Țările române și Bisericile slave

Apropierea geografică, la care se adaugă limba comună în cult pentru mai multe secole, ca și lupta comună împotriva primejdiei otomane, au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre țările române și Bisericile slave.

Înainte de principate

Articol principal: Patriarhia de Târnovo.

Relațiile dintre români și slavi au început odată cu așezarea lor pe pământurile nord-dunărene și sud-dunărene în secolul VII. Mai târziu, aceste relații se dezvoltă politic în cadrul țaratului româno-bulgar de Târnovo, înființat prin lupta comună a bulgarilor și a vlahilor sud-dunăreni, conduși de frații Petru și Asan, împotriva Bizanțului.

Secolele XIV-XV

Biserica bulgară

În secolul al XIV-lea se pot urmări alte aspecte ale relațiilor bisericești româno-bulgare, favorizate de legăturile politice ale domnilor Țării Românești cu țării bulgari de la Târnovo și Vidin. Țarul Ivan Alexandru (1331-1371) era căsătorit cu Teodora, fiica lui Basarab I, iar fiul lor Ivan Stracimir, țar de Vidin, era căsătorit cu Ana, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab.

În timpul domniei lui Vladislav I, mitropolitul Daniil al Vidinului a fost nevoit, din pricina ocupării orașului său de reședință de către regatul ungar, să se refugieze în Țara Românească, unde-l întâlnim încă din 1370. În august 1372, la alegerea noului mitropolit al Ungrovlahiei, Hariton, se amintea că Daniil al Vidinului „șade într-un loc oarecare din Ungrovlahia”, primind încuviințarea patriarhului și a sinodului său să slujească cele ale arhieriei în oricare din cele două mitropolii ale Țării Românești, urmărind să i se asigure cele necesare traiului.

Se cunoaște și o corespondență purtată de mitropolitul Antim Critopol cu marele cărturar Sfântul Eftimie, patriarhul Târnovei (1375-1393). Mitropolitul Antim cerea lămuriri patriarhului asupra unor probleme dogmatice sau de cult. Într-o scrisoare de răspuns a lui Eftimie, se plângea mitropolitului muntean de primejdiile interne și externe care s-au abătut asupra Bulgariei: erezia bogomilă și mai ales primejdia otomană.

Se cunosc apoi două scrisori adresate de patriarhul Eftimie Sfântului Nicodim de la Tismana, ca răspuns la câteva întrebări ale acestuia. Întrebările priveau felurite probleme dogmatice-morale: despre îngeri, despre întruparea Mântuitorului, despre ființa și obârșia răului în lume, despre nimicirea puterii diavolului prin cruce, despre viața morală a celor ce voiesc să se preoțească ș.a.

După desființarea și ocuparea țaratelor bulgare de la Târnovo (1393) și Vidin (1396) de turci, au fost aduse în biserica domnească de la Argeș moaștele Sfintei Filofteia, aflate până atunci la Vidin. Ele se păstrează până azi la Curtea de Argeș, în paraclisul de la mănăstirea Sfântului Neagoe Basarab. Tot atunci au trecut în nordul Dunării numeroși cărturari bulgari – [[preot|preoți] și călugări – căutând adăpost în țările românești. Ei au adus o seamă de manuscrise slavone, între care și lucrări ale Sfântului Eftimie, copiate apoi în mănăstirile românești, din care unele au ajuns până la noi.

Probabil Alexandru cel Bun, în cursul îndelungatei sale domnii, va fi ajutat unele biserici bulgare căzute sub turci, ca și pe unii cărturari bulgari refugiați în Moldova. Iar Ștefan cel Mare a hărăzit danii însemnate mănăstirii bulgare Zografu din Sfântul Munte. Unii călugări cărturari români aveau legături cu mănăstirea Rila, cel mai însemnat centru monahal din Bulgaria, deplasându-se acolo pentru copierea unor manuscrise.

Biserica sârbă

Legături tot așa de strânse s-au închegat între Bisericile din țările române și Biserica Ortodoxă Sârbă. De fapt, ele erau o urmare a relațiilor politice dintre domnii Țării Românești și țările sârbe. Anca, fiica lui Nicolae Alexandru Basarab, era măritată cu țarul sârb Ștefan Uroș. Apoi, în 1389, în lupta de la Kosovo Polje împotriva turcilor, cneazul sârb Lazăr a fost ajutat de ostași trimişi de Mircea cel Bătrân, iar în primul deceniu al secolului al XV-lea cneazul Ștefan Lazarevici și-a găsit adăpost în Țara Românească.

Din Serbia a venit la noi Sfântul Nicodim de la Tismana, organizatorul vieții monahale de la noi. Biserica Mănăstirița, în Craina, care potrivit tradiției populare sârbești a fost ridicată de Sfântul Nicodim înainte de a veni în Țara Românească, a fost ajutată și de domnitorul Radu I, care potrivit unor cronici sârbești, ar fi fost căsătorit cu o fiică a cneazului Lazăr, eroul de la Kosovo Polje. La rândul său, acest cneaz dăruia mănăstirilor Vodița și Tismana zece sate în Serbia, precum și alte ajutoare, danie ce a fost recunoscută și de fiul său, Ștefan Lazarevici, printr-un hrisov din anul 1406. Către sfârșitul secolului al XV-lea, se cunoaște o danie făcută de Vlad Vodă Călugărul mănăstirii Pčinja din Macedonia sârbească. Același domn făcea danii mănăstirii sârbești Hilandar din Sfântul Munte.

În ce privește legăturile bisericești moldo-sârbe, amintim hirotonirea mitropolitului Teoctist I de către patriarhul Nicodim al Ipekului, probabil în 1453. Ștefan cel Mare a fost unul din sprijinitorii Bisericii sârbe, ajunsă sub stăpânire otomană (1459). La mănăstirea Hopovo s-a găsit o Pravilă a lui Matei Vlastares, coplată de grămaticul Damian, „din porunca și fapta binecredinciosului și de Hristos iubitorului domn Ștefan Voievod... în Iași, în anul 7003 (1495)”. Un Tetraevanghel moldovenesc din 1504 se păstrează în Muzeul de Stat din Cetinje. Domnitorul moldovean apare și în pomelnicul mănăstirii Cruședol.

Expansiunea otomană în Serbia a făcut pe mulți credincioși ortodocși sârbi să se refugieze în părțile Banatului și Aradului, încă din secolul al XIV-lea. Așezarea lor în aceste teritorii locuite de români a dus la închegarea unor noi legături bisericești româno-sârbe.

Bisericile ucraineană și rusă

Avem unele știri și despre legăturile Moldovei cu Bisericile ortodoxe slave de răsărit (ucraineană și rusă). În secolul al XIV-lea, întinse teritorii locuite de ucrainieni și bielorușii au fost ocupate de regatul polon și de marele cnezat al Lituaniei. În 1385, cele două state au realizat o uniune dinastică, iar în 1569, prin așa-numita „uniune de la Lublin”, Polonia s-a unit cu Lituania. În acest fel, teritoriile Ucrainei și Bielorusiei de azi (cu orașele Lvov, Halici, Kiev, Pereiaslav, Cernigov, Minsk, Smolensk, Vitebsk, Poloțk etc.) au ajuns pentru câteva veacuri în stăpânirea Poloniei catolice. Credincioșii ortodocși ucraineni au avut strinse legături bisericești cu Moldova învecinată. Primii ierarhi moldoveni cunoscuți cu numele, Iosif și Meletie, au fost hirotoniți la Halici, centru ortodox, înainte de 1386, hirotonia lor acolo generând cunoscutul conflict cu Patriarhia ecumenică.

În timpul domniei lui Ștefan cel Mare, legăturile bisericești româno-ruse au sporit, ca urmare a relațiilor sale politice cu rușii. În 1463 se căsătorise cu Evdokia, fiica cneazului Olelko al Kievului, iar în ianuarie 1483 s-a săvârșit la Moscova căsătoria fiicei sale Elena cu Ivan, fiul și moștenitorul marelui cneaz Ivan III al Moscovei. Elena a murit în 1509, fiind îngropată în mănăstirea Voznesenski din Moscova.

La 2 februarie 1484 se primea la Moscova scrisoarea episcopului Vasile al Romanului, adresată mitropolitului Gherontie al Moscovei.

Secolul XVI

Perspectivă generală

Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Țara Românească și Moldova (mai puțin din Transilvania) cu Bisericile Ortodoxe de limbă greacă și slavă, atestate documentar încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, au cunoscut o dezvoltare deosebită în cursul secolului al XVI-lea. Aceste legături s-au manifestat prin călătoriile unor patriarhi, mitropoliți și episcopi greci în țările române, după ajutor, prin numeroasele danii făcute de domnii români Patriarhiilor apostolice de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, sau mănăstirilor de la Muntele Athos, de pe stâncile de la Meteore și altor așezăminte bisericești din Macedonia, Tesalia, Epir, din insulele grecești și din Țara Sfântă și la Muntele Sinai, prin vlădicii și călugării români care călătoreau la „Locurile Sfinte” (Ierusalim, Athos etc.), prin manuscrisele sau cărțile tipărite în țările române, care circulau în toate țările ortodoxe, prin lupta comună pentru apărarea Ortodoxiei.

Peste patru veacuri, cărțile scrise sau imprimate în centre tipografice românești, fie în limbi de largă circulație, cum erau slavona și greaca, fie de circulație mai restrânsă ca limbile arabă, gruzină, sârbă și bulgară, au cunoscut o largă răspândire în Balcani și în Orientul Apropiat, ținând trează conștiința națională și ortodoxă a popoarelor oprimate de Semilună, întărindu-le încrederea în adevăr, dreptate și libertate, precum și speranţa în refacerea statelor naționale de altădată. Picturi murale în bisericile Athosului sau și în alte părți din lumea ortodoxă greacă și sud-slavă, veșminte și broderii liturgice, icoane, piese liturgice, argintărie, toate lucrate de meșteri români sau din inițiativă și cu sprijin material românesc, formează și azi o bună parte din patrimoniul cultural-artistic al multor așezăminte bisericești (centre patriarhale sau eparhiale, mănăstiri, biserici) și al unor prestigioase instituții culturale (muzee, biblioteci) din Bulgaria, statele balcanice, Grecia, insulele grecești, Cipru, Turcia, Siria, Israel, Egipt, etc.

Cultura, arta și, în genere, spiritualitatea postbizantină a supraviețuit încă patru secole după 1453, anul marelui dezastru al căderii Constantinopolului sub turci, dezvoltându-se pe pământul românesc și al Moldovei, cu sprijinul material și moral al domnitorilor celor două țări, considerați ca urmașii basileilor de altădată.

Datorită acestora, țările române au devenit Bizanțul după Bizant, după expresia pusă în circulație de marele savant Nicolae Iorga. Toate acestea au contribuit la ridicarea prestigiului Ortodoxiei românești în toată lumea creștină.

Biserica sârbă

Încă din primul deceniu al secolului al XVI-lea, s-a deschis un capitol însemnat din istoria legăturilor bisericești româno-sârbe. Acum a păstorit, în scaunul Ungrovlahiei, mitropolitul de origine sârbă Maxim Brancovici, care a avut un rol important în stingerea conflictului dintre Radu cel Mare și Bogdan III al Moldovei.

