Iconostas

Iconostasul unei biserici din Moscova

Iconostasul, numit și catapeteasmă sau tâmplă, se prezintă ca un perete (din zid, lemn, metal) pe care sunt agățate sau încrustate un număr de icoane, într-o ordine bine stabilită teologic. Deși unii consideră iconostasul ca un zid separator între altar și naos, rolul lui principal a fost întotdeauna acela de dispozitiv de expunere a icoanelor. În vechime, iconostasul a putut fi foarte puțin dezvoltat, uneori prezentând doar două icoane: Mântuitorul și Maica Domnului. El s-a dezvoltat mai ales după victoria Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, ajungând prin secolele XIV–XVI la forma și structura unitară pe care le cunoaștem astăzi, cu mai multe rânduri de icoane.

Structura iconostasului

Iconostasul arată, desfășurată pe verticală, imaginea Bisericii, istoria chipului creat, chipul lui Dumnezeu și căile lui Dumnezeu în istoria mântuirii omului. Întreaga viață este rezumată prin iconostas sub forma mijlocirii sfinților și a îngerilor care se roagă împreună cu cei ce participă la slujbele din biserică.

În forma lui clasică, din secolul al XVI-lea încoace, iconostasul are în general maximum cinci rânduri/ registre de icoane (de jos în sus):

1. Rândul întâi simbolizează Biserica luptătoare (de pe pământ) și îndeosebi Biserica locală, făcând vizibilă legătura între cer și pământ și cuprinde:

• icoanele împărătești ale lui Hristos (în dreapta porții împărătești pentru privitor) și Maicii Domnului cu Pruncul (în stânga) — se numesc cele două icoane mari așezate pe catapeteasmă, în dreapta (sud) și în stânga (nord) ușilor împărătești; spre sud este icoana împărătească a Mântuitorului, reprezentându-L ca Împărat ori Arhiereu, șezând pe tron, ori ca Prooroc și Învățător, cu Sfânta Evanghelie deschisă și binecuvântând; în stânga (la nord) împărătești stă icoana Maicii Domnului, ca Împărăteasă, șezând pe tron, cu pruncul Dumnezeiesc în brațe. Aceste două icoane, de proporții mari și zugrăvite cu grijă, se numesc împărătești, mai întâi pentru faptul că ele reprezintă icoanele principale din iconografia bisericii, în care cele două personaje sfinte, centrale, din istoria mântuirii — Mântuitorul și Maica Domnului — sunt înfățișate singure, în slava lor cerească; în fața lor, credincioșii se închină la intrarea și la ieșirea din biserică. În al doilea rând, se numesc împărătești pentru că ele încadrează ușile numite împărătești. De aceea, în multe biserici, ele sunt ferecate în aur și argint și sunt împodobite cu pietre scumpe.
• porțile împărătești cu icoana Bunei-Vestiri și cei patru Evangheliști (în mijloc); pe ușile împărătești mai pot apărea, în locul Evangheliștilor, Sf. Vasile cel Mare și Sf. Ioan Gură de Aur, cu Liturghiile scrise.
• două uși laterale diaconești ce au zugrăvite chipurile arhanghelilor Mihail și Gavriil sau pe diaconii Ștefan, Filip sau Laurențiu; pe ușa dinspre Sud mai poate fi reprezentat uneori Sf. Dismas, tâlharul cel bun.
• icoana hramului bisericii (în dreapta) și Sfântul Nicolae sau Sfântul Ioan Botezătorul (în stânga);
• în tradiția rusă, se poate întâmpla să mai existe încă un rând de uși laterale, precum și icoana hramului al doilea al bisericii.

Iconostasul Bisericii Stavropoleos, București

2. Rândul al doilea: icoanele praznicelor, adică ale sărbătorilor mari, având în centru icoana Cinei de Taină sau Mahrama Domnului (Mandylion); acesta reprezintă vremea venirii Mântuitorului Hristos pe pământ și instituirea Legii Harului, care înlocuiește Legea veche.

3. Rândul al treilea: chipurile celor 12 apostoli și la mijloc icoana Deisis (cu Hristos Judecător șezând pe tron, însoțit de Maica Domnului și de Sf. Ioan Botezătorul) sau Sfânta Treime; uneori pot apărea aici și îngeri sau sfinți episcopi, monahi sau mucenici, acest rând simbolizând roadele Întrupării și ale Cincizecimii, precum și rugăciunea Bisericii pentru lume. Ordinea rândurilor al doilea și al treilea este variabilă: uneori apar mai întâi Praznicele, alteori Apostolii.

4. Rândul al patrulea: 12 prooroci mari și mici ai Vechiului Testament având în mijloc icoana Maicii Domnului cu Pruncul (Orantă). Acest rând închipuie lumea aflată sub Legea Veche, Legea lui Moise, având-o în centru pe Maica Domnului, întrucât Aceasta este centrul tuturor proorociilor.

5. Rândul al cincilea: foarte rar, apare acest al cincilea rând, cel al Patriarhilor din Vechiul Testament, până la Patriarhul Avraam, având în centru prima arătare a Sfintei Treimi de la Stejarul lui Mamvri. Acest rând închipuie lumea de la Adam și până înainte de instituirea Legii lui Moise.

6. Sus de tot, în mijlocul iconostasului, se înalță Crucea Domnului, având de o parte și de cealaltă Icoana Maicii Domnului și pe cea a Sf. Apostol Ioan. Acesta nu e considerat un registru de sine stătător.

Astfel, iconostasul se constituie într-o recapitulare sintetică a istoriei mântuirii.

Rostul iconostasului

Iconostasul Mănăstirii Bistrița (Vâlcea, România)

Trebuie observat că fiecare rând reprezintă o perioadă de timp bine definită din istoria mântuirii omului, rânduri străjuite de o parte, jos, de icoana Bunei-Vestiri, „începutul mântuirii noastre” iar de altă parte, sus, de Crucea lui Hristos. Nu este vorba despre un simplu perete despărțitor dintre altar și naos sau care desparte pe preoți de enoriași. Iconostasul nu este un element decorativ, ci are un profund sens liturgic și teologic. El vine să întrunească, prin imagine, conținutul rugăciunii euharistice, rostite cu voce tare de către preot. Ca imagine a Bisericii, Trupul lui Hristos, iconostasul arată creșterea Bisericii în timp și viața ei. Astfel că el devine nu un element de despărțire, ci unul de unire, de întrepătrundere între altar și naos, între veșnicie și vremelnicie, este o punte prin care se poate privi spre viața veșnică.

A se vedea și

• (en) imagini de iconostase

Bibliografie

• Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, editura Sophia, București, 2000, ISBN 973-99692-0-8.
• Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
• Pavel Florenski, Iconostasul, Fundația Anastasia, București, 1994.
• Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Editura Anastasia, București, 1994. O puteți descărca de aici
• Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2