Începutul învățământului teologic românesc

Deși școlile bisericești au existat de multă vreme pe pământurile românești, începutul învățământului teologic românesc prin cursuri speciale de pregătire a preoților ortodocși a început să se dezvolte în secolul XVIII. În secolul XIX și în primele decenii ale secolului XX, dezvoltarea învățământului teologic în Biserica Ortodoxă Română a trecut prin multe schimbări, impuse de însăși dezvoltarea generală a învățământului și a culturii românești.

Astfel, prin activitatea sa educațională, Biserica română din toate regiunile românești a contribuit din plin la conservarea limbii și a conștiinței naționale a românilor. Din institutele ortodoxe românești s-au recrutat unii dintre cei mai de seamă intelectuali care au avut rosturi însemnate în viața culturală și spirituală a României înainte și după 1918. Așadar, începutul învățământului teologic românesc a însemnat o nouă etapă în viața și cultura românească.

Structura articolului

După o menționare a perioadei antice și o scurtă prezentare a contextului istoric din secolul XVIII, restul articolului se va concentra îndeosebi pe secolul XIX și pe alocuri pe începutul secolului XX, înainte de Marea Unire.

Astfel, acest articol prezintă mai întâi situația în principatele extracarpatice: seminarul lui Veniamin Costachi în Moldova și seminarele din Țara Românească (București, Buzău, Argeș, Râmnic). După Unirea Principatelor, se va putea discuta de facultățile de teologie din Iași și din București din noua Românie. Bucovina, fiind ocupată de imperiul austro-ungar, este discutată într-o secțiune separată: acolo se discută măreața universitate din Cernăuți, un institut de importanță internațională.

După discuția teritoriilor extracarpatice, se discută Transilvania propriu-zisă (institutul de la Sibiu), Arad (important atât pentru Arad cât și pentru Bihor și Banat), și Caransebeș, unde s-a înființat un institut desprins din seminarul de la Vârșeț (Serbia).

În sfârșit, se vor discuta școlile confesionale din Transilvania: acestea sunt școli administrate de Biserica din Transilvania, dar nu sunt neapărat școli teologice. Din acest motiv sunt amintite la sfârșitul articolului, dar sunt, în orice caz, strâns legate de restul articolului și de propășirea învățământului teologic românesc.

Dobrogea antică

Articol principal: Dobrogea antică.

Învățământul teologic are rădăcini adânci pe pământurile românești.

În secolele III-VI în Dobrogea au fost diverși teologi daco-romani atât printre ierarhi (Sfinții Teotim I, Ioan, Timotei I, Teotim II, ș.a.) cât și printre monahi (Ioan Casian, Dionisie Exiguul, Leontie Bizantinul, Ioan Maxențiu, ș.a.). Mulți dintre aceștia au fost formați la mănăstirile dobrogene, însă nu se cunosc detalii suficiente despre organizarea cursurilor sau despre nivelul de educație al preoților din acea vreme.

Începuturile moderne

Primele încercări cunoscute pentru înființarea unor cursuri speciale de pregătire a viitorilor preoți ortodocși români s-au făcut abia în secolul al XVIII-lea. Sunt cunoscute, în acest sens, măsurile domnitorului Constantin Mavrocordat, care a organizat acele cursuri de 40 de zile la „vlădicie”, adică la reședințele eparhiale, în 1741, iar câțiva ani mai târziu prin convocarea preoților și diaconilor din Iași în biserica curții domnești, unde primeau felurite îndrumări din partea unui preot cu mai multă învățătură. Măsuri asemănătoare a luat și în Țara Românească.

În 1764 domnitorul Ștefan Racoviță (1764—1765) a rânduit să se înființeze o școală românească pe lângă biserica Sf. Dumitru din Craiova, „pentru învățătura celor străini și a copiilor săraci cari rămân fără părinți și n-are cine le purta grijă pentru învățătura cărții”, precum și „pentru învățătura orânduielilor preoțești a celor ce s-ar alege vrednici de hirotonisit”. Câțiva ani mai târziu, prin cunoscutul hrisov pentru reorganizarea școlilor din Țara Românească al lui Alexandru Ipsilanti (1774–1782), din 10 ianuarie 1776, s-a rânduit să funcționeze și un dascăl la Mitropolie, care să predea învățăturile trebuincioase celor ce voiau să intre în cinul preoțesc. Nu știm cum au funcționat aceste „cursuri” pentru pregătirea candidaților de preoți și ce rezultate au dat.

După 1774 a funcționat „școala duhovnicească” de la Putna, a lui Vartolomeu Măzăreanu, iar în 1775 s-a înființat o școală de preoție pe lângă mânăstirea Obedeanu din Craiova. În martie 1797 a luat ființă — la mănăstirea Antim din București metocul Episcopiei Argeșului — o școală de pregătire a preoților din cuprinsul Mitropoliei Ungrovlahiei, numită „de grămătici”, „de țîrcovnici” sau „de candidați”. Din certificatele eliberate absolvenților ei, reiese că se predau cunoștințe cu totul elementare de citire, aritmetică, istorie sfântă și catehism. Nu se cunosc numele primilor dascăli ai școlii, din lipsa documentelor. Cel dintâi dascăl atestat documentar a fost călugărul transilvănean Ierotei, numit prin 1820.

Moldova

Seminaria Veniamina

Înființarea

Prima școală teologică ortodoxă românească organizată în chip temeinic a fost Seminarul de la Socola, de lângă Iași, care a luat ființă în anul 1803, prin strădania mitropolitului Veniamin Costachi și cu sprijinul binevoitor al domnitorului Alexandru Moruzi (1802—1806).

La rugămintea mitropolitului și a marilor boieri, domnul a admis mutarea călugărițelor de la Socola la Agapia (26 iulie 1803), apoi, printr-un hrisov, cu data de 1 septembrie 1803, a hotărât ca la mănăstirea Socola să se așeze o școală cu dascăli moldoveni, care să fie pentru învățătura feciorilor de preoți și diaconi, care, la vremea lor, numai dintr-aceia să se hirotonească preoți și toate veniturile acestei mănăstiri să fie pentru plata dascălilor și a altor trebuincioase a școlii.

În anul următor, tot la stăruințele mitropolitului, același domn a acordat seminarului o subvenție anuală de 2.500 de lei din vistieria țării. Din actele vremii, rezultă că la început se primeau în seminar numai fii de preoți și diaconi, fapt pentru care se și numea „școala de catihisie” sau „școala pentru învățătura feciorilor de preoți”. În 1840, domnitorul Mihail Sturza — ca o recunoaștere a meritelor marelui ei ctitor, — a hotărât ca școala să poarte numele de „Seminaria Veniamina”.

În primii ani de existență, au funcționat numai trei profesori: Enache Alboteanu, la limba română, călugărul Ioil, la disciplinele religioase și dascălul Constantin, la cântările bisericești. Cu timpul, s-au adăugat și alte materii. Preocupat de ridicarea continuă a nivelului de pregătire a elevilor seminariști, mitropolitul Veniamin a trimis în Transilvania, în 1820, pe marele cărturar Gheorghe Asachi, să caute dascăli pricepuți pentru școala sa.

Sub Filaret Scriban

Între 1842 și 1860, Seminarul a fost condus de arhimandritul (apoi arhiereul) Filaret Scriban (1811—1873), fost bursier al mitropolitului Veniamin la Academia duhovnicească din Kiev, unde i s-a conferit titlul de magistru în teologie.

