Andrei Șaguna

Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.

Sf. Ierarh Andrei Șaguna
Sf. Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei
Date personale
Naștere	20 decembrie 1808
Mutare la Domnul (†)	28 iunie 1873 Sibiu
Localizare	România
Naționalitate	română
Date cult
Tip	ierarh
Data canonizării	21 iulie 2011
Prăznuire la data de	30 noiembrie
Proclamare	Biserica Ortodoxă Română
Biserici patronate

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal.

Andrei Șaguna a fost una dintre cele mai proeminente personalități din trecutul Bisericii române. Realizările sale epocale, legate mai ales de emanciparea politică și bisericească a națiunii românești de restaurarea Mitropoliei și organizarea pe care a dat-o Bisericii Ortodoxe din Transilvania, de progresul învățământului românesc de toate gradele — dar mai ales poporal —, de înființarea asociației ASTRA și a primei tipografii românești în Sibiu, de editarea ziarului „Telegraful Român”, de tipărirea altor cărți și de toate celelalte, pot să definească epoca lui Șaguna drept „epoca de aur” a Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

Din 1846 și până la 16/28 iunie 1873, când o boală necruțătoare l-a coborât în cripta de la Rășinari, marele arhiereu a fost mereu în fruntea vieții naționale a românilor transilvăneni, cu mâna pe cârmă. Sortit să activeze într-un climat politic cu desăvârșire ostil, el a izbutit să înfrângă toate uneltirile, să zdrobească toate acțiunile adversarilor și să ridice Biserica sa din situația în care se găsea, la o strălucire pe care nu o cunoscuse până atunci.

Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.

„Om de cultură superioară, iluminist de mare prestigiu, îndrumător priceput al învățământului românesc și al instituțiilor culturale ale românilor transilvăneni, diplomat iscusit, organizator neîntrecut al Bisericii sale, păstor cu dragoste adâncă față de fiii săi sufletești, mitropolitul Andrei Șaguna, prin marile sale realizări, poate fi considerat unul dintre cei mai străluciți ierarhi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română în tot trecutul ei.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

Viața înainte de arhierie

Copilăria

Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808, la Mișcolț (Miskolc, în nordul Ungariei), din părinți aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole, în Balcani. Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a trecut în 1814 la catolicism, confesiune în care și-a botezat copiii, printre care și pe Anastasie (numele de botez al lui Andrei Șaguna). Această convertire a fost din cauza sărăciei, întrucât i se făgăduise, în schimb, ajutor material din partea arhiepiscopului Ștefan Fischer din Eger (Agria).

În 1816, Anastasie a început școala la Mișcolț, iar în 1826 a terminat gimnaziul catolic la călugării piariști din Pesta..

La 29 decembrie 1826, prin stăruințele și rugăciunile vrednicei sale mame, la împlinirea vârstei de 18 ani, tânărul Anastasiu a declarat că vrea să rămână în credința strămoșilor săi, așa cum făcuseră și fratele său Evreț și sora Ecaterina.

Perioada de student

Între 1826-1829 a urmat cursuri de filozofie și drept la Universitatea din Pesta. În acel oraș, s-a bucurat de sprijinul material al unchiului mamei sale, Atanasie Grabovschi, un negustor macedoromân, în casa căruia și-a aflat adăpost împreună cu mama, fratele și sora sa (tatăl murise în 1822).

Casa acestuia era locul de întâlnire al fruntașilor români — mai ales oameni de carte — care au trăit în Pesta: Samuil Micu și Petru Maior, apoi Ion Corneli, Ioan Teodorovici, Alexandru Teodori, care au lucrat la marele Lexicon de la Buda (1825), Ștefan Neagoe, editorul unor calendare românești, Zaharia Carcalechi ș.a. Astfel, viitorul mitropolit s-a format într-un mediu cu alese preocupări de limbă, cultură și istorie românească.

În 1829 a plecat la Vârșeț unde a urmat teologia. Acolo păstorea pe atunci episcopul român Maxim Manuilovici (1829—1834), fost președinte al Consistoriului ortodox român din Oradea, care a arătat tânărului student o deosebită afecțiune.

Perioada de călugăr

La 24 octombrie 1833 Anastasie Șaguna s-a călugărit, luând numele Andrei. A fost hirotonit ierodiacon la 2 februarie 1834. Atunci a spus el celebrele cuvinte: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn vreau să-i trezesc și cu voia către tot ce e adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”.

A devenit apoi profesor la Seminarul teologic din Carloviț (Karlowitz, în Voivodina, Serbia) și secretar al „Consistoriului arhidiecezan” de acolo (din 1834). La 29 iunie 1837 a devenit ieromonah. Apreciat de ceilalți mitropoliți ai Carlovițului, Ștefan Stancovici (1837—1842) și Iosif Rajačić (1842—1861), tânărul ieromonah a fost hirotesit protosinghel (1838) și apoi arhimandrit (1842). În această perioadă a fost și „administrator” (locțiitor) de egumen la mănăstirile sârbești Iazac (din 1838) și Beșenovo (din 1841). În 1842, era profesor la secția română a seminarului din Vârșeț și asesor al Consistoriului de acolo. În același an, era egumen la mănăstirea Hopovo, iar în 1845 la mănăstirea Covil, amândouă sârbești.

Cu toate că a trăit atâția ani între sârbi, nu și-a uitat sentimentele românești, lucrând pentru poporul său. De pildă, acum a prelucrat Gramatica valahică după Gramatica daco-romană a lui Ioan Alexi, rămasă în manuscris. Tot acum, evlavioasa sa mamă a trecut la cele veșnice (17 ianuarie 1836), în vârstă de numai 51 de ani, mulțumită că strădaniile sale de a-și crește copiii în credința ortodoxă au dat roade bogate, mai ales că fiul ei cel mai mic își închinase întreaga viață slujirii lui Hristos. A fost înmormântată într-un cimitir din Pesta, de către cunoscutul preot-scriitor Ioan Teodorovici.

Perioada de vicar

Anul 1846 a însemnat o piatră de hotar în viața tânărului arhimandrit Andrei, căci de atunci și-a început activitatea în mijlocul românilor transilvăneni. Murind episcopul Vasile Moga de la Sibiu în 1845, Șaguna a fost numit vicar general al eparhiei văduvite, la 15/27 iunie 1846.

În răstimp de un an și jumătate cât a cârmuit eparhia ca vicar, s-a străduit să pună oarecare rânduială în viața bisericească. De pildă, a ridicat cursurile seminarului de la 6 luni la un an de studii și a trimis felurite dispoziții protopopilor și preoților, îndrumându-i să ducă o viață vrednică de situația lor de păstori de suflete.

Hirotonia ca episcop

„Andrei Șaguna găsea după moartea lui Vasile Moga, în 1846, poporul român într-o stare de adevărată somnolență. Nu exista o idee mare de circulație generală, care să pună inimile în mișcare, nu se lămurise o conștiință națională viguroasă în mase, o vedere limpede a unui ideal care să dinamizeze voința tuturor. Intelectualii, puțini câți existau, erau de o factură minoră, provincială; incapabili să limpezească un ideal pe seama colectivității și să aibă curajul și puterea să militeze pentru el și să pună apele amorțite ale cugetelor în mișcare.”

(Pr. Dumitru Stăniloae)

În urma demersurilor vicarului Șaguna, Curtea din Viena a admis să se facă alegerea unui nou episcop, potrivit vechiului obicei, de către protopopii eparhiei. Și astfel, la 2 decembrie 1847, sinodul electoral, întrunit la Turda, a ales (cu 27 de voturi) și pe vicarul Șaguna, între cei trei candidați, dintre care Curtea din Viena urma să întărească pe unul ca episcop (ceilalți erau profesorii de teologie și protopopii Ioan Moga, care a obținut 33 de voturi, și Moise Fulea, cu 31 de voturi, amândoi nepoți ai fostului episcop Vasile).

Curtea din Viena a recunoscut ca episcop pe Andrei Șaguna (24 ian./5 febr. 1848), căruia nu i s-au mai impus cele 19 condiții umilitoare, așa cum se întâmplase în 1810 la recunoașterea lui Vasile Moga ca episcop. A fost hirotonit în catedrala din Carloviț de către mitropolitul Iosif Raiacici, asistat de doi sufragani ai săi, în ziua de 18/30 aprilie 1848 (Duminica Tomii).

