Iconografie

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Icoană a Domnului Iisus Hristos de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai (sec. VI)
Acest articol face parte din seria
TEOLOGIE
Teolog și Teologie
Teolog - Teologie
Teologie dogmatică
Hristologie - Soteriologie
Eclesiologie - Eshatologie
În jurul Sfintelor Scripturi
Studiul Noului Testament
Studiul Vechiului Testament
Arheologia biblică
Alte discipline
Patristică - Hagiografie - Spiritualitate
Liturgică - Imnografie - Iconografie
Drept canonic - Tipic
Apologetică
Editați această casetă

Iconografia (gr. εικονογραφία) este arta creştină a picturii icoanelor ce reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului, pe sfinţi, episoade din vieţile acestora, precum şi diferite episoade biblice, precum şi unele scene alegorice, în aşa fel încât acestea să nu rămână simple imagini, ci o formă de manifestare vizuală în timp şi spaţiu a realităţii dumnezeieşti invizibile.

A se vedea articolul principal despre Icoană.

Icoana în Biserica Ortodoxă

Biserica Ortodoxă admite posibilitatea reprezentării în imagini a lui Hristos şi a sfinţilor întrucât recunoaşte întruparea Fiului lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Cultul icoanelor, care a fost contestat în secolele VII-VIII, a fost restabilit definitiv la Sinodul al VII-lea Ecumenic.

Pentru creştini, icoana nu este o simplă formă de reprezentare artistică, ci obiect de cult şi modalitate de ilustrare picturală a învăţăturii creştine, alături de Sfintele Moaşte, de cărţile liturgice şcl.

Iconografia: "pictură" sau "scriere"?

Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este "scrierea de imagini". De aceea, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că icoanele se "scriu", nu se "pictează". Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginaţiei iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a textului Scripturii sau a Vieţilor sfinţilor. Un argument în plus folosit în acest sens este faptul că icoanele au avut de-a lungul timpului şi un scop pedagogic, fiind „cărţile” celor ce nu ştiau să citească, în care aceştia puteau „citi” învăţătura creştină, icoanele fiind astfel o formă de mărturisire şi propovăduire a credinţei ortodoxe.

Insistenţa asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este însă lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce efectiv specificitatea icoanei în raport cu restul artei picturii. În limba greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή (grafí), iar arta picturii se numeşte ζωγραφική (zografikí), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de ζωγραφιά (zografía). Din punct de vedere lingvistic, orice pictură este în limba greacă o formă de "scriere".

Limba greacă face o distincţie între ζωγραφιά (zoé+grafía, pictura realistă a celor vii) şi εικονογραφία (iconografia, cu particularităţile sale). Limba română veche a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna orice fel de pictori, inclusiv iconografii. Limba română modernă a asimilat şi termenii de "iconograf" sau "iconar" şi "iconografie", astfel că ea permite păstrarea distincţiei din limba greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.

Istoric

Iconari

Potrivit tradiţiei, cel dintâi iconar a fost Sf. Apostol Luca (18 octombrie), care a pictat o primă icoană a Maicii Domnului, modelul tuturor celorlalte icoane ale acesteia. De aceea, el este considerat ocrotitorul iconarilor.

Alţi sfinţi iconari au mai fost Sfântul Metodie, fratele Sf. Chiril, împreună-creştinătorii popoarelor slave (6 aprilie); Sf. Cuv. Alipie şi Sf. Cuv. Grigorie iconarul (8 august) care au trăit în Rusia în sec. al XI-lea; Sf. Lazăr iconarul din Constantinopol; Sf. Sfinţit Petru al Moscovei din sec. al XIV-lea (21 decembrie); Sf. Cuv. Andrei Rubliov (sec. al XV-lea, prăznuit pe 4 iulie), Sf. Nil Sorski ş.a. [1]

Iconograful, pe lângă talentul său de pictor, însuşirea tehnicilor de pictură şi a canoanelor (regulilor) iconografice se cuvine să fie un creştin ortodox evlavios, cu o viaţă curată, de rugăciune şi nevoinţe ascetice, întrucât meşteşugul lui (ei) este o formă de slujire în Biserică şi de propovăduire. Există şi câteva rugăciuni speciale pentru iconari. În Sinaxare aflăm în mai multe rânduri povestiri despre evlavia iconarilor şi darurile de care au fost învredniciţi pentru rugăciunea lor fierbinte şi pentru smerenia lor.

Acolo unde ei îşi recunosc neputinţa de a duce la bun sfârşit o icoană, unii iconari precum Iordache Nicolau, pictorul Icoanei Maicii Domnului Prodromiţa de la Muntele Athos, se învrednicesc ca munca lor să fie desăvârşită printr-o minune. Icoanele astfel rezultate sunt numite „icoane nefăcute de mână omenească”.