Noul rector a izbutit să organizeze seminarul în două cicluri, fiecare cu patru clase, să introducă noi materii de studii și să recruteze noi cadre didactice, fie dintre absolvenții mai buni ai seminarului trimiși la studii peste hotare, fie dintre cărturarii transilvăneni trecuți în Moldova.

Iată câțiva profesori din această vreme: arhimandritul Ghermano Vida, originar din Maramureș, pentru limbile greacă și latină, arhimandritul Neofit Scriban, pentru istorie, filozofie, greacă și retorică, ieromonahul Melchisedec Ștefănescu, magistru în teologie și litere de la Academia duhovnicească din Kiev, pentru disciplinele teologice, Hristofor (Teoctist) Scriban, „candidat” în teologie la aceeași Academie, pentru istorie și geografie, Dr. Anton Velini, pentru istorie și filozofie, ieromonahul Ieronim Buțureanu, ieromonahul Isaia Teodorescu („popa Duhu” al lui Creangă), ieromonahul Isaia Vicol și alții.

Numeroși absolvenți au fost trimiși — cu ajutorul lui Filaret Scriban — să adâncească studiile teologice, fie în Rusia, fie în Grecia (Melchisedec Ștefănescu și Teoctist Scriban la Kiev, Ioan Mandinescu și Augustin Scriban la Petersburg, Climent Nicolau și Gheorghe Erbiceanu la Atena, Ghenadie Enăceanu la Halchi, Vasile Agapie la Paris).

Școli catehetice ținutale

În anul 1846, s-au organizat așa-numitele „școli catehetice ținutale”, cu un program de studii foarte redus, urmând ca dintre absolvenții lor să se recruteze candidați pentru seminar, iar la nevoie să fie și hirotoniți. Conducătorii acestor școli ținutale se numeau „cateheți” și erau recrutați dintre absolvenții seminarului. Ele funcționau în următoarele orașe: Iași, Piatra Neamț, Fălticeni (cunoscută din „Amintirile” lui Ion Creangă), Botoșani, Roman, Bacău, Focșani, Huși, Bîrlad, Vaslui, Tecuci, Galați.

Școlile catehetice au funcționat până în 15 decembrie 1859, când au fost desființate.

Noi școli teologice

Seminarul a primit o grea lovitură din partea mitropolitului Meletie Lefter, care a redus cursurile seminarului de la 8 clase la 4, cu materii de studiu elementare, măsură aprobată și de Mihail Sturza, la 23 ianuarie 1848. Mulți profesori au rămas fără catedre. Însă, mitropolitul a murit în același an de holeră, iar în anul următor Sturza a fost înlăturat din scaunul domnesc. Schimbarea lucrurilor în bine s-a făcut abia începând cu anul 1851, când în scaunul mitropolitan a fost ales Sofronie Miclescu.

În același an, Adunarea obștească a țării a votat „Legiuirea pentru organizarea învățăturilor bisericești în Moldova”, întărită de domnitorul Grigorie Alexandru Ghica (1849—1856) la 7 iulie 1851. Prin această lege, se prevedeau trei tipuri de școli teologice:

• școlile bisericești ținutale (catehetice) cu doi ani de învățătură, ele fiind mai mult școli elementare, pregătitoare pentru seminar;
• secția primă a seminarului, pentru „clirosul de mai jos”, cu patru ani de studii;
• secția a doua a seminarului, pentru „clirosul mai înalt”, tot cu patru ani de studii.

Prin aceeași legiuire s-a hotărât înființarea a două noi seminarii: cu patru clase (secția primă) la Roman și la Huși. Conducerea generală a seminariilor era încredințată unei epitropii formate din mitropolit, cei doi episcopi sufragani și din ministrul „averilor bisericești” (culte). Seminarul de la Socola era condus de un comitet duhovnicesc, format din rectorul, inspectorul (spiritualul), catehetul, iconomul și secretarul seminarului respectiv.

Programa

Pentru a avea o idee despre nivelul de pregătire al candidaților la preoție de atunci este prezentată programa analitică a celor trei tipuri de școli teologice.

• La școlile ținutale se preda: Scrisul, Cititul, Aritmetica, Istoria sfântă, Catehismul, Tâlcuirea rânduielilor bisericești și Muzica;
• La seminarul inferior: Gramatica, Aritmetica, Geografia, Istoria, Greaca, Rusa (facultativ), Istoria bisericească, Retorica, Dogmatica, Pastorala, Muzica și Tipicul
• La seminarul superior: Istoria bisericească, Retorica, Istoria universală, Latina, Franceza, Logica, Psihologia, Istoria filozofiei, Arheologia biblică, Ermineutica, Scripturistica, Eclesiastica, Teologia fundamentală, Teologia morală, Teologia polemică și Dreptul canonic. În anii următori s-au introdus și cursuri de Fizică, Agronomie și Medicină.

Alte seminare

Cursurile Seminarului Veniamin s-au ridicat treptat la 8 ani de studii. În anul 1852, s-au deschis și cursurile Seminarului din Huși, condus din 1853 de transilvăneanul Nifon Bălășescu, iar din 1856 de arhimandritul Melchisedec Ștefănescu.

Seminarul din Roman a luat ființă abia în anul 1858, fiind condus — până în 1882 — de preotul Dimitrie Matcaș (1820—1893), unul din preoții de elită ai vremii sale.

În anul 1855, domnitorul Grigorie Ghica al Moldovei a numit stareț la Neamț pe arhimandritul Dionisie Romano. Printre realizările din scurta sa stăreție menționăm înființarea unei școli primare și a unui gimnaziu în Tg. Neamț. În incinta mănăstirii a înființat un seminar („seminariile sfintelor mănăstiri Neamțu și Secu”), în 1856, urmând să ia ființă și o facultate de teologie, formând, în felul acesta, patru cicluri școlare, fiecare cu patru ani (școală primară, gimnaziu, seminar și facultate). În fruntea seminarului a fost așezat ieromonahul Ghenadie Popescu (1808—1876), originar din Banat, cu studii teologice la Arad și juridice la Pesta. După înlăturarea arhimandritului Dionisie de la cârma mănăstirii, nici seminarul n-a mai funcționat mult timp, iar Ghenadie a trecut profesor la seminarul din Roman și apoi la cel din București.

Țara Românească

A fost discutat mai sus că prima școală de pregătire a clerului în Țara Românească a fost cea de grămătici sau de țârcovnici de la mănăstirea Antim, desigur cu un nivel foarte scăzut.

Seminarul din București

Înființarea

Abia prin „Legiuirea pentru seminaruri, protopopi și preoți”, din 11 aprilie 1834, se prevedea înființarea de seminarii teologice pe lângă Mitropolie și cele trei eparhii sufragane. După aproape doi ani de discuții și propuneri în Adunarea obștească a țării, la 2 februarie 1836 s-au deschis cursurile Seminarului din București, cunoscut sub numele de „Seminarul Central”. Seminarul a fost pus sub conducerea ieromonahului Ierotei, de care am pomenit mai sus, care îndruma și școala de țârcovnici. La scurt timp, a fost înlăturat de la conducerea seminarului.