La 29 aprilie/11 mai a sosit la Sibiu, fiind întâmpinat nu numai de clerul și credincioșii săi, ci și de unii români greco-catolici și chiar de unii din tinerii revoluționari moldoveni aflați în Transilvania. În cuvântarea pe care i-a ținut-o atunci Simion Bărnuțiu, i-a cerut să ia asupra-i „conducerea națiunii”. De atunci, timp de 25 de ani, noul ierarh a fost mereu prezent în toate acțiunile culturale, sociale, naționale și bisericești ale românilor transilvăneni.

De aici, activitatea vastă a lui Andrei Șaguna poate fi împărțită în următoarele sfere: organizatorică-bisericească, culturală, gospodărească-economică, social-patriotică, și pastorală. Cele cinci vor fi discutate independent.

Activitate organizatorică-bisericească

Reînființarea Mitropoliei Transilvaniei

„Pășind pe pământul clasic al străvechii Mitropolii române Ortodoxe, vă făgăduiesc sărbătorește că voi lucra neobosit pentru înființarea ei. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”

(Sf. Andrei Șaguna)

Primele cereri

Cea dintâi problemă care trebuia să fie rezolvată era aceea a organizării bisericești. El intenționa să înceapă această lucrare chiar în 1848. Izbucnind revoluția, a fost împiedicat pentru un timp. Dar îndată după aceasta, în anii 1849—1851, a publicat trei broșuri, prin care căuta să convingă cercurile conducătoare de existența Mitropoliei ortodoxe din Transilvania până la 1701 și de nevoia reînființării ei:

• Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale a românilor de religia răsăriteană (15 p., 1849)
• Adaus la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale...” (23 p., 1850)
• Memorial, prin care se lămurește cererea românilor de religiunea răsăriteană în Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane (23 p., 1851)

La 12 martie 1850, a deschis la Sibiu lucrările primului sinod al eparhiei sale, la care au luat parte 24 de preoți și 20 de mireni, între care și Avram Iancu. Sinodul a adresat un memoriu Curții din Viena, prin care cerea restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, desființată în 1701, precum și convocarea unui sinod (sobor), format din preoți și mireni, care să se ocupe de organizarea ei.

În anii următori, Șaguna a adresat alte numeroase memorii Curții din Viena și mitropolitului sârb Iosif Raiacici, prin care cerea desfacerea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania de sub jurisdicția Mitropoliei sârbești din Carloviț (sub care ajunsese din 1786) și reînființarea Mitropoliei proprii pentru românii ortodocși. S-a lovit însă de rezistența tuturor: a Curții din Viena (îndeosebi a ministrului cultelor Leo Thun), a Bisericii sârbești, în frunte cu mitropolitul (din 1848 patriarhul) Iosif Raiacici și chiar a uniației din Transilvania.

Șaguna nu era însă omul care să se descurajeze. Și-a reluat strădaniile pentru realizarea acestui ideal după 1859, anul prăbușirii „regimului absolutist” de stat, căruia i-a luat locul un așa-zis „regim liberal”. Împreună cu doi reprezentanți ai românilor din Banat și Bucovina a început – în senatul imperial din Viena, – o nouă și energică acțiune pentru restaurarea Mitropoliei, adresând, în același timp, un nou memoriu împăratului.

După atâția ani de luptă, abia la 27 septembrie 1860, Curtea din Viena a dat un răspuns la nenumăratele sale intervenții în problema Mitropoliei.

Următoarele sinoade

În 24—26 octombrie 1860, a convocat un al doilea Sinod al eparhiei sale la Sibiu, care a întocmit noi memorii, cu exprimarea acelorași doleanțe ale credincioșilor ortodocși transilvăneni. Pentru că Șaguna intenționa să creeze o singură Mitropolie pentru toți românii ortodocși din imperiul austriac, sinodul a adresat o scrisoare și episcopului Eugenie Hacman al Bucovinei, cerând să-și dea adeziunea la planul lui Șaguna. S-a izbit însă de împotrivirea lui Hacman, care urmărea să ajungă el însuși mitropolit (ceea ce s-a și întâmplat în 1873), deși marea majoritate a clerului și credincioșilor bucovineni sprijineau planul lui Andrei Șaguna.

Între 22—28 martie 1864, s-a ținut un nou sinod la Sibiu, care a luat în dezbatere un proiect de regulament de organizare al eparhiei, în 174 de paragrafe, întocmit de Șaguna.

Înființarea mitropoliei

În sfârșit, Sinodul episcopilor sârbi și Congresul național bisericesc sârb, întrunite la Carloviț în toamna anului 1864, sub conducerea noului patriarh Samuil Mașirevici, și-a dat asentimentul la despărțirea ierarhică a Bisericii românești de cea sârbească. Iar la 12/24 decembrie 1864, printr-un autograf imperial, se încuviința reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei și numirea lui Andrei Șaguna ca arhiepiscop și mitropolit. Noua Mitropolie avea ca eparhii sufragane Aradul și Caransebeșul, ultima luând ființă abia acum, în fruntea ei fiind ales vrednicul protopop brașovean Ioan Popasu.

Pentru ca să se asigure existența și autonomia Bisericii sale și în cadrul statului dualist austro-ungar, creat în 1867, mitropolitul Andrei a lucrat pentru recunoașterea noii Mitropolii printr-un articol special de lege, hotărât în Dieta constituțională a Ungariei și în Casa Magnaților, ceea ce a și izbutit, în 1868.

Pr. Dumitru Stăniloae, despre reînființarea mitropoliei, spunea astfel:

Reînființarea Mitropoliei Ortodoxe pe bazele celei mai depline autonomii a avut, ca toate realizările lui Șaguna, o mare însemnătate, atât sub raportul național, cât și bisericesc. Sub raportul național prin ea s-a creat o sferă de libertate pe seama românilor ardeleni în cadrul unui stat străin și s-au asigurat pe viitor, pe temeiul comunității de credință, legăturile dintre ei și frații din sudul și estul Carpaților. Tot Mitropolia a strâns pe toți românii ortodocși din întreg Ardealul, ca și pe cei din Banat și Crișana sub o conducere unitară. Iar sub raportul bisericesc, autonomia obținută de Șaguna a făcut să se adâncească conștiința de sine a Bisericii, sentimentul răspunderii pentru mântuirea sufletelor care apasă exclusiv pe umerii ei. Andrei Șaguna, care a fost nu numai un mare naționalist, ci în același timp și un preot de profundă sensibilitate duhovnicească, subțiată prin studiul temeinic al izvoarelor ortodoxe în toate limbile originale, a fost convins că răspunderea și elanul misionar al Bisericii slăbește atunci când devine un departament al statului, mișcată la lucru prin dispoziții ministeriale. În ea trebuie să ardă cu flacără conștiința că e trupul mistic al Domnului și are cea mai sfântă misiune de pe lume, pe care trebuie să o urmărească cu o deplină și adâncă spontaneitate. Sub raportul acesta, autonomia bisericească nu e un chip de organizare potrivit numai pentru timpul lui Șaguna sau pentru împrejurări asemănătoare, ci un principiu consubstanțial și permanent necesar pentru ființa esențial misionară și spontan dinamică a Bisericii.

Statutul organic

„Istoria noastră națională nu cunoaște lege scrisă, care să fi pătruns așa deodată în conștiința populară în aceeași măsură în care au putut pătrunde dispozițiile fundamentale ale Statutului Organic.”

(Prof. Ioan Lupaș)

Introducere

După realizarea acestui nobil ideal al vieții sale, era necesară întocmirea unui regulament, a unei legi, după care să se conducă Biserica autocefală ortodoxă română a Transilvaniei. De aceea, mitropolitul Andrei a convocat la Sibiu un Congres național-bisericesc al românilor ortodocși din întreaga Mitropolie, cu câte 10 preoți și 20 de mireni de fiecare eparhie, deci cu 90 de deputați.

Lucrările Congresului au durat 22 de zile, de la 16/28 septembrie până la 7/19 octombrie 1868, ținându-se 12 ședințe în care s-au dezbătut cele mai de seamă probleme ale organizării noii Mitropolii. O comisie a Congresului — formată din 27 de membri (3 clerici și 6 mireni de fiecare eparhie) — a studiat un proiect prezentat de Șaguna, care, cu ușoare modificări, a fost primit de Congres sub denumirea de Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancționat de autoritatea de stat la 28 mai 1869).