Lucrări tipografice

Tot în primul deceniu al secolului al XVI-lea, a venit, în Țara Românească, ieromonahul Macarie din Muntenegru, care a tipărit primele cărți slave pe pământurile românești: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Tetraevanghelul (1512), din care s-au găsit unele exemplare în bisericile și mănăstirile sârbești. A fost ales apoi în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, în locul lui Maxim Brancovici, păstorind până către anul 1521. Tot din Serbia au venit alți doi tipografi: logofătul Dimitrie Liubavici, care ajutat de un alt sârb, ieromonahul Moise, a tipărit la Târgovişte un Molitfelnic, în 1545, apoi un Apostol, în 1546-1547, în două ediții, pentru Țara Românească și Moldova, toate în slavonește.

Un rol însemnat în strângerea legăturilor bisericești româno-sârbe a avut mănăstirea Bistrița din Oltenia, ctitoria boierilor Craiovești, de la sfârșitul secolului al XV-lea, refăcută prin 1519 (doi dintre frații Craiovești erau căsătoriți cu sârboaice). În această mănăstire, Alexandru Odobescu a descoperit vreo 80 de manuscrise și tot aici a găsit cărți slavone, dintre care multe de redacție medio-sârbească. Barbu Craiovescu a cumpărat din Serbia moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul, aflate în acea țară după căderea Constantinopolului sub turci, și le-a așezat în ctitoria sa de la Bistrița. Din îndemnul lui, s-a tradus, din greacă în slavonește, Viața Sfântului, după un text adus la noi de doi călugări din schitul Iagorova.

Ajutoare financiare

Dărnicia românească s-a revărsat asupra multor mănăstiri și biserici ortodoxe din Serbia și Macedonia. Numele lui Radu cel Mare al Țării Românești apare în pomelnicele mănăstirilor Sfântul Prohor din Macedonia sârbească, Deciani și Sopociani, desigur ca urmare a ajutoarelor pe care le-a hărăzit acestora. În 1501, împreună cu unchiul său, Gherghina pârcălabul de Poienari (ctitorul mănăstirii Nucet din Dâmbovița), au zidit o mănăstire la Lopușnia, în Craina.

Alături de numeroasele ctitorii din țară și din lumea greacă ortodoxă, Neagoe Basarab și-a îndreptat atenția și spre Biserica ortodoxă sârbă, lipsită de ocrotire. Grija lui față de această Biserică este îndreptățită, căci soția sa, Despina Milița, era fiica fostului despot din Srem, Jovan Brancovici, și nepoata mitropolitului Maxim.

Astfel, vlădica Maxim a fost ajutat de Neagoe să ridice mănăstirea Cruședol, fapt pentru care numele său a fost trecut în pomelnicul acesteia, alături de al soției sale, al fiului său Teodosie și al lui Pîrvu Craiovescu. Câteva icoane de pe iconostasul bisericii de la Cruședol au fost lucrate de meșteri români, ajungând aici desigur ca danie a doamnei Despina. Tot ea a dăruit mănăstirilor Cruședol și Deciani câte un felon brodat. Din Viața Sfântului Nifon aflăm că Neagoe Basarab a mai ajutat mănăstirea Oreșcovița, unde se păstrează moaștele Sfântului Grigorie făcătorul de minuni. Aici a zidit o tindă, „un cerdăcel de piatră”, pe care l-au zugrăvit frumos și l-au poleit. La metocul acestei mănăstiri, Menorlina, a ridicat „o casă mare să fie de odihna mănăstirii”. A ajutat apoi mănăstirile Trescovița, în regiunea Prilep, Bitolia, Kusnița din Macedonia, Cuceina, în vestul Peninsulei Balcanice.

Dintre domnii Moldovei, Petru Rareș și soția sa Elena, tot o sârboaică, sunt trecuți în pomelnicele mănăstirilor Cruședol, Sopociani și Lesnovo. Alexandru Lapusneanu și soția sa Ruxandra, fiica lui Rareș, au dăruit un epitaf mănăstirii Milesevo din sudul Serbiei. Petru Schiopul era trecut în pomelnicul mănăstirii Cruședol. Se cunosc și danii mărunte: manuscrise, cărți, diferite obiecte de cult, oferite altor mănăstiri sârbești. Protopopul Ioan Sirbul din Cratova, în Macedonia, stabilit în Craiova, a copiat aici două Tetraevanghele, unul în 1580, ajuns mai târziu în mănăstirile sârbești Racovița și Remetea și altul în 1583, cu miniaturi, azi în Muzeul de Artă al României. Numeroase obiecte de artă de proveniență românească se păstrează în diferite muzee și biblioteci din Balcani. Alte ajutoare au fost dăruite de domnii români mănăstirii sârbești Hilandar din Muntele Athos.

Banatul

După reînființarea vechiului patriarhat sârb din Ipek, în 1557, au luat naștere scaune vlădicești ortodoxe în Banat, la Timișoara și Vârșeț, precum și în părțile Aradului, la Lipova și Ineu, păstorite de ierarhi sârbi sau români, care-și întindeau oblăduirea duhovnicească atât peste sârbi, cât și peste românii care constituiau majoritatea populației.

Biserica bulgară

În Bulgaria de azi întâlnim câteva lăcașuri de închinare ctitorite și ajutate de domni români. Radu cel Mare al Țării Românești a refăcut, prin 1493, deci înainte de a ajunge domn, mănăstirea Kremikovski, în apropiere de Sofia, în care și-a îngropat doi copii morți acolo, Dragna și Teodor. Se păstrează și azi tabloul votiv care-l înfățișează împreună cu familia sa. Bogdan III al Moldovei dăruise două uși mănăstirii Rila; mai târziu, mitropolitul Grigorie Roșca i-a dăruit un acoperământ pentru sfântul masă, iar Isaia al Rădăuților, o Evanghelie. Vechiul turn de piatră al mănăstirii Rila are săpată deasupra porții stema Moldovei, iar pe catapeteasma bisericii se află stemele Moldovei și Țării Românești. Prezența lor este o mărturie a daniilor bogate dăruite de domnii români acestei mănăstiri.

La mănăstirea Rila și în bibliotecile naționale din Sofia și Plovdiv, se află câte un exemplar din Tetraevanghelul tipărit de ieromonahul Macarie în 1412, ca dovadă a răspândirii tipăriturilor de la noi în sudul Dunării. Desigur, au fost mulți călugări de neam bulgar, care s-au așezat în mănăstirile românești învecinate, în care se desfășura o viețuire cultural-artistică și duhovnicească înfloritoare. De pildă, în Istoria Sfântului Gheorghe cel Nou, de la Sofia este descrisă călătoria preotului Ștefan din Pepkovița, la curtea lui Radu cel Mare, unde a cunoscut pe fostul patriarh Nifon II și pe Maxim Brancovici. Domnii români au acordat ajutoare însemnate și mănăstirii Zografu din Muntele Athos, cu monahi de neam bulgar.

Biserica ucraineană

Rutenii și bielorușii

Domnii și vlădicii din Moldova au întreținut legături bisericești și cu rutenii ortodocși din regatul polon catolic și din marele cnezat al Lituaniei (în 1385 s-a creat o uniune dinastică a lor, prin dinastia Jagello, iar în 1569, s-a hotărât unirea lor la Lublin). Ocupația polonă, împreunată cu asuprirea catolică a rutenilor și bielorușilor ortodocși, a făcut ca numeroși candidați la preoție de neam rutean să se îndrepte spre Moldova, în vederea hirotonirii. În acest fel, vlădicii moldoveni își aduceau un modest aport la apărarea Ortodoxiei din Polonia, în fața asupritorilor și a prozelitismului catolicilor. Stă mărturie despre aceasta actul de umilință al episcopului Macarie al Lvovului, dat în 1539 de regele Sigismund I al Poloniei (1506-1539), în care se spunea că scopul numirii lui era „ca preoții ortodocși din Polonia și Rutenia să nu mai fie nevoiți pe viitor să se ducă în Moldova sau în alte țări străine spre a fi hirotoniți sau pentru treburile lor religioase”.

Biserica ortodoxă din Lvov

În a doua jumătate a secolului, se pot înregistra câteva ajutoare materiale oferite de domnii Moldovei. Astfel, Alexandru Lăpușneanu a reclădit biserica ortodoxă din Lvov (distrusă de un incendiu în 1327) cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia), terminată în 1559. În anul următor, i s-a adăugat un paraclis cu hramul Sfântul Gheorghe, iar peste câțiva ani a fost zugrăvită. Se cunoaște o copie a pisaniei bisericii, în limba slavonă, în care erau pomeniți toți membrii familiei lui Lăpușneanu. Ctitoria lui a avut o existență foarte scurtă, fiind distrusă de un nou incendiu în 1571. În 1591, s-a început construcția unei noi biserici în Lvov, care a durat aproape patru secole, tot cu ajutor moldovenesc, oferit de Petru Șchiopul, Ieremia și Simion Movilă și alți membri ai familiei Movileștilor, marii boieri Luca Stroici, Isac Balică și Nestor Ureche, iar spre sfârșitul lucrărilor de Miron Vodă Barnovschi. Datorită numeroaselor contribuții din Moldova, acest lăcaș de cult era cunoscut sub numele de „biserica moldovenească”.

Episcopul Mardarie

Către sfârșitul aceluiași secol, în scaunul episcopal de la Rădăuți a păstorit episcopul Mardarie (1591/92-1595), ridicat apoi, pentru câteva luni (1595), în scaunul mitropolitan de la Suceava. Înlăturat din scaun de Ieremia Movilă, vlădica Mardarie a ajuns mai târziu egumen al mănăstirii Sfântul Gheorghe din Drohobycz (Drogobâci) din Galiția, apoi la Muntele Athos, de unde scria credincioșilor din Lvov până în 1614. Aceste legături indică probabilitatea că era de neam rutean.

Biserica rusă

Deși mai îndepărtați, românii au avut legături culturale bisericești și cu credincioșii ruși și cu țarii Moscovei. Câțiva pelerini ruși, în drumul lor spre Locurile Sfinte, au trecut și prin țările noastre. De pildă, Ivan Peresvetov, care a petrecut cinci luni la curtea lui Petru Rareș la Suceava, lăsând și însemnări asupra călătoriei și asupra domnului moldovean, sau, Trifon Korobelnikov, primit de Aron Vodă, în 1593, care a lăsat note interesante asupra bisericilor din Iași.

Legăturile cu Moscova s-au întărit mai ales în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În 1561, Alexandru Lapusneanu a trimis țarului Rusiei Ivan al IV-lea cel Groaznic un exemplar din Nomocanonul sau Sintagma lui Matei Vlastares, tradus și rânduit după literele alfabetului slav de învățatul episcop Macarie al Romanului, prin viitorul episcop de Rădăuți, Eftimie. Nu știm, de ce exemplarul solicitat nu a ajuns acolo, ci a rămas în mănăstirea Sfântul Onufrie din Lvov. Câțiva ani mai târziu, în 1574, a fost în capitala statului rus episcopul Isaia al Rădăuților, trimis de Ioan Vodă cel Viteaz.

În primavara anului 1597, Mihai Viteazul a trimis într-o misiune diplomatică la Moscova, la țarul Feodor Ivanovici (fiul lui Ivan cel Groaznic, 1584-1598), pe episcopul Luca al Buzăului, pentru a-i cere sprijinul împotriva turcilor. A primit o scrisoare din partea țarului, precum și daruri către domnul român: 200 de galbeni, cinci perechi de blăni de samur și de vulpe neagră.

