Gheorghe de la Cernica

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Cuviosul Gheorghe de la Cernica
Cuviosul Gheorghe de la Cernica
Date personale
Naștere 1730, Transilvania
Mutare la Domnul (†) 3 decembrie 1806, Mănăstirea Căldărușani
Localizare   România
Naționalitate română
Date cult
Tip cuvios
Data canonizării 20-21 octombrie 2005
Prăznuire la data de 3 decembrie
Recunoaștere BOR
Biserici patronate

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica (n. 1730 - d. 3 decembrie 1806) a fost un monah român originar din Transilvania, stareț al mai multor mănăstiri din Moldova și, mai târziu, din Țara Românească (Cernica și Căldărușani). Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 3 decembrie.

Viața

Cuviosul Gheorghe s-a născut în anul 1730 la Săliștea Sibiului, din părinți evlavioși. La vârsta de 19 ani părăsește casa părintească și pleacă spre București, iar de acolo la Constantinopol. Râvnind să îmbrățișeze viața călugărească, ajunge la Muntele Athos, stabilindu-se la Mănăstirea Vatoped, unde este primit în preajma anului 1750. Primește marea schimă în preajma anului anul 1752, petrecându-și timpul în rugăciune, posturi și nevoințe, în privegheri și îndelungate meditații, ajungând să fie cunoscut în Sfântul Munte pentru râvna și nevoințele sale.

Este hirotonit pe rând ierodiacon și ieromonah. La Muntele Athos cunoaște atât viața de sine (idioritmică), cât și viața de obște. Când cunoscutul duhovnic, starețul Paisie de la Neamț vine la Muntele Athos, cuviosul Gheorghe i se alătură, împreună cu un grup de monahi români și slavi, stabilindu-se la schitul Sf. Ilie, sub ascultarea cuviosului Paisie, unde rămân vreme de zece ani.

Împreună cu starețul Paisie și cu alți 64 de ucenici ai acestuia, cuviosul Gheorghe pleacă în Moldova, stabilindu-se mai întâi la Mănăstirea Dragomirna (1763-1775), apoi la Mănăstirea Secu și în sfârșit la Mănăstirea Neamț (1775). Tulburat de desele mutări, vrea să se întoarcă la Sfântul Munte, însă, trecând, în drumul său, prin București, se întâlnește cu un prieten al său, ieromonahul Macarie, care ține să-l prezinte mitropolitului Țării Românești, Grigorie al II-lea al Ungro-Vlahiei. Acesta, dorindu-și să reîntemeieze viața monahală de obște în eparhia sa, după modelul atonit, îi cere stăruitor cuviosului Gheorghe să rămână în Țara Românească, pentru a ajuta la reorganizarea vieții mănăstirești.

Ascultând de sfaturile ieromonahului Macarie, prietenul său, cuviosul Gheorghe primește, pe 1 septembrie 1781, însărcinarea pe care dorea să i-o dea mitropolitul, însă își alege ca loc schitul Cernica, care pe atunci era părăsit de vreo 30 de ani și se afla în paragină. Ajutat de doi ucenici, Atanasie și Gherasim, cuviosul Gheorghe curăță schitul de bălării și sălbăticiuni, iar în curând obștea s-a mărit cu mai mulți monahi doritori de nevoință și doritori să se pună sub ascultarea unui adevărat părinte duhovnicesc, cum era cuviosul. În anul 1785 Cernica este oficial redeschisă ca mănăstire, în jurul cuviosului Gheorghe adunându-se până atunci peste cincizeci de ucenici, credincioșii începând și ei să vină în număr tot mai mare la slujbele mănăstirești de acolo, căutând povața starețului Gheorghe. Pentru că pe atunci clădirile existente nu erau de ajuns pentru a-i adăposti pe toți monahii și pelerinii, cuviosul hotărăște zidirea unui nou rând de chilii pentru monahi și a unui arhondaric (casă de oaspeți).

O vreme, cuviosul a rămas singurul preot al mănăstirii, astfel că Sfânta Liturghie se slujea doar duminica și la sărbători, în restul zilelor săvârșindu-se doar cele șapte Laude. Când obștea monahală a crescut, trecând de o sută de călugări, au mai fost hirotoniți trei preoți și trei diaconi și a început să se slujească Sfânta Liturghie zilnic, după rânduiala de la Sfântul Munte.

Auzind de vrednicia starețului, domnitorul Nicolae Mavrogheni (1789-1791) l-a cercetat el însuși pe cuviosul stareț, înzestrând mănăstirea cu daruri și arătându-i o deosebită prețuire, la fel procedând și urmașii săi pe tron.

I s-a încredințat în anul 1788 și cârmuirea Mănăstirii de la Curtea de Argeș, apoi, din 1794, și cea a Mănăstirii Căldărușani, pe care le-a repus în rânduială. În apropiere de Căldărușani, la Cocioc, cuviosul a zidit o biserică și niște chilii și a pus să se planteze pomi, lăsând locul ca pe un loc de retragere și liniște pentru monahii mai nevoitori. S-a îngrijit de mănăstirile Cernica și Căldărușani până la moartea sa în anul 1806.

