Mitropolia Dristrei
Mitropolia Dristrei a fost înființată în secolul XV după ce Dobrogea a intrat sub stăpânire otomană. Aceasta a continuat până în 1813 când s-a unit cu Mitropolia Proilaviei. După ce și cea din urmă a fost desființată în 1829, a fost creată Mitropolia (Arhiepiscopia) de la Tulcea (1839-1878), detaliată în acest articol de asemenea. Astfel, istoria mitropoliei Dristrei reprezintă o parte însemnată din istoria românilor ortodocși din Dobrogea în cursul celor 460 de ani de stăpânire otomană, continuând istoria după Dobrogea antică și după mutarea Mitropolia Vicinei în Țara Românească.
Cuprins
Istoric
Context
În urma expediției din 1417 împotriva lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea a fost cucerită de turci, rămânând sub stăpânire otomană până după războiul de independență din 1877-1878. După cucerirea otomană și mai ales după cruciada din 1444, s-a făcut aici o colonizare masivă îndeosebi în interior cu turci și tătari, populația românească fiind împinsă spre Dunăre și Marea Neagră.
Înființarea mitropoliei
În cursul celor 460 de ani de stăpânire otomană, pe teritoriul Dobrogei s-au creat câteva eparhii ortodoxe, sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Deși titularii acestora erau greci, marea masă a credincioșilor o constituiau românii autohtoni, la care se adăugau și puțini credincioși ortodocși de alte neamuri.
Se pare că încă de la începutul dominației otomane, întreagă Dobrogea depindea, din punct de vedere bisericesc, de Mitropolia din Dristra (vechiul Dirstor - Durostorum sau, cu numele turcesc, Silistra).
Secolul XV
Primul mitropolit cunoscut cu numele a fost Calist, care a participat la lucrările Sinodului de unire de la Ferrara-Florența (1438-1439). Eparhia Dristrei apare apoi la sfârșitul secolului al XV-lea, într-o listă a eparhiilor aflate sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, pe locul 54.
Secolul XVI
Abia în 1564 se cunoaște un nou ierarh, cu numele Partenie, care semna sentința de înlăturare din scaun a patriarhului ecumenic Ioasaf. În 1581, era amintit la Silistra „un episcop de rit grec”, fără ca să i se dea numele.
Secolul XVII
În secolul al XVII-lea, știrile despre Mitropolia Dristrei sunt ceva mai bogate.
Astfel, în prima jumătate a secolului, sunt cunoscuți cu numele mitropoliții Ioachim (la 19 mai 1615) și Antonie (1638 și 1 iulie 1639, la alegerea patriarhului ecumenic Partenie). A urmat Macarie, trimis în august 1653 să instaleze pe Ignatie Sârbul ca mitropolit al Ungrovlahiei. În timpul său, domnitorul Grigorie Ghica al Țării Românești (1660-1664 și 1672-1673) a ridicat o nouă catedrală mitropolitană în Dristra, cu hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Noul mitropolit Metodie era de față, la 15 aprilie 1679, la adunarea convocată de Șerban Vodă Cantacuzino la București, în care s-a hotărât reașezarea mitropolitului Teodosie în scaunul Ungrovlahiei. A fost urmat de Partenie (1680).
În anii următori, mai mulți mitropoliți ai Dristrei semnează actele de alegere a unor ierarhi români sau greci, aflate în Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei. De pildă, mitropolitul Ghenadie, „fost al Dristrei”, semna actul de alegere a mitropolitului Teofil al Transilvaniei (1692) și a episcopului Ilarion al Râmnicului (1693).
Secolul XVIII
Athanasie
În iulie 1706, apare în acte mitropolitul Athanasie, care, cu prilejul Crăciunului, Anului nou și Bobotezei din 1706-1707, se găsea la curtea lui Constantin Brâncoveanu, în 1710 a tipărit la Târgoviște lucrarea lui Euthimie Zigabenul, Panoplia dogmatică, în grecește.
Ioan Ierotei Comnen
Urmașul său a fost cunoscutul cărturar Ioan Ierotei Comnen.
Înainte de scaunul mitropolitan
Născut în Heracleea Traciei, a studiat la marea școală a Patriarhiei din Constantinopol, apoi la Universitatea din Padova, dobândind o aleasă pregătire enciclopedică, fiind considerat un „latro-filozof”, adică medic, gânditor și scriitor.
După terminarea studiilor, a venit în Țara Românească, unde a fost medic la Curtea lui Constantin Brâncoveanu și unul din principalii mesageri ai spiritului Renașterii italiene în țările române. A desfășurat și o intensă activitate literară. De pildă, au rămas de la el felurite imnuri închinate lui Constantin Brâncoveanu pe primele foi ale unor cărți tipărite cu cheltuiala acestuia și câteva inscripții pe mormintele unor cărturari greci.