Secolul XVII

Introducere

Țările române s-au manifestat ca ocrotitoare și sprijinitoare ale Bisericilor de limbă arabă, georgiană și slavă în tot cursul secolului al XVII-lea și începutul celui următor. Ele au contribuit la apărarea Bisericilor sud-slave subjugate de turci, dar și la apărarea Bisericii Ortodoxe ucrainene în fața acțiunii prozelitiste a Bisericii catolice din regatul polon, care-și întindea stăpânirea și asupra Ucrainei ortodoxe. S-au intensificat și legăturile bisericești cu Rusia, aflată în plină ascensiune și care a început să preia treptat rolul de sprijinitoare a Bisericilor Ortodoxe aflate sub dominație otomană.

Biserica bulgară

Ajutorul domnilor români s-a revărsat asupra unor așezăminte bisericești din Bulgaria, aflată sub stăpânire otomană, încă din ultimul deceniu al secolului al XIV-lea.

Ctitoriri

Matei Basarab, ctitorul atâtor biserici și mănăstiri în țara sa, a ridicat două biserici și pe teritoriul Bulgariei de azi, una la Vidin, cu hramul Sfânta Parascheva, alta la Sviștov, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Amândouă păstrează chipurile lui Matei Vodă și al doamnei Elina, pe peretele ctitorilor.

Doi dregători ai lui Vasile Lupu, slugerul Gheorghe și fiul său postelnicul Constantin, vlahi originari din Epir, unde au ctitorit mănăstirea Vlasiu, au fost zugrăviți la mănăstirea Bacicovo din Bulgaria, ceea ce arată că ei au contribuit la refacerea acestui lăcaș.

În a doua jumătate a secolului, Grigore Ghica, domnul Țării Românești, a zidit o biserică pe seama Mitropoliei din Dristra (Silistra), după cum rezultă dintr-un hrisov de la Alexandru Vodă Ipsilanti din 1777. Domnii români au ajutat și cele cinci biserici din Arbănași, în apropierea Târnovei. Într-una din ele era îngropat un fiu al lui Constantin Brâncoveanu. Acest domnitor a ajutat și Episcopia din Cerven (Cervenvoda), în apropierea orașului Russe.

Închinări de mănăstiri

Mănăstirea Sfinții Apostoli din București (sau Arhimandritul), existentă încă de pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, refăcută din zid de Matei Basarab, a fost închinată unei mănăstiri din Târnovo, în Bulgaria, fapt pentru care era cunoscută și sub numele de „mănăstirea Târnovului” (în 1705 a fost reparată de mitropolitul Axentie al Sofiei, originar din Târnovo). Mănăstirea bulgară Zografu din Sfântul Munte a primit de asemenea numeroase danii și i s-au închinat mănăstiri românești.

Ignatie Sârbul

Din Bulgaria a venit și unul dintre mitropoliții Ungrovlahiei, Ignatie Sârbul, fost preot de mir la Nicopole, de unde prietenul său Matei Basarab l-a ridicat pe Ioanichie în scaunul episcopal de la Râmnic și apoi în cel mitropolitan.

Biserica sârbă

Legături cu vlădici

Au existat legături și cu Biserica Ortodoxă Sârbă. De pildă, unii vlădici sârbi, în drumul lor spre Rusia și chiar spre Locurile Sfinte, făceau lungi popasuri la Târgoviște și Iași.

Astfel, în 1653, patriarhul Gavriil Raici din Ipek (originar din localitatea Stari Vlah), în drum spre Moscova, s-a oprit și în țările noastre (la Târgoviște a întâlnit pe patriarhul Macarie al Antiohiei). În 1661 era în Țara Românească urmașul său, patriarhul Maxim al Ipekului. În ianuarie 1663 a fost hirotonit la Târgoviște, de către mitropolitul Ștefan, arhimandritul Simeon Kordici, ca episcop de Svidnița, în Croația. Dar la înapoiere a fost arestat și închis în Zagreb. Din această cauză, în august 1663, mitropolitul Sava a hirotonit, la Iași, ca episcop pentru „țara Vreanotiei” (Croația), cu reședința în mănăstirea Marcea, pe Gavrilo Miakici. A fost arestat și închis și el, în 1670, sfârșindu-și viața după ani îndelungați de detenție, pentru că nu acceptase unirea cu Roma.

Ajutoare mănăstirilor

Matei Basarab și Vasile Lupu, iar mai târziu Constantin Brâncoveanu, au acordat ajutoare materiale unor mănăstiri sârbești: Krušedol, Hopovo, Mileševo, Rakovița, apoi Trebinje în Herțegovina, Lipovina în Croația (o danie de 5.000 de aspri, plus 500 cheltuieli de drum pentru cei care ridicau banii, de la Vasile Lupu), Sopociani și Studenița în Macedonia. Numeroase danii a primit și mănăstirea sârbească Hilandar din Muntele Athos.

Tipografie

Unele manuscrise și cărți slavone tipărite la noi au circulat în bisericile din Bulgaria și Iugoslavia de azi. De pildă, un Slujebnic slav, scris de ieromonahul Epifanie de la Moldovița pentru Efrem al Rădăuților în 1616, a fost dăruit episcopului Iosif al Pojarevațului, iar el l-a dăruit mănăstirii Șișatovaț, în 1627. În predoslovia Psaltirii slavone de la Govora, din 1637, se menționa că a fost dată la lumină nu numai pentru folosul sufletesc al românilor, ci și al bulgarilor și sârbilor.

Din sudul Dunării au venit doi dintre îndrumătorii tiparului românesc în timpul lui Matei Basarab: egumenul Meletie Macedoneanul la Govora și ieromonahul Ștefan din Ohrida, desigur „vlahi” din aceste părți.

Banat, Arad, Bihor

Nu mai sunt menționate toate legăturile bisericești ale românilor din Banat, Arad și Bihor cu Biserica sârbă, întrucât însăși istoria Bisericii românești din aceste părți - nu este altceva decât o istorie a legăturilor bisericești româno-sârbe. Vlădicii ortodocși de la Ienopole, Lipova, Timișoara și Caransebeș, în cele mai multe cazuri de neam sârb, își întindeau oblăduirea duhovnicească asupra sârbilor ortodocși, dar și asupra românilor, care formau majoritatea populației din aceste părți.

Biserica ucraineană

Activitate tipografică

Articol principal: Petru Movilă.

În acest secol, însuși istoria lui Petru Movilă, mitropolit la Kiev (1632-1646), constituie o dovadă a strânselor legături dintre Biserica Ortodoxă Română și Bisericile ucraineană și rusă. Tipografiile lui Matei Basarab: Govora (1637), Câmpulung (1635), Dealu (1642), Târgoviște (1646), sau cea a lui Vasile Lupu de la Iași (1642) au fost dăruite sau cumpărate de la Kiev.

Tot de acolo au venit și meșterii tipografii: Timotei Alexandrov, ieromonahul Verbițki, fostul conducător al tipografiei din Kiev, Ivan Kunotovici, venit de la Kiev, Ivan Glebkovici, toți în Țara Românească și care au pregătit o seamă de ucenici de neam român.

Mai târziu, mitropolitul Dosoftei al Moldovei și-a tipărit primele lucrări în tipografia mănăstirii ortodoxe ucrainene din Uniev (Psaltirea în versuri și Acatistul Născătoarei de Dumnezeu în 1673).

În schimb, Miron Barnovschi al Moldovei a sprijinit înființarea tipografiei din Lvov și a subvenționat editarea a două cărți de cult în limba slavonă pe ale căror pagini a fost reprodusă stema Moldovei, inițiativă continuată și de Moise Movilă.

În 1640, când Vasile Lupu a pus bazele Colegiului de la Iași, tot Petru Movilă i-a trimis un grup de profesori, în frunte cu ieromonahul Sofronie Pociațki, numit, în același timp, egumen al mănăstirii și apoi conducător al tipografiei. În 1642, la lucrările Sinodului de la Iași, care a cercetat Mărturisirea Ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă, au fost trimiși și reprezentanți ai Bisericii pe care o cârmuia.

Două lucrări traduse s-au tipărit la români în cursul acestui secol din limba slavo-rusă și ucraineană. Evanghelia învățătoare de la Govora din 1642, continuată la Dealu în 1644, era „primenită de în limba rusească” de ieromonahul Silvestru. În 1678, s-au tipărit la București câteva din cazaniile arhimandritului Ioanichie Galeatovschi din Cernigov, sub titlul Cheia înțelesului. Numeroase cărți apărute în tipografiile ucraino-ruse au circulat și în țările române.

Ctitoriri

Domnii români au contribuit la ridicarea unor lăcașuri de închinare pe seama credincioșilor ucraineni aflați sub stăpânirea Poloniei catolice. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lvov, cunoscută și sub numele de „biserica moldovenească”, a fost începută în anul 1591 cu ajutor moldovenesc, - în special din partea Movileștilor - și terminată abia în 1629, cu ajutorul lui Miron Vodă Barnovschi.

În această biserică a fost hirotonit Petru Movilă întru arhiereu, la 28 aprilie 1633. Ea a primit danii din partea unor credincioși din Țara Românească, din Moldova și chiar din sudul Dunării. De pildă, negustorul Alexe Balaban din Ianina a restaurat aici paraclisul Sfinții Trei Ierarhi. Legăturile cu Moldova s-au întrerupt la începutul secolului al XVIII-lea, când biserica a trecut în stăpânirea credincioșilor uniți.

Vasile Vodă Lupu a refăcut din temelie biserica cu hramul Sfânta Parascheva din Lvov (până atunci era mănăstire de călugărițe, cu hramul Vovidenia), pentru care a cumpărat și o moșie, în apropierea orașului. Se păstra aici stema Moldovei, precum și iconostasul sculptat în stil specific moldovenesc.

Numeroase alte biserici au fost ajutate de unii domni, boieri și alți credincioși români. De pildă, biserica Sfântul Onufrie din Lvov, în care au fost înmormântați mai mulți credincioși români, mănăstirea din Uniev, în pomelnicul căreia sunt trecuți mai mulți binefăcători din Moldova, mănăstirea Zadovska, ajutată de Elisabeta, soția lui Ieremia Movilă, mănăstirea Hustinski din Volhinia, ajutată de Irina, fiica acestora, mănăstirea din Buczacz, restaurată de sora ei Maria Potoțki, mănăstirea Krecovski, căreia i-a dăruit un sat Ana, o altă fiică a lui Ieremia Movilă. Însuși mitropolitul Petru Movilă a ctitorit o biserică, cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, pe moșia sa din Rubiejovka.

Maria, fiica lui Vasile Lupu, căsătorită cu Ianusz Radziwill, a refăcut vechea biserică de lemn a sloboziei rusești din Kejdani, lângă Vilnius, oferind leafă pentru doi preoți și doi slujitori. Prin testamentul ei († 1662) lăsa aproape șase sute de mii de galbeni pentru ajutorarea unor mănăstiri ortodoxe din Ucraina, precum și icoane și obiecte de preț Frăției Ortodoxe din Wilno. Ștefan Vodă Petriceicu, care a trăit mult timp în Polonia, precum și unii din boierii săi, au ajutat mănăstirea Ugornițki și biserica din orașul Stanislawow (azi Ivano-Frankovsk, Ucraina). În biserica satului Socola, același domn era zugrăvit, în mărime naturală, pe peretele ctitoricesc.

Maniava (Athosul ucrainean)

O mănăstire ortodoxă cu rosturi însemnate în viața credincioșilor ucraineni a fost Schitul Mare, în Pocuția, numit și Maniava, după pârâul pe care este așezat.

