Gheorghe de la Cernica

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Sf. Gheorghe de la Cernica

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica (1730-3 decembrie 1806) a fost un monah român originar din Transilvania, stareţ al mai multor mănăstiri din Moldova şi, mai târziu, din Ţara Românească (Cernica şi Căldăruşani). Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 3 decembrie.

Viaţa

Cuviosul Gheorghe s-a născut în anul 1730 la Săliştea Sibiului, din părinţi evlavioşi. La vârsta de 19 ani părăseşte casa părintească şi pleacă spre Bucureşti, iar de acolo la Constantinopol. Râvnind să îmbrăţişeze viaţa călugărească, ajunge la Muntele Athos, stabilindu-se la Mănăstirea Vatoped, unde este primit în preajma anului 1750. Primeşte marea schimă în preajma anului anul 1752, petrecându-şi timpul în rugăciune, posturi şi nevoinţe, în privegheri şi îndelungate meditaţii, ajungând să fie cunoscut în Sfântul Munte pentru râvna şi nevoinţele sale.

Este hirotonit pe rând ierodiacon şi ieromonah. La Muntele Athos cunoaşte atât viaţa de sine (idioritmică), cât şi viaţa de obşte. Când cunoscutul duhovnic, stareţul Paisie de la Neamţ vine la Muntele Athos, cuviosul Gheorghe i se alătură, împreună cu un grup de monahi români şi slavi, stabilindu-se la schitul Sf. Ilie, sub ascultarea cuviosului Paisie, unde rămân vreme de zece ani.

Împreună cu stareţul Paisie şi cu alţi 64 de ucenici ai acestuia, cuviosul Gheorghe pleacă în Moldova, stabilindu-se mai întâi la Mănăstirea Dragomirna (1763-1775), apoi la Mănăstirea Secu şi în sfârşit la Mănăstirea Neamţ (1775). Tulburat de desele mutări, vrea să se întoarcă la Sfântul Munte, însă, trecând, în drumul său, prin Bucureşti, se întâlneşte cu un prieten al său, ieromonahul Macarie, care ţine să-l prezinte mitropolitului Ţării Româneşti, Grigorie al II-lea. Acesta, dorindu-şi să reîntemeieze viaţa monahală de obşte în eparhia sa, după modelul atonit, îi cere stăruitor cuviosului Gheorghe să rămână în Ţara Românească, pentru a ajuta la reorganizarea vieţii mănăstireşti.

Ascultând de sfaturile ieromonahului Macarie, prietenul său, cuviosul Paisie primeşte, pe 1 septembrie 1781, însărcinarea pe care dorea să i-o dea mitropolitul, însă îşi alege ca loc schitul Cernica, care pe atunci era părăsit de vreo 30 de ani şi se afla în paragină. Ajutat de doi ucenici, Atanasie şi Gherasim, cuviosul Gheorghe curăţeşte schitul de bălării şi sălbăticiuni, iar în curând obştea s-a mărit cu mai mulţi monahi doritori de nevoinţă şi doritori să se pună sub ascultarea unui adevărat părinte duhovnicesc, cum era cuviosul. În anul 1785 Cernica este oficial redeschisă ca mănăstire, în jurul cuviosului Gheorghe adunându-se până atunci peste cincizeci de ucenici, credincioşii începând şi ei să vină în număr tot mai mare la slujbele mănăstireşti de acolo, căutând povaţa stareţului Gheorghe. Pentru că pe atunci clădirile existente nu erau de ajuns pentru a-i adăposti pe toţi monahii şi pelerinii, cuviosul hotărăşte zidirea unui nou rând de chilii pentru monahi şi a unui arhondaric (casă de oaspeţi).

O vreme, cuviosul a rămas singurul preot al mănăstirii, astfel că Sfânta Liturghie se slujea doar duminica şi la sărbători, în restul zilelor săvârşindu-se doar cele şapte Laude. Când obştea monahală a crescut, trecând de o sută de călugări, au mai fost hirotoniţi trei preoţi şi trei diaconi şi a început să se slujească Sfânta Liturghie zilnic, după rânduiala de la Sfântul Munte.

Auzind de vrednicia stareţului, domnitorul Nicolae Mavrogheni (1789-1791) l-a cercetat el însuşi pe cuviosul stareţ, înzestrând mănăstirea cu daruri şi arătându-i o deosebită preţuire, la fel procedând şi urmaşii săi pe tron.

I s-a încredinţat în anul 1788 şi cârmuirea mănăstirii de la Curtea de Argeş, apoi, din 1794, şi cea a mănăstirii Căldăruşani, pe care le-a repus în rânduială. În apropiere de Căldăruşani, la Cocioc, cuviosul a zidit o biserică şi nişte chilii şi a pus să se planteze pomi, lăsând locul ca pe un loc de retragere şi linişte pentru monahii mai nevoitori. S-a îngrijit de mănăstirile Cernica şi Căldăruşani până la moartea sa în anul 1806.

Înainte de trecerea sa la Domnul, i-a chemat la sine pe toţi ucenicii săi la biserică pentru o ultimă rugăciune împreună, luându-şi rămas bun de la ei, dându-le şi ultimele sale poveţe. A lăsat ucenicilor săi un testament prin care le rezuma în şapte trepte nevoinţele monahale, îndemnându-i să fie ascultători, să se spovedească des, să –şi mărturisească gândurile îndrumătorului lor duhovnicesc, să se împărtăşească cu Sfintele Taine de douăsprezece ori pe an, să se ferească de cei care „sminteau” obştea, să administreze cu înţelepciune bunurile mănăstirii, ca stareţul să dea fiecăruia ascultări după puterea şi temperamentul lui, iar mănăstirea să nu treacă de numărul de 103 monahi pe care îl avea atunci.

Cuviosul stareţ a trecut la Domnul în ziua de 3 decembrie 1806. Sfintele sale moaşte se află până astăzi la mănăstirea Cernica.

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea Cuviosului Gheorghe de la Cernica în rândul sfinţilor în şedinţa sa din 20-21 octombrie 2005, stabilind ca dată de prăznuire ziua trecerii sale la Domnul, 3 decembrie.

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Următor al cuvioşilor părinţi şi împlinitor al virtuţilor sihăstreşti, rugător neîncetat şi înnoitor al monahismului românesc te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule. Sfinte cuvioase părinte Gheorghe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul 1:

Povăţuitor preaînţelept al călugărilor şi neobosit lucrător al virtuţilor, purtătorule de Dumnezeu părintele nostru Gheorghe, căci, înarmându-ţi trupul cu nepătimirea ai luminat inimile celor credincioşi. Pentru aceasta te-ai făcut sălaş cinstit al Duhului Sfânt şi în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale. Roagă-L pe milostivul Dumnezeu împreună cu ierarhul Calinic să ne dăruiască pace şi mare milă.

Sursa

  • Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 500-510 (Cuviosul Gheorghe de la Cernica).

Legături externe