În 1701 a tipărit la Snagov, în grecește, Proschinitariul Sfântului Munte al Athosului (tipograf fiind Antim Ivireanul). Câteva lucrări scrise de el au rămas în manuscris (Viața împăratului Ioan Cantacuzino, scrisă pentru Constantin Cantacuzino Stolnicul, traducerea Tâlcuirii Evangheliilor a lui Teofilact al Ohridei, în greaca vulgară, pentru Constantin Brâncoveanu ș.a.).
Scaunul mitropolitan
Înainte de 27 octombrie 1711, a ajuns mitropolit al Dristrei, sub numele de Ierotei. În această calitate, este întâlnit în mai multe rânduri la București.
Se cunoaște o bogată corespondență pe care a purtat-o cu patriarhul Hrisant Notaras al Ierusalimului și cu primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat. Între altele, se plângea de sărăcia eparhiei sale, de necazurile pe care i le făceau ienicerii, de greutățile administrației eparhiale. Tot din această corespondență se poate afla că eparhia sa primea de mult timp o danie anuală de sare, din partea domnilor Țării Românești, precum și alte ajutoare.
Din câteva acte ale Patriarhiei din Constantinopol, reiese că vlădica Ierotei participa adeseori la lucrările Sinodului patriarhal. A murit prin 1719, la București, la curtea domnitorului Nicolae Mavrocordat
Alți mitropoliți
În secolul al XVIII-lea, sunt amintiți alți mitropoliți ai Dristrei, cei mai mulți în Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei, prezenți la alegerea unor mitropoliți și episcopi din Țara Românească.
Așa au fost:
- Serafim (1720/21-1724)
- Calinic (1732)
- Constandie
- Vartolomeu (1739 - d. 1757)
În timpul păstoririi celui din urmă, Grigorie II Ghica al Țarii Românești (1748-1752) a rezidit biserica mitropolitană din Dristra, construind și un zid înconjurător, precum și clădirile anexe trebuitoare.
Au urmat Chiril (1764) și Partenie (amintit între 1768 și 1779). În 1777, Alexandru Ipsilanti al Țării Românești reînnoia Mitropoliei Dristrei o danie mai veche de 500 bulgări de sare pe an, care puteau fi vânduți sau transportați oriunde, fără opreliști și fără obligația de a plăti vamă.
În 1783, Alexandru Moruzi sporea dania la 650 de bulgări de sare anual. Se pare că dania era reîntărită la fiecare schimbare de domn. Un act din 8 iunie 1793 amintea de vechiul drept al Mitropoliei de a-și trimite oile la păscut în stânga Dunării, în județul Ilfov. Din același act se poate afla că Mitropolia avea dreptul să strângă anual câte 50 de oameni din Tara Românească, neimpozabili, care să-i păzească oile din județul Ilfov și să-i lucreze terenurile agricole pe care le avea în Dobrogea.
În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, au păstorit la Silistra mitropoliții Chiril (amintit în 1780) și Calinic (amintit în 1784, apoi în 1787). Probabil către sfârșitul secolului al XVIII-lea, eparhia Dristrei a rămas un timp vacantă.
Secolul XIX
În 1812 se afla în București „fostul” mitropolit de Dristra Chiril (se pare că nu este identic cu cel din 1780), refugiat aici în timpul războiului ruso-ture din 1806-1812.
Unirea cu Mitropolia Proilaviei
În 1813 Mitropolia Dristrei (Silistrei) s-a contopit cu a Proilaviei (Brăilei), noul mitropolit Calinic avîndu-și reședința la Brăila.
În martie 1821, a făcut un schimb de eparhii cu Antim al Didimotihului (azi în Grecia), trecând în locul acestuia (Calinic s-a împușcat la Târgoviște, la 29 mai 1832). Antim a păstorit ca mitropolit al Dristrei și Proilavului, cu reședința la Brăila, până în 1828, când eparhia Proilaviei s-a desființat, reîntâlnit, totuși, la Silistra, până în 1736, când s-a retras la Odesa, unde a și murit.
În noiembrie 1836 a fost ales ca mitropolit de Silistra Grigorie († 1839), urmat, în ianuarie 1840, de Ieronim. Urmașul acestuia a fost un alt Grigorie, român transilvănean.
Mitropolia de la Tulcea
Primii ierarhi
După desființarea Mitropoliei Proilaviei, s-a înființat o nouă Mitropolie (Arhiepiscopie), cu sediul la Tulcea pentru teritoriile din nordul Dobrogei, aflată sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, condusă tot de ierarhi greci.