Înainte de trecerea sa la Domnul, i-a chemat la sine pe toți ucenicii săi la biserică pentru o ultimă rugăciune împreună, luându-și rămas bun de la ei, dându-le și ultimele sale povețe. A lăsat ucenicilor săi un testament prin care le rezuma în șapte trepte nevoințele monahale, îndemnându-i să fie ascultători, să se spovedească des, să –și mărturisească gândurile îndrumătorului lor duhovnicesc, să se împărtășească cu Sfintele Taine de douăsprezece ori pe an, să se ferească de cei care „sminteau” obștea, să administreze cu înțelepciune bunurile mănăstirii, ca starețul să dea fiecăruia ascultări după puterea și temperamentul lui, iar mănăstirea să nu treacă de numărul de 103 monahi pe care îl avea atunci.

Cuviosul stareț a trecut la Domnul în ziua de 3 decembrie 1806. Sfintele sale moaște se află până astăzi la Mănăstirea Cernica.

Moștenirea lui Gheorghe

Înnoirea vieții monahale

Încă din 1785, starețul Gheorghe își întocmise o „diată”, care reprezenta o frumoasă icoană a vieții duhovnicești trăite de călugării români la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cuprindea învățături din Sfânta Scriptură, din Sfinții Părinți și din cărțile de slujbă. Fiind mult prețuită, a circulat în numeroase copii în manuscris.

Mulți dintre călugării cu viață aleasă din mănăstirile cârmuite de Paisie și de starețul Gheorghe erau originari din Transilvania, ei depășind uneori cu numărul pe moldoveni și pe munteni. În felul acesta, mișcarea de înnoire monahală a contribuit și la întărirea conștiinței unității de neam în mănăstirile românești cu viață de obște.

Ucenici

Între cei mai de seamă colaboratori și ucenici ai starețului Gheorghe trebuie pomenit ieromonahul Macarie, unul din marii cărturari din secolul al XVIII-lea, care a stat cu Paisie la schitul Sfântul Ilie și la Dragomirna, traducător al multor cărți și lucrări din grecește în românește, rămase în manuscris (Omiliile Sfântului Macarie Egipteanul, tipărite în 1775 la București, erau traduse tot de el), ieromonahul Dorotei, urmașul lui Gheorghe în stăreția mănăstirii Căldărușani, care a alcătuit o Povățuire către călugării de acolo, ieromonahul Protasie, care a scris o Povățuire în versuri către monahii de la Cernica, precum și viața starețului Gheorghe și alții.

Dintre călugării cu viață îmbunătățită care au trăit la Cernica și Căldărușani, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, trebuie menționat starețul Calinic de la Cernica (1818-1850), mai târziu episcop de Râmnic, trecut, în 1955, în rândul sfinților. La Căldărușani au trăit un timp ierodiaconul Grigorie, ucenicul direct al lui Paisie, care în 1823 a fost ridicat în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei, ieromonahul Macarie, dascălul de cântări și alții. Dintre copiștii de manuscrise de la Cernica și Căldărușani pomenim pe Rafail, Acachie, Ciprian și mulți alții.

Unii dintre ucenicii starețului Gheorghe au dus rânduielile sale în alte mănăstiri din Țara Românească: Chiriac Râmniceanul la Călui în Oltenia, schimonahul Arsenie, care a ctitorit mănăstirea Ghighiu, lângă Ploiești, câțiva ucenici ai lui Gheorghe așezati in schitul Robaia (Argeș) etc.

Între ucenicii starețului Gheorghe se număra și un fost rabin, botezat și călugărit de el sub numele Neofit, care a scris apoi două catehisme și unele lucrări moralizatoare (în 1803, s-a tipărit la Iași cartea sa intitulată Înfruntarea iudeilor).

Trebuie remarcat și faptul că ucenicii starețului Gheorghe, mai cu seamă cei din prima jumătate a secolului al XIX-lea, au fost conduși în munca lor de spiritul românesc, nu de cel grecesc, deși nu se încheiase epoca fanariotă și nici de cel slavon, promovat de ucenicii ucrainieni și ruși ai lui Paisie.

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea Cuviosului Gheorghe de la Cernica în rândul sfinților în ședința sa din 20-21 octombrie 2005, stabilind ca dată de prăznuire ziua trecerii sale la Domnul, 3 decembrie.

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Următor al cuvioșilor părinți și împlinitor al virtuților sihăstrești, rugător neîncetat și înnoitor al monahismului românesc te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule. Sfinte cuvioase părinte Gheorghe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul 1:

Povățuitor preaînțelept al călugărilor și neobosit lucrător al virtuților, purtătorule de Dumnezeu părintele nostru Gheorghe, căci, înarmându-ți trupul cu nepătimirea ai luminat inimile celor credincioși. Pentru aceasta te-ai făcut sălaș cinstit al Duhului Sfânt și în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale. Roagă-L pe milostivul Dumnezeu împreună cu ierarhul Calinic să ne dăruiască pace și mare milă.

Surse

  • Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, E.I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 500-510 (Cuviosul Gheorghe de la Cernica).
  • Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

A se vedea și

Legături externe