Reguli

Icoanele urmează în general textul Scripturii sau al Vieţilor sfinţilor reprezentaţi în ele. Figurile personajelor reprezentate sunt recognoscibile după o serie de caracteristici specifice, codificate mai târziu în Erminiile sau Manualele de iconografie[2]. Scopul picturii nu este însă de a da o reprezentare carnală veridică, astfel încât figurile sunt reprezentate stilizat – ascetice, transfigurate, mai asemănătoare Sfintelor Moaşte decât chipului omului viu. Natura este şi ea redată stilizat, iar prezenţa sa are conotaţii simbolice bine stabilite şi este menită să transmită la rândul ei mesajul icoanei.

Fondul icoanelor este de obicei auriu (pentru icoanele pe lemn) sau albastru (frescele), sugerând lumina dumnezeiască şi harul Duhului Sfânt în care sunt scăldate chipurile sfinţilor.

Imaginea este bidimensională şi nu caută să redea perspectiva în modul în care pictura laică încearcă să o reproducă, potrivit realităţilor materiale. Dimpotrivă, icoana foloseşte perspectiva inversă: personajele reprezentate privesc spre credinciosul care la rândul său le priveşte, sunt întoarse spre privitorul cu care stabilesc contactul direct. În acest sens, icoanele sunt ferestre deschise spre Împărăţia Cerului pe care o lasă să se întrevadă.

Suportul material

Icoanele sunt pictate în mod tradiţional pe lemn, pe zid (al fresco), uneori pe sticlă. Ulterior ele au început să fie pictate şi pe alte materiale precum piatra sau chiar pe ouă, pe vase din ceramică, pe lumânări etc. Apariţia tiparului a permis cu timpul reproducerea icoanelor pe hârtie şi pe alte suporturi perisabile şi producţia de masă.

Pentru pictură se folosesc culorile tempera. Sunt preferate culorile naturale. În mod tradiţional, nu se folosesc culorile pe bază de ulei, însă în perioada modernă ele au mai fost folosite. Pentru redarea fondului şi a unor detalii preţioase se foloseşte foiţa de aur (mai rar de argint) sau praful de bronz, după caz.

Pensulele folosite erau de obicei din păr de veveriţă. Sunt necesare pensule de diferite dimensiuni pentru fiecare operaţiune.

Pentru amestecarea şi fixarea culorilor se folosesc diferite substanţe naturale (gălbenuşul de ou, zeama de usturoi) sau (mai recent) sintetice. Pentru pregătirea suportului şi a bazei picturii se folosesc diferite materiale si substanţe (pene de lemn, cuie, gips, pânză, clei, aracet, etc.)

Metode şi tehnici

Pictura icoanelor necesită utilizarea mai multor tehnici de pregătire a suportului şi de pictură propriu-zisă, în funcţie de materialele folosite, de suportul material şi de locul unde acestea urmează să fie pictate.

Icoanele pe lemn

Pentru icoanele pe lemn, este necesară pregătirea prealabilă a suportului, potrivit instrucţiunilor din manualele de iconografie. Panourile de lemn trebuie uneori consolidate cu pene de lemn sau chiar cuie pentru a asigura stabilitatea suportului şi a evita îndoirea în timp a lemnului. Uneori partea din faţă a lemnului este cioplită puţin, astfel încât să rămână pe margini un fel de ramă naturală, pictura propriu-zisă a icoanei urmând să se facă în adâncitura („sipetul”) panoului de lemn. Apoi, panoul este tratat cu un amestec de clei, gips, pânză şi alte materiale, procedeu numit grunduire, în aşa fel încât suprafaţa destinată picturii să fie plană şi să permită o bună absorbţie a pigmenţilor. Urmează trasarea contururilor, de obicei prin transferul unui model de pe hârtie de calc. Urmează aşezarea foiţei de aur, acolo unde este cazul, sau pictura fondului. Pictura propriu-zisă se face începând cu culorile de bază („proplasma”); sunt pictate apoi straturile mai închise la culoare, aplicându-se succesiv straturile mai deschise peste acestea, iar zonele cele mai deschise („luminile”) şi ultimele umbre se pun la sfârşit. Imaginea este apoi vernisată (dată cu un lac special). În procesul de realizare a picturii se folosesc diferite substanţe care ajută la fixarea culorii.

Icoanele pe zid

Pregătirea zidului pentru pictură se foloseşte ţinând seama de regulile picturii al fresco, apoi se urmează paşii de mai sus pentru pictura propriu-zisă. Uneori, mai ales pentru pictura cupolelor, absidelor sau a spaţiilor curbe şi în general ne-plane, imaginile sunt pictate uşor deformat, pentru a compensa curbura naturală a zidului, astfel încât privitorul să aibă înaintea ochilor o figură armonioasă.