Cadrul profesoral

Primul profesor a fost Nicolae Bălășescu, călugărit mai târziu sub numele de Nifon (c. 1806 — † 1880), originar din Hașag—Sibiu, cu pregătire juridică și filozofică dobândită la Cluj și Oradea, absolvent al Institutului teologic din Arad. Trecut în Țara Românească, a fost un an dascăl la școala de țârcovnici, iar în 1836 profesor la Seminarul din București.

În această calitate, a depus multă stăruință pentru bunul mers al școlii, lucru ce rezultă din cuvântările rostite de el la diferite festivități, din regulamentele alcătuite de el (cuprind unele puncte ce mai pot fi valabile și azi), din programele analitice, care arată temele pe care le trata la cursuri, din manualele didactice pe care le-a tipărit. Din 1853 a fost rector al seminarului din Huși, apoi profesor de religie la unele licee din București, iar către sfârșitul vieții, îndrumător al școlilor din Dobrogea.

Între 1837—1843 a funcționat la Seminarul din București un al doilea profesor, Zaharia Boerescu (1809—1884), cu studii de teologie la Vârșeț. În sfârșit, în 1843, a fost chemat ca profesor și inspector (director) Dionisie Romano, până atunci „profesor național” în Buzău. Câțiva ani mai târziu au fost numiți Ioan Ghermănescu, fost bursier al mitropolitului Nifon în Rusia, care a funcționat peste 30 de ani, Ilie Benescu, fost bursier la Atena și alții.

Seminarul din Buzău

La 15 august 1836 s-au deschis cursurile seminarului din Buzău.

Episcopul Chesarie n-a putut lua parte la festivitatea deschiderii cursurilor, ci a trimis o scrisoare plină de povățuiri tinerilor seminariști, citită de arhimandritul Eufrosin Poteca. La scurt timp, prin strădaniile episcopului Chesarie, s-a ridicat o clădire nouă pentru seminar, terminată în 1838, folosită până azi cu adaptările și renovările necesare.

Primul director și profesor a fost transilvăneanul Gavriil Munteanu (1812—1869), căruia i se datorează întreaga organizare a școlii. În timp ce era profesor aici, a editat — împreună cu ierodiaconul Dionisie Romano — ziarul „Vestitorul bisericesc” (1839—1840). În 1845 a ajuns director și profesor la Seminarul din Râmnic, iar în 1850 episcopul Andrei Șaguna de la Sibiu l-a numit profesor — apoi director — la noul Gimnaziu ortodox român din Brașov.

Locul său la Buzău a fost ocupat tot de un ardelean, Petru Suciu, mai târziu profesor la Facultatea de drept și rector al Universității din Iași. În anii următori au mai fost angajați ca profesori Dimitrie Racoviță, cu studii la Atena, și Dumitru Pîrîianu, cu studii la Kiev și Moscova.

Seminariile de la Argeș și Râmnic

Seminarul de la Argeș s-a deschis tot în 1836. Aici a funcționat, ca profesor și inspector, din 1843, pentru aproape două decenii, Zaharia Boerescu. În sfârșit, la 8 noiembrie 1837, s-au deschis și cursurile seminarului din Râmnicu Vâlcea. Primul „inspector” și profesor a fost protopopul brașovean Radu Tempea (c. 1796—1850), al șaselea slujitor al Bisericii din tată în fiu, cu acest nume.

A activat la seminarul din Râmnic până în 1845, când s-a retras la schitul Flămânda—Argeș. A tipărit unele lucrări mărunte și a întocmit câteva manuale didactice, rămase în manuscris. Paralel cu el a funcționat ca profesor preotul Vasile Teodorovici sau Teodorescu († 1842), tot un transilvănean. În 1845 postul lui Tempea a fost ocupat, pentru trei ani, de Gavriil Munteanu, venit de la Buzău.

De notat că toate seminariile aveau patru ani de studii. Se primeau absolvenți ai școlii primare, ai școlii de grămătici și chiar candidați cu pregătire mai puțină, dar care cunoșteau scrisul, cititul și rânduielile bisericești. Întreținerea lor o făceau eparhiile respective.

Școli de grămătici

Din lipsă de preoți, în Țara Românească au funcționat — paralel cu seminariile — și cursuri de grămătici, cu o durată de câteva luni. Nevoia lor s-a simțit mai ales după 1848, când cursurile seminariilor s-au întrerupt pentru trei ani, în urma intrării oștilor străine în țară, cât și datorită faptului că aproape toți profesorii lor participaseră la revoluție. De pildă, ieromonahul Ierotei, după ce a fost înlăturat de la conducerea seminarului, s-a ocupat, în continuare, numai de grămătici. În 1843 a fost numit egumen la mănăstirea Glavacioc, unde, se pare că în același an, sau la începutul celui următor, a deschis din nou școala de grămătici.

La 10 februarie 1849 însuși mitropolitul Neofit — cu aprobarea conducerii de stat—, îl însărcina pe Ierotei — acum protosinghel — cu conducerea școlii. Avem știri despre existența ei până către anul 1852. Dascălul Ierotei a rămas apoi în slujba Episcopiei de Argeș, ajungând, către sfârșitul vieții, arhimandrit de scaun (vicar). Paralel cu aceasta, avem știri despre o școală de grămătici la Mitropolie (prin 1848), sub conducerea lui Inochentie Chițulescu, viitorul episcop de Buzău, de una la Episcopia Râmnicului, unde a funcționat ca profesor, după 1848, ierodiaconul Atanasie Stoenescu, și de alta la Episcopia Buzăului, la care a funcționat un timp ierodiaconul Diorusie Romano, amândoi ajunși mai târziu episcopi chiar la acele eparhii.

Desigur, aceste „școli” dădeau absolvenți slab pregătiți, „fără altă știință decât aceea a rânduielilor bisericii”, după cum recunoștea însuși mitropolitul Nifon. Ele erau o îmbinare de școală elementară și profesională. Cursurile nu aveau o durată fixă, ci variau între cinci luni și doi ani. Din unele „atestate” eliberate absolvenților școlii de grămătici din Buzău, rezultă că la aceasta nivelul de predare era mai ridicat față de al școlii lui Ierotei (avea în programă și geografia, sintaxa, pastorală, Chiriacodromionul, istoria bisericească ș.a.).

Școlile de grămătici, tolerate pe lângă seminarii, și-au dus existența până către anul 1863 (deși Ministerul Cultelor le suprimase din buget încă din 1861). Mai amintim că Dionisie Romano, în calitate de episcop al Buzăului, a înființat o școală pentru pregătirea tinerilor monahi la mănăstirea Dălhăuți, în 1859, mutată apoi la schitul Nifon, precum și două școli pentru pregătirea călugărițelor la schiturile Rătești și Cotești, la care învățau și fete din satele învecinate.

România după anul 1860

Seminarii

Schimbări

Seminariile din România după anul 1860 au trecut prin stări critice, incluzând schimbări frecvente de profesori și incorectitudini în administrație. Aceste probleme au determinat guvernul lui Cuza din Țara Românească să le plaseze sub supravegherea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice în anul 1860.

Astfel, chiriarhii au obținut dreptul de a supraveghea conduita și moralitatea elevilor, precum și de a observa predarea corectă a învățăturilor teologice, fiind stabilite Mitropolia și episcopiile ca intermediari între Minister și seminarii. De asemenea, s-a format o comisie de profesori de seminar care a făcut propuneri de reorganizare a acestora.