A fost întemeiat de călugărul Iov Kneaghinițchi, în 1611-1612, fiind ajutat și de doamna Elisabeta, soția lui Ieremia Movilă, aflată pe atunci în Polonia, la moșia ei de la Ustia, dar mai ales de fiica sa Maria Potoțki. Aceasta a închinat Schitului Mare mănăstirea Sucevița, ctitoria familiei sale, cu toate moșiile și veniturile ei. Dania a fost întărită de Vasile Vodă Lupu, apoi de fiul său Ștefăniță și de Grigorie Ghica.

Mănăstirea s-a susținut mai bine de un veac din veniturile Suceviței. În secolul al XVIII-lea i-au dăruit moșii în Moldova câțiva boieri. În pomelnicul ei sunt trecuți numeroși domni și boieri, încât se poate afirma că era o ctitorie exclusiv moldovenească.

Schitul Mare a fost desființat de austrieci in 1785, când viețuitorii săi au trecut în Moldova, stabilindu-se mai ales la mănăstirea Coșula-Botoșani. Poate fi conchis că alături de mitropolitul Petru Movilă, domnii moldoveni și-au adus un aport prețios la renașterea culturală bisericească a ucrainienilor ortodocși din regatul polon.

Eparhia Muncaciului

Domnii români au venit și în sprijinul credincioșilor carpato-ruși aparținători de eparhia Muncaciului. Episcopii de Muncaci și Maramureș din secolul al XVII-lea își întindeau oblăduirea duhovnicească atât asupra credincioșilor români, cât și a carpato-rușilor din ambele părți. Fostul egumen de la Tismana, Serghie, a fost așezat ca episcop de Muncaci, la recomandarea lui Mihai Viteazul. Unii episcopi erau trimiși din Moldova (Silovon, în 1608), alții erau hirotoniți de mitropoliții de la Suceava și sufraganii lor.

Constantin Șerban Basarab, domn al Țării Românești și pentru scurt timp al Moldovei, după ce a pierdut scaunul domnesc, a pribegit și prin Muncaci, unde a ctitorit o biserică de piatră, în locul uneia mai vechi din lemn, la mănăstirea Sfântul Nicolae în apropierea orașului, terminată, după cum arată pisania, la 13 mai 1661.

Biserica Rusă

În cursul acestui secolul s-au întărit și legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă.

Misiuni în Rusia

Acum apar în documentele vremii primii ierarhi, călugări și preoți români plecați în Rusia fie pentru ajutoare, fie pentru procurarea unor obiecte de cult trebuitoare bisericilor lor. De regulă, aveau asupra lor scrisori de recomandare din partea vlădicilor lor. Cei mai mulți dintre ei erau primiți de însuși țarul Rusiei, care le oferea anumite daruri sau bani, alții erau opriți în orașul de graniță Putivlia, unde primeau ajutorul țarului.

De pildă, în 1629-1630, a călătorit la Moscova arhimandritul Benedict, probabil un grec, dintr-o mănăstire din București, având scrisori de recomandare de la patriarhul Teofan al Ierusalimului și de la Grigorie al Ungrovlahiei, iar în Kiev a primit alte scrisori de la mitropolitul Iov Borețchi și arhimandritul Petru Movilă.

Tot pe atunci a călătorit în Rusia arhimandritul Varlaam de la Secu, viitorul mitropolit, trimis de Miron Barnovschi și de mitropolitul Anastasie Crimca să cumpere icoane pentru mănăstirea Dragomirna, ctitorită de domn. S-a oprit și la Kiev, la Petru Movilă, pe atunci egumen la Pecerska, prezentând manuscrisul unui clucer (tipărit la Lvov, în 1630). La Moscova a stat aproape un an, fiind primit în audiență de țar, dar s-a întors fără icoane, căci patriarhul Filaret nu a fost mulțumit de execuția lor. În anii următori, Vasile Lupu a trimis alți soli și scrisori la Moscova pentru primirea icoanelor. În 1641, țarul Mihail Romanov (1613-1645) i-a trimis patru zugravi pentru pictarea bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

Prin anii 1649-1651, Arsenie Suhanov, starețul mănăstirii Troițe-Serghieva Bogoiavlenski, a îndeplinit o însemnată misiune diplomatică pe lângă Vasile Lupu și Matei Basarab, lăsând și un „jurnal de călătorie”.

În vara anului 1656, noul domn moldovean Gheorghe Ștefan (1653-1658) a trimis într-o misiune la Moscova pe mitropolitul Ghedeon, care a încheiat un tratat de alianță cu țarul Alexei Mihailovici

Mai târziu, se întâlnesc în Rusia câțiva călugări din Țara Românească. Viitorul mitropolit al Ungrovlahiei Dionisie (1672) a fost câțiva ani cârmuitorul metocului din Moscova al mănăstirii Ivir.

În 1665 călătorea în Rusia egumenul Varlaam de la Cozia – viitorul episcop de Râmnic și apoi mitropolit al Ungrovlahiei – aducând de acolo felurite odoare și cărți.

În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea și începutul celui următor, mai mulți călugări munteni și moldoveni pleacă în Rusia pentru a solicita ajutoare de la țarul Petru cel Mare (1682/1692-1705), în vederea reparației și înzestrării mănăstirilor lor. Pot fi consemnați egumenul Filotei și „nastavnicul” Antonie de la Putna, arhimandriții Lavrentie din Suceava, Paisie de la Coșula, Isaia de la Humor, egumenul Pavel de la Rișca, ieromonahul Paisie de la Cozia, egumenul Ioil de la Vintilă Vodă, o egumenă Eupraxia și alții.

Activitate tipografică

Sunt cunoscute și legăturile mitropolitului Dosoftei al Moldovei cu patriarhul Ioachim al Moscovei, de la care a obținut o tipografie, în 1679, prin mijlocirea spătarului Nicolae Milescu, aflat în slujba țarilor ruși. La rugămintea aceluiași patriarh, a tradus apoi unele opere patristice în rusește, în anii exilului său în Polonia.

Transilvania

În cursul acestui secol, sunt întâlniți primii călugări și vlădici din Transilvania și Banat plecați după ajutoare în Rusia. În 1628 au pornit spre Rusia trei călugări de la mănăstirea Prislop, având scrisori de recomandare din partea egumenului lor Antonie, a mitropolitului Ghenadie al Transilvaniei în care se relata că mănăstirea era datoare unor nobili maghiari cu o mie de galbeni și a principelui Gabriel Bethlen. Călugării au fost opriți în orășelul de graniță Putivlia, primind acolo darul țarului, fără să li se îngăduie să meargă la Moscova.

În toamna anului 1629, a sosit în Putivlia mitropolitul Longhin Brancovici din Ienopole, cu câțiva însoțitori. Au primit și ei daruri ale țarului tot în Putivlia.

Peste câțiva ani, a plecat în Rusia fostul mitropolit al Transilvaniei Ilie Iorest, însoțit de călugărul Gherman și de un nepot, având o scrisoare de recomandare din partea mitropolitului Varlaam și a sufraganilor săi. A fost primit în audiență de țar la 26 august 1645, căruia i-a oferit în dar părticele din moaștele Sfântului Dumitru. A primit, în schimb, felurite daruri, din care și-a plătit apoi datoria de 1.000 de taleri către principele Transilvaniei, pentru care se puseseră chezași 24 credincioși ai săi.

La 26 decembrie 1651 a fost primit în audiență de țarul Alexei Mihailovici mitropolitul Sofronie al Lipovei, care-și avea reședința în mănăstirea Hodoș-Bodrog. El a primit ajutoare în bani pentru refacerea mănăstirii sale și diferite cărți. În 1662, era la Moscova mitropolitul Teodosie din Vârșet, însoțit de trei călugări din mănăstirea Vodița, primind un ajutor de 350 de ruble din partea țarului, pentru refacerea mănăstirii.

Tot pe atunci a păstorit în Alba Iulia, pentru foarte scurt timp însă, mitropolitul Ghenadie III, care a înlocuit pe Sava Brancovici, originar din orașul Putivlia, din Rusia.

Ultimul ierarh ardelean care a călătorit în Rusia a fost Sava Brancovici cu câțiva însoțitori. A fost primit în audiență de țar, la 31 mai, apoi la 2 august 1668, primind felurite daruri în bani sau în obiecte. La praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, a slujit în biserica Uspenia din Moscova, alături de patriarhii Paisie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei și ierarhii ruși. Țarul i-a îngăduit lui și urmașilor să meargă tot la șapte ani după milostenie în Rusia. Împrejurările politice nu i-au mai îngăduit să facă alte călătorii.

În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, au călătorit la Moscova, după ajutoare, preotul Oprea, apoi protopopul Vasile Hoban, amândoi slujitori la biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului.

Teodosie al Țării Românești

La 8 noiembrie 1700, mitropolitul Teodosie al Țării Românești trimite o lungă scrisoare patriarhului Adrian al Moscovei, prin care dădea știri despre stările din Biserica sa (tipărire de cărți românești, slavone, grecești și arabe, grija domnitorului față de biserici și școli), despre suferințele îndurate de popoarele creștine aflate sub turci, dar mai ales de prozelitismul desfășurat de catolici la Locurile Sfinte, în Polonia și în Transilvania. Mitropolitul muntean cerea mijlocirea patriarhului pe lângă țarul Petru pentru eliberarea popoarelor creștine aflate sub dominație otomană. Desigur, scrisoarea a fost întocmită la îndemnul lui Constantin Brâncoveanu.

Activități anti-prozelitiste

În 1702, domnul muntean a trimis la Moscova o delegație, în frunte cu ceaușul David Corbea, fiul preotului Ioan Corbea de la biserica Sfântul Nicolae din Brașov-Schei, pentru încheierea unei convenții secrete cu Rusia. În scrisoarea trimisă țarului, i se cerea să intervină la Curtea din Viena pentru a înceta prigonirea credincioșilor din Transilvania.

Împrejurările politice n-au făcut cu putință atunci realizarea unei alianțe româno-ruse îndreptate împotriva imperiului otoman.

Altele

Este de reamintit și rolul lui Nicolae Milescu Spătarul la întărirea legăturilor româno-ruse.

Mai este notat și faptul că în Biblioteca Academiei Române și în alte mari biblioteci din țară se găsesc sute de lucrări slavone, ucrainiene și rusești tipărite la Moscova, Kiev, Lvov, Cernigov, Ostrog și în alte centre, care au circulat prin țările române.

Secolul XVIII

Acțiunea de sprijinire a Bisericilor Ortodoxe surori aflate sub stăpânire otomană, din partea țărilor române, a continuat în tot cursul „epocii fanariote”. Ajutorul românesc venea mai ales din partea numeroaselor mănăstiri închinate Locurilor Sfinte, dar și din partea unor domni, a unor ierarhi și a multor credincioși. Se observă însă o sporire a legăturilor cu Biserica Ortodoxă Rusă. Biserica Ortodoxă din Transilvania, asuprită de Habsburgi și lipsită de ierarhi timp de șase decenii, a fost sprijinită de Biserica Ortodoxă Sârbă mai ales de mitropoliții de la Carloviț și, într-o oarecare măsură, de Rusia.

Biserica bulgară

Situație generală

Ajutoarele românești către această Biserică, în timpul regimului fanariot, sunt mai puțin însemnate, ele îndreptându-se mai mult spre bisericile de limbă greacă. Doar unii credincioși au acordat ajutoare sporadice bisericilor din Arbănești sau din alte localități învecinate cu Țara Românească. Biserica Sf. Arhangheli din Arbănești a fost împodobită cu fresce de zugravii Mihail din Salonic și Gheorghe din București, în 1760.