Organizare

Ideile de bază ale Statutului organic erau autonomia și sinodalitatea. Prin autonomia față de stat, Biserica era apărată împotriva oricărui amestec sau aserviri din partea împăratului, a guvernului sau a altor cârmuitori politici. Prin sinodalitate, sau colaborarea între clerici (1/3) și mireni (2/3) la conducerea treburilor bisericești, Biserica era apărată împotriva oricărui absolutism ierarhic.

Elementul laic putea să participe la conducerea Bisericii în toate cele trei unități ale administrației bisericești: parohie, protopopiat și eparhie, în probleme bisericești, culturale (școlare) și economice, care, potrivit canoanelor, cădeau și în competența lui. Treburile fiecărei parohii erau conduse de sinodul parohial (adunarea parohială de azi), formată din toți membrii majori ai parohiei, care — între altele — avea misiunea să aleagă comitetul parohial, pe preoții parohiei și pe învățătorii școlilor confesionale. Epitropia parohială administra averea bisericii și a școlii „poporale” confesionale.

Mai multe parohii formau un protopopiat, în fruntea căruia se afla un protopop, ajutat de sinodul protopopesc și comitetul acestui sinod, ambele formate din 1/3 preoți și 2/3 mireni (8 sau 12 preoți și 16 sau 24 de mireni în sinod, 2 sau 4 preoți sau 48 de mireni în comitete, în funcție de numărul credincioșilor).

Afacerile eparhiei (sau diecezei) erau conduse de episcop, iar la Sibiu de arhiepiscop și de sinodul eparhial (adunarea eparhială de azi), format din 20 de clerici și 40 de mireni, convocat o dată pe an, la Duminica Tomii. Organul permanent de conducere era Consistoriul eparhial (Consiliul eparhial de azi) cu trei secțiuni: bisericească, școlară și epitropească (economică).

Conducerea treburilor întregii Mitropolii era încredințată Congresului național bisericesc, format din 90 de membri, câte 10 clerici și 20 de mireni pe fiecare eparhie, convocat o dată la 3 ani. Alegerea episcopilor sufragani se făcea de sinoadele eparhiale respective, iar alegerea mitropolitului de către Congresul național-bisericesc extraordinar, format, în acest caz, din 120 de deputați: 60 din arhiepiscopie și câte 30 din cele două eparhii sufragane, în aceeași proporție de clerici și mireni.

Problemele dogmatice erau rezolvate de sinodul episcopesc, format din toți vlădicii ortodocși români din Transilvania.

Importanță

Din această lege, care a stat apoi la baza noului statut al întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 și chiar la baza celui actual, se desprinde limpede spiritul de organizator bisericesc și social-politic al lui Andrei Șaguna. El a făcut din Biserică nu numai un lăcaș de închinare, ci și de apărare națională (împotriva încercărilor de maghiarizare), adunând în jurul ei pe toți credincioșii și dându-i rolul de conducătoare a poporului. Iar preoții și învățătorii școlilor confesionale, aleși din popor, au devenit și mai strâns legați sufletește de el.

Astfel, prin Statutul organic, Șaguna a dat Bisericii românești din Transilvania o organizare superioară, democratică, necunoscută în alte Biserici Ortodoxe surori și care o identifica întru totul cu năzuințele păstoriților ei, făcând-o cu adevărat Biserică a poporului.

Pentru toate acestea, Andrei Șaguna trebuie socotit drept cel mai mare legiuitor și organizator bisericesc în Biserica Ortodoxă Română și poate chiar în întreaga Ortodoxie.

Activitate culturală

Ajutarea școlilor

Mitropolitul Andrei Șaguna a dus o muncă neobosită și pentru ridicarea poporului român prin cultură, mai ales prin școlile elementare confesionale (populare), care erau sub conducerea nemijlocită a Bisericii, învățătorii lor fiind absolvenți ai institutului pedagogic din Sibiu, condus de Biserică. La venirea sa în Transilvania, lipseau dascăli bine pregătiți, manuale școlare, edificii școlare, la care se adăuga și lipsa de interes din partea poporului. Șaguna a izbutit să înlăture toate aceste neajunsuri.

Organizarea școlilor confesionale

Statuia din fața Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov

Încă în primul sinod eparhial din 1850, s-a hotărât ca preoții parohi să funcționeze ca directori școlari, protopopii ca inspectori școlari, episcopul fiind „inspectorul suprem” al școlilor poporale din întreaga eparhie (din 1838 ele erau sub controlul episcopului catolic maghiar din Alba Iulia). Aceste prevederi s-au fixat mai târziu și în Statutul organic.

În 1852, Șaguna obliga fiecare parohie să-și ridice un edificiu școlar. Ca manuale școlare puteau fi folosite numai cele apărute în tipografia eparhială din Sibiu. Mitropolitul Andrei a găsit răgazul cuvenit să scrie și câteva studii pedagogice, în care se ocupa de unele principii de didactică generală, precum și de câteva „instrucțiuni” în care expunea datoriile inspectorilor și directorilor școlari:

• Instrucțiune pentru învățători despre didactica generală și specială la predarea cu școlarii a singuraticelor studii (1862)
• Normativul conferințelor învățătorești (1863)
• Instrucțiune pentru directorii școalelor poporale și pentru directorii și inspectorii școalelor capitale, precum și pentru inspectorii distrituali de școală (1865)
• Instrucțiune pentru învățătorii din școlile normale și capitale de religie ortodoxă (1865)
• Drepturile și datoriile civile pentru învățăceii școalelor poporale confesionale (1870) ș.a.

Tot la inițiativa lui s-au convocat conferințe învățătorești în vacanțele de vară (începând din 1863), în diferite părți ale Arhiepiscopiei, în care se dezbăteau felurite probleme de interes didactic.

Manuale

O atenție deosebită a acordat manualelor didactice pentru școlile poporale. Se cunosc peste 25 de manuale, scrise la îndemnul lui Șaguna de câțiva distinși preoți din preajma sa. De pildă, preotul Sava Popovici-Barcianu din Rășinari a scris un Abecedar românesc, Istoria biblică, Gramatica română, Gramatica germană, Abecedar nemțesc, Gramatica limbii române în limba germană, Ghiduri de conversație și un Dicționar român-german și german-român etc.

Profesorul Zaharia Boiu a scris un Abecedar, Carte de citire, Elemente de geografie, Elemente de istoria naturii și fizică, Elemente de istorie, iar profesorul Ioan Popescu a scris Aritmetica și Cărți de citire, precum și cunoscutul Compendiu de pedagogie (1868). Se mai adaugă la acestea și câteva manuale școlare lucrate de Visarion Roman (Aritmetica și Geografia Austriei), Nicolae Mihălțan (Gramatica română), Dr. Pavel Vasici (Cunoștințe practice despre cultivarea grădinii școlare), precum și unele Bucoavne și Catehisme, tipărite după ediții mai vechi.

La îndemnul lui Șaguna, a apărut primul manual de stenografie în limba română, lucrat de Dimitrie Răcuciu.

Numărul școlilor

În ce privește numărul școlilor confesionale sub Șaguna, e deajuns să menționăm că la sfârșitul arhipăstoririi sale erau în eparhie aproape 800 de școli poporale, dintre care mai mult de jumătate au fost înființate sub el, deci aproape fiecare parohie își avea școala sa. În felul acesta, școlile poporale românești au fost un factor puternic de conservare a limbii împotriva oricăror încercări de înstrăinare.

Alte tipuri de școli

Atenția marelui arhiereu s-a îndreptat și spre alte tipuri de școli. De pildă, în 1870 rânduia ca în fiecare parohie să se țină cursuri serale pentru toți neștiutorii de carte. La aceste cursuri, care se țineau vara în duminici și sărbători, iar iarna zilnic, se preda scrisul, cititul și aritmetica. Pe lângă învățătorii confesionali, au fost chemați acum și preoții la opera de luminare a poporului.