Printre propunerile respective, s-a sugerat ca toate seminariile să aibă șase ani de studii, iar la București să fie înființat un seminar superior sau central, care să servească drept academie eclesiastică sau facultate teologică pentru toate eparhiile din țară. S-a cerut, de asemenea, ca tinerii care nu absolviseră patru clase elementare să nu mai fie primiți în seminar, iar doar absolvenții seminarului de 6 ani să fie admiși la hirotonie.

În 1860, s-au luat măsuri similare și pentru seminariile din Moldova, având un program identic cu cel al gimnaziului, însă adăugând discipline teologice. Mai târziu, în 1862, au fost propuse mai multe măsuri pentru reorganizarea și unificarea seminariilor din Principatele Unite, care s-au concretizat prin Legea instrucțiunii publice din 25 noiembrie 1864.

Această lege prevedea două tipuri de seminarii: de gradul I, cu patru clase, și de gradul II, cu șapte clase, la București și Iași. Toate seminariile erau întreținute de stat, iar Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor avea inspecția superioară a acestora, în timp ce chiriarhii aveau dreptul de a supraveghea starea și progresul seminariilor din eparhiile lor.

Legea a avut un impact pozitiv, aducând o ordine în învățământul teologic și oprind hirotoniile celor fără pregătire adecvată. Seminariile au continuat să progreseze până în anul 1873, când au fost suprimate o serie de catedre. În 1885-1886, s-a interzis frecventarea cursurilor de către elevii externi, iar majoritatea seminariilor și-au construit noi clădiri școlare.

Pe lângă acestea, în 1872 s-au deschis cursurile Seminarului „Nifon Mitropolitul” din București, întemeiat de mitropolitul Ungrovlahiei. După moartea acestuia, Seminarul a rămas în grija mitropolitului și a unei epitropii, devenind una dintre cele mai bune școli teologice din țară.

În 1893, au fost introduse noi schimbări în viața seminariilor teologice prin Legea clerului mirean și a seminariilor, care a ridicat cursurile la 8 ani de studii. Legea prevedea două tipuri de seminarii: inferioare, cu 3 clase, și superioare, cu 8 clase, la București și Iași. Absolvenții seminarului inferior puteau fi primiți în clasa a IV-a a seminariilor superioare sau să se înscrie la alte școli secundare. Legea permitea hirotonia doar absolvenților de seminar cu 8 clase, iar cei cu 4 clase puteau ocupa posturi în diverse domenii, precum parohii sau posturi de cântăreți.

În 1901, seminariile inferioare au fost desființate, elevii de la Râmnic și Argeș fiind trecuți la Seminarul Central, iar cei de la Roman la Seminarul „Veniamin”. Cursurile celor două seminarii rămase (plus Nifon) s-au redus iar la 7 clase.

Peste câțiva ani, lucrurile s-au schimbat în bine, căci s-au redeschis vechile seminarii, având cursul complet de 7 clase: Seminarul „Sf. Andrei” la Galați și Seminarul din Râmnic (întâi la mănăstirea Bistrița) în 1908, Seminarul din Buzău în 1914, iar după război cele din Roman, Huși și Argeș.

Corpul profesoral

În această perioadă, catedrele seminariilor au fost ocupate de numeroși profesori de seamă. De pildă, Seminarul Veniamin a fost condus, după arhiereul Filaret Scriban (1842–1860), de fratele său Neofit (1860–1862), mai târziu de arhimandritul Ieronim Buțureanu, ajuns apoi director și vicar al Mitropoliei din București, arhimandritul Pilotei Romanescu (1877–1884), arhimandritul Varlaam Răileanu (1885–1899), preotul Pavel Savin și alții. Dintre profesori amintim pe Constantin Erbiceanu, Diagomir Demetrescu, Constantin Chiricescu, Dimitrie Boroianu, mai târziu profesori la Facultatea de Teologie din București, George Aramă, Ioan Goicu, Vasile Oiaga ș.a. Dintre profesorii de la disciplinele laice amintim pe Petru Rășcanu, mai târziu profesor la Facultatea de Litere din Iași și George Murnu, cunoscutul elenist.

Dintre profesorii Seminarului Central amintim pe arhimandriții Ghenadie Popescu și Teoctist Scriban, care au deținut un timp și funcția de director, dr. Nicolae Nitzulescu, dr. Barbu Constantinescu, dr. Gheorghe Zottu, arhimandriții și apoi arhiereii Ghenadie Enăceanu, profesor din 1867 și Silvestru Bălănescu, profesor din 1873, iar peste trei ani director, slujbe pe care le-au îndeplinit amândoi până în 1886, când au fost aleși episcopi de Râmnic și respectiv de Huși, preotul Ștefan Călinescu, autorul multor manuale didactice, preotul Constantin Nazarie, profesor și director, mai târziu profesor la Facultatea de Teologie, iar la începutul secolului nostru a funcționat mai mulți ani, ca profesor și director, arhimandritul Iuliu Scriban (1878–1949), autorul multor lucrări teologice, preotul Constantin Popescu (1862–1926), doctor în teologie, autorul unor lucrări teologice, a unei Gramatici a limbii ebraice și a unei Gramatici arabe (rămasă în manuscris). Dintre profesorii de muzică trebuie să-i amintim pe Ștefan (Ștefanache) Popescu (1864–1890) și Ion Popescu Pasărea (1899–1936). La disciplinele profane de asemenea au funcționat profesori de valoare, cei mai mulți cu titluri superioare dobândite în străinătate, autori de lucrări științifice sau manuale didactice: dr. Constantin Georgian, primul orientalist român modern, dr. Petre Gîrboviceanu, dr. George Coman și dr. Gheorghe Pop, amândoi originari din părțile Sibiului, dr. Virgil C. Arion, dr. Iuliu Valaori, dr. George Molan, dr. Ion Dianu și alții.

Seminarul Nifon a avut un corp profesoral tot așa de select: Ghenadie Enăceanu, primul director (1872—1877), preotul Dr. Constantin Popescu, profesor și director, preotul Ștefan Călinescu, apoi Nicolae Nitzulescu, Constantin Chiricescu și Ioan Coinoiu, profesori la Facultatea de Teologie, toți pentru disciplinele teologice, Ion Popescu-Pasărea, la Muzica bisericească (1893—1936) și alții. La aceștia se adaugă o seamă de profesori la disciplinele profane: Constantin Georgian, la limba latină, Constantin Banu, la limba română și Istorie, profesorii universitari Iuliu Valaori, Cezar Papacostea și George Murnu, toți la Limba greacă, C. Dumitrescu-Iași și G. G. Antonescu la Filozofie, Gh. Țițeica la Matematici și alții.

La Seminarul din Buzău trebuie amintit bănățeanul Luca Pavel Câlăceanu (c. 1810—1870), un profesor și director destoinic (1860—1869), cu studii teologice la Vîrșeț și filozofice-juridice la Seghedin și Egger. Ca profesor de desen și caligrafie a funcționat un timp și pictorul Ion Andreescu.

La Argeș amintim pe preotul Gheorghe Drăgănescu, cel care a scris și istoricul Seminarului.

La Seminarul din Roman s-a remarcat preotul Dimitrie Matcaș, unul din luptătorii pentru unirea Principatelor, la Huși Policarp Popescu (arhiereu cu titlul de Bârlădeanu), mort de tânăr, Inochentie Moisiu, viitorul episcop și arhiereul Narcis Crețulescu Botoșăneanu, care au fost și directori, iar la Galați Morse Pacu, autorul unor manuale didactice.

