Moise Nicoară
Moise Nicoară (1784-1861) a fost un cărturar român care a luptat pentru dreptul arădenilor de a avea un ierarh de neam român în scaunul episcopiei Aradului. Nicoară a fost discreditat de autoritățile austriece și de ierarhii sârbi; a fost persecutat și închis dar acestea nu l-au oprit din lupta sa.
Paul Almásy, prefectul județului Arad, îl descria astfel: „Acest Moise Nicoară face parte dintre acei oameni care pe lîngă tot caracterul său bun este stăpînit de un zel fanatic de a elibera poporul valahic luptînd împotriva asupritorilor”[1].
Datorită luptei lui Moise Nicoară, în anul 1822 s-a înființat la Arad școala de teologie românească, iar în anul 1829 este numit primul episcop ortodox român, Nestor Ioanovici.
Context istoric
Ajutorul sârbesc în secolul XVIII
În secolul al XVIII-lea, românii din părțile Aradului ajunseseră sub oblăduirea duhovnicească a unor episcopi de neam sârb, care au mutat scaunul vlădicesc din Ineu la Arad, sub jurisdicția noii Mitropolii ortodoxe sârbești din Carloviț. În tot cursul secolului al XVIII-lea, episcopii de la Arad au fost de un real ajutor pentru credincioșii de neam român, căutând să-i cuprindă și pe aceștia în așa-numitele „privilegii ilirice”, acordate de împăratul Leopold I la 21 august 1690, sârbilor emigranți în Ungaria, în frunte cu patriarhul Arsenie III Cernoievici.
Este adevărat că mulți emigranți erau de neam român, „vlahi” din Serbia sau macedoromâni (numiți „greci”). La adăpostul acelorași privilegii ilirice, care asigurau emigranților o largă autonomie național-bisericească, vlădicii sârbi de la Arad, cu sprijinul permanent al mitropoliților de Carloviț, au izbutit să împiedice orice încercare de pătrundere a uniației în părțile Aradului, precum și în Bihor, care a ajuns, în cele din urmă, tot sub oblăduirea lor.
Problemele din sec. XIX
Deși scaunul vlădicesc de la Arad era ocupat numai de ierarhi de neam sârb, marea majoritate a păstorilor erau români. Un calendar din 1829 arată că în eparhia Aradului trăiau atunci 292.897 români și 11.621 sârbi. La acest fapt se adaugă alte numeroase neajunsuri.
Astfel, în slujbele de vicari sau de protopopi erau promovați mai mult sârbi. Mănăstirile românești (Hodoș-Bodrog, Bezdin, și cu atât mai mult cele din Banat) au ajuns în stăpânirea sârbilor, conduse de egumeni sârbi. Candidaților la preoție de neam român li se cereau sume mari de bani pentru hirotonie, fiind obligați să facă servicii înjositoare la curtea episcopească, preoților li se sârbizau numele (prin adăugarea unui „ovici”, mai ales la fiii de preoți, care deveneau Popovici), unii tineri români erau crescuți în școli sârbești, apoi, trăind între sârbi, se înstrăinau de neam.
Au fost chiar episcopi considerați „sârbi”, la Vârșeț și Timișoara, care erau, însă, de origine română: Gheorghe Popovici, Iosif Putnic, Maxim Manuilovici, mai târziu Procopie Ivașcovici de la Arad și Sibiu, ajuns patriarh de Carloviț. În catedrala din Arad (zidită de credincioși români, înainte de 1706) dar și în unele parohii mixte — adică locuite de români și sârbi — dacă era numit un preot sârb, s-a început să se slujească în slavonește. Posturile de protopopi sau parohiile mai bune se vindeau.
La toate acestea, se adăugau și nemulțumirile clerului și ale credincioșilor români împotriva ultimului episcop sârb, Pavel Avacumovici, dar mai ales împotriva vicarului său, românul sârbizat Moise Manuilovici, arhimandrit din mănăstirea Bodrog, un om corupt și arghirofil.