Moaștele Sf. Dimitrie cel Nou

In anul 1774, mitropolitul Grigorie II al Ungrovlahiei a primit de la generalul rus Petru Salticov moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, monah cu aleasă viață duhovnicească, originar din satul Basarabov, pe apa Lomului în Bulgaria. Moaștele au fost așezate în catedrala mitropolitană din București.

Paisie de la Neamț

In mănăstirea Neamț, care a devenit prin starețul Paisie însemnat centru monahal interortodox, au viețuit numeroși călugări de neam bulgar. Între ei se număra și monahul Spiridon, unul din premergătorii renașterii bulgare pe pământ românesc, care a scris aici în jurul anului 1790, o Istorie slavo-bulgară.

Sofronie de Vrața

Un rol însemnat în întărirea legăturilor româno-bulgare a avut episcopul Sofronie de Vrața (Vraceanschi în mirenie Stoiko Vladislavo), „apostolul” renașterii politice și culturale a bulgarilor. Din pricina regimului de teroare a lui Pasvan-Oglu, pașa de Vidin, a venit, în 1803, la București, unde a fost primit „ca un frate”, după însuși cuvântul său, de mitropolitul Dositei Filitti (la mijlocirea acestuia și a domnitorului Constantin Ipsilanti, patriarhul ecumenic i-a acceptat retragerea din scaunul episcopal din Vrața). A rămas mai mulți ani în București, săvârșind felurite slujbe și peste patru sute de hirotonii.

În 1806 a apărut la Râmnic prima carte în limba bulgară, Nedelnicul sau Chiriacodromionul, care cuprindea cazanii la toate duminicile, praznicele împărătești și ale sfinților mari, traduse din slavonește și grecește de Sofronie însuși. Cartea s-a tipărit cu ajutorul mitropolitului Dositei Filitti, al episcopilor Costandie de la Buzău și Iosif de la Argeș și al altor români

Tot în perioada șederii la București, episcopul Sofronie a scris și alte lucrări, care au rămas în manuscris: Învățături duminecale, un Catehism, o Autobiografie, ș.a. A tradus în bulgărește Sistemul religiei mahomedane a lui Dimitrie Cantemir (cu unele schimbări). În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, a desfășurat o rodnică activitate politică, în calitate de membru, apoi de președinte al Comitetului bulgar din București, în vederea eliberării țării sale de sub dominația turcească (în 1810 a tipărit la București o „Proclamație către poporul bulgar”, în care cerea conaționalilor lui să ajute trupele rusești).

Și-a sfârșit zilele în 1813 la mănăstirea Mărcuța, lângă București.

Biserica sârbă

Ocupația austriacă

Legăturile cu Biserica Ortodoxă Sârbă au fost ceva mai bogate în timpul ocupației Olteniei de austrieci.

În 1719, Episcopia Râmnicului a fost pusă sub jurisdicția Mitropoliei sârbești din Belgrad. „Ipopsifiul” Ștefan a fost înscăunat la Craiova, în martie 1727, de către episcopul Nicolae Dimitrievici al Timișoarei, delegatul mitropolitului Moise Petrovici. Episcopul Inochentie a fost hirotonit la Belgrad de același Moise Petrovici, apoi instalat la Râmnic tot de Nicolae Dimitrievici, iar episcopul Climent a fost hirotonit de mitropolitul Vichentie Ioanovici de la Carloviț, dar instalarea i-a făcut-o administrația austriacă.

Tipăririturi

Legăturile care s-au creat între mitropoliții de Belgrad-Carloviț și episcopii de Râmnic în perioada ocupației Olteniei de austrieci au continuat și după 1739, anul realipirii ei la Țara Românească.

În tipografia de la Râmnic s-au imprimat acum câteva lucrări pentru credincioșii sârbi aparținători Mitropoliei de Carloviț. Astfel, la rugămintea lui Moise Petrovici, în anul 1726 s-a tipărit un scurt catehism - care servea și ca manual școlar - intitulat Întâia învățătură pentru tineri, în românește și slavonește. Era o traducere după marele teolog ortodox, arhiepiscopul Teofan Procopovici al Novgorodului (după ediția de la Moscova, din 1723). Traducerea și diortosirea a făcut-o egumenul Ștefan de la Govora, ales episcop în același an. În 1727 s-a tipărit ediția a doua, iar în 1734 a treia, numai în slavonește (ultima cu binecvântarea noului mitropolit sârb Vichentie Ioanovici).

În anul 1755, marele mitropolit Pavel Nenadovici al Carlovițului a tipărit la Râmnic o Gramatică slavonă, iar în 1761 s-a tipărit Pravila de rugăciuni a sfinților sîrbești, întocmită de episcopul sârb Sinesie Jivanovici de la Arad, care a și finanțat imprimarea. Episcop la Râmnic era acum Grigorie Socoteanu, care s-a îngrijit și de expedierea exemplarelor din ultima carte la Arad.

În 1765 s-a tipărit la Iași în slavonește și românește-lucrarea Îndreptarea păcătosului cu duhul blândețelor, scrisă de episcopul sârb Vichentie Ioanovici Vidac al Timișoarei. A apărut cu binecuvântarea mitropoliților Pavel Nenadovici al Carlovițului și Gavriil Callimachi al Moldovei. Urmașul acestuia, Leon Gheucă, a întreținut strânse legături de prietenie cu marele cărturar sârb Dositei (Dimitrie) Obradovici, el însuși născut la Ciacova, în Banat, care l-a și cercetat la Roman, pe când era episcop acolo.

Transilvania

Legăturile Bisericii Ortodoxe românești din Transilvania cu cea sârbă s-au accentuat în acest secol. În urma dezbinării din anul 1701, preoții și credincioșii ortodocși transilvăneni au rămas fără un cârmuitor duhovnicesc timp de șase decenii.

Întrucât acum domnii fanarioți din Țara Românească și din Moldova nu mai acordau ajutoare Bisericii Ortodoxe din Transilvania, cum fuseseră domnii români din secolele anterioare (de altfel, autoritățile habsburgice nici n-ar fi îngăduit acest lucru), privirile preoților și ale credincioșilor ortodocși din Transilvania se îndreptau mai stăruitor spre Mitropolia Ortodoxă sârbă de la Carloviț, aflată acum în același imperiu habsburgic. De la Carloviț a venit la Brașov episcopul Nicanor Meletievici, în 1735, pentru întărirea șcheienilor în dreapta credință, trimis de mitropolitul Vichentie Ioanovici (secretarul acestuia era un român brașovean, Vlad Mălăiescu, aflat de mult timp în slujba Bisericii sârbe).

Tot de la Carlovit a venit călugărul Visarion Sarai - desigur cu știrea patriarhului Arsenie IV Șacabent care a produs marea mișcare populară de revenire la Ortodoxie din primăvara anului 1744. Spre Mitropolia din Carloviț s-au îndreptat numeroasele memorii ale preoților și credincioșilor români, luptători pentru Ortodoxie. Mitropolitul sârb Pavel Nenadovici a înaintat plângerile lor Curții din Viena, cerând încetarea prigoanei religioase. Numeroși tineri ardeleni au fost hirotoniți la Carloviț, iar către sfârșitul secolului și începutul celui următor de episcopii sârbi din Buda, Arad și Timișoara.

După 1761 a început un nou capitol al relațiilor bisericești româno-sârbe, prin cei patru episcopi de neam sârb de la Sibiu, care au stat în fruntea Bisericii Ortodoxe românești din Transilvania: Dionisie Novacovici, Sofronie Chirilovici, Ghedeon Nichitici și Gherasim Adamovici. În 1783, Episcopia ortodoxă română din Transilvania a fost pusă sub jurisdicția Mitropoliei din Carloviț în probleme spirituale-dogmatice, iar peste trei ani jurisdicția s-a extins și asupra problemelor administrative, situație care s-a menținut până în 1864. Aceleași măsuri s-au aplicat și pentru Episcopia ortodoxă română din Bucovina cu sediul la Cernăuți, rămasă sub jurisdicția Carlovițului până în anul 1873. Episcopia Bucovinei a fost cârmuită de un singur ierarh de neam sârb, Daniil Vlahovici.

Nu mai stăruim asupra legăturilor preoților și credincioșilor din Banat, Arad și Bihor cu Biserica sârbă, pentru că în tot cursul secolului ei au fost cârmuiți de ierarhi sârbi de la Caransebeș-Vârșeț, Timișoara și Arad. Acești vlădici - între care se reliefează chipul luminos al lui Sinesie Jivanovici de la Arad - au avut o contribuție de seamă în menținerea Ortodoxiei și în cârmuirea duhovnicească a credincioșilor de neam român din aceste părți. Unii tineri români din aceste părți au primit învățătură în școlile clericale sârbești de la Carloviț și apoi de la Vârșeț. Preotul cărturar Dimitrie Tichindeal (1775-1818) traduce unele din lucrările lui Dositei (Dimitrie) Obradovici.

Biserica rusă

Călugări români in Rusia

În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea și în primii ani ai secolului următor, întâlnim călugări români în Rusia, mai ales moldoveni, care au primit ajutoare pentru mănăstirile lor de la țarul Petru cel Mare (1682-1725).

Egumenul Pahomie de la Bisericani plecase în Rusia prin 1709, pentru a cere sprijinul țarului în vederea readucerii moaștelor Sfântului Ioan cel Nou din Polonia la Suceava. După părerea unor cercetători, el ar fi ajuns mai târziu mitropolit al Voronejului. Acolo a fost cercetat, prin 1722, de egumenul Antim de la Bisericani.

Călugări ruși în țările române

Dar în primul deceniu al aceluiași secol, întâlnim în țările române câțiva călugări ruși, în drumul lor spre Locurile Sfinte. De pildă, starețul Leontie, călugării Macarie și Silvestru din Novgorod, care au trecut prin Moldova, ieromonahul Ipolit Vișinski din Cernigov, care a trecut prin Moldova și Țara Românească, în drum spre Ierusalim.

În notele sale de călătorie, Vișinski relatează pe larg întâlnirea sa cu patriarhul Hrisant al Ierusalimului, la Iași, primirea la Roman, de către episcopul Lavrentie, apoi la București, unde a fost găzduit la mănăstirea Sfântul Sava și a fost primit de mitropolitul Teodosie, căruia i-a înmânat o scrisoare din partea arhiepiscopului Ioan al Cernigăului. Descrie câteva din slujbele la care a participat la Iași și București.

Petru cel Mare

În iunie 1711 era la Iași însuși țarul Petru cel Mare, primit de Dimitrie Vodă Cantemir și de mitropolitul Ghedeon. Ion Neculce scrie în Letopisețul său că „s-au îmblat prin toate mănăstirile împăratul de le-au vădzut și din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golia, dzicând că are trei feluri de meșteșuguri: leșesc, grecesc și moschicesc”.

Dimitrie Cantemir

Articol principal: Dimitrie Cantemir.

În același an, în urma luptei de la Stănilești, Dimitrie Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia.

Între alte preocupări cărturărești domnul moldovean a scris în Rusia o lucrare cu titlul Loca obscura in Cathechisi..., rămasă în manuscris, în care critica lucrarea religioasă didactică a lui Teofan Procopovici, Întâia învățătură pentru tineri (apărută și în traducerea românească la Râmnic, în 1726).

A ctitorit o biserică în mănăstirea Sfântul Nicolae din Moscova, cu hramul Sfinții Constantin și Elena, în care a fost îngropat, împreună cu o parte din membrii familiei; a ajutat multe biserici și schituri în părțile Harcovului și Poltavei.