Facultatea de teologie din Iași

Înființarea

„Așezământul pentru reorganizarea învățăturilor publice din Principatul Moldovei”, din 1850, prevedea înființarea unei Academii la Iași cu patru facultăți, între care și una de teologie. În 1855, entuziastul și harnicul arhimandrit Dionisie Romano, încurajat de domnitorul Grigorie Ghica, intenționa să înființeze o facultate de teologie, cu 4 ani de studii, la mănăstirea Neamț. Gândurile sale au prins viață câțiva ani mai târziu.

Arătam că în timp ce Seminarul de la Socola era sub conducerea lui Filaret Scriban, s-au organizat două cicluri, fiecare cu patru clase. Ciclul al doilea era organizat, după cum spunea însuși Filaret Scriban, „în sistem de facultate teologică” cu materii care, în mod obișnuit, sunt predate într-o facultate. În orice caz, în anul școlar 1859/60 la Socola s-au predat și „învățături facultative de gradul al treilea” (deci pe lângă primele două cicluri de 8 ani).

La 26 octombrie 1860, s-a inaugurat în prezența domnitorului Alexandru Ioan Cuza noua Universitate din Iași, cu patru Facultăți: drept, filozofie (litere), științe și teologie. Sfințirea apei a fost făcută de arhiepiscopul Filaret Scriban, care a citit apoi o rugăciune alcătuită de el, în vederea acestui însemnat act cultural.

Cadrul profesoral

La noua Facultate de teologie au funcționat doi profesori: arhiepiscopul Filaret Scriban Stavropoleos — în același timp prorector al Universității ieșene și decan al Facultății de teologie — care preda Introducerea în Vechiul Testament, Arheologia biblică și creștină și Vladimir Irinopoleos Suhopan, profesor de Istorie bisericească și Teologie dogmatică.

Se pare că din lipsă de alți profesori, ei au suplinit și celelalte catedre. De pildă un act din 1864, al lui V. Suhopan, arăta că a predat și Dreptul canonic, Morala și Pastorala. în 1863 Filaret Scriban și-a cerut pensionarea, astfel că Suhopan a predat și materiile sale, îndeplinind și slujba de decan. Odată cu aceștia a fost numit ca profesor — pentru Exegeza Vechiului Testament și Ebraică — arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, dar n-a funcționat. Se pare că el a fost suplinit de ieromonahul Ieronim Buțureanu.

Studenți

Cererile repetate ale Consiliului școlar, adresate Ministerului Cultelor și Instrucțiunii, de-a numi noi profesori (erau recomandați Ieronim Buțureanu și Ghenadie Popescu) au rămas fără rezultat. Numărul studenților era foarte redus. în toamna anului 1860 s-au înscris abia 14, iar în anii următori au fost și mai puțini. Slaba frecvență se datora condițiilor grele de întreținere, lipsei de profesori etc. Mulți dintre ei erau preoți sau călugări în Iași. Printre studenții facultății s-au numărat viitorii profesori de seminarii: Isaia Teodorescu (popa Duhu), Constantin Erbiceanu, Conon Arămescu-Donici, Filotei Romanescu, Gh. Drăganescu, iar în primul an a fost înscris și Ion Creangă, pe atunci diacon la biserica Golia.

Facultatea de teologie nu și-a mai deschis cursurile din toamna anului 1864, din lipsă de profesori și de studenți. Încercările mitropolitului Calinic Miclescu de-a o reînființa — ajutat de câțiva monahi cu pregătire superioară — au rămas fără rezultat. Deși a funcționat numai patru ani, în condiții vitrege, Facultatea de teologie din Iași reprezintă o etapă însemnată în evoluția învățământului teologic în Biserica română.

Facultatea de teologie din București

Înființarea facultății

După 1864 s-au făcut mai multe încercări pentru înființarea unei noi Facultăți de teologie, la București. Cel care a depus mai multe strădanii în acest sens a fost mitropolitul primat Calinic Miclescu. În sesiunea Sfântului Sinod din toamna anului 1880, s-a luat din nou în discuție această problemă, întocmindu-se chiar un „Proiect de lege pentru înființarea unei Facultăți de Teologie”, care urma să fie supus spre aprobare Corpurilor legislative.

La stăruințele mitropolitului Calinic, nu s-a mai așteptat recunoașterea legală, ci s-a făcut deschiderea solemnă a cursurilor, în ziua de 12 noiembrie 1881.

Prelegerile au început la 16 noiembrie 1881, fiind predate în mod gratuit de următorii șapte profesori: dr. Barbu Constantinescu (1837—1891), cu studii de teologie și filozofie la Leipzig (Istoria bisericească), dr. Nicolae Nitzulescu (1837—1904), de asemenea cu studii de teologie și filozofie la Leipzig și studii juridice la București (Limba ebraică și Exegeza Vechiului Testament), dr. George Zottu (1842—1885), un grec cu studii superioare de teologie și filozofie în Grecia, Germania și Franța, profesor la „Sfântul Sava” și la Seminarul Central, director al Mitropoliei (Introducerea și Exegeza Noului Testament), arhiepiscopul Silvestru Bălănescu Piteșteanul (Istoria dogmelor), arhiepiscopul Calistrat Orleanu Bârlădeanul (Patrologia), arhiepiscopul Inochentie Moisiu Ploieșteanul (Introducerea în Vechiul Testament) și arhimandritul Ghenadie Enăceanu (Enciclopedia teologică). Ca decan a fost numit Barbu Constantinescu, iar în anul următor a fost ales de consiliu arhiepiscopul Silvestru. Cursurile se țineau în clădirea Universității. Numărul studenților se ridica la aproximativ 50, mulți din ei fiind preoți sau diaconi în București.

Închiderea și redeschiderea

Facultatea și-a continuat existența — având de luptat cu mari greutăți de ordin financiar — până în ianuarie 1883, când cursurile s-au închis. Era a doua încercare de a pune bazele unei facultăți de teologie ortodoxă.

Abia în anul 1884 s-au reluat discuțiile în Sfântul Sinod și în Camera deputaților asupra întemeierii legale a Facultății de teologie. La 27 octombrie 1884, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a numit primii trei profesori. Deschiderea solemnă a avut loc la 4 noiembrie 1884. Erau înscriși 35 de studenți, dintre care 20 erau bursieri de stat, pe seama cărora s-au pus bazele unui internat teologic, la început în case închiriate.