Primul titular cunoscut a fost Panaret, până atunci episcop al Eumeniei (în Anatolia), care, în 1839, sfințea biserica românească din Nalbant, jud. Tulcea. Urmașul său a fost Dionisie, ales la o dată necunoscută. În jurul anilor 1877/1878 acesta a încredințat conducerea eparhiei fostului episcop din Creta, Nichifor, iar el a plecat in Apusul Europei pentru a-și îngriji sănătatea.
Înființarea patriarhiei bulgare
După 1860, a început lupta pentru separarea Bisericii bulgare de Patriarhia din Constantinopol, acțiune care făcea parte integrantă din lupta poporului bulgar pentru independența națională. La 11 martie 1870, printr-un firman al sultanului Abdul Aziz, s-a aprobat crearea unui „exarhat bulgar”, scos de sub jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. Noul exarhat n-a fost recunoscut însă de Patriarhie, producându-se o schismă între cele două Biserici, care a durat până în 1945.
Sfârșitul arhiepiscopiei
La 17 octombrie 1874, Sinodul patriarhal din Constantinopol a aprobat înființarea unei episcopii românești cu reședința la Măcin. Românii dobrogeni s-au adresat mitropolitului primat Calinic Miclescu din București, cerându-i sprijinul în vederea organizării noii eparhii. Tulburările care au început în Imperiul otoman in 1875, terminate cu războiul ruso-turc din 1877-1878, au împiedicat punerea în aplicare a acestei hotărâri.
După Congresul de la Berlin, din 1878, România a primit cele două județe dintre Dunăre și Mare, Tulcea și Constanța, încetând astfel dominația otomană, care durase aproape o jumătate de mileniu. Din punct de vedere bisericesc, cele două județe au intrat în componența eparhiei Dunării de Jos, înființată în 1864, care-și avea acum sediul la Galați.
Viața bisericească în Dobrogea
Introducere
Datorită colonizării teritoriului dintre Dunăre și Mare cu turci și tătari, a apărut aici o nouă religie, cea mahomedană. Deși cuceritorii otomani au recunoscut oficial religia creștină și organizarea ei bisericească, autoritățile locale din diferite părți ale Imperiului au întreprins acțiuni pentru trecerea forțată la islamism a autohtonilor. Așa s-a întâmplat cu slavii din Bosnia, Herțegovina și regiunea Munților Rodopi, cu o bună parte din albanezi.
Prozelitismul mahomedan
Și în Dobrogea s-au făcut presiuni, însoțite de silnicii, pentru trecerea unor români la mahomedanism. Vor fi fost cazuri izolate, când anumiți români, prin căsătorie, din interese materiale sau prin forță, au fost nevoiți să îmbrățișeze această religie, care, practic, ducea la ieșirea din rândurile poporului român, la turcizarea lor.
Marea masă a credincioșilor români nu s-au abătut însă de la credința creștină ortodoxă. Din ultimele decenii de stăpânire otomană se cunosc chiar numeroase cazuri de români din Dobrogea care au fugit in nordul Dunării ca să nu fie siliți să-și schimbe credința. În felul acesta, Biserica Ortodoxă a fost un factor important în lupta pentru păstrarea ființei naționale a românilor dobrogeni.
Ajutorul din principate
S-a discutat mai sus că mitropoliții greci de la Dristra-Silistra stăteau mai mult la București, în preajma Curții domnești. În tot cursul existenței sale, Mitropolia s-a bucurat de numeroase danii din partea domnilor Țării Românești, însăși catedrala mitropolitană fiind zidită, apoi refăcută, cu bani primiți din partea domnilor munteni. Alte ajutoare au fost acordate bisericilor din Cernavodă (ridicată în 1669 de un Jipa Logofătul) și din Babadag (1777, de Alexandru Ipsilanti).
Cărțile de slujbă folosite în bisericile românești erau tipărite la București, Râmnic, Iași, Neamț, Sibiu, Blaj, Buda etc. Multe din ele au dispărut din cauza distrugerilor și jafurilor provocate de bașibuzici și cerchezi.
Mocanii
În secolul al XVIII-lea, dar mai ales în cel următor, numeroși ciobani din părțile Sibiului și Brașovului - cunoscuți sub numele de „mocani” - au trecut cu turmele în Dobrogea și s-au stabilit definitiv acolo, punând bazele unor noi așezări românești, întărind astfel elementul românesc și ortodox. Alți români veniseră din Tara Românească, Moldova, Banat, din sudul Dunării.
De aceea, pe bună dreptate spunea în 1850 cunoscutul agronom Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) că „nu este sat în care să nu vezi în miniatură Dacia si înfrățirea tuturor românilor”. Aceste permanente legături ale credincioșilor dobrogeni cu frații lor din stânga Dunării au contribuit la păstrarea ființei naționale a populației românești de aici.