Și-a îndreptat în aceeași măsură atenția și spre școlile medii. El proiectase încă din 1850 înființarea a 6 gimnazii superioare (licee), la Sibiu, Deva, Cluj, Chioar, Cohalm și Brașov, înființarea a 6 gimnazii inferioare (cu 4 clase), la Făgăraș, Alba Iulia, Sighișoara, Brad, Brețcu și Abrud, înființarea a 6 școli reale (tehnice — comerciale), la Tg. Mureș, Hălmagiu, Hațeg, Baia de Arieș, Mijlocenii Bârgaului și Șimleu, toate cu limba de predare română.

Din nenorocire, Șaguna a trebuit să se mulțumească numai cu înființarea gimnaziului din Brașov în 1850, a gimnaziului inferior din Brad, în 1868, devenind mai târziu gimnaziu cu 8 clase și a școlii reale-comerciale din Brașov, în 1869. Liceului din Brașov, care i-a purtat apoi numele, i-a arătat o grijă permanentă, asistând an de an la examene, ajutând profesorii, cumpărând din banii săi o casă pentru director etc. În scurt timp, sub conducerea unor directori și profesori destoinici, cum au fost Gavriil Munteanu, membru al Academiei Române, fost profesor și director al Seminariilor din Buzău și Râmnic, Ioan Meșotă, Ioan Lapedatu ș.a., gimnaziul brașovean a ajuns să fie «o coroană a întregii trebi școlare din Ardeal», după cum s-a exprimat însuși întemeietorul său.

Ajutarea elevilor săraci

S-a îngrijit apoi de soarta elevilor lipsiți de mijloace, dându-le posibilitatea să-și continue studiile, prin acordarea de ajutoare bănești, fie din veniturile sale proprii, fie din fundațiile anume întemeiate în acest scop. Numeroase școli au primit ajutoare bănești substanțiale din partea sa (Săliște, Făgăraș ș.a.).

Concluzie

Astfel, prin râvna sa neobosită pentru organizarea și ctitorirea de școli, numele său va fi legat de-a pururi de organizarea învățământului românesc din Transilvania. Restauratorul Bisericii poate fi considerat, în același timp, unul din ctitorii învățământului românesc de toate gradele.

Cursuri de teologie și pedagogie

Andrei Șaguna a arătat o grijă statornică și cursurilor de teologie și pedagogie de la Sibiu, în vederea ridicării nivelului cultural al preoților și învățătorilor ortodocși.

Andrei Șaguna a cumpărat câteva case pentru nevoile școlii și internatului, iar pentru studenții teologi și preoți a tipărit o serie de manuale didactice (scrise de el însuși sau de profesorii Institutului) și a trimis numeroși tineri la studii de specializare la Universitățile din Austria și Germania, cu burse oferite din fondurile și fundațiile create de el.

Crearea institutului teologic-pedagogic

Chiar în anul numirii sale ca vicar, a ridicat cursurile de teologie de la 6 luni, cum erau sub înaintașul său Vasile Moga, la un an, hotărând să nu mai fie primiți decât absolvenți de gimnaziu și introducând materii noi de studiu. În sinodul din 1850, s-a hotărât crearea unui institut teologic-pedagogic (Institut de teologie și pedagogie — cunoscut în epocă și ca „Seminarul Andreian”), urmând ca absolvenții de teologie să funcționeze și ca învățători înainte de hirotonie, lucru ce s-a respectat aproape în toată Biserica ortodoxă din Transilvania până în 1918.

În 1853, a înființat o secție separată de pedagogie, în care se primeau absolvenți ai gimnaziului inferior (cu 4 clase) și care a ajuns, cu timpul, până la 4 ani de studii. În 1852, cursurile de teologie s-au ridicat la doi ani de studii, iar în 1861, la trei ani, cum au rămas până în 1921.

Principiile după care urma să se conducă institutul le-a expus în așa-numita Instrucțiune pentru directorul și profesorii și duhovnicul Institutului arhidiecezan pedagogic-teologic din 1865. Astfel, vechea școală de „bogoslovie” de la Sibiu, înființată în 1811 (deși cursuri sporadice se țineau încă din 1786), a devenit o instituție cu caracter superior, universitar, în care se primeau numai absolvenți de 8 clase de gimnaziu cu examen de bacalaureat. Spre deosebire de seminariile teologice din România (iar mai târziu și de Facultățile de teologie din București și Cernăuți), care erau în grija statului, în eparhiile ortodoxe românești din Transilvania (Sibiu, Arad și Caransebeș), formarea preoților și a învățătorilor confesionali a rămas în permanență în grija Bisericii.

S-a îngrijit de găsirea unei clădiri corespunzătoare pentru Institut. În 1852, a organizat o colectă în eparhie, pentru a strânge banii necesari în vederea cumpărării unei clădiri. Din cei 26.062 florini colectați, s-a cumpărat actuala reședință mitropolitană, folosită ca internat până în 1858. Din banii săi, a cumpărat apoi o altă casă, pe locul actualei clădiri a Institutului teologic universitar, unde s-a mutat Institutul teologic-pedagogic, la începutul anului școlar 1864-1865. Cu timpul, a cumpărat alte patru case în apropiere, care au servit ca internat.

Pregătirea cadrelor didactice

În același timp, mitropolitul Andrei s-a îngrijit și de formarea unor cadre didactice corespunzătoare pentru școala teologică-pedagogică din Sibiu. Aproape an de an trimitea pe cel mai bun absolvent de teologie la una din universitățile apusene, ca să-l pregătească pentru munca didactică de la Institut. Dintre ei amintim pe profesorul Grigorie Pantazi (1849—1854), cel mai apropiat ucenic al lui Șaguna, mort de tânăr, Nicolae Popea (1856—1870), mai târziu vicar al lui Șaguna, episcop al Caransebeșului și membru al Academiei Române, Ioan Popescu (1861—1892), personalitate marcantă în pedagogia românească, Zaharia Boiu (1861—1870), cunoscutul predicator, amândoi membri corespondenți ai Academiei Române, Nicolae Cristea (1863—1865 și 1870—1873), fost mult timp redactor al Telegrafului Român, condamnat în 1894 în procesul Memorandului, Ilarion Pușcariu (1870—1878), mai târziu vicar al Arhiepiscopiei și membru de onoare al Academiei Române, Daniil Popovici Barcianu (1876—1901), memorandistul de mai târziu, profesorul de cântări bisericești Dimitrie Cunțan (1864—1910) ș.a.

Astfel, din școala teologică-pedagogică de la Sibiu au ieșit primele serii de preoți și învățători cu pregătire corespunzătoare. Ei au avut apoi un rol hotărâtor în opera de răspândire a culturii în lumea satelor transilvănene în urmă cu o sută de ani. Risipiți pe întreg cuprinsul Transilvaniei, acești modești preoți și învățători au fost adevărații pionieri ai învățământului românesc.

Ei au apropiat pe țărani de școală, de carte și de ziar, familiarizându-i cu gustul pentru citit, cu adunările populare ale Astrei, cu băncile populare, cu serbările și reprezentațiile de teatru sătesc, aranjate de ei cu concursul tinerilor din sat. Munca lor de fiecare zi a contribuit la conservarea limbii și a poporului român în Transilvania.

Scrieri

Pentru studenții secțiunii teologice, dar și pentru preoți, Șaguna a scris câteva manuale didactice, dintre care menționăm: Elementele Dreptului Canonic (Sibiu, 1854), urmat de broșura: Cunoștințe folositoare despre treburile căsătoriilor, Compendiu de Drept Canonic (1868, tradus și tipărit și în nemțește, apoi în rusește și tipărit la Petersburg în 1872), Enhiridion sau cartea manuală de canoane..., cu comentarii (1871, tradusă parțial în nemțește).

Aceste lucrări de drept bisericesc îl așează pe Andrei Șaguna între marii canoniști români.

Tot el a scris Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale de la întemeierea ei până în zilele noastre (2 vol., 1860; partea privitoare la Istoria Bisericii Ortodoxe din Austria a fost tradusă și în nemțește și tipărită la Sibiu în 1862) și un Manual de studiu pastoral (1872, ed. II, 1878). A retipărit apoi câteva manuale didactice, revăzute de el însuși, cum a fost Teologia Dogmatică, prelucrată după manuscrisul arhimandritului Ioan Raici (1854), Manual de Teologie Morală (1855), Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1855), Teologia Pastorală (1857, care era o reeditare a lucrării pastorale intitulată Datorințele prezbiterilor parohialnici, scrisă de doi ierarhi ruși, tipărită în românește în mai multe rânduri, Tâlcuiala Evangheliilor în duminecile învierii și ale sărbătorilor (1857, ed. II, 1860).