Cadrul profesoral

Profesorii care au funcționat din 1884 până în 1918 au fost: Ghenadie Enăceanu (1884—1886, la Istoria bisericească), dr. Nicolae Nitzulescu (1884—1904, la Istoria dogmelor și Patrologie, iar din 1894 la Introducerea și Exegeza Vechiului Testament), arhim. dr. Gherasim Timuș (1884—1894, la Introducerea și Exegeza Vechiului Testament, Limba ebraică și Arheologia biblică), dr. Ioan Cornoiu (1885—1913, la Introducerea și Exegeza Noului Testament și Ermineutica), Constantin Erbiceanu, venit de la Seminarul Veniamin (1886—1903, la Dreptul bisericesc), arhimandritul, apoi arhiereul dr. Pimen Georgescu, viitor episcop și mitropolit (1886—1902, Dogmatica și Apologetica), preotul, apoi arhiereul dr. Alexandru (Athanasie) Mironescu, viitorul episcop și mitropolit primat (1886—1898, la Teologia morală), dr. Barbu Constantinescu (1888—1891, la Istoria bisericească), ardeleanul preot dr. Sîmion Popescu (1888—1890, la Teologia practică), Badea Cireșeanu, cu doctoratul la Cernăuți (1891—1919, la Liturgică, Pastorală, Omiletică și Catehetică), dr. Dragomir Demetrescu, fost profesor la Seminarul Veniamin, cu studii de teologie la Atena și de filozofie în Germania (1891—1926, la Istoria bisericească), dr. Constantin Chiricescu (1894—1929, la Istoria dogmelor și Patrologie), preotul Constantin Nazarie (1901—1926, la Teologia morală), dr. Dumitru Boroianu (1902—1936, pentru scurt timp la Dogmatică, apoi la Dreptul bisericesc), dr. Ioan Mihălcescu — viitorul mitropolit Irineu — (1904—1939, la Teologia fundamentală și Dogmatică) - dr. Nicolae Dobrescu (1906—1914, primul titular al catedrei de Istoria Bisericii Române, unul dintre marii noștri istorici bisericești), preotul dr. Ioan Popescu-Mălăești (1907—1939, la Introducerea și Exegeza Vechiului Testament, Arheologia biblică și Limba ebraică) și arhim. Vartolomeu Stăneseu, viitorul episcop de Râmnic (1914—1921, la Studiile biblice ale Noului Testament). Toți aceștia au desfășurat o frumoasă activitate didactică și publicistică.

Finanțare

Dintre faptele mai de seamă petrecute în viața Facultății de teologie din București este de menționat promulgarea Legii pentru recunoașterea ei legală — în cadrul Universității din București — la 3/15 iulie 1890. Profesorii au început să primească salarii din bugetul Statului de la 1 aprilie 1890, căci până atunci primeau numai diurne.

Tânăra Facultate a primit și câteva donații însemnate. Astfel, o credincioasă din București, Maria Șchiopeseu (originară din părțile Mehedinților), a făcut o danie de 85.000 lei, în vederea construirii unui internat teologic.

În mai 1896 a început zidirea unei clădiri monumentale lângă biserica Radu Vodă, în care a fost mutat internatul, în toamna anului 1898. Aceeași credincioasă a dăruit Facultății o casă, în strada Soarelui. Episcopul Inochentie Chițulescu al Buzăului, prin testamentul său din 12 mai 1893, a instituit un fond, urmând ca 2/3 din veniturile sale să fie distribuite ca burse studenților de la Facultatea de teologie.

La fel, episcopul Silvestru Bălănescu al Hușilor, prin testamentul său din 28 mai 1899, a dăruit Facultății de teologie două case, situate în București, în strada Plantelor nr. 10 și 12. Din veniturile acestor case, prevedea să se acorde burse studenților teologi din București, iar după ce se va înființa o Facultate la Iași, veniturile se vor împărți în două.

În 1900, a făcut o danie de 10.000 lei episcopul Gherasim Timuș, urmând ca din dobânzi să se acorde burse unor licențiați în teologie, care ar dori să facă studii de specializare peste hotare (din donația sa au fost ajutați Ioan Mihălcescu și Gala Galaction). În 1906, fostul mitropolit primat Ghenadie Petrescu a oferit Facultății 50.000 lei, urmând ca din dobânzi să se acorde burse studenților teologi săraci și sârguincioși. Mai mulți ierarhi au făcut donații însemnate în cărți pentru biblioteca Facultății (Ghenadie Enăceanu, Silvestru Bălănescu, Gherasim Timuș etc.).

Studenții

În ceea ce privește studenții, numărul lor a fost în continuă creștere (de pildă, în 1916/17, erau înscriși 306). Se înscriu — mai ales în primii ani ai secolului nostru — și tineri români ardeleni, macedoromâni, apoi bulgari, greci și de alte neamuri. Facultatea a echivalat numeroase diplome obținute la Atena, Kiev și Cernăuți. O lipsă a Facultății a fost aceea că nu s-a ocupat de problema decernării titlului de doctor în teologie și de recrutarea de asistenți, care apoi să ia locul profesorilor vârstnici.

Concluzie

Scoaterea Seminariilor și apoi a Facultății de teologie din București, de sub oblăduirea Bisericii și trecerea lor în grija Ministerului Cultelor și Instrucțiunii, a avut urmări negative, căci Biserica nu mai putea să se îngrijească direct de pregătirea teologică și mai ales duhovnicească a viitorilor ei slujitori.

Între profesorii seminariilor erau prea puțini preoți, cei mai mulți fiind laici, cu sau fără pregătire teologică. Profesorii Facultății de teologie din București erau în cea mai mare parte nehirotoniți. Cei mai mulți profesori, fie de la seminarii, fie de la Facultate, dețineau și alte însărcinări, fapt care, de asemenea, avea urmări negative asupra procesului de învățământ. Profesorii care studiaseră în Germania rămăseseră și cu unele idei protestante. Cu toate acestea, s-au remarcat unii profesori, precum și unii absolvenți care au deținut apoi rosturi de seamă în viața Bisericii și a țării.

Bucovina

Context

După ocuparea părții de nord a Moldovei (Bucovina) de către Habsburgi, școala teologică de la Putna, întemeiată de mitropolitul Iacob Putneanul și arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu, și-a continuat activitatea aproape un deceniu.

În anul 1786 s-a înființat o „școală clericască” la mănăstirea Sf. Ilie de lângă Suceava, condusă de arhimandritul Daniil Vlahovici. După ce acesta a ajuns episcop (1789—1822), școala a fost mutată la Cernăuți, unde s-a stabilit și sediul Episcopiei încă din 1781. Cursurile durau trei ani, cu câte 10 bursieri în fiecare clasă, dar n-au dat rezultatele așteptate, din pricina lipsei de pregătire a celor doi profesori. Școala a fost închisă în 1817.

Institutul teologic

Abia la 4 octombrie 1827 vrednicul episcop Isaia Baloșescu (1823—1834) a izbutit să deschidă la Cernăuți cursurile unui institut teologic, în care se primeau numai absolvenți de liceu. Cursurile se predau în limbile germană, greacă și latină. Peste câteva luni s-a deschis un internat (numit „seminar clerical”) pentru 50 de bursieri, ambele fiind întreținute din Fondul religios.

Profesorii erau recrutați dintre teologii care studiaseră la institutele romano-catolice din Viena și Lvov (Lemberg). Institutul fondat de episcopul Isaia a funcționat până în 1875, pregătind numeroși preoți pentru parohiile din Bucovina.

Universitatea din Cernăuți

A se vedea și secțiunea „Facultatea de Teologie din Cernăuți” din articolul Literatura teologică românească în secolul XIX

În acel an (1875) s-a inaugurat noua Universitate din Cernăuți, care avea și o Facultate de teologie. Cursurile noii Facultăți se făceau în limbile germană și română.