Primele încercări de românizare a eparhiilor
Datorită acestor abuzuri ale ierarhiei sârbești, a pornit lupta românilor din Arad, Crișana și Banat, pentru românizarea scaunelor eparhiale, mai ales a celui de la Arad, luptă purtată cu multă dârzenie, mai bine de două decenii și încununată cu izbânda românilor.
Primele încercări de emancipare de sub ierarhia sârbă în Biserică și școală le-au făcut românii din Banat. În anul 1807, mai mulți fruntași ai românilor bănățeni, cereau împăratului în numele „a toată nația românească din Banatul timișan”, ca să fie numit un român în postul vacant de director al „școlilor naționale” din Banat.
De aici înainte, stăruințele bănățenilor pentru promovarea culturii românești au continuat. În anul 1812, împăratul Francisc I (1792—1830) a admis să se deschidă un institut pedagogic (preparandie) la Arad, cu limba de predare română, pentru pregătirea viitorilor învățători ai școlilor confesionale românești din Arad, Crișana și Banat. Primii profesori ai acestei școli: Constantin Diaconovici Loga (1812—1830), Dimitrie Țichindeal (1812—1815), Dr. Iosif Iorgovici (1812—1820) și Ioan Mihuț (1812—1816) se găseau în fruntea luptei pentru episcop de neam român la Arad. Ei au aflat un sprijin și în episcopul unit de la Oradea, Samuil Vulcan. Acesta a întocmit un proiect de memoriu către împărat, revăzut apoi de intelectualii români ortodocși din Arad, în frunte cu Dimitrie Țichindeal. Așa a luat naștere petiția intitulată Supplex Libellus Valachorum dioecesis Aradiensis Francisco I-mo collato mense Iulii 1814.
Cererea unui episcop român
După ce arătau starea de plâns a Bisericii și a culturii românești sub sârbi, se cerea ca după moartea lui Avacumovici să fie numit un episcop „de neam român, cu sângele și cu inima românească”, dintre trei candidați propuși împăratului de „clerul și poporul neunit”, așa cum se procedase și în cazul episcopului de la Sibiu. Același lucru îl pretindeau și pentru eparhiile Timișoarei și Vîrșețului, dovedind că în toate trei populația românească depășea cu mult pe cea sârbă.
În urma acestei petiții, împăratul a cerut informații de la organele de stat în subordine, dispunând să i se facă propuneri de candidați români pentru scaunul episcopal de la Arad. Între alții, s-a cerut și părerea episcopului Vasile Moga de la Sibiu, care recomanda pe fostul vicar Nicolae Huțovici, protopop în Hunedoara, pe Gheorghe Lazăr, atunci profesor la seminarul din Sibiu, pe Moise Fulea, directorul școlilor românești din Transilvania și pe Ioan Moga, urmașul lui Lazăr la catedră, pe atunci încă student în teologie la Viena. Ulterior, a propus alți trei candidați, pe protopopii Radu Tempea V din Brașov, Anghel Faurovici din Moșu (jud. Sibiu) și Ignatie Carabeț din Turda.
Mitropolitul Ștefan Stratimirovici al Carlovițului, după cum era de așteptat, a aflat de cuprinsul petiției românești, lucrând pentru înlăturarea lui Dimitrie Țichindeal de la catedră, care a și fost nevoit să se retragă la parohia sa din Becicherecul Mic.
Murind între timp episcopul Pavel Avacumovici (13 august 1815), lupta clerului și a credincioșilor români pentru alegerea unui episcop din neamul lor devenea tot mai stăruitoare.
Lupta pentru un ierarh român
Primele încercări ale lui Nicoară
În aceste vremuri, s-a ridicat din mijlocul cărturarilor români din părțile Aradului un luptător neînfricat al luptei pentru românizarea scaunului episcopal de la Arad. Era tânărul cărturar Moise Nicoară (1784—1861), originar din Jula (Gyula, azi în R. P. Ungară), om cu aleasă pregătire filozofică și juridică, dobândită la Oradea, Arad, Pojon (Bratislava) și Viena, cunoscător al mai multor limbi, fost pentru scurt timp profesor în București.