Ierarhi români în Rusia

Tot în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, trei ierarhi români și-au părăsit scaunele lor, retrăgându-se pentru totdeauna în Rusia.

Primul a fost episcopul Pahomie al Romanului. El mai fusese în Rusia, în primii ani ai secolului al XVIII-lea, în timp ce era egumen la Neamț, atras de învățăturile ascetice ale Sfântului Dimitrie al Rostovului. A adus din Rusia felurite cărți (între care și Rostul de aur a Sfântului Dimitrie), icoane, veșminte, pe care le-a dăruit apoi mănăstirii Neamț sau Episcopiei Romanului. După retragerea din scaunul episcopal, a făcut a doua călătorie în Rusia, prin 1717, așezându-se la Lavra Pecerska din Kiev, unde a și murit și a fost îngropat în 1724.

În toamna anului 1739, episcopul Misail al Buzăului și mitropolitul Antonie al Moldovei au plecat cu oștile rusești, în urma războiului ruso-austro-turc din 1736-1739. Misail a murit la Kiev în 1740, iar Antonie a ajuns mitropolit de Cernigov, apoi de Bielgorod unde a păstorit până la moarte (1748).

Ardeleni în Rusia

Primul cleric român transilvănean care a călătorit în Rusia în acest secol se pare că a fost protopopul brașovean Eustatie Vasilievici în 1743-1744. Țarina Elisabeta Petrovna (1741-1761) i-a îngăduit să strângă ajutoare în marile orașe rusești timp de trei luni, dăruindu-i ea însăși 2500 de ruble, precum și foarte multe cărți de cult. Unele din ele se mai păstrează și azi în biblioteca și muzeul bisericii Sfântul Nicolae din Schei.

Protopopul s-a întors acasă prin Moscova și Kiev. Din banii strânși în Rusia (13.000 florini) a renovat biserica, așezând și un ceas în turn, cu o pisanie care amintea de ajutorul Elisabetei Petrovna. Fiul său, - viitorul cărturar Dimitrie Eustatievici - și-a făcut studiile la Academia movileană din Kiev (un Loentie „dascălul și ritorul” de la Tismana de asemenea „au învățat la școlile latinești în vestita cetate a Kievului”)

În anii următori și-au îndreptat pașii spre Petersburg mai mulți trimiși ai preoților și credincioșilor ortodocși din Transilvania, pentru a solicita intervenția țarinei Elisabeta pe lângă Împărăteasa Maria Tereza, în vederea încetării prigoanelor împotriva Bisericii Ortodoxe. Au fost mari luptători pentru Ortodoxie care au făcut drumuri lungi și obositoare în Rusia: protopopul Nicolae Pop din Balomir, ieromonahul Nicodim (de două ori), preotul Ion din Aciliu (tot de două ori); Nicodim primise și aprobarea să strângă ajutoare pe seama unei mănăstiri de lângă Alba Iulia.

Delegați din țările extracarpatice

În 1769-1770, deci în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, au plecat la Petersburg două delegații din Țara Românească și Moldova, pentru a prezenta țarinei Ecaterina II (1762-1796) omagiul de credință și doleanțele celor două țări. Delegația munteană era condusă de mitropolitul Grigorie II și din ea mai făceau parte arhimandriții Chesarie și Filaret și câțiva boieri, iar cea moldoveană era formată din episcopul Inochentie de la Huși, arhimandriții Benedict de la Moldovița, Vartolomei Măzăreanu de la Solca și alții. Cele două delegații au fost primite în audiență de împărăteasă în Duminica Floriilor din anul 1770, vorbind cei doi ierarhi și cerând sprijinul Rusiei în vederea eliberării țărilor lor de sub dominația otomană.

Vartolomeu Măzăreanu mai fusese în Rusia în 1757, pe când era egumen la Putna, împreună cu alți doi ieromonahi, aducând de acolo cărți, icoane, obiecte de cult, rase pentru călugări. Și de data aceasta, Vartolomei a dictat, ca și colegul său Benedict, au primit bogate daruri pe seama mănăstirilor lor din partea țarinei. Amândoi au lăsat însemnări asupra călătoriei lor în Rusia și a monumentelor vizitate. Ei au cunoscut la Petersburg un alt preot român, bănățeanul Mihai Popovici din Sinnicolaul Mare (jud. Timiș), plecat în Rusia pentru a se plânge țarinei de asupririle la care erau expuși credincioșii ortodocși din Transilvania. Acesta mai făcuse o călătorie la Muntele Athos și la Locurile Sfinte, lăsând interesante însemnări asupra tuturor celor trei călătorii. La plecarea din Rusia, arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu a adus multe cărți rusești, traducând apoi o parte din ele.

Trebuie subliniat și faptul că în Octombrie 1770, la hirotonia întru arhiereu a marelui teolog rus Platon Levșin, a slujit și mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei. Tot pe atunci arhimandritul Chesarie a tradus în grecește un panegiric rostit de Platon Levșin lângă mormântul lui Petru cel Mare, în biserica Sfinții Petru și Pavel din Petersburg.

Paisie de la Neamț

Articol principal: Paisie de la Neamț.

Legăturile bisericești româno-rusești s-au întărit și prin starețul Paisie și prin unii monahi ruși care au viețuit în mănăstirile românești în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În schimb, rânduielile paisiene s-au introdus într-o serie de mănăstiri din Rusia, contribuind la renașterea vieții monahale de acolo.

Cărți tipărite și traduse

Numărul cărților traduse din rusește a sporit în această perioadă. Au apărut chiar câteva ediții bilingve româno-ruse. Alte traduceri din literatura teologică rusă au rămas în manuscris. Un harnic traducător a fost arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, discutat mai sus. Numeroșii ucenici ai starețului Paisie au făcut alte traduceri din Nil Sorski, Dimitrie al Rostovului (indeosebi cartea Rostul de aur) și din alți mari asceți și teologi ruși. Episcopul Amfilohie al Hotinului prelucrează Gramatica theologhicească a mitropolitului Platon al Moscovei (Iași, 1795), iar ierodiaconul Ștefan din mănăstirea Neamț traduce Viețile sfinților, după Dimitrie al Rostovului (12 vol., Neamț, 1807-1815)

Un alt cărturar care a contribuit la strângerea legăturilor cu Biserica rusă a fost protopopul de origine poloneză Mihail Strilbișchi, cunoscutul tipograf și gravor. El a tipărit câteva cărți bisericești și laice la Iași, multe în rusește și românește: Dialoguri casnice rusești și moldovenești (un manual de conversație), În scurtă arătare a numelor... întru folosul celor ce vor vrea a învăța limba rusească și moldovenească - care era un prim dicționar ruso-român, cu aproape 1500 de cuvinte, un Molitvelnic slavon, toate în 1789, Învățătura creștinească a lui Platon Levșin - rusește și românește, în 1790, diferite cărți de slujbă în românește etc. Mai târziu și-a mutat tiparnița la Dubăsari și la Mavilău.

Altele

Iov Potemkin, viitor arhiepiscop de Ecaterinoslav, a fost egumen la mănăstirile moldovene Horodiștea-Dorohoi și Slatina.

În timpul ocupației Moldovei de trupele rusești din 1788-1791, conducerea Mitropoliei a fost încredințată arhiepiscopului Ambrozie Serebrenicov al Ecaterinoslavului și Poltavei (sfârșitul anului 1789 - începutul lui 1792). La 26 decembrie 1791, a hirotonit pe arhimandritul Gavriil Bănulescu-Bodoni (fost o vreme profesor în Poltava) ca episcop-vicar de Cetatea Albă și Tighina, pe care în februarie 1792 l-a lăsat la conducerea Mitropoliei, dar a păstorit mai puțin de două luni. Gavriil a fost numit mai târziu mitropolit al Poltavei, apoi al Kievului.

Secolul XIX

Biserica rusă

În secolul XIX, legăturile bisericești româno-ruse s-au întărit prin bursierii români care au studiat în academiile și seminariile teologice rusești.

Tineri munteni în Rusia

Pentru a pregăti viitorii profesori ai celor patru seminarii teologice, mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei a trimis la Seminarul teologic din Chișinău, în 1845, „șapte tineri feciori de preoți români”: Gheorghe Ionescu din Pitești, Nicolae Comănescu din Poenari—Ilfov, Radu Dimitrie din Călărași, Spiridon Bădescu din București, Ioan Ghermănescu din Câmpulung, Petre Romanescu din Prigoria—Gorj și Dimitrie Pîrîianu din Pârâieni—Vâlcea.

După ce au studiat doi ani în Seminarul din Chișinău, însușindu-și limba rusă, în 1847 au plecat spre alte seminarii. La Moscova au rămas Radu Dimitrie, Spiridon Bădescu și Dimitrie Pîrîianu, iar ceilalți au plecat la Petersburg. În 1851, Sp. Bădescu și Radu Dimitrie s-au întors în țară, iar Dimitrie Pîrîianu a fost trecut la Academia duhovnicească din Kiev, unde a obținut titlul de candidat în teologie, fiind numit apoi profesor la Seminarul din Buzău. Cei din Petersburg au intrat în Academia de acolo, dar după doi ani, Gheorghe Ionescu și Nicolae Comănescu s-au întors în țară, fiind numiți profesori de seminar.

În februarie 1856, după terminarea studiilor s-au întors și ceilalți doi bursieri de la Petersburg, Ioan Ghermănescu și Petre Romanescu. Ei au întâmpinat multe greutăți în țară: doi din ei au murit tineri, Spiridon Bădescu a ajuns preot în București, Ioan Ghermănescu a funcționat la Seminarul din București, Gheorghe Ionescu — călugărit sub numele Ghelasie — la seminarul din Buzău și vicar eparhial tot acolo.

Tineri moldoveni în Rusia

În privința tinerilor moldoveni care au plecat în Rusia, rezultatele au fost mult mai bune. De fapt, aici s-a procedat cu mai multă grijă recrutându-se bursieri numai dintre absolvenții buni ai Academiei Mihăilene din Iași sau ai Seminarului de la Socola.

Încă din 1821, mitropolitul Veniamin Costachi întreținea la Academia duhovnicească din Kiev pe ierodiaconul Ierotei. În 1839, tot mitropolitul Veniamin a trimis la Kiev pe Vasile Popescu-Scriban, absolvent al Academiei Mihăilene, fost, până atunci, profesor la școala de la Trei Ierarhi. A studiat acolo cu cei mai de seamă teologi kieveni ai vremii, legând prietenii cu mulți teologi (între alții, a fost coleg cu viitorul mitropolit Macarie Bulgacov al Moscovei). În timpul studiilor, a strâns mult material documentar și bibliografic din arhivele și bibliotecile rusești, pe baza căruia a întocmit mai târziu o Istorie a Bisericii românești. A fost tuns în monahism în Lavra Pecerska de însuși mitropolitul Kievului, Filaret Amfiteatrov, dându-i numele său. În 1842, a fost promovat „magistru în teologie și litere”, fiind primul român care s-a învrednicit de acest titlu. Întors în țară, i s-a încredințat postul de rector al Seminarului de la Socola, pe care l-a deținut cu vrednicie aproape 20 de ani.