Icoanele pictate cu ceară

Pictura cu ceară este una din cele mai vechi tehnici folosite pentru pictura icoanelor. Pentru pictură se folosea ceara curată de albine, topită şi diluată cu terebentină, în care se amestecau diferitele culori (acestea se găseau sub formă de praf). Ceara amestecată cu pigmenţii trebuia păstrată la o temperatură ridicată. Culorile rezultate erau mate şi catifelate însă pictura era sensibilă la schimbările de temperatura, la zgârieturi şi lovituri.

O tehnică particulară de pictură cu ceară, folosită până în secolul al VII-lea, este cea numită encaustică. Se picta pe lemn sau (mai rar) pe un suport de marmură. Pentru pictura în tehnică encaustică probabil şi suportul folosit pentru pictură trebuia menţinut cald, ca şi temperatura camerei în care se lucra, iar aplicarea culorilor trebuia făcută de la bun început foarte corect, fiind foarte greu de revenit asupra greşelilor. Icoanele realizate prin această tehnică sunt extrem de durabile, culorile pătrunzând foarte adânc în materialul-suport. Printre cele mai celebre exemple de icoane realizate în tehnică encaustică se găsesc câteva icoane păstrate la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, unele având aproape 1500 de ani [3].

Pictura cu ceară a fost cu timpul abandonată, probabil datorită condiţiilor dificile de lucru, al costurilor mai ridicate şi al tehnicii pretenţioase [4] Unele ateliere contemporane au reluat tradiţia picturii în tehnică encaustică, dar aceasta nu este folosită pe scară largă.

Aurirea, argintarea şi materialele preţioase

Uneori, în semn de mulţumire pentru sfinţii care îi ajutaseră cu diferite prilejuri, credincioşii le ofereau sfinţilor mici ofrande votive, de obicei din metal, uneori din metale preţioase (obicei încă răspândit, de exemplu, în Grecia). Uneori, aceştia au dorit să împodobească şi icoanele astfel că au început să ceară şi să acopere costurile pentru îmbrăcarea parţială sau totală a icoanelor în aur, argint şi alte materiale preţioase. În unele ţări, precum Rusia, tradiţia icoanelor aurite sau argintate a devenit foarte puternică, astfel că mai multe ateliere au început să producă icoane gata argintate sau aurite, azi foarte răspândite şi în spaţiul românesc. Pentru icoanele îmbrăcate în materiale preţioase, regula cere ca icoana să fie pictată integral pe lemn, apoi acoperită cu metalele respective. Nu este admisă doar pictarea părţilor care rămân neacoperite, precum faţa.

Icoanele pe sticlă

Pentru pictura icoanelor pe sticlă, trebuie folosită o sticlă pe cât posibil albă, transparentă şi subţire (până în 3 mm grosime inclusiv), pentru a reda imaginea şi culorile clar, fără să le întunece, să le schimbe sau să le deformeze. În pictura pe sticlă, imaginea este pictată orientată în sens invers faţă de cel pe care-l va avea pentru privitor, ea urmând să fie întoarsă pe cealaltă parte după finalizare. După pictarea contururilor, paşii de urmat pentru pictura propriu-zisă sunt inverşi faţă de pictura pe lemn: se pictează întâi luminile şi zonele mai luminate, iar părţile mai întunecate se adaugă ulterior, fondul icoanei fiind ultimul. Fondul poate fi colorat (în albastru), pictat cu praf de bronz sau acoperit cu foiţă de aur. Dacă se doreşte ca unele detalii (de ex. mâneci, nasturi etc) să fie aurite, aurirea/pictura cu praf de bronz se face la început, odată cu luminile.

Pictura icoanelor pe sticlă are o tradiţie de peste două secole îndeosebi în Transilvania (centrele de la Nicula, Sibiel, Făgăraş, Şcheii Braşovului etc.) şi în Ţara Oltului, unde s-a dezvoltat ca o formă de iconografie ţărănească, însă care respectă în bună măsură canoanele iconografice de reprezentare. S-a răspândit ulterior în întreaga ţară, mai ales în sec. XX, ca formă folclorică specific românească de reprezentare iconografică.

Icoane de serie – pe hârtie, plastic etc.

Icoanele erau făcute de obicei pe materiale durabile, precum lemnul, piatra, marmura. Reprezentări iconografice pe suporturi mai perisabile au apărut mai întâi sub forma miniaturilor din manuscrisele biblice şi din cărţile liturgice (pe pergament, papyrus, apoi hârtie), însă acestea aveau scop ilustrativ, nefiind icoane de sine stătătoare şi obiecte de cult distincte.