Îndată după înmormântarea lui Avaicumovici, preoții români s-au sfătuit în casa vicecomitelui din Arad, Ioan Covaci, hotărând să trimită la Viena o delegație de trei preoți și trei mireni, care să ceară împăratului numirea unui episcop de neam român la Arad, înaintând și o petiție în acest sens (cu data de 17 august 1815).
Fiind ales în delegație și Moise Nicoară, a pornit de îndată prin eparhie să strângă toate împuternicirile preoților, nobililor și poporului din diferite comune. În cele din urmă au plecat numai trei delegați, dar au ajuns la Viena doar doi: Moise Nicoară și preotul Ioan Popovici — Șerban din Zarand. Între timp, trimisese memorii la Viena și episcopul Samuil Vulcan (care ajutase și pe cei doi delegați cu 2.000 florini, bani de drum), recomandând împăratului mai mulți români vrednici să ocupe scaunul episcopal de la Arad. În primul rând, recomanda, în cuvinte elogioase, pe Nicoară însuși, deși era mirean, apoi pe egumenul român Nestor Ioanovici, pe protopopul Ștefan Atanasievici din Lugoj, arhimandritul bucovinean Isaia Baloșescu, protopopul brașovean Radu Tempea și alții.
Ajuns la Viena, cei doi delegați au înaintat — la 27 noiembrie 1815 — un nou memoriu, la care au alăturat și pe cele din 14 iulie 1814 și 17 august 1815. Noul memoriu înfățișa — în patru puncte — nemulțumirile românilor față de ierarhii sârbi de la Arad, răspunzând la toate obiecțiunile sârbilor și stăruind pentru numirea unui episcop român. Preotul Ioan Popovici Șerban s-a reîntors acasă (în timp ce era la Viena, arhimandritul Antonie Brancovici, noul administrator episcopesc, îl oprise de la orice slujbă și de la veniturile parohiale). Moise Nicoară a rămas singur în Viena, fără mijloace de întreținere, fiind nevoit să ceară ajutoare de acasă sau să facă împrumuturi.
În cele din urmă, împăratul a hotărât ca scaunul episcopal vacant să fie completat prin alegere, făcută însă de sinodul ierarhilor sârbi. Deși împăratul poruncise să fie propuși numai candidați români, la 11 iunie 1816, când s-a făcut alegerea, mitropolitul a știut să înlăture ca nevrednici pe toți candidații români (Moise Nicoară și directorul școlilor Ioan Mihuț — motivând că sunt laici —, protopopii Ștefan Atanasievici din Lugoj și Ioan Tomici din Caransebeș, arhimandriții Isaia Baloșescu de la Dragomirna și Nestor Ioanovici de la Beșenovo), fiind ales arhimandritul sârb Sinisie Radivoievici, egumenul mănăstirii Mesici. Mitropolitul Ștefan Stratimirovici a propus însă împăratului mutarea episcopului Iosif Putnic de la Pacraț la Arad (motivându-se că era român după mamă) și numirea lui Radivoievici în locul său, la Pacraț.
Încercările din 1816-1817
La 17 iulie 1816, Moise Nicoară a înaintat împăratului un lung memoriu-protest, în care înfățișa, în 57 de puncte, toate abuzurile ierarhiei sârbești față de români, cerând instituirea unei comisii pentru cercetarea lor. Zugrăvirea stărilor deplorabile existente în eparhia Aradului — și în vicariatul de la Oradea — a determinat pe împărat să dea ascultare cererii lui Nicoară, poruncind să se facă o anchetă, al cărei rezultat să-i fie comunicat în trei luni.
În septembrie, Nicoară se întorcea acasă, pentru ca să pregătească satele în vederea anchetei amintite, cercetând din nou zeci de sate, în lunile octombrie-noiembrie 1816. Comisia și-a început lucrările în noiembrie 1816, dar lucra cu multă încetineală, fapt care l-a determinat pe Nicoară să ia din nou drumul Vienei, în ianuarie 1817. A obținut o audiență la împărat, căruia i-a prezentat un nou memoriu, în 17 puncte, în care propunea un plan de lucru precis pentru comisia de anchetă. Rezultatul a fost negativ. Dar o altă problemă pe care trebuia să o rezolve era aceea a datoriilor făcute cu drumurile sale la Viena și în eparhie, care se ridicau la zeci de mii de florini. A așteptat la Viena aproape doi ani, ca împăratul să-i rezolve această dureroasă problemă, până în aprilie 1818, când înfrânt, umilit și bolnav, a fost silit să se reîntoarcă acasă.