În această calitate, Filaret Scriban a recomandat alți tineri care și-au desăvârșit studiile teologice în Rusia. Cel mai de seamă dintre ei a fost, fără îndoială, Melchisedec Ștefănescu, al doilea român care a obținut titlul de „magistru în teologie și litere” la Academia duhovnicească din Kiev, în 1851. Colegul său Hristofor Scriban devenit mai târziu arhimandritul Teoctist — a obținut tot atunci titlul de „candidat în teologie” (a ajuns profesor și director la seminar). În 1852, a trimis la Petersburg pe Ioan Mandinescu și pe August Scriban, care au făcut acolo studii juridice, dobândind titlul de „candidat în legi”. Între 1861—1865 a studiat la Academia din Kiev Ghenadie Enăceanu, viitorul episcop de Râmnic, iar între 1868—1873 Silvestru Bălănescu, viitorul episcop de Huși, amândoi obținând titlul de „candidat în teologie”.

Tineri în Rusia după unire

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și la începutul celui următor, au mai studiat la Kiev Constantin Nazarie, mai târziu profesor la Facultatea de Teologie din București, Nicolae Filip, ulterior profesor și director la Seminarul din Râmnic, amândoi trimiși de episcopul Melchisedec, Gherasim Miron, trimis de Silvestru Bălănescu, mai târziu arhimandrit și vicar la Mitropolia Moldovei, Clement Bontea, protopop la Focșani, Ioan Țincoca, preot în Iași, frații George și Vasile Sanmrianu (ultimul la Petersburg), Ștefan Berechet, viitor profesor universitar și alții. Cel mai de seamă teolog român care a studiat în Rusia la sfârșitul secolului XIX a fost Nicodim Munteanu, viitorul episcop, mitropolit și patriarh, trimis de mitropolitul Iosif Naniescu. După ce a obținut titlul de magistru în teologie la Academia Duhovnicească din Kiev, timp de aproape o jumătate de veac a tradus în românește zeci de lucrări teologice rusești. Reamintim că episcopul Melchisedec prevăzuse în testamentul său să se dea o bursă anuală de câte 1000 de lei unuia din cei mai buni absolvenți de seminar care să studieze la Academia din Kiev. Din Fundația lui s-au împărțit apoi burse până în preajma primului război mondial.

Traduceri din rusă

A se vedea și Literatura teologică românească în secolul XIX

Datorită acestor tineri care și-au făcut studiile teologice în Rusia, a crescut și numărul lucrărilor teologice rusești traduse în românește.

Înainte de a le prezenta pe acestea, menționăm faptul că în 1817 Societatea Biblică Rusă (înființată în 1812 la Petersburg, din inițiativa oberprocurorului Sinodului rus A. N. Golițîn) a tipărit în românește, la Petersburg, Noul Testament, iar în 1819 Biblia întreagă. S-a folosit Biblia de la Blaj, din 1795, cu îndreptările de limbă necesare. „Diorthositorul” textului a fost arhimandritul (mai tîrziu arhiereul) Varlaam Cuza, egumenul mănăstirii Dobrovăț, un bun cunoscător al limbii grecești.

Biblia de la Petersburg s-a difuzat apoi în amândouă Principatele, prin grija mitropoliților Veniamin Costachi și Dionisie Lupu. Între traducerile din prima jumătate a secolului predomină lucrările moralizatoare și catehismele traduse de câțiva călugări cunoscători ai limbii rusești. De pildă, ierodiaconul Ștefan de la Neamț a tradus Viețile Sfinților (12 vol. Neamț, 1807—1814), după Sfântul Dimitrie al Rostovului. S-a tipărit, în mai multe rânduri, cartea pastorală-omiletică Datoriile preoților, a ierarhilor Gheorghe Koninschi și Partenie Sopcovschi (Buda 1817, Iași, 1838, București, 1852 ș.a.). Ieromonahul Chiriac de la mănăstirile Neamț—Secu a tradus Oglinda omului dinlăuntru (Neamț, 1833), o carte intitulată Praștia a lui Ioanichie Galeatovschi și una despre lipoveni a Sfântului Dimitrie al Rostovului (Neamț, 1837) ș.a. Ieromonahul Anania Melega a tradus o carte cu Sfaturi sufletești (București, 1852), un Proschinitar al Muntelui Athos (București, 1856), întocmit de un fost profesor al Academiei din Petersburg, călugărit la Athos, Meditație asupra omului căzut (București, 1863) și alte câteva broșuri.

În a doua jumătate a secolului, foștii bursieri de la Academia teologică din Kiev au început să traducă manuale pentru seminariile teologice românești. Astfel, Filaret Scriban a prelucrat Istoria sfântă (Iași, 1847), Morala (1855), Ermeneutica (1856), și Istoria bisericească (1858). Melchisedec Ștefănescu, pe atunci profesor la Seminariile de la Socola și Huși, a tradus și prelucrat Liturgica lui Ioan Scvorțev (Iași, 1853), Dogmatice (1855) după Antonie al Kievului, Introducerea în Teologie (1856), Pastorala (București, 1862). Teoctist Scriban a tradus Omiletica lui Iacob Amfiteatrov (2 vol. Iași 1856—1858), Ioan Ghermănescu o Istorie bisericească (2 vol. București 1866—1874), Ghenadie Enăceanu Patristica lui Filaret al Cernigovului (București, 1878), iar Nicolae Filip Liturgica lui Petru Lebedev (București 1899).

În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea s-au tradus din rusește câteva tratate ale marilor teologi ruși: Introducerea în teologia ortodoxă (București, 1885) și Teologia dogmatică ortodoxă a mitropolitului Macarie Bulgakov al Moscovei (2 vol. București 1886—1887), ambele traduse de Gherasim Timuș (din limba franceză), Dreptul bisericesc al lui I. S. Berdnicov, tradus de Silvestru Bălănescu (București, 1892), Dogmatica lui Silvestru de Canev, tradusă tot de Silvestru Bălănescu, ajutat de alți foști bursieri în Rusia (5 vol., București 1896—1906) și Apologetica lui N. P. Rojdestvenschi, tradusă de Constantin Nazarie (2 vol. Botoșani—Fălticeni, 1897).

Traduceri din Alexandru Sturza

S-au tradus — din franceză — câteva din lucrările marelui gânditor Alexandru Sturza (1791—1854), care a trăit în Rusia: Epistolii sau scrisori despre datoriile sfințitei dregătorii preoțești (2 vol. Iași, 1843) și Învățături religioase, morale și istorice (Iași, 1844), ambele de Filaret Scriban, Duplul paralel sau Biserica în fața papității și a reformei veacului XVI (Iași, 1851), de Neofit Scriban. Filaret Scriban a mai tradus, după o versiune rusă, Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (Neamț. 1844 și 1864; Iași, 1874), primele ediții în Moldova.

Corespondență

Mai mulți ierarhi români, în special foștii studenți ai Academiei din Kiev Filaret Scriban și Melchisedec Ștefănescu, au întreținut corespondență cu diferiți ierarhi și cărturari ruși, mai ales în probleme de istorie și teologie. Melchisedec a fost trimis într-o misiune diplomatică la Petersburg, în 1868, pentru a strânge legăturile de prietenie cu Rusia, în 1885, a făcut o nouă călătorie în Rusia, împreună cu fratele său arhiereul Valerian Râmniceanul, fiind primiți peste tot cu onoruri deosebite. Filaret Scriban a purtat o bogată corespondență cu Alexandru Sturza, pe care l-a rugat să accepte să facă parte din Epitropia Seminarului de la Socola și din opera căruia a făcut traduceri în românește.

Mitropolitul Iosif Gheorghian purta corespondență cu fostul preot catolic francez Vladimir Guettee, trecut la Ortodoxie și aflat sub ascultarea canonică a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

Influența Sfântului Paisie

Articol principal: Paisie de la Neamț.

Ca și în secolul trecut, în prima jumătate a secolului XIX, la mănăstirile Neamț—Secu, dar și la altele, au viețuit numeroși călugări ruși și ucrainieni, mai ales ucenici ai starețului Paisie. Rânduielile starețului Paisie au pătruns în numeroase mănăstiri rusești în tot cursul veacului al XIX-lea.

Pelerinaje

Unii călugări din mănăstirile românești făceau călătorii la Kiev sau în alte centre bisericești din Rusia (într-o vreme se aducea în Moldova și Sfântul Mir de la Kiev). Un călător neobosit a fost ieromonahul Chiriac de la Neamț—Secu, care a lăsat interesante însemnări asupra călătoriei sale în Rusia, începute în 1849, unde a cercetat: Kievul, Voronejul, Tuia, Moscova, Petersburgul.

La rândul lor, pelerinii ruși în drum spre Muntele Athos și Țara Sfântă se opreau și în țările noastre. De pildă, un ieromonah Partenie, care a trecut pe la români prin anii 1837—1847, și-a publicat însemnările de călătorie din Rusia, Moldova, Turcia și Țara Sfântă, în anul 1856, la Moscova.

Opere românești în rusă

Au fost traduse și în rusă câteva opere teologice românești: Compendiul de drept canonic al lui Andrei Șaguna, tradus din germană și tipărit la Petersburg în 1872, 'Papismul și starea actuală a Bisericii Ortodoxe din România, a lui Melchisedec, tradusă de protopopul Nicolae Lașcov (Lascu) și tipărită la Kiev în 1884 etc.

Cărturari din Rusia despre români

Numeroși învățați ruși încep să se intereseze de diverse probleme legate de istoria poporului și a Bisericii române. Amintim pe eruditul cărturar Porfirie Uspenski (1804—1885), care a scris — între altele — o voluminoasă operă în 10 volume, intitulată Răsăritul creștin, cea mai mare parte a ei privind istoria Muntelui Athos, profesorul Evghenie Golubinski de la Academia duhovnicească din Moscova, care a scris O Istorie a Bisericilor Ortodoxe bulgară, sârbă și română (Moscova, 1879; partea privitoare la români s-a tradus și tipărit la Iași, având însă multe date eronate), Arsenie Stadnițki (1862—1936), originar din Moldova de dincolo de Prut, profesor la Seminarul din Chișinău, mai târziu arhiepiscop al Novgorodului, care a publicat diverse studii privitoare la Istoria Bisericii românești, făcând și o călătorie de studii în România, în 1890, profesorii V. Kolokolțev și F. Kurganov din Kazan, cu studii privitoare la istoria și organizarea Bisericii Ortodoxe Române în secolul XIX și alții.

La aceștia se adaugă numeroși alți cărturari laici care au vizitat România în interese științifice. Menționăm, de pildă, pe marele slavist I. A. Iațimirski, care a făcut studii asupra vechilor manuscrise din mănăstirile române.

Muzica bisericească

Legăturile cu Biserica Ortodoxă Rusă s-au întărit și prin intermediul muzicii bisericești. În anul 1832, arhimandritul rus Visarion — numit și „popa Rusu” — a izbutit să înființeze la București „horul cântăreților stabului oștirii”, făcându-se prima încercare de a introduce muzica armonică în bisericile românești, în locul psaltichiei bizantine. Tot el a reorganizat acest cor în 1846 sub numele de „Așezământul corpului cântăreților bisericii domnești de la Curtea Veche”; Visarion a editat multe lucrări muzicale rusești, inclusiv pentru corurile bisericești, a adus un profesor de muzică rus în București, a trimis doi bursieri să învețe muzica în Rusia și a inițiat alți tineri în tainele muzicii corale ruse.

Munca sa a fost continuată de compozitorul și profesorul Ioan Cart. Muzica corală rusă a pătruns în bisericile românești și prin marele compozitor și dirijor Gavriil Musicescu (1847–1903), care a făcut studii muzicale la Petersburg, trimis de Melchisedec Ștefănescu, pe când era episcop la Ismail.

