Ierusalim

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Noul Testament
Evangheliile și Faptele Apostolilor
MateiMarcuLucaIoan
Faptele Apostolilor
Epistolele Sfântului Apostol Pavel
Romani
I CorinteniII Corinteni

GalateniEfeseni
FilipeniColoseni
I Tesaloniceni II Tesaloniceni
I TimoteiII Timotei
TitFilimon
Evrei

Epistolele sobornicești
Iacov
I Petru II Petru
I Ioan - II IoanIII Ioan
Iuda
Apocalipsa
Apocalipsa lui Ioan
Persoane din Noul Testament
Iisus HristosFecioara MariaDreptul Iosif
Ioachim și AnaIoan Botezătorul
Cei 12 apostoli: PetruIoanIacov (fiul lui Zevedei)
MateiFilipToma
Iacov (fiul lui Alfeu)IudaSimon
MatiaBartolomeu
Iuda Iscarioteanul
Apostolul Pavel
Farisei drepți: Nicodim Iosif din Arimateea
PavelGamaliel
Simeon
Conducători: Irod cel MareArhelau
Irod AntipaIrodiada
Pilat din Pont
Femei credincioase:
Maria Magdalena - Salomeea - Ioana - Maria lui Cleopa
Maria din BetaniaMarta din Betania
Alte persoane: Lazăr
Descoperiri arheologice biblice
Locuri din Noul Testament
Locuri din Evanghelii: BetleemNazaret
Muntele TaborBetaniaSamariaIerihon
Ierusalim
Cezareea
Alte locuri: AntiohiaDamascEfesIconium
Editați această casetă
Acest articol se referă la orașul sfânt Ierusalim. Ierusalimul ar mai putea trimite și la Patriarhia de Ierusalim, una dintre cele cinci patriarhii istorice ale Bisericii.


Ierusalimul (gr. Ierosolyma, Ierousalem) este orașul sfânt al poporului evreu. Ierusalimul este și unul din locurile sfinte ale creștinilor, pentru că aici a predicat, a fost crucificat și a înviat Domnul Iisus Hristos.

Vechiul Testament

Începând cu secolul al X-lea î.Hr., când regele David a cucerit Ierusalimul (II Regi 5[1]), cetatea cananeană Urusha-lim („întemeierea zeului Salem/Salim”), acesta a devenit centru unității naționale a poporului evreu[2].

Tradiția biblică identifică Ierusalimul cu cetatea lui Melchisedec, regele Salemului și „preot al Dumnezeului celui Preaînalt” (Facere 14, 18), cel „care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat” (Evrei 7, 1). În Ierusalim, pe multele Moria, Avraam a adus jertfă lui Dumnezeu (Facere 22). Tot pe muntele Moria, regele „Solomon a început să înalţe templul Domnului în Ierusalim, pe muntele Moria, unde Se arătase Domnul lui David, tatăl său, şi pe locul pe care-l pregătise David, în aria lui Ornan Iebuseul” (II Cronici 3, 1). Odată cu construirea Templului, Ierusalimul devine orașul sfânt al poporului ales, centrul spiritual și administrativ.

Ierusalimul în timpul Mântuitorului

În timpul lui Iisus, Ierusalimul era mai înfloritor ca niciodată: regele Irod cel Mare a reconstruit Templul, a mărit și întărit zidurile orașului, a construit două palate-fortărețe (Antonia și Palatul lui Irod), un teatru, un amfiteatru, un hipodrom. Orașul era înconjurat de grădini la nord și la vest. Toată viața religioasă - cultul Templului, sărbătorile, pelerinajul, sanhedrinul etc. -, și administrativă a poporului evreu era concentrată aici, așa încât autoritățile romane își stabilesc reședința la Cezareea (din respect pentru sensibilitatea religioasă a evreilor), și nu vin în cetatea sfântă decât cu ocazia marilor sărbători sau adunări ale poporului.

Iisus și Ierusalimul și Biserica primară

Iisus a venit și a predicat la Ierusalim de multe ori (Luca 13, 34). După moartea, învierea și înălțarea Sa la cer, aici se formează prima comunitate creștină începând cu Pogorârea Duhului Sfânt, sub conducerea apostolilor și a lui Iacov ruda Domnului. Aici are loc primul sinod al Bisericii creștine, numit Sinodul apostolic de la Ierusalim, care deschide calea predicării Evangheliei la neamuri fără impunerea tradițiilor iudaice (FA 15).