Neizbutind să publice o colecție de predici lucrate de preoții săi, așa cum intenționase, a retipărit în 1855 cunoscuta carte a lui Nichifor Theotochi, Chiriacodromionul, la care a adăugat câteva cuvântări la praznicile împărătești, scrise de el însuși.

După moartea sa, au fost publicate: Memorialul (1889), Memoriile sale (1923), o parte din Scrisorile pastorale și circularele școlare (1938) și o parte din Predici (1945). Bogata sa corespondență — purtată cu fruntașii românilor de pretutindeni — a fost publicată parțial. Printr-o pastorală din 1859, îndemna pe protopopi, preoți și învățători să culeagă poezii, colinde, cântece și povestiri populare, pe care voia să le publice într-un volum, gând pe care nu l-a văzut înfăptuit.

Biblia cu ilustrații

O realizare deosebită a lui Andrei Șaguna a fost și tipărirea Bibliei cu ilustrații, în 1856—1858, prima de acest gen la români. În 1867 a fost tipărit numai Noul Testament. După cum mărturisea el însuși, noua ediție avea la bază vechile traduceri românești ale Sfintei Scripturi (Noul Testament din 1648 și edițiile integrale ale Bibliei: București 1688, Blaj 1795, Petersburg 1819 și Buzău 1854—1856), confruntate cu textul grecesc al Septuagintei (ediția de la Atena din 1843) și cu o traducere în limba slavă.

De o reală valoare teologică și literară este și introducerea Bibliei. Între altele, Șaguna arată aici rolul îndeplinit de vechile traduceri ale Sfintei Scripturi în cultura românească și în formarea unei limbi românești unitare.

Deșteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai îndeaproape cu legea lui Dumnezeu, pășirea lui către lumina cea blândă a civilizației și culturii, înfrățirea neamului nostru românesc, pe care mâna Proniei l-au semănat prin atâtea țări deosebite și printre atâtea neamuri străine, rămânerea în viață a limbii sale naționale; toate aceste binecuvântări neasemuite avem a le mulțumi acestor ediții vechi ale Sf. Scripturi, acestor monumente nepieritoare ale limbii, moralității și peste tot ale vieții noastre naționale și bisericești... Pentru aceasta au și îmbrăcat traducerea lor în veșmântul limbii aceleia care să fie înțeleasă de toți românii de pretutindeni... Limba acestei cărți nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului și așa traducătorul nu e decât un răsunet, nu numai al limbii, ci al simțirii și peste tot al chipului cugetării poporului. Cu tot dreptul dară, se pot numi aceste (prime n.n.), ediții, nu numai ale românilor din Ardeal ori din Țara Românească ori de aiurea, ci cea dintâi Biblie a poporului românesc întreg.

Se cade să amintim aici că în 1858, Ion Heliade Rădulescu a început să publice la Paris o nouă traducere a Bibliei, cu comentarii, fără binecuvântarea Bisericii (a tipărit numai Facerea și Ieșirea), în care căuta să înlocuiască cuvintele de origine greacă și slavă prin cuvinte și expresii noi, luate din limba latină și, la nevoie, chiar din italiană. Șaguna s-a ridicat cu înverșunare împotriva noii traduceri, făcute de un mirean, cât și împotriva exagerărilor sale lingvistice.

Periodice

Articol principal: Începuturile presei bisericești românești.

Telegraful Român

O faptă de mare însemnătate a lui Andrei Șaguna, pe plan cultural, a fost înființarea ziarului Telegraful Român, la Sibiu, care de la 3 ianuarie 1853 apare fără întrerupere până azi. Prin întemeierea Telegrafului Român — „gazetă politică, industrială, comercială și literară”, — a înțeles să pună la dispoziția Bisericii Ortodoxe și a poporului nu numai un nou factor de culturalizare, ci în primul rând un organ de luptă pentru apărarea intereselor poporului român și ale Bisericii.

În paginile Telegrafului Român au apărut multe articole de cuprins bisericesc, școlar și politic, scrise de însuși întemeietorul său. Tot aici au apărut mai întâi pastoralele și circularele sale, discursurile pe care le rostea în Parlamentul din Viena, apoi în cel din Pesta, cuvântările rostite la diferite ocazii. Ziarul a fost redactat de Aron Florian (numai primele 8 numere, în 1853), apoi de Dr. Pavel Vasici, cunoscutul naturalist (1853—1856), Ioan Bădilă, un timp profesor la Institut (1856—1857), Visarion Roman, fost învățător în Rășinari, profesor la Institut, iar către sfârșitul vieții director al Băncii Albina (1857—1858), Ioan Rațiu (1858—1862), Zaharia Boiu (1862—1865) și Nicolae Cristea (1865—1883), toți trei în acel timp, profesori la Institutul teologic-pedagogic. Până în 1863 a apărut de două ori pe săptămână, iar de atunci până după 1918 de trei ori. Din 1859 unele materiale erau tipărite cu caractere latine, iar de la 1 ianuarie 1863 a apărut în întregime numai cu aceste caractere. De notat și faptul că redactorii s-au pronunțat și au adoptat de la început ortografia fonetică, ferindu-se de exagerările etimologice frecvente pe atunci.

Alte periodice

Tot Andrei Șaguna a inițiat apariția altor publicații periodice la Sibiu, dintre care unele apar până azi. De pildă: Calendarul Arhiepiscopiei Sibiului, care apare fără întrerupere din anul 1852 (azi sub numele de Îndrumătorul bisericesc), Actele Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal (intitulat mai târziu Procesele verbale ale Adunării eparhiale) și Protocolul Congresului Național Bisericesc, amândouă începând din anul 1870.

Reeditarea cărților de cult

Pentru nevoile preoților, respectiv ale bisericilor parohiale, a reeditat aproape toate cărțile de cult, între care pot fi menționate cele 12 Mineie (1853—1856, după ediția de la Buda din 1804—1805, care, la rândul ei, reproducea pe cea de la Râmnic, din 1776—1780, inclusiv prefețele episcopilor Chesarie și Filaret), Molitvelnicul bogat (1853), Octoihul mare (1855 și 1860), Liturghierul (1856), Evangheliarul (1859), Penticostarul (1859), Triodul (1860) etc. A tradus el însuși, din slava veche, Hirotesierul și Hirotonierul (1861), Rânduiala sfințirii bisericilor prin arhiereu (1862) și Rânduiala sfințirii de episcop (1865).

Este vrednic de reținut faptul că toate lucrările sale, precum și Telegraful Român, au văzut lumina tiparului în tipografia fondată de el din banii săi — la Sibiu (27 august 1850), cunoscută sub numele de „tipografia diecezană” (mai târziu arhidiecezană), care de atunci funcționează, fără întrerupere, până azi. Primul ei conducător a fost românul Dimitrie Lazarevici, adus de Șaguna de la „tipografia regească” din Buda.

ASTRA

Nu se poate trece cu vederea contribuția mitropolitului Andrei Șaguna la înființarea „Asociației transilvănene pentru cultura și literatura română” („ASTRA”).

La 10 mai 1860, el a înaintat guvernatorului Transilvaniei un memoriu semnat de 171 de fruntași ai românilor, cerând aprobarea pentru convocarea unei adunări consultative. Cerându-i-se un proiect de statute, le-a și întocmit, pe baza altor trei, lucrate de George Barițiu, Timotei Cipariu și Ioan Pușcariu.

Adunarea consultativă s-a ținut în clădirea Institutului teologic-pedagogic din Sibiu, la 9/21 martie 1861, sub conducerea lui Șaguna, discutând și aprobând statutele. În cuvântarea de deschidere, el făcea și această mărturisire:

din partea-mi mă oblig, că voi sprijini scopul Asociațiunii noastre, încât va sta în puterile mele, căci aici voi fi norocos a auzi sunetele cele dulci ale limbii mele materne, care la străini nu s-a învrednicit de atenție, însă acelea cu atât mai scumpe sunt inimii mele.