Ca profesori au funcționat o seamă de teologi de mare prestigiu, cu studii de specializare la Facultățile de teologie romano-catolice sau protestante din Viena, Bonn, München sau ortodoxe din Grecia și Rusia. Printre ei consemnăm pe Isidor Onciul la Vechiul Testament, istoricul Eusebiu Popovici și fratele său canonistul Constantin Clement Popovici, liturgiștii Vasile Mitrofanovici și Teodor Tarnavschi, dogmatistul Alexie Comoroșan, Emilign Voiutschi la Morală, Vasile Găina la Apologetică, Ioan Juvenal Ștefanelli la Omiletică și Catehetică, Vladimir Repta, viitorul mitropolit, la Noul Testament și alții. La începutul secolului XIX, amintim pe profesorii Vasile Tarnavschi la Vechiul Testament, Vasile Gheorghiu la Noul Testament, Valerian Șesan la Dreptul bisericesc și alții. Toți au fost teologi de valoare, care au lăsat numeroase lucrări scrise, în special prelegerile lor universitare. Unii au fost rectori ai Universității din Cernăuți.

Prin acești profesori, Facultatea din Cernăuți a devenit una dintre cele mai bune facultăți de teologie ortodoxă din lume. Aici au studiat și numeroși tineri din vechea Românie, Transilvania și Banat, precum și mulți sârbi, bulgari, ucrainieni și de alte naționalități.

Transilvania - Școala teologică de la Sibiu

Ca și în Țara Românească și Moldova, candidații la preoție din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș primeau sumare cunoștințe de carte și de slujbă bisericească, fie în mănăstiri, fie la centrele vlădicești, de la câte un călugăr sau preot cu mai multă învățătură. De obicei, ei se pregăteau în familie, căci preoția se „moștenea” din tată în fiu.

Înființarea

Abia către sfârșitul secolului al XVIII-lea, episcopul Ghedeon Nichitici de la Sibiu a încercat să înființeze un seminar pentru pregătirea preoților ortodocși. Deși Curtea din Viena încuviințase, în principiu, deschiderea unui „seminar central” ortodox la Timișoara, până la urmă nu s-a realizat nimic.

Cu toate acestea, câțiva cărturari ortodocși, cu dragoste față de Biserică și de popor, au deschis primele cursuri — e adevărat, sporadice — pentru pregătirea dascălilor de la școlile elementare românești ortodoxe și a slujitorilor altarelor. De pildă, în 1786, cărturarul brașovean Dimitrie Eustatievici, „directorul școlilor naționale neunite” de atunci, a deschis la Sibiu un curs pentru pregătirea viitorilor învățători.

Paralel cu acest curs „pedagogic”, el pregătea și pe viitorii preoți. Același lucru îl făcea, prin 1804, — tot la Sibiu — protopopul brașovean Radu Tempea V, urmașul lui Eustatievici la conducerea școlilor ortodoxe. La scurt timp, cunoscutul negustor sibian Hagi Constantin Pop deschidea o „școală de normă” pe lângă biserica „din groapă” din Sibiu, ctitoria sa, pentru pregătirea viitorilor învățători, pusă sub conducerea dascălului făgărășan Simion Jinariu. Acesta a fost încredințat, prin 1810, de către protopopul Gheorghe Haines din Brașov — urmașul lui Tempea la „direcția” școlilor — să pregătească și pe viitorii preoți.

Primele cursuri

Primele cursuri sistematice de pregătire a clerului ortodox român s-au deschis la 15 martie 1811 într-o modestă casă dintr-un cartier mărginaș al Sibiului; au fost puse sub conducerea marelui cărturar Gheorghe Lazăr (1779—1823).

Acesta studiase teologia la Viena, cu o bursă oferită de Consistoriul din Sibiu, la recomandarea vicarului Episcopiei, protopopul Nicolae Huțovici din Hunedoara. Vreo trei ani, Gheorghe Lazăr a fost nevoit să predea singur Dogmatica, Morala, Cântările bisericești și Tipicul. În 1814, episcopul Vasile Moga (1811—1845) a chemat de la studii din Viena pe nepotul său Moise Fulea pe care l-a însărcinat să predea Cântările bisericești, Tipicul, Scrierea, Citirea, Aritmetica și „Manuarea protocoalelor mutriculare” (noțiuni de administrație bisericească).

Neînțelegerile avute cu episcopul Vasile Moga l-au făcut pe Gheorghe Lazăr să părăsească Sibiul, către sfârșitul anului 1815, așezându-se pentru un timp la Brașov, ca apoi să se îndrepte spre București unde a pus bazele învățământului superior modern în limba română, prin cursurile sale de la Academia de la „Sf. Sava”. În locul său a fost numit profesor Ioan Moga, supranumit Teologul (1794—1859), nepot al episcopului, care de asemenea făcuse studii de teologie la Viena. Timp de peste trei decenii Moise Fulea și Ioan Moga au fost singurii profesori ai școlii de „bogoslovie” de la Sibiu (1814—1849 și, respectiv, 1816—1848).

Cursuri

Cursurile erau de șase luni — deci se țineau uneori și câte două cicluri pe an. Se predau tinerilor teologi Dogmatica, Morala, Cântările bisericești și Tipicul, noțiuni de Administrație bisericească. Între manualele didactice folosite amintim: Datorințele prezbiterilor parohialnici (Buda, 1817) tradusă din rusă, Învățătura teologică despre năravurile și datoriile oamenilor creștini (Sibiu, 1820), la care probabil se adăuga lucrarea mai veche a lui Dimitrie Eustatievici Dezvoltatele și tâlcuitele Evanghelii a duminicilor, a sărbătorilor și a oarecăror zile, spre trebuința cateheților și a dascălilor neuniți (Sibiu, 1790), și poate chiar Istoria bisericească a lui Petru Maior (Buda, 1813).

Paralel cu acest curs teologic, se ținea și un curs pentru pregătirea învățătorilor, pus sub conducerea lui Moise Fulea, care îndeplinea totodată și funcția de director al școlilor confesionale ortodoxe din Transilvania. Cursul dura șase săptămâni, de la Duminica Tomii până la Duminica Rusaliilor. Se învățau aici: Scrierea, Aritmetica, Catehismul, Cinurile bisericești și Tipicul. Până prin 1830 avem știri sigure despre existența acestor cursuri. Sporadic vor fi funcționat și după această dată.

Sub Andrei Șaguna

Introducere

De o mai bună pregătire cărturărească s-au bucurat doar preoții care au avut norocul să învețe și să activeze sub îndrumarea celui mai strălucit ierarh care a păstorit până acum în scaunul vlădicesc de la Sibiu, a lui Andrei Șaguna.

Venit în Transilvania în 1846, ca „vicar general” al Episcopiei, Andrei Șaguna — ca fost profesor de teologie și om de cultură superioară — a pornit de îndată la înnoiri în viața „școlii clericale” sibiene.

Schimbări

Chiar în anul 1846, Șaguna hotărât ridicarea cursurilor de la șase luni la un an, urmând ca pe lângă Dogmatică, Morală, Cântări și Tipic, să se studieze și Exegeza, Pastorala, Metodica și Limba română, în primul sinod al eparhiei, convocat la 12 martie 1850, s-a hotărât ca „școala clericală a diecezei acesteia să se prefacă într-un institut teologic-pedagogic, să se înzestreze întocmai după cum sunt întocmite alte seminarii și tot clerul să fie dator înainte de ce s-ar preoți a fi învățător, după stările împrejur”.

Pe baza acestei hotărâri, în 1852 cursurile de teologie au fost ridicate la doi ani de studii, în care se predau toate disciplinele teologice, dar și unele pedagogice, ca absolvenții să poată funcționa și ca învățători, înainte de hirotonie. În 1861, cursurile au fost ridicate la trei ani, situație în care au rămas timp de 60 de ani, adică până în 1921.

