  4. Cel mai important act de dreptate rămâne cel dovedit de Moise prin tot ce a făcut pentru poporul său, pentru care a intervenit de nenumărate ori la Faraon ca să-l elibereze și pe care l-a condus cu riscul propriei vieți timp de patruzeci de ani spre pământul Canaanului.

Uciderea egipteanului a ajuns la urechile lui Faraon și, de teama răzbunării, Moise fuge în ținutul Madian, unde Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov (Ieș. 3, 6) se descoperă prin rugul aprins care nu se mistuia.

Se căsătorește cu Sefora (Ţippora), fiica preotului Ietro. Acest episod este important deoarece descoperim o altă virtute a lui Moise: smerenia. Aaron și Miriam, frații lui Moise, sunt indignați și-l critică pe Moise pentru căsătoria cu o femeie etiopiancă, neagră de culoare; Miriam se umple de lepră, se albește, în contrast cu etiopianca neagră. Deși mustrat, Moise nu ripostează, ci își păstrează calmul, se pleacă precum la rugul aprins.

Stă în pribegie, departe de frații oropsiți, timp de patruzeci de ani, nu pentru că se căsătorise și avea familie, ci pentru faptul că era un bun psiholog și un mare analist politic și social: unitatea evreilor nu era bine închegată; trebuia ca exploatarea să devină insuportabilă, pentru ca fiii lui Israel să-l dorească de conducător și să dorească eliberarea; să vină la conducerea Egiptului alt faraon care să nu cunoască bine pe Moise și să-l urmărească pentru a-l ucide; în fine Moise să se declare conducător.

Într-adevăr, urmașul lui Faraon, identificat cu Seti I (1309 – 1290 î. Hr.), s-a dovedit un exagerat doritor de construcții grandioase, pentru care folosea în exclusivitate mâna de lucru gratuită a supușilor.

Din Muntele Sinai, Moise este trimis de Dumnezeu să izbăvească poporul evreu din robia egipteană. La început Moise șovăie, dar Dumnezeu îl încredințează că va fi cu el. Nedumerit, Moise, întreabă cine este cel ce îl trimite, iar Dumnezeu îi dezvăluie numele Său: YAHVE, spunându-i: Eu sunt Cel ce sunt. Moise vrea să se sustragă de la această misiune, dar Dumnezeu, prin folosirea prezentului, arătând tocmai prezența Sa în mijlocul poporului ales, îi dă puterea de a săvârși minuni: preschimbă toiagul în șarpe; își acoperă mâna de lepră; preface apa în sânge. Moise tot încearcă să dea înapoi spunând că este gângav și neîndemânatic la vorbă. Atunci Yahve se mânie: Nu-l ai oare pe Aaron, fratele tău?Ştiu că el vorbește cu ușurință... el va vorbi poporului în locul tău, ca și cum ar fi gura ta, iar tu vei grăi din partea Domnului.

A doua zi, în zori, Moise pleacă de la Ietro, luându-și femeia și pe cei doi copii. La un popas de noapte, este cuprins de un rău cumplit, care-i pune viața în primejdie. Sefora își dă seama că e pedepsită de sus, deoarece al doilea fiu al lor n-a fost tăiat împrejur, ceea ce ea face de îndată și astfel pot să-și continue cu toții călătoria.

Imediat ce a ajuns în Egipt, Moise se întâlnește cu Aaron și cu bătrânii poporului. Au cerut lui Faraon să lase poporul pentru a aduce jertfă Domnului în pustie. Disprețuitor, Faraonul refuză sub pretext că evreii caută ocazii de a trândăvi.

Cele zece plăgi abătute asupra Egiptului i-au demonstrat lui Faraon puterea pe care o are Dumnezeul lui Israel atunci când judecă. În ajunul ultimei urgii, omorârea întâilor născuți, familiile lui Israel trebuiau să junghie un miel fără meteahnă și să ungă cu sângele lui ușorii ușii și pragul de sus, așa ca Dumnezeu să nu-i nimicească pe întâii – născuți din casele lor: jertfa de Paști pentru Domnul (Ieș. 12, 27). Ultima pedeapsă a fost atât de cumplită încât Faraon a chemat noaptea pe Moise și pe Aaron și le-a zis: Sculați-vă și ieșiți din mijlocul poporului meu; și voi și fiii lui Israel și duceți-vă de-I faceți slujbă Domnului Dumnezeului vostru precum ați zis. Luați-vă și turmele și cirezile și duceți-vă! Binecuvântați-mă și pe mine! (Ieș. 12, 31-32).

Şi poporul israelit plecă la drum, adunându-se după un plan dinainte pregătit, sub steagurile bătrânilor lor și concentrându-se împrejurul steagului central, unde se afla sufletul întregii mișcări naționale: conducătorul și eliberatorul poporului – Moise.