Starea preoțimii
Mitropoliții greci din Dristra și apoi din Tulcea încasau de la fiecare credincios căsătorit o taxă anuală de 6,50 lei, numită jitia sau vlădicia. Preoții aveau o situație materială foarte grea, fiind nevoiți să muncească alături de păstoriții lor.
De regulă, la intrarea în preoție, făceau un contract cu satul (parohia), fixând taxele pentru diferitele slujbe. Fiecare familie da preotului o dajdie anuală în natură (2-3 banițe de bucate), numită hac (cuvânt turcesc: sumă, plată). Preoții nu aveau nicio pregătire teologică, ci numai cunoștințe elementare de scris și citit.
Educația
Abia pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, se știe de existența unor școli românești în localitățile mai mari: Cernavodă, cu dascălul Ioan, înainte de 1766, Turtucaia, cu dascălii olteni Mihai (1775) și Gheorghe (1790). La începutul secolului al XIX-lea, se cunosc alte școli, la Silistra, cu dascălul Petrică Mihall, apoi cu fiul său Costache Petrescu, Hârșova, Măcin, Turtucaia, iar în a doua jumătate a secolului la Rasova, Aliman, Seimeni ș.a. La Dăeni (jud. Tulcea), un dascăl cu numele Cosma pregătea elevi pentru preoție.
Înainte de 1878 au lucrat pentru propășirea învățământului ortodox preoți români veniți din Dobrogea călugărul cărturar Nifon Bălășescu, originar din Hașag-Sibiu (1806-1880), fost profesor la Seminariile din București și Huși, care a înființat peste 20 de școli; preotul Dimitrie Chirescu din Cernavodă (1842-1897), tatăl cunoscutului compozitor și dirijor Ioan D. Chirescu și alții.
Biserici
Bisericile se ridicau numai cu aprobare specială din partea autorităților turcești, credincioșii fiind siliți să plătească o anumită taxă. Se impuneau însă unele restricții: să nu fie cu turle, să nu aibă clopote (ca bisericile din Istria-Constanța, Baia-Tulcea) etc. Așa se face că până în 1878 s-au construit foarte puține biserici din zid, cele mai multe fiind din chirpici. Dintre bisericile de zid pot fi menționate cele din Nalbant (1839, reclădită în 1880-1891), Topalu (1840), Varoș-Hârșova (1857), Sulina (1866), Tulcea (1857-1883), Babadag, Rasova, Dăeni, Cernavodă etc.
Mănăstiri
La începutul secolului al XIX-lea s-au întemeiat și două mănăstiri românești: Taița și Cocoș. Desigur, înaintea acestora au fost și alte așezări monahale, mai modeste. Mănăstirea Taița situată la poalele Măcinului, între orașele Măcin și Isaccea, a fost întemeiată de călugări moldoveni, la care s-au adăugat și alții, veniți din toate ținuturile românești. Probabil a dispărut în ultimii ani ai stăpânirii otomane, prin 1876, când mai multe sate românești din nordul Dobrogei au fost prădate de cerchezi (prin 1862-1863), iar bisericile profanate și distruse.
În 1833, trei călugări veniți de la Athos, făgărășeanul Visarion (fost un timp tipograf la Neamț), Gherontie și Isaia, au pus bazele unei bisericuțe fără turlă pe dealul Cocoșului, în apropiere de Niculițel (jud. Tulcea), care, cu refacerile efectuate în 1846, a dăinuit până în 1910. Mănăstirea s-a dezvoltat, atrăgând numeroși monahi din toate ținuturile locuite de români. În 1841, autoritățile turcești au dat mănăstirii aprobare de funcționare legală, în 1853 s-a ridicat o altă biserică, din piatră și cărămidă, prin strădania primului staret, arhimandritul Visarion, și din dania lui Nicolae Hagi Ghișe, un cioban din Poiana Sibiului, care, călugărindu-se aici, a lăsat mănăstirii întreaga avere (15.000 de galbeni, 500 de oi și 15 cai).
Urmașul lui Visarion, starețul Daniil, tot un transilvănean, a ridicat o clopotniță, un rând de clădiri și a primit numeroase danii în bani, terenuri, hanuri, animale și alte bunuri, din partea credincioșilor. Actuala biserică a mănăstirii s-a ridicat între anii 1911-1913.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea s-a întemeiat mănăstirea Cilic-Dere, situată la aproximativ 20 km de Cocoș. Actuala biserică monumentală, etajată a fost începută în 1901 și sfințită abia în 1932. În 1846 a luat ființă schitul Saon, metoc al mănăstirii Cilic-Dere, apoi de sine stătător. Biserica mare s-a ridicat între anii 1909-1914.
După 1878
- A se vedea Arhiepiscopia Dunării de Jos
Note
- ↑ Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
Surse
- Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