Distrugerea Ierusalimului

Ca urmare a victoriei romanilor în primul război iudeo-roman (66–73 d.Hr.), Templul din Ierusalim este distrus în anul 70 d.Hr., și orașul însuși este distrus în mare parte. Istoricul iudeo-roman Iosif Flavius spune că Ierusalimul „was so thoroughly razed to the ground by those that demolished it to its foundations, that nothing was left that could ever persuade visitors that it had once been a place of habitation”.[3]. Dominația romană a fost din nou pusă la încercare de revolta lui Bar Kokhba, începută în anul 132 d.Hr. și complet reprimată de romani până în anul 135 d.Hr. Ca urmare a revoltei lui Bar Kokhba, împăratul Hadrian a alipit provincia Iudaea de alte provincii vecine, creând o nouă provincie numită Syria Palaestina[4]. Ierusalimul a devenit o cetate nouă, reconstruită complet în stil roman și numită Aelia Capitolina. Evreilor le era complet interzis de a intra în noul oraș, sub amenințarea pedepsei cu moartea, cu excepția unei singure zile pe an. Măsurile acestea (care s-au prelungit până în secolul IV) i-au afectat în bună măsură și pe creștini, mai ales pe creștinii de origine evreiască.

Odată cu distrugerea Ierusalimului vechi și, mai apoi, cu apariția noii cetăți Aelia Capitolina, Ierusalimul își pierde caracterul de centru al creștinismului, pe care nu-l mai recuperează decât simbolic odată cu epoca bizantină și Sinoadele Ecumenice care instaurează pentarhia în secolele IV-VII.

Noul Ierusalim

În Noul Testament, „Noul Ierusalim” sau „Ierusalimul cel de sus” sau „Ierusalimul ceresc” sunt metafore care desemnează patria cerească sau definitivă a celor răscumpărați (Evrei 12, 22[5]; Apocalipsă 21, 1 - 22, 5).

Ierusalimul în perioada bizantină

Ierusalimul în perioada bizantină (după Mozaicul de la Madaba)

Perioada bizantină a Ierusalimului începe în anul 325 cu venirea sfintei împărătese Elena și se termină în anul 614 cu invazia persă care distruge cetatea Ierusalimului și cele mai multe locuri sfinte creștine.

Creștinii din Țara Sfântă au păstrat memoria multor locuri sfinte din Ierusalim și Palestina și le-au cinstit neîntrerupt, chiar în condițiile în care în primele trei secole după Hristos creștinismul nu era o religie recunoscută în Imperiul Roman (din care făcea parte și Palestina). Abia în secolul al IV-lea, după convertirea împăratului Constantin cel Mare și a mamei sale, împărăteasa Elena, și după decretul imperial de libertate și recunoaștere a creștinismului ca religie acceptată (lat. recepta) și protejată de împărat (Edictul de la Milan din 313), locurile sfinte ale creștinilor sunt amenajate și puse în evidentă, prin chiar inițiativa împărătesei Elena și a celorlalți împărați creștini.

Împărăteasa sfântă Elena vizitează Ierusalimul între 325 și 327 și identifică cele mai importante locuri sfinte creștine, descoperă Crucea celea Adevărată și piroanele prin care Mântuitorul Iisus Hristos S-a dat la moarte pentru mântuirea omului (a se vedea articol complet: Crucea cea Adevărată), și începe creștinarea Ierusalimului și construirea primelor biserici. Prima și cea mai importantă a fost Biserica Sfântului Mormânt, care adăpostește, pe lângă Sfântul Mormânt al Domnului Iisus Hristos, Golgota și piatra ungerii cu miruri, și locul unde sfânta Elena a descoperit Crucea cea Adevărată a Mântuitorului. Sfințirea bisericii a avut loc la 13 septembrie 335 (de către patriarhul Maxim al III-lea al Ierusalimului), dată care corespunde, după spusele pelerinei creștine Egeria sfințirii primului templu din Ierusalim de către regele Solomon. Această primă biserică s-a dezvoltat de-a lungul timpului în Complexul Bisericii Sfântului Mormânt.

În anul 451 Biserica Ierusalimului este ridicată la rang de Patriarhie în cadrul Pentarhiei.

Biserica Sfânta Maria cea Nouă este terminată în prima jumătate a secolului ai VI-lea sub împăratul Iustinian I. Cetatea Sfântă a Ierusalimului - Ήὰγία πόλις Ίερουσα[λήμ] - este reprezentată în mai multe mozaicuri creștine din secolele V-VIII, dintre care unul dintre cele mai celebre este „harta” de la Madaba (din Biserica Sfântul Gheorghe din Madaba, Iordania, către 560-565), care arată Ierusalimul și locurile sfinte cu amplasamentele: Biserica Sfântului Mormânt, Biserica Sfânta Maria de la Scăldătoarea Oilor, Biserica Sfânta Maria cea Nouă, Biserica Sfântul Petru Gallicantu („unde ca cântat cocoșul”), Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, Scăldătoarea Siloamului, dar și ruinele Templului, coloana lui Adrian și bulevardele romane cardo cu coloanele lor.

Bibliografie

  • Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, art. „Jerusalem”, p. 311-312.

Note

  1. A se vedea: http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=67&cap=5
  2. Xavier Léon-Dufour, Dictionnaire du Nouveau Testament, Ed. du Seuil, Paris, 1975, p. 311
  3. Iosif Flavius, Războiul iudaic, 7:1:1
  4. Elizabeth Speller, Following Hadrian: A Second-Century Journey Through the Roman Empire, Oxford University Press, 2004, p. 218
  5. http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=22&cap=12

A se vedea și