După aprobarea statutelor, Șaguna a convocat la Sibiu, pentru ziua de 23 octombrie/4 noiembrie 1861, pe toți intelectualii români care voiau să facă parte din Asociațiune. Cu ocazia acestei prime adunări, Andrei Șaguna a fost ales președinte, Timotei Cipariu vicepreședinte și George Barițiu secretar, pentru o perioadă de trei ani.

În calitatea sa de președinte al Astrei, a participat la ședințele comitetului și a condus trei adunări generale la Sibiu (1861), Brașov (1862) și Alba Iulia (1866). Alte trei adunări au fost conduse de Timotei Cipariu, în numele său.

Cea mai însemnată dintre adunările conduse de Șaguna a fost cea de la Brașov, din 1862, când s-a deschis și o expoziție cu produse ale „industriei casnice” românești. S-au purtat atunci discuții interesante în chestiunea ortografiei, s-au citit disertații de George Barițiu, Gavriil Munteanu, Timotei Cipariu și Ioan Pușcariu, s-au premiat poeziile lui Andrei Mureșanu. Din fondurile Asociațiunii s-au împărțit numeroase ajutoare studenților, elevilor și meseriașilor săraci. Asociațiunea și-a continuat cu rodnicie activitatea și după ce conducerea ei a trecut în alte mâini.

Activitatea gospodărească-economică

Deși eparhia pe care o conducea era săracă, iar la venirea sa în Sibiu n-a găsit aproape nimic (iar puținul care era, a fost distrus în timpul revoluției din 1848-1849), Șaguna a izbutit să creeze eparhiei o stare materială corespunzătoare. Astfel, în 1857, a pus bazele unui fond pentru zidirea unei catedrale în Sibiu, dând el însuși două mii de florini. Aceasta a fost ridicată numai sub mitropolitul Ioan Mețianu, în 1902-1908.

S-a arătat mai sus că a cumpărat o clădire, care servește până azi drept reședință mitropolitană, precum și alte câteva clădiri, în apropiere, pentru Institutul teologic-pedagogic și pentru internatul acestuia. Pentru ajutorarea studenților, elevilor și meseriașilor săraci, a pus bazele mai multor fonduri și fundații. În tot cuprinsul eparhiei, s-au ridicat numeroase biserici parohiale (unele cu ajutorul său, cum a fost cea din Gușterița de lângă Sibiu), precum și clădiri noi pentru școlile „poporale” confesionale sau pentru gimnaziile din Brașov și Brad. Toate acestea s-au făcut mai mult din banii strânși în parohiile eparhiei, în cadrul mai multor colecte, rânduite de Șaguna.

Prin diferite pastorale, îndemna pe protopopi, preoți și credincioși să-și dea ofranda pentru realizarea țelurilor sale, îndemnuri care au găsit întotdeauna înțelegerea cuvenită în sufletele acestora.

Activitatea social-patriotică

Revoluția din 1848

Articol principal: Preoții ortodocși români și revoluția din 1848.

Îndată după sosirea de la hirotonia întru arhiereu, a condus împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj din 3/15 mai 1848.

În cuvântarea ținută cu acest prilej, declara în fața zecilor de mii de români aflați acolo: „Da, sîntem frați, nu din fățărnicie, ci frați în Hristos, frați români, care chemăm pe tot românul să uite neplăcerile trecutului și să se considere toți românii de frați, așa cum frați sunt și episcopii lor”.

Adunarea, după ce a formulat un frumos program național — în 16 puncte — care accentua libertatea și independența poporului român, precum și desființarea iobăgiei, crearea unei singure Mitropolii pentru toți credincioșii români, a ales pe Șaguna în fruntea unei delegații de 30 de membri care să prezinte Curții din Viena hotărârile și doleanțele națiunii române.

La 25 iunie 1848, el declara solemn în fața împăratului Ferdinand V (1830—1848) la Innsbruck, că „tezaurul cel mai scump al românilor este legea și limba sa”, protestând împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. De aici, împreună cu Timotei Cipariu și cu protopopul Iosif Ighian din Zlatna, a plecat la Pesta, stăruind pe lângă diferiți miniștri maghiari în favoarea românilor.

În fruntea unei delegații, a dus petiția adoptată la Adunarea din Blaj împăratului Franz Josef, la Viena. La 16/28 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu, de unde a trimis o nouă petiție împăratului. Ideea unității românilor este conținută în „Memoriul națiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina”, prezentat tot împăratului Franz Josef.

În ianuarie 1849 a plecat din nou, din Sibiu, prin Țara Românească, Bucovina și Galiția, la Olmütz în Moravia, unde a fost primit în audiență de tânărul împărat Francisc Iosif (1848—1916), înfățișându-i doleanțele națiunii române.

La 25 februarie 1849, a prezentat împăratului la Viena, împreună cu deputații români din Transilvania, Banat și Bucovina, un memoriu, prin care cereau unirea tuturor românilor din statele austriece într-o singură națiune, independentă, cu administrație națională și autonomă, cu un șef politic și unul bisericesc, cu un senat românesc și cu folosirea limbii naționale în toate afacerile privitoare la români. Propunerile lor, însă, nu s-au realizat.

Abia după potolirea revoluției din Transilvania, s-a putut întoarce acasă, unde a găsit totul distrus și risipit.

Perioada după 1860

1860-1865

În perioada „decadei absolutiste” (1849—1859), activitatea politică a lui Andrei Șaguna a fost restrânsă la slabe acțiuni. A reluat-o abia după 1860, an în care a fost ales și membru al Senatului imperial din Viena, demnitate pe care a deținut-o mai mulți ani. În această calitate, a rostit mai multe discursuri, cerând drepturi pe seama românilor transilvăneni și a Bisericii lor.

Tot în 1860, Șaguna, împreună cu câțiva fruntași ai românilor sibieni, a înaintat împăratului un memoriu, cerând numirea unui român în funcția de cancelar al Transilvaniei și recunoașterea limbii române ca a treia limbă oficială aici, pe lângă germană și maghiară, doleanțe care au rămas fără urmări.

În ianuarie 1861, a condus – împreună cu mitropolitul unit Alexandru Sterca-Șuluțiu de la Blaj – lucrările unei conferințe naționale-politice a românilor, la Sibiu. Apoi a luat parte la o conferință mixtă de la Alba Iulia, în februarie 1861, unde s-au întrunit români, maghiari și sași spre a se sfătui asupra problemelor politice ale Transilvaniei. Aici a arătat că dorința cea mai fierbinte a românilor este să ajungă „la acea stare de libertate și luminare, la care celelalte națiuni au fost ajunse mai dinainte”, să li se asigure egala îndreptățire cu privire la naționalitate și religie, precum și folosirea limbii române.

În aprilie 1863 a prezidat, tot împreună cu Șuluțiu, lucrările Congresului național al românilor, întrunit la Sibiu. Congresul a ales o delegație de 10 persoane, în frunte cu Șaguna, care să prezinte împăratului doleanțele națiunii române. Delegația a fost primită de împărat la 4 mai, primind promisiuni, care nu s-au realizat.

În Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu între anii 1863-1865, formată din reprezentanți ai românilor, maghiarilor și sașilor, Șaguna a intrat ca deputat al cercului Săliște. Aici a izbutit să fie admisă prin lege egala îndreptățire a națiunii române cu celelalte națiuni din Transilvania. Evenimentele care au urmat au împiedicat însă punerea în practică a acestei hotărâri.

Peste tot, a apărat cu dârzenie și demnitate drepturile naționale și politice ale românilor.

1865-1871

În 1867 s-a creat „statul dualist” austro-ungar. Prin dualism, Ungaria devenea, de fapt, independentă, existând două state, Austria și Ungaria, împăratul Austriei fiind și rege al Ungariei. În urma acestui fapt, majoritatea fruntașilor vieții românești (George Barițiu, Ioan Rațiu, Visarion Roman, Ilie Măcelariu ș.a.) au adoptat așa-numitul „pasivism”, refuzând să mai ia parte la viața politică a noului stat. În schimb, mitropolitul Șaguna s-a pus în fruntea curentului opus, al „activismului”, militând pentru continuarea luptei românilor în vederea obținerii de drepturi, chiar și în noile condiții create după 1867.

Viitorul a confirmat punctul de vedere al lui Șaguna, căci în 1905 însuși Partidul Național Român din Transilvania a proclamat politica activistă.

