Cimitir

Cimitir (lat. coemeterium, sepulcrum = mormânt; gr. κοιμητήριον, τό — kimitirion = cimitir, d. κοιμάσθαι — kimaste = a dormi) este locul în care sunt înmormântați cei celor adormiți, care vor învia în momentul Apocalipsei pentru Judecată, căpătând un trup ceresc (1 Cor 15.40), duhovnicesc (1 Cor 15.42,44,53), asemenea trupului de Slavă al lui Hristos (Flp3.21)

Somnul și învierea pentru Judecată

Încă din Deuteronom Sfânta Scriptură arată că cei morți sunt adormiți: Domnul a zis lui Moise: „Iată, tu vei adormi împreună cu părinții tăi. Și poporul acesta se va scula și va curvi după dumnezeii străini ai țării în care intră. Pe Mine Mă va părăsi, și va călca legămîntul Meu, pe care l-am încheiat cu el.” (Deut 3.16). Sintagma „a adormit împreună cu părinții săi” apare de 37 de ori în Biblie (3 Regi 11.21, 3 Regi 14.20, 31, etc). În Psalmi apare expresia somnul de apoi: Despoiați au fost vitejii aceia plini de inimă, au adormit somnul de apoi; n'au putut să se apere, toți acei oameni viteji (Ps 76.5). Însuși Mântuitorul se referă la Lazăr, cel mort de 4 zile spunând că acesta doarme dar că El îl va trezi din somn (Ioan 11.11-17) Sfântul apostol Pavel le spune tesalonicenilor că cei morți sunt adormiți (1 Tes 4.13, vezi și 1 Cor 15.6, 15.18, 2 Pet 3.4 pentru același sens) și că la glasul arhanghelului care va veni în momentul Apocalipsei, aceștia vor învia cu trupurile, așa cum a înviat și Iisus Hristos. Vor învia întâi cei morți în Hristos (cei morți până atunci), apoi vor învia cei care sunt vii în momentul Apocalipsei (1 Tes 4.13-18). Toți se vor înfățișa la Judecată după care vor ajunge în rai sau în iad.

Sf. Ioan Gură de Aur (în „Omilia despre numele cimitirului și despre Sf. Cruce“) spune: „De aceea se și cheamă locul acesta cimitir, ca să știți că cei răposați și depuși aici nu sunt morți, ci sunt culcați și dorm“. Aceste cuvinte reflectă credința creștină în nemurirea sufletului și învierea morților, căci moartea nu e decât un somn (v. Ioan 11, 11-13) din care cei morți se vor deștepta la trâmbița arhanghelului care va vesti cea de-a doua venire a Domnului și Judecata de apoi (I Tes. 4, 13-17).

Istorie

Cimitirele sunt locurile de înmormântare și de ele se leagă atât cultul morților cât și cultul sfinților și al martirilor. Mormintele creștinilor erau, la început, ca și ale păgânilor, de două feluri: familiale și particulare. Ele se aflau fie în afara zidurilor de incintă ale cetăților, de-o parte și de alta a drumurilor, fie în cuprinsul proprietăților particulare, unde erau înmormântați proprietarii respectivi. Specificul comunitar de viață al primilor creștini, cât și înmulțirea numărului martirilor (din cauza persecuțiilor) au determinat dezvoltarea treptată a cimitirelor comune care vor deveni regulă generală, în creștinism. Ele s-au dezvoltat în jurul mormintelor martirilor și s-au format fără deosebire de clasă socială.

Legile romane le considerau „locus sacer“ (loc sfânt) sau „religiosus“ și prin aceasta deveneau inviolabile. Violarea mormintelor era privită ca un sacrilegiu și pedepsită aspru atât de legile civile, cât și de canoanele bisericești.

După modul de construcție, avem în epoca veche creștină morminte și cimitire subterane, numite „hipogee“, și morminte și cimitire „sub divo“, adică săpate în pământ la suprafața solului, acoperite în diverse feluri. Hipogeele erau săpate adesea în cavități subpământene ca: grote, peșteri, depresiuni, și care, după forma lor, se numeau loculus și arcosolium. Loculus (lat. loculus sepulturae) este o nișă (firidă) orizontală, de formă dreptunghiulară, săpată într-un perete subteran, în care cadavrul era așezat cu fața în sus; apoi nișa se zidea sau se acoperea cu o placă de marmură sau piatră, pe care o inscripție funerară menționa toate datele despre cel mort (numele, vârsta și chiar ocupația) și o formulă, ca: „Sit tibi terra levis“ („fie-ți țărâna ușoară“) formulă rămasă până azi. Arcosolium — vezi catacombe — (arcus + solium = tron, sicriu) era tot un „loculus“ care avea partea superioară tăiată în formă de arc și care se boltea deasupra mormântului. Tot săpate în stâncă erau și mormintele în formă de sarcofag fix, care aveau deasupra laturii superioare o nișă dreptunghiulară, în loc de arc. În acel spațiu se depuneau pomenite, candelele și lumânările aprinse. La mormintele martirilor, această piatră servea ca altar (ca Sf. Masă), pe care se puneau darurile pentru Sf. Liturghie.

În Palestina exista, în vechime, obiceiul de a se îngropa morții în peșteri situate în grădini sau pe proprietăți particulare. Intrarea mormântului era închisă cu o piatră rotundă, care se putea înlătura prin rostogolire. Trupul mortului, înfășurat în giulgiu, era așezat pe o bancă construită anume în aceste încăperi sepulcrale. Astfel trebuie să fi fost și mormântul Mântuitorului, săpat de Iosif din Arimateea în grădina sa, apropiată de locul răstignirii (Matei 27, 59-60). Asemenea morminte săpate în stâncă s-au descoperit în preajma Ierusalimului.

A se vedea și

• Înmormântare
• Catacombe
• Cultul mucenicilor

Bibliografie

• Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, ISBN 0 564 01708 6
• Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, p. 102-103, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2