Biserica bulgară

Introducere

Legăturile cu Biserica Ortodoxă Bulgară în secolul al XIX-lea reprezintă, pentru Bulgaria, epoca redeșteptării și a independenței ei după cinci secole de stăpânire otomană. În lupta pe care au purtat-o revoluționarii bulgari — preoți și mireni — pentru dezvoltarea culturală și emanciparea politică a Bulgariei, s-au bucurat de un sprijin frățesc și dezinteresat din partea românilor.

Mănăstirea Neamț

În mănăstirea Neamț, care a devenit un însemnat centru monahal interortodox, au viețuit numeroși călugări de neam bulgar. Printre ei se număra și monahul Spiridon, primul scriitor al Renașterii bulgare pe pământ românesc, care a scris aici, în jurul anului 1790, o istorie slavobulgară, o lucrare deosebit de valoroasă.

Episcopul Sofronie de Vrața

Un rol însemnat în întărirea legăturilor dintre cele două Biserici a avut episcopul Sofronie de Vrața, considerat un „apostol” al redeșteptării politice și culturale a Bulgariei. Din pricina regimului de teroare al lui Pasvan-Oglu, pașa de Vidin, și-a părăsit eparhia, trecând în Țara Românească. În anul 1803, a venit la București, unde a fost primit „ca un frate”, după însuși cuvântul său, de mitropolitul Dositei Filitti. La rugămintea sa, domnitorul Constantin Ipsilanti (1802—1806), a cerut patriarhului ecumenic să-i accepte „paretisisul” din scaunul episcopal de la Vrața, neputând face față nevoilor materiale prin care trecea acea eparhie. A rămas mai mulți ani în București, săvârșind diverse slujbe și peste 60 de hirotonii, a luat parte la alegerea unor episcopi la București.

În anul 1806 a apărut la Râmnic prima carte în limba bulgară, Nedelnicul sau Chiriacodromionul episcopului Sofronie, carte de proporții, cu circa 530 de pagini. A fost tipărită cu ajutorul mitropolitului Dositei Filitti, al episcopilor Costandie de la Buzău și Iosif de la Argeș, al arhimandritului Nicodim Greceanu și al altora. Cartea cuprindea cazanii la toate duminicile, praznicele împărătești și ale sfinților mari, fiind traduse din slavonește și grecește. Meșterii tipografi au fost Dimitrie Mihailo-Popovici și fiul său Gheorghe.

Tot în perioada șederii sale la București, episcopul Sofronie a scris și alte lucrări, rămase în manuscris (Învățături duminicale și un Catehism, o Carte despre cele trei religii: creștină, iudaică și mahomedană, o Autobiografie). În timpul războiului ruso-turc din 1806—1812, episcopul Sofronie a desfășurat o rodnică activitate politică, în calitate de membru, apoi președinte al Comitetului bulgar din București, în vederea eliberării țării sale de sub turci. În 1810, a tipărit la București o Proclamație către poporul bulgar, în care cerea conaționalilor săi să ajute trupele rusești.

Și-a sfârșit zilele în Țara Românească, în 1813, probabil la mănăstirea Mărcuța, lângă București.

Alți bulgari în Țara Românească

Mai târziu a trăit în Țara Românească arhimandritul bulgar Policarp, ca egumen la mănăstirile închinate Muntelui Sinai (Mărgineni, Sf. Ecaterina, Adormirea din Rîmnicu Sărat), apoi ca arhiereu titular de Patara, la Galați și la Buzău († 1865, la Buzău). Viitorul mitropolit de Ohrida, apoi de Plovdiv, Natanail, originar din Macedonia, fost coleg la Academia din Kiev cu Melchisedec Ștefănescu, a fost mai mulți ani egumen la Dobrovăț.

Unul dintre tinerii bulgari care au studiat la București a fost călugărul Neofit de la Rila, care a deschis apoi prima școală elementară din Bulgaria, la Gabrovo, în 1835 și a condus primul liceu bulgăresc în același oraș. Primul abecedar bulgar (Bukvar bîlgarski), alcătuit de doctorul Petăr Beron, a fost editat la Brașov, în anul 1824, cu ajutorul negustorilor bulgari din acest oraș. În anul următor, Vasile Nenovici a tipărit o Istorie biblică, iar în 1826 o nouă ediție a Bukvarului, tot la Brașov. În 1842, cunoscutul tipograf Zaharia Carcalechi din Buda a tipărit acolo un nou Bukvar în limba bulgară, ajuns, în 1850, la ediția a XV-a.

Cărți de cult pentru bulgari

Paralel cu aceste manuale didactice, s-au tipărit câteva cărți de cult pentru bulgari la București. Astfel, în 1825 a apărut un Ceaslov slav, reeditat în 1828. Tot aici, în 1828, a văzut lumina tiparului Tetraevanghelul în limba bulgară. Traducerea a făcut-o — din grecește — preotul Serafim din Stara Zagora și mai ales Petăr Sapunov din Treavna (Bulgaria), refugiați în Țara Românească, fiind revăzută apoi de preoți bulgari din Târnovo. Lucrarea s-a tradus și s-a tipărit cu îndemnul și cu ajutorul material al mitropolitului Grigorie Dascălul. Mitropolitul Grigorie a avut chiar un schimb de scrisori cu patriarhul ecumenic Agatanghel (1826—1830), căruia îi ceruse binecuvântarea de tipărire, fiind vorba de prima ediție a Noului Testament în limba bulgară. Deși patriarhul a fost inițial împotriva tipăririi, mitropolitul român a stăruit, trimițându-i o parte din traducere pentru cercetare, încât, până la urmă, patriarhul și-a dat consimțământul. În prefață, Petăr Sapunov amintea cu recunoștință de ajutorul material și moral al mitropolitului Grigorie.

În 1833, s-a tipărit ediția a doua, tot la Mitropolia din București. Tetraevanghelul bulgar de la București — tipărit cu ajutor românesc — a avut un rol însemnat în formarea limbii literare bulgare moderne și la trezirea conștiinței religioase și naționale bulgare.

Activitatea culturală bulgară în Țara Românească

În anii următori, s-au tipărit în Țara Românească și alte cărți bulgare, mai ales cu caracter laic, — o serie de manuale școlare, precum și primele ziare și reviste, la București, Giurgiu, Ploiești și mai cu seamă la Brăila, de către cărturarii bulgari emigrați aici. Astfel, în 1853, 1854 și 1859 s-au tipărit la București alte ediții ale Noului Testament în limba bulgară, în traducerea lui Neofit de Rila. S-au întemeiat școli bulgărești, comitete revoluționare și asociații culturale bulgare. La București, Brăila, Galați, Giurgiu și în alte orașe și-au desfășurat activitatea marii patrioți bulgari Gheorghe Kacovschi, Liuben Karavelov, Hristo Botev, ierodiaconul Vasile Levski și numeroși alții.

În schimb, numeroși meșteri zugravi și sculptori bulgari (din cunoscutele „școli” de la Treavna, Debăr, Samocov, Bansco) au lucrat în bisericile din Țara Românească și din Dobrogea.

„Schima” cu Patriarhia Ecumenică

În 1872, când s-a constituit un sinod al Bisericii bulgare, iar mitropolitul Antim a fost declarat exarh al ei, cu sediul în Constantinopol, patriarhul ecumenic Antim VI (a treia oară, 1871—1873) și sinodul său au declarat Biserica bulgară schismatică. În aceste împrejurări, Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhii, preoții și credincioșii ei, a întreținut și pe mai departe raporturi frățești cu Biserica bulgară și cu ierarhii ei, cerând ridicarea schismei, ceea ce s-a întâmplat abia în 1945. În mai 1884, de pildă, episcopul Melchisedec al Romanului a făcut o călătorie de studii în Bulgaria, cercetând mai multe centre bisericești (Rusciuk = Ruse, Târnovo, Gabrovo, Loveci, Plevna), fiind primit de ierarhii locului, unii din ei foști colegi de studii la Academia duhovnicească din Kiev.

Biserica sârbă

Introducere

Până în 1864, Biserica Ortodoxă Românească din Transilvania și Banat s-a aflat sub jurisdicția Mitropoliei (din 1848 Patriarhiei) Ortodoxe Sârbe de la Carloviț.

Înaintea conflictului

În această perioadă, mai mulți români și-au desfășurat activitatea în Biserica sârbă, la Carloviț, la Vârșeț și la Timișoara. Printre aceștia se număra Andrei Șaguna, profesor de teologie și secretar al Consistoriului din Carloviț, apoi consilier (asesor) și profesor la Vârșeț, egumen la mănăstirile Hopovo și Covil. Maxim Manuilovici, român de neam, a călăuzit eparhiile sârbești de la Vârșeț (1829—1833) și Timișoara (1833—1839). Tot între sârbi și-au desfășurat activitatea arhimandritul Patrichie Popescu, administrator episcopesc la Arad (1850—1853), apoi egumen al mănăstirii Ghergheteg, Sofronie Ivașcovici, fratele lui Procopie, profesor de teologie, apreciat predicator și alții. Numeroși tineri români din Banat, Arad și Crișana au învățat în școlile teologice sârbești din Carloviț și Vârșeț.

Lupta de emancipare a românilor

În primii ani ai secolului al XIX-lea, a început lupta de emancipare bisericească de sub ierarhia sârbă, în Banat și părțile Aradului. Ea a fost încununată de izbândă prin numirea și înscăunarea primului episcop de neam român la Arad, Nestor Ioanovici (a se vedea Moise Nicoară), în 1829. În Transilvania, lupta pentru despărțirea ierarhică de Biserica sârbă a fost purtată cu multă stăruință de Andrei Șaguna, încă de la începutul activității sale la Sibiu. Strădaniile sale s-au încheiat abia în 1864, când s-a aprobat reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei și numirea sa ca arhiepiscop și mitropolit.

În anul următor, s-a organizat și noua Episcopie a Caransebeșului, prin scoaterea parohiilor românești din Banat de sub jurisdicția episcopiilor sârbești de la Timișoara și Vârșeț. Tot atunci a fost trecută sub jurisdicția Mitropoliei din Sibiu și Episcopia Aradului. Urmașul lui Șaguna în scaunul mitropolitan, Procopie Ivașcovici (1873—1874), a fost ales, în 1874, patriarh de Carloviț, unde a păstorit până în 1880, când a fost silit să se retragă. A fost îngropat în catedrala din Carloviț (1881).

Episcopia Bucovinei

Episcopia ortodoxă românească a Bucovinei a fost, de asemenea, sub jurisdicția Mitropoliei sârbe de la Carloviț. În 1873, ea a fost ridicată la treapta de Mitropolie, cu două eparhii sufragane, de Zara și Cattaro. Episcopii sârbi de aici au păstrat legăturile canonice cu Mitropolia de Cernăuți până în 1918, la dezmembrarea fostului Imperiu Habsburgic (ședințele sinodului mitropolitan se țineau însă la Viena).

După unirea principatelor

Legăturile sârbilor cu Biserica din România veche au fost mai puțin însemnate. Principele sârb Miloș Obrenovici, care a trăit o vreme în Țara Românească, a refăcut și zugrăvit biserica Sfânta Treime din Herăști (jud. Ilfov), ctitoria doamnei Elina, soția lui Matei Basarab (1833). Tot el a ridicat, în 1843, biserica din Vâlcele (jud. Covasna), după cum arată pisania. Fratele său, Efrem, a ctitorit o biserică în satul Manasia (în jud. Ilfov), între anii 1842—1852.

Arhimandritul Spiridon de Sundecic, originar din Dalmația, a fost mult timp stareț al mănăstirii Hârjauca, dincolo de Prut (1818—1846).

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.