În „secțiunea teologică” se primeau absolvenți de liceu cu examen de maturitate. Au fost desigur și excepții de la această regulă, provocată în primul rând de faptul că eparhia Sibiului avea un număr ridicat de parohii, majoritatea cu puțini credincioși și cu slabe posibilități materiale, încât au fost primiți și absolvenți de șase clase de liceu. Potrivit aceleiași hotărâri a sinodului din 1850, în anul 1853 s-au pus bazele unei „secțiuni pedagogice”, pentru pregătirea învățătorilor de la școlile confesionale ortodoxe: se primeau absolvenți de patru clase de gimnaziu, durata cursurilor fiind de un an.

În 1862 cursurile au fost ridicate la doi ani, în 1879 la trei, iar în 1907 la patru, cum au rămas până în 1919, când — separându-se de secțiunea teologică — cea pedagogică a devenit „Școala normală confesională Andrei Șaguna”. Tot Șaguna a cumpărat câteva clădiri — pe locul actualului Institut teologic care au servit ca local de școală și ca internat.

Corpul didactic

Mitropolitul Andrei a purtat o grijă deosebită și pentru recrutarea cadrelor didactice în ambele secțiuni ale Institutului și pentru tipărirea manualelor didactice necesare.

An de an, cel mai bun absolvent de teologie era trimis, cu bursă dată de Arhiepiscopia Sibiului, să facă studii de specializare la una dintre Universitățile din Austro-Ungaria sau Germania. Reîntors, era folosit în diferite posturi de răspundere: consilier arhiepiscopesc, profesor la Institutul teologic sau la liceele confesionale din Brașov și Brad, protopop.

Așa se face că Institutul teologic-pedagogic din Sibiu a avut în tot timpul profesori de mare valoare, care au îndeplinit un rol însemnat nu numai în viața noastră bisericească, ci și în viața politică și culturală a Transilvaniei de atunci, între profesorii numiți în timpul arhipăstoririi lui Șaguna pot fi amintiți: Ioan Hania (1848—1895), care a slujit Institutul aproape o jumătate de veac, ca profesor și director, Nicolae Popea (1856—1870), mai târziu vicar al Arhiepiscopiei și episcop al Caransebeșului, pedagogul Ioan Popescu (1857—1859 și 1861—1892), autorul a numeroase manuale didactice și lucrări de pedagogie, prin care a făcut cunoscute principiile herbart-zilleriene la noi, cunoscutul predicator Zaharia Boiu (1857—1859 și 1861—1870), Nicolae Cristea (1859—1860, 1863—1865 și 1870—1873), redactor la „Telegraful Român” timp de 18 ani, luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, memorandist, Dr. Ilaiion Pușcariu (1870—1878), către sfârșitul vieții arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei, autorul a numeroase lucrări istorice, profesorul de cîntări bisericești Dimitrie Cunțan (1864—1910) și alții.

Sub Miron Romanul

Dintre profesorii care au activat după moartea lui Andrei Șaguna, în timpul păstoririi lui Miron Romanul (1875—1898), pot fi amintiți: Dimitrie Comșa (1874—1909), care preda Agronomia, astfel ca viitorii preoți și învățători să fie buni îndrumători ai țărănimii, autorul unor lucrări de specialitate și al unor albume de artă populară, luptător pentru drepturile poporului român din Transilvania, memorandist, Dr. Daniil Popovici-Barcianu (1876—1901), cunoscut naturalist, autor de manuale didactice, memorandist, Dr. Simion Popescu (1878—1883), autor de lucrări teologice și manuale didactice, un timp profesor la Facultatea de teologie din București, apoi profesor de religie la diferite licee de acolo, Dr. Ioan Crișan (1882—1893), istoric bisericesc, autor de manuale didactice, Dr. Petru Șpan (1892—1911), cunoscut pedagog, autor de lucrări pedagogice și manuale școlare, întemeietorul revistei „Vatra Școlară”, Dr. Eusebiu Remus Roșea (1894—1928), mult timp director al Institutului, Dr. Ioan Stroia (1894—1901), autor de lucrări teologice și pedagogice, mai târziu episcop, George Dima (1853—1899) și Timotei Popovici (1899—1919), cunoscuți compozitori și dirijori, amîndoi profesori de muzică vocală și instrumentală și alții.

Sub Ioan Mețianu

La începutul secolului XIX, sub păstorirea mitropolitului Ioan Mețianu (1899—1916), Institutul teologic-pedagogic a avut un corp profesoral și mai select.

Acum au fost numiți o seamă de tineri — majoritatea cu studii făcute la Facultatea de teologie din Cernăuți — care au avut rosturi de seamă în viața noastră bisericească, politică și culturală. Printre aceștia se numără: Dr. Vasile Stan (1902—1919), ajuns apoi vicar arhiepiscopesc și episcop al Maramureșului, Dr. Aurel Crăciunescu (1903—1928), către sfârșitul vieții consilier patriarhal, Dr. Nicolae Bălan (1905—1920), fondatorul „Revistei Teologice” de la Sibiu (1907), viitorul mitropolit al Ardealului, Dr. Ioan Lupaș (1905—1909), Dr. Silviu Dragomir (1911—1919), viitori profesori la Universitatea din Cluj, Dr. Pavel Roșea (1911—1919), mai târziu profesor la Academia Comercială din Cluj, Dr. Romulus Cândea (1915—1919), ajuns profesor la Universitățile din Cernăuți și Cluj.

Trebuie amintiți și profesorii care au activat mai mult în cadrul secțiunii pedagogice a Institutului: Victor Păcalăr, Eugen Todoian, Ascaniu Ciișan etc., care, după 1919, au avut rosturi însemnate în organizarea învățământului mediu românesc din Transilvania. Este vrednic de subliniat și faptul că mulți dintre acești profesori au fost aleși — fie pe când activau la Institut, fie mai târziu — membri ai Academiei Române: Ioan Popescu, Zaharia Boiu (corespondenți), Ilarion Pușcariu, Dimitrie Comșa, Nicolae Bălan (onorari), Nicolae Popea, Ioan Lupaș și Silviu Dragomir (titulari). Sub mitropolitul Ioan Mețianu s-a ridicat actuala clădire a Institutului teologic (1913—1914).

Concluzie

Studenții Institutului teologic au ținut trează conștiința națională, mai ales prin activitatea pe care o desfășurau în cadrul societății lor de lectură, înființată în anul 1868, care, din 1871 până în 1909, a scos și o revistă în manuscris, intitulată Musa, în paginile căreia se publicau cele mai bune lucrări citite în ședințele literare.

Dintre cei aproximativ 2.400 de absolvenți din perioada 1848—1918, s-au recrutat o seamă de vlădici, în frunte cu patriarhul Miron Cristea, profesori de teologie, consilieri, protopopi, profesori la liceele confesionale ale Bisericii și, mai ales, preoți parohi.

Arad

Începuturi

În părțile Aradului și Timișoarei se poate vorbi de cursuri sporadice de teologie tot pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Astfel, în 1779 se întâlnește la Timișoara un curs de teologie și de „preparandie” de 6 luni la care a ostenit dascălul Mihail Maiiinovici Roșu. Existența mai îndelungată a acestui curs o atestă două certificate școlare eliberate pe la începutul secolului al XIX-lea