După răspândirea hârtiei ca suport de scris şi a tiparului ca instrument de publicare, a apărut şi posibilitatea reproducerii în serie a unor imagini, inclusiv icoane. Cu timpul, s-au dezvoltat diferite tehnici de reproducere a icoanelor cu ajutorul acestui suport. Au apărut icoanele de hârtie lipite pe lemn, cu o durată de viaţă mai scăzută decât cea a icoanelor pe lemn, dar având totuşi o anumită durată de viaţă (şi peste 100 de ani, în condiţii bune de păstrare). Au început apoi să se răspândească şi reproducerile în serie pe suport de hârtie sau carton. Procedeul plastifierii a adăugat o mai mare durabilitate reproducerilor pe suport de hârtie, dar cu sacrificarea aspectului estetic.

Tehnica reproducerii icoanelor nu ţine propriu-zis de arta iconografică, întrucât nu presupune participarea personală a iconografului în sens tradiţional, presupunând doar cunoştinţe tehnice şi/sau o anumită aparatură. Avantajul folosirii suportului de hârtie şi a tehnicilor de producţie de masă este însă dat de costurile sale foarte scăzute care fac accesibil un număr mare de reprezentări iconografice credincioşilor de orice condiţie socială. Dezavantajul acestei răspândiri de masă este diluarea sensului originar al icoanei, a unicităţii fiecărei reprezentări iconografice ce caracteriza iconografia tradiţională; apare riscul transformării icoanei într-un produs impersonal, de masă. De aceea, este potrivit ca orice credincios să aibă în casă măcar o icoană pictată pe un suport durabil, pe lemn ori împodobită cu materiale preţioase, după posibilităţi [5] Alte tehnici de reproducere în masă a icoanelor mai sunt litografia, serigrafia, gravura şi diferitele forme de icoane lipite (hârtie sau material plastifiat) pe lemn sau alte materiale.

Şcoli de iconografie

Iconografi contemporani

Note

  1. Corina Negreanu, Sfinţi iconari, iconografi.
  2. Precum Erminia lui Dionisie din Furna (ed. rom. Sophia, Bucureşti, 2000), redactată între anii 1730-1734, sau mai recentul manual redactat în Rusia în perioada comunistă de Monahia Iuliania, Truda iconarului, trad. de Evdochia Şavga, Sophia, Bucureşti, 2001
  3. John Watson, The Icons of the Monastery of St. Catherine in Sinai
  4. Pictor Aurora Oltean, Tehnici de pictură [a icoanelor].
  5. A se vedea şi articolul despre casa creştinului.

A se vedea şi

Bibliografie şi surse

  • Juliana Dancu, Dumitru Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975.
  • Paul Evdochimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, trad. de Grigore Moga şi Petru Moga, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, ISBN 973-33-0239-2
  • Pavel Florenski, Iconostasul, trad. şi cronologie de Boris Buzilă, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1994, ISBN 973-96387-7-5.
  • Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, traducere şi studiu introductiv de Teodor Baconsky, Anastasia, Bucureşti, 1994, ISBN 973-96130-4-7.
  • Pr. Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu-Chipul omului. Studii de iconologie şi arhitectură bisericească, trad. de Gabriela Ciubuc, Anastasia, Bucureşti, 1998, ISBN 973-9374-11-5
  • Evgheni N. Trubeţkoi, 3 eseuri despre icoană, trad. de Boris Buzilă, Anastasia, Bucureşti, 1999, ISBN 973-9374-34-4
  • Pr. Serghei Bulgakov, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, trad. de ierom. Paulin Lecca, cu un studiu critic de Pr. Nikolai Ozolin şi un argument de Sorin Dumitrescu, Anastasia, Bucureşti, 2000, ISBN 973-9374-67-0.
  • Vladimir Lossky, Leonid Uspenski, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophia, București, 2003.

Manuale de iconografie:

Legături externe

  • ro: Iconia – icoane ortodoxe – icoane, tehnici, scrieri despre icoane, calendar etc.
  • ro: Icoane ortodoxe pe lemn – picturi şi icoane ortodoxe listate într-un portal dedicat.
  • en: Icons – introducere istorică, tehnici, informaţii despre şcolile de pictură din Moscova, Novgorod şi Kiev.
  • en: Icons explained – cuprinde explicaţii şi resurse suplimentare pentru înţelegerea principalelor icoane, teme şi programe iconografice, prezentări istorice ale dezvoltării iconografiei etc.
  • en: The Orthodox Church and its Icons – portal cuprinzând legături către o serie de siteuri dedicate iconografiei, unor şcoli icongrafice, muzee etc.
  • en:Ikons – Windows to Heaven – informaţii istorice detaliate, inclusiv despre mai multe şcoli de pictură greceşti şi ruseşti, galerie de icoane.
  • Muzeul de icoane pe sticlă „Pr. Zosim Oancea” – galerie de icoane, detalii despre diferitele şcoli transilvane de pictură pe sticlă etc.