Prima arestare a lui Nicoară
În acest timp, mitropolitul Ștefan Stratimirovici a izbutit să-și aranjeze lucrurile la Arad, după cum a voit. A numit ca administrator al eparhiei — îndată după moartea lui Avacumovici — pe arhimandritul Antonie Brancovici, apoi pe Procopie Bolici, iar, în august 1818, a obținut de la împărat numirea lui Iosif Putnic ca administrator al eparhiei (locțiitor), slujbă pe care a deținut-o până în 1829 (în 1828 Putnic a fost mutat ca episcop la Timișoara, continuând să conducă și Aradul).
Îndată după numirea lui Putnic, Moise Nicoară a înaintat un protest contelui Paul Almásy, prefectul județului Arad și, în același timp, președintele comisiei de anchetă. Dar în urma acestuia, organele administrației de stat au început să ia măsuri energice pentru a împiedica orice acțiune a lui Nicoară. La aceste măsuri se adaugă și campania de compromitere și denigrare a sa dusă de ierarhia sârbă, îndeosebi de noul administrator. Acesta a și silit pe protopopii din eparhie și din vicariatul Oradiei (cu câteva excepții), să semneze o petiție către împărat (9 ianuarie 1819), prin care contestau lui Moise Nicoară orice calitate de reprezentant al lor, cerând pe Iosif Putnic ca episcop sau ca administrator.
Nicoară a aflat de trădarea alor săi abia în vara aceluiași an. Rămas singur (Țichindeal murise în 1818), părăsit de foștii săi sprijinitori, la 17 august 1819 Nicoară înainta un nou protest împăratului, în care îi imputa în termeni categorici: „lucrarea sa cea tirană și nedreaptatea cea fără de lege”, cerându-i îngăduința „să poată ieși de-a pururea din împărăția sa”. În urma unui incident petrecut în Arad, a fost întemnițat la Arad și Bichiș și declarat nebun. Abia după acestea, s-au trezit românii arădeni la realitate. La 12 februarie 1820, o parte a preoțimii cerea împăratului înlocuirea lui Putnic cu episcopul Transilvaniei Vasile Moga.
A doua arestare și părăsirea țării
Dar în mai 1824, Nicoară a fost închis pentru a doua oară, din ordinul lui Putnic. De data aceasta, bătrânul său tată Petru și preotul Teodor Șerban din Șiclău au plecat la Viena, să ceară împăratului eliberarea sa, care i s-a și acordat în noiembrie același an. A urmat un nou drum la Viena, pentru obținerea autorizației de a părăsi imperiul habsburgic, apoi, într-o adunare a fruntașilor români (15 august 1825), a predat toate actele oficiale, împreună cu o specificare a datoriilor. În septembrie 1825, a părăsit pentru totdeauna locurile natale, stabilindu-se la București, unde a trăit până la moarte.
Alegerea unui episcop român
Lupta purtată de Moise Nicoară timp de un deceniu și-a văzut încununarea abia în anul 1829, când, în împrejurări rămase necunoscute, sinodul episcopesc de la Carloviț a ales ca episcop al Aradului pe românul Nestor Ioanovici. Păstoria lui Nestor a durat abia un an și câteva zile, așa că însemnătatea lui nu stă în fapte mari, realizate în decursul unei păstoriri îndelungate, ci în aceea că a fost primul ierarh român la Arad, după ce mai bine de un secol această eparhie cu credincioşi români a fost păstorită de ierarhi străini. După Nestor, a fost ales protosinghelului Gherasim Raț din Bihor.
Note
- ↑ Maria Berényi - 140 de ani de la moartea lui Moise Nicoarã, Revista Lumina, 2001. URL (PDF): http://mariaberenyi.hu/Lumina2001.pdf
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