Faraon s-a răzgândit foarte repede; armata egipteană i-a urmărit pe israeliți până la Marea Roșie. Israeliții au trecut de cealaltă parte a mării, în timp ce armata lui Faraon a fost înecată. Trei luni mai târziu, poporul a ajuns la Muntele Sinai.

Timp de patruzeci de ani, poporul ales trece prin multe întâmplări prin pustiul Sinai, fiecare întâmplare avându-și semnificația ei. În tot acest răstimp, Moise a fost preocupat de ducerea la îndeplinire a planului divin. De multe ori Moise s-a întristat, dar tot de atâtea ori s-a rugat lui Yahve pentru iertarea poporului; tot de atâtea ori Moise se arată a fi recunoscător, îndemnându-i pe evrei: Să-I cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preamărit (Ieș. 15, 1).

Nu încape îndoială că Moise a fost o personalitate providențială. După ce și –a fixat tabăra la poalele Muntelui Sinai, Moise a urcat pe munte pentru a se întâlni cu Dumnezeu și pentru a primi condițiile legământului – Decalogul, Cele Zece Porunci, care vor sta la temelia rolului pe care l-a avut Israel, poporul ales al lui Dumnezeu. Astfel, Moise este cel care le-a comunicat israeliților Legea.

Timpul de patruzeci de zile și patruzeci de nopți petrecut pe Muntele Sinai, Moise a postit, după care a primit cele două table ale legii scrise pe piatră de degetul lui Dumnezeu. La poalele muntelui, sub conducerea lui Aaron, poporul ales cade în idolatrie, făurindu-și un vițel de aur. După restaurarea legământului, încălcat așa de repede, au fost construite lăcașuri de închinare înaintea Domnului:

  • Cortul Întâlnirii;
  • Chivotul;
  • Uneltele sacre din interiorul cortului.

Am văzut că Moise se roagă pentru iertarea păcatelor poporului, dar de această dată, compasiunea lui față de frații săi e dusă la extrem: Dacă vrei să le ierți păcatul, iartă-l; iar de nu, șterge-mă pe mine din cartea Ta, pe care Tu ai scris-o (Ieș. 32, 32).

Cu toată compasiunea, Moise nu-și ascunde mânia dreaptă față de Aaron și căderea poporului: a aruncat cele două table sfărâmându-le la poalele muntelui, apoi a sfărâmat vițelul de aur, l-a ars în foc, l-a pisat mărunt și l-a presărat în apă, pe care a dat-o fiilor lui Israel să o bea.

Cât privește lucrarea de legiuitor, Moise poate fi urmat de toți cei care au dat legi popoarelor. Au existat legi sociale și înainte de Moise, de exemplu Codul lui Hammurabi, împărat al Babilonului în jurul anului 1750 î. Hr., legi asemănătoare celor din Decalog, însă sunt fundamental diferite în special ca reguli de comportare.

Prin urmare, legile date prin Moise nu sunt rezultatul compilației altor coduri de legi mai vechi, ci ele exprimă voința divină descoperită pe Muntele Sinai. Moise a făcut tot posibilul ca să-i conștientizeze că, de respectarea sau nerespectarea acestora, depinde viitorul lor și chiar viața. Astfel, Moise a dovedit o fidelitate sublimă în îndeplinirea misiunii și o solidaritate cu poporul său cum nu s-a mai întâlnit la nici un alt conducător al omenirii.

Prin înțelepciunea sa legiuitoare, el i-a ridicat la treapta de viață socială bine organizată politic și religios, încât poporul ales, sub aspect duhovnicesc a devenit lumină pentru popoarele antice.

Ca personalitate religioasă, Moise a fost slujitorul lui Dumnezeu (Ieș. 14, 31; Num. 12, 7; Evr. 3, 5), așa după cum Avraam fusese prietenul lui Dumnezeu.

O altă particularitate a caracterului său a fost uimitoarea sa răbdare în cârmuirea poporului, popor care de multe ori era îndărătnic și nerecunoscător.

Chiar dacă a oscilat de câteva ori, totuși Moise rămâne unul dintre cei mai credincioși profeți ai Vechiului Testament. De aceea Sfântul Apostol Pavel îl dă ca exemplu demn de urmat când scrie Epistola către Evrei: Prin credință, Moise ajungând mare, s-a lepădat de a se numi fiul fetei lui Faraon (Evr. 11, 24); Prin credință a părăsit el Egiptul, netemându-se de mânia regelui; ca și cum L-ar fi văzut pe Cel – Nevăzut, a rămas neclintit (Evr. 11, 27).