Dacă Șaguna s-a înșelat în nădejdile sale că va fi ajutat de Curtea din Viena, în schimb, a găsit un sprijin statornic din partea celor de un neam și de o limbă cu el din Țara Românească și Moldova. Astfel, a purtat corespondență cu mitropoliții Nifon al Ungrovlahiei și Sofronie Miclescu al Moldovei, cu episcopii Calinic cel Sfânt de la Râmnic, Filotei și Dionisie Romano de la Buzău, cu arhiereii Neofit și Filaret Scriban.

În cursul revoluției din anii 1848–1849, numeroși preoți români au fost uciși, 40 de biserici au fost arse și peste 300 jefuite. În fața acestor nenorociri, Șaguna a făcut apel la frații de dincolo de Carpați. Între cei care au răspuns cu mai multă căldură la apelurile sale, s-a numărat vrednicul stareț Neonil de la Neamț, care i-a trimis, în mai multe rânduri, sute de cărți de slujbă ieșite de sub teascurile tipografiei nemțene. Alte ajutoare – în bani, cărți și veșminte – a primit din partea unor credincioși și chiar a domnitorului Grigore Al. Ghica al Moldovei.

Șaguna a fost apreciat și de fruntașii vieții culturale de peste Carpați, care l-au proclamat membru de onoare al Academiei Române, în 1871, președinte de onoare al Societății „Transilvania” din București și membru de onoare al Societății pentru literatura și cultura română din Bucovina.

Activitatea pastorală

Introducere

În sfârșit, se cade să amintim calda iubire pe care mitropolitul Andrei a arătat-o în toate împrejurările față de poporul său. Fără îndoială că numai iubirea de neam l-a făcut să renunțe la toate situațiile pe care le-ar fi putut câștiga cu ușurință în Biserica sârbă și să vină în fruntea unei Biserici oprimate și sărace, unde îl aștepta o muncă și o luptă uriașă. Numai din iubire de neam și de Biserica sa, a refuzat demnitatea de patriarh sârb și de mitropolit unit ce i le ofereau unii.

Pastorale către credincioși

Câteva spicuiri din pastoralele sale vor arăta pe deplin marea dragoste pe care Șaguna o nutrea față de fiii săi sufletești. Chiar prin pastorala din 12 februarie 1848, prin care-și anunța numirea ca episcop, făgăduia „să fiu tatăl clerului și al poporului nostru, tată zic să fiu, tată și încă o dată zic: tată să fiu în înțelesul cel mai adevărat”.

Oricât ar fi fost de departe de reședința sa, el informa mereu pe păstoriții săi de toate demersurile pe care le făcea în interesul românilor transilvăneni. La 18 iulie 1848, trimitea credincioșilor săi o pastorală din Pesta, prin care-i îndruma să trăiască „în dragoste frățească, atît între noi cât și către celelalte nații cu noi locuitoare, ...ca să ne putem bucura de bine, să fim frați unul cu altul”.

În august 1848, scria credincioșilor săi din Pesta: „vă încredințez, iubiților, că, deși împrejurările mă silesc a fi departe de voi, inima mea și sufletul meu necurmat cu voi și la voi este. Și nu am cruțat și nu cruț, iubiților mei, nici osteneală, nici cheltuială, întru binele și folosul vostru cel sufletesc și trupesc. Nici un minut, nici un prilej nu-l las fără a fi întrebuințat spre ajutorința voastră”. În noiembrie 1848, trimitea poporului o circulară, cu îndemnul de a ajuta pe românii ale căror case și bunuri au fost prădate în cursul revoluției și erau amenințați să piară de foame.

Pentru întărirea vieții religios-morale a păstoriților săi, a rânduit încă din 1850, ca preoții parohi să facă ore speciale de catehizație, în fiecare duminică după amiază, iar la Liturghie, în loc de priceasnă, cântărețul să citească celor prezenți principalele rugăciuni și învățături ale Bisericii.

Desăvârșita identificare a marelui arhiereu cu poporul său rezultă și din numeroasele îndrumări date credincioșilor de a îmbrățișa meșteșugurile. De pildă, după ce s-au redus privilegiile breslelor, în 1851, acordându-se prioritate principiului liberei concurențe, Șaguna dădea, printr-o pastorală, aceste îndrumări: „Luați meșteșuguri, turmă iubită! La meșteșuguri! Pentru că tu fiind turmă numeroasă, poți forma din fiii tăi oameni învățați, cari să-ți înmulțească și susțină economia națională...”.

Alte numeroase pastorale trimitea preoților și credincioșilor în fiecare an, cu prilejul marilor praznice ale Nașterii și Învierii Domnului, prin care le împărtășea felurite îndemnuri, dar mai ales vești despre toate acțiunile sale în folosul Bisericii și al poporului. Adeseori făcea el însuși vizite canonice în parohii, predicând credincioșilor.

Ajutarea preoțimii

În repetate rânduri, a ridicat problema îmbunătățirii stării materiale a preoțimii sale.

Încă din 1849 a cerut Ministerului Cultelor din Viena o subvenție anuală de două sute de mii de florini pe 10 ani, din care să creeze un fond, din ale cărui venituri să se dea ajutoare preoților. În 1850, la rugămintea sa, guvernatorul Transilvaniei a scutit pe preoți, pe învățătorii confesionali și cântăreții bisericești, „de greutățile publice și comunale”. În 1857, a cerut, împreună cu mitropolitul unit de la Blaj, ca preoții români, ortodocși și uniți, să fie scutiți de impozite către stat, așa cum erau preoții celorlalte culte, dar memoriul a rămas fără răspuns. Abia în 1861 a primit un ajutor anual de 24.000 de florini, din care să se împartă preoților ajutoare de 50—100 florini pe an, precum și o mie de florini pe seama Institutului Teologic-Pedagogic.

Printr-o circulară, din 2 septembrie 1861, înștiința pe preoții săi că de ajutorul respectiv se vor bucura numai aceia, „care sunt mădulare vrednici ai clerului nostru cu cuvântul și cu fapte bune și cari, potrivit circularelor mele, sunt treji cărturari și cucernici și pragul casei lor nu-l trec fără să fie îmbrăcați în reverendă, nu umblă la târguri și orașe în pustiu și nu se amestecă în tot felul de oameni”.

În ce privește disciplina clerului, Șaguna era foarte exigent, mergând până la caterisirea celor nevrednici de chemarea preoțească, spre a servi drept pildă celorlalți, dar și pentru a nu se compromite clerul român în fața celorlalte neamuri și confesiuni din Transilvania.

Dragostea adâncă a marelui arhiereu față de păstoriții săi rezultă și din faptul că toată agoniseala vieții sale, de aproape șase sute de mii de coroane, a lăsat-o prin testament Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.

Adormirea

Andrei Șaguna a trecut la Domnul în anul 1873 (28 iunie), la Sibiu.

Prin testament, el și-a lăsat toată averea Mitropoliei Transilvaniei, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.

Plâns de întreaga societate transilvană, încărcat cu elogii de demnitarii statului austro-ungar și de împăratul Franz Joseph, mitropolitul a fost prohodit și condus pe ultimul drum, „fără pompă, fără muzică și fără predică”, după cum însuși dispusese prin testament, fiind înmormântat lângă biserica mare din Rășinarii Sibiului. Locul său de veci, peste care s-a ridicat ulterior un frumos mausoleu, existent și în prezent, a fost zeci de ani loc de pelerinaj, unde s-au închinat cu evlavie ierarhi și preoți ai Bisericii, țărani și oameni de cultură, politicieni și capete încoronate, veniți la Rășinari pentru a găsi și a se împărtăși - cum a scris la un moment dat Nicolae Iorga - din puterea, crezul și spiritul lui Șaguna „ca de o sfântă împărtășanie, de sufletul care a fost în el”.

În toamna anului 2011, în urma consacrării lui în rândul Sfinților Români de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost deshumat și adus, în cadrul unei impresionante procesiuni, la Sibiu, relicvele sale fiind păstrate spre cinstire în măreața Catedrală Mitropolitană „Sfânta Treime”, pe care, deși și-o dorise și al cărei proiect edilitar îl inițiase în anul 1852, nu a mai apucat să o și edifice.

Șagunismul

Pr. Dumitru Stăniloae descria „șagunismul” astfel:

Atât de plin este Ardealul de prezența spiritului și puterii lui Șaguna, încât nu numai o serie întreagă de instituții îi poartă numele, ci se vorbește chiar de un stil de viață șagunian în spiritualitatea română de la noi. Șagunismul este maxima potențare a virtualităților Ardealului, el înseamnă în Biserică acel spirit expansiv care vrea să dea o calificație creștină întregului conținut al vieții poporului, iar în general el exprimă spiritul dinamic și totalitar al Ardealului în virtutea căruia toate puterile neamului se consideră ca un tot indisolubil, fie că răsar din pământ, fie că pogoară prin Biserică din cer. Imaginea Ardealului șagunian este blocul poporului ce pășește energic și luminat, condus de preoți cu crucea în frunte, spre idealurile de cultură, de libertate, de creștinătate.

Elogii

„Andrei Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a desțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”

(ÎPS Antonie Plămădeală)

Pentru toate faptele sale, mitropolitul Andrei Șaguna s-a bucurat de aprecieri — aproape unanime — din partea contemporanilor și a celor care i-au cercetat viața și neobositele strădanii.

De pildă, profesorul sas Alois Senz din Sibiu, care i-a tradus Compendiul de drept în nemțește, îl asemăna cu Goethe căci „lozinca amândurora a fost: mai multă lumină! (mehr Licht!)”. Episcopul evanghelic-luteran G. D. Teutsch, în necrologul publicat într-o revistă germană din Sibiu, scria: „Aproape o generație întreagă, Șaguna a fost conducătorul intelectual, — singurul recunoscut — al poporului său și a putut să obțină, în această calitate, astfel de rezultate cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednici de ele... Prietenii și dușmanii marelui bărbat, a cărui statură înaltă, impunătoare, cu privirea ageră și cu barba ondulată nu o vor uita curând cei ce au văzut-o vreodată, vor fi toți de aceeași părere, că numele lui Șaguna înseamnă o nouă epocă în viața poporului român și a Bisericii Ortodoxe”.

Nicolae Iorga scria, în 1904:

Puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Șaguna. Chipul lui, cu ochii străbătători și larga barbă răsfirată, e în mintea tuturora și-n conștiința generală a intrat faptul definitiv, că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cârmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor, cărora nu li s-a supus, ca exemplarele obișnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnișul lor spre culmea lui.

În 1923, în cuvântarea rostită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, Octavian Goga spunea că: „figura lui s-a introdus definitiv în conștiința populară din toate cătunele Ardealului, întinzându-și rețeaua strălucitoare asupra întregului pământ românesc”.

„Om de tact și fin diplomat; spirit cizelat de cultură și perfect echilibrat; pregătit deopotrivă pentru speculațiunile abstracte ca și pentru acțiunile pozitive, un temperament revoluționar și conspirator, o reminiscență atavică din sufletul agitat al Macedoniei.”

(Octavian Goga)

Pr. Dumitru Stăniloae îl descria astfel:

„Andrei Șaguna, deși s-a coborât cu toată dragostea sa în mijlocul acestor stări, era totuși față de ele ca un fel de duh al lui Dumnezeu ce se mișca pe deasupra apelor, dându-le viață și formă. Coborât din înălțimi, el aducea un ochi spiritual obișnuit cu vederile largi și cuprinzătoare. Cremenea macedoneană a personalității lui, rafinată în îndeletnicirile comerciale ale familiei, se șlefuise prin cultura juridică și teologică pe care o adâncise în timpul studiilor și prin legăturile frecvente cu cercurile sociale cele mai de frunte în care îl introdusese unchiul său, Atanasie Grabovschi. Fără să fi pierdut nimic din mistuitoarea lui dragoste de neam și lege, cultura i-a dat capacitatea de a ridica această dragoste pe plan de concepție solid întemeiată și de a găsi cele mai efective căi și arme spirituale în lupta pentru libertatea și drepturile lui. Iar forța și dârzenia masivă a naturii sale au devenit sub flacăra înnobilatoare a acelorași cauze prestanță suverană care făcea pe orice străin să rămână copleșit de prezența și de cuvântul acestui vlădică al unui popor pe care nimeni nu-l lua până atunci în seamă.”

(Pr. Dumitru Stăniloae)

Dintre istoricii mai recenți, reținem aprecierile acad. Ștefan Pascu:

Prin calitățile sale intelectuale și prin cele diplomatice, Andrei Șaguna s-a impus ca una dintre personalitățile marcante ale vieții publice românești din Transilvania într-o perioadă lungă de timp. Mai ales în perioada 1848—1868, Șaguna a fost deosebit de activ atît pe tărâm politic, cât și cultural... Trebuie să recunoaștem că activitatea lui Șaguna a avut rezultate pozitive, atît pe tărâm național, cât și școlar și bisericesc.

Elogii asemănătoare i-a adus și profesorul american Keith Hitchins, care a scris mai multe studii despre el în limbile română și engleză.

Scrieri

• Promemoria - despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale a românilor de religie răsăriteană, Sibiu, 1849, 15 p.;
• Adaus la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale...”, Sibiu, 1850, 23 p.,
• Memoriu prin care se lămurește cererea românilor de religiune răsăriteană din Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane, Viena, 1851 și Sibiu 1860, 23 p.
• Elementele Dreptului canonic al Bisericii drept credincioase răsăritene..., Sibiu, 1854, XXIV + 183 p.;
• Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeiere până în zilele noastre, 2 vol., Sibiu, 1860, X + 422 p. (I) + IV + 316 p. (II) (vol.II a apărut și în traducere germana, la Sibiu, în 1862, făcută de Zaharia Boiu și Ioan Popescu);
• Compendiu de Drept Canonic al sântei, soborniceștii și apostoleștii Biserici, Sibiu, 1868, XLVIII + 452 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1885, XLVIII + 440 p.; ed. a III-a, Sibiu, 1913, XLVIII + 440 p.); a apărut și în traducere germană, făcută de prof. Alois Sentz („Compendium des Canonischen Rechtes...”, Sibiu, 1868, 449 + XLIV p.);
• Enhiridion, adecă carte manual de canoane ale sântei, soborniceștii și apostoleștii Biserici, cu comentarii, Sibiu, 187 1, LII + 548 p.;
• Manual de studiu pastoral, Sibiu, 1972, 8 + X + 302 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1878, XV + 270 p.).

Proslăvirea ca sfânt

Sfântul Ierarh Andrei Șaguna a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia.

Cu o zi înainte (pe 29 octombrie 2011), pentru ultima oară, un sobor impresionant de preoți a oficiat ultimul parastas la mormântul lui Andrei Șaguna, din localitatea Rășinari. Rămășițele pământești ale Mitropolitului Transilvaniei au fost puse apoi într-o raclă și purtate în pelerinaj până la Sibiu. Primul popas al credincioșilor pe străzile Sibiului a fost făcut la „Biserica din Groapă”, unde a slujit mult timp Andrei Șaguna. „De acolo, din Rășinari, Mitropolitul Șaguna se întoarce în Catedrala pe care și-a dorit-o, a strâns bani pentru ea, a făcut diferite proiecte, dar nu a reușit să se bucure de realizarea ei ca monument”, a spus actualul Mitropolit al Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza.

Prăznuirea Sf. Ierarh Andrei Șaguna se face pe 30 noiembrie.

Imnografie

Condac (glasul al 8-lea):

Apărătorului Ortodoxiei și păstorului care a fost trimis de Dumnezeu poporului nostru să îndrume pe credincioși în vremuri de restriște, Sfântului Andrei Mitropolitul Transilvaniei să-i aducem laude ca unui Apostol, zicând: „Bucură-te Sfinte Andrei înțeleptule, Ierarh al lui Hristos”.

Tropar:

Apărător înțelept al românilor ortodocși, păstor cărturar al Transilvaniei și mare chivernisitor al vieții bisericești, Sfinte Ierarhe Andrei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
• Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și naționalism, eseul Mitropolitul Andrei Șaguna, 2011, URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf

Legături externe

• Acatistul Sf. Ierarh Andrei Șaguna
• Condacul acatistului Sf. Ierarh Andrei Șaguna
• Troparul Sf. Ierarh Andrei Șaguna
• Trinitas - documentar video