În viața lui de 120 de ani, Moise n-a căutat propria sa înălțare, n-a căutat slava deșartă, pământească (am văzut mai sus că de mic copil calcă în picioare coroana regală a lui Faraon). Renunță la toate onorurile și dregătoriile pentru a se dărui slujirii neamului său atât de oropsit. Dă întâietate altuia, el rămânând pe planul al doilea, ajungând la un moment dat chiar să ceară lui Dumnezeu să fie șters din cartea vieții numai să cruțe poporul.

Măreția morală a lui Moise reiese și din modestia sa și, poate de aceea, urmașii l-au numit omul lui Dumnezeu (Deut. 33,1); Prooroc ca Moise nu s-a mai ridicat în Israel, pe care Domnul să-l fi cunoscut față către față (Deut. 34, 10); Alesul lui Dumnezeu (Ps. 103,23); om de omenie care a aflat bunăvoință în ochii fiecăruia, cel iubit de Dumnezeu și de oameni, Moise a cărui amintire e binecuvântată (Is. Sirah 45, 1)

Cu mintea sa a întrecut pe toți oamenii, iar ca și comandant de oștire el a avut puțini egali cu sine.

Prin Moise, evreii, bătuți, alungați, ponegriți, insultați, torturați, au biruit dăinuind.

Moise a fost mare în toate privințele. În același timp rege, legiuitor, arhiereu și prooroc și, în tot ce a făcut și a vorbit el a fost model pentru toți oamenii.

Proorocul Moise a fost o personalitate complexă: scriitor de excepție, narator istoric, legiuitor, poet, lider politic și religios. Faima lui s-a extins până în vremea Noului Testament. Mântuitorl amintește de scrierile lui Moise: Despre morți, că vor învia, n-ați citit oare în cartea lui Moise? (Mc. 12, 26); și când s-au împlinit zilele curățirii lor după legea lui Moise... (Lc. 2, 22); de aceea va dat Moise tăierea împrejur... (In. 7, 22). În Noul Testament, cei care au stat cu Hristos pe Muntele Taborului la Schimbarea la Față a Domnului Iisus Hristos, au fost Moise și Ilie Tesviteanul, reprezentanții Legii și ai proorocilor din Vechiul Testament.

Cel mai mare profet al tuturor timpurilor și-a împlinit menirea... astfel dispare acela care a făcut dintr-o colonie de sclavi un popor curajos, liber și mândru, unit cu Dumnezeul său și ascultând de propria lege.

Ca o concluzie la cele de mai sus desprindem ideea că prin tot ceea ce a făcut și întreprins Moise pentru poporul său a vrut să-l atenționeze și de fapt pe noi toți să trecem prin viață ca printr-o călătorie în care-L avem de ghid pe Dumnezeu. Dacă ni se pare că lipsește, avem poruncile Decalogului, prin care ajungem la finalul călătoriei, ce nu poate fi altul decât împărăția veșnică făgăduită fiecăruia, ca altă dată fiilor lui Israel.

Imnografie

Tropar, glasul al 2-lea:

Prăznuind pomenirea proorocului Tău Moise, Doamne, printr-însul Te rugăm, mântuiește sufletele noastre.

Condac, glasul al 2-lea:

Ceata proorocilor împreună cu Moise și cu Aaron cu veselie se veselește astăzi, căci s-a plinit sfârșitul proorociei lor asupra noastră. Astăzi strălucește Crucea, prin care ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeule. Cu ale lor rugăciuni, miluiește-ne pe noi.

Bibliografie

1). Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sf. Sinod, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001

2). Bondalici, Pr. Ic. Stavr. Dumitru, Enciclopedia marilor personalități din Vechiul și Noul Testament, Ed. Diecezană, Caransebeș, 2005

3). Comte, Fernand, Marile figuri ale Bibliei, traducere de Mihaela Voicu, Ed. Humanitas, 1995

4). Dicționar Biblic, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 1995

5). Enciclopedia Bibliei, Ed. Logos, Cluj, 1996

6). Iorga, Nicolae, Cărți reprezentative în viața omenirii, Ediție îngrijită, note, comentarii ți prefață de Mihai Gherman, Ed. Enciclopedică, București, 1991, vol. I

7). Lopuhin, Prof. A. P., Istoria biblică – Vechiul Testament, traducere de Nicodim, Patriarhul României, Ed. Ogorul Domnului, București, 1944

8). Simiot, Bernard, Suez – 50 de secole de istorie, traducere din limba franceză și note de Iulia Giroveanu, Ed. Politică, București, 1979

9). Teologie și Viață, Revistă de gândire și spiritualitate, editată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei, Iași, nr. 1 – 6, ian. – iun., 1996

10). www.caleasmereniei.ro, articol semnat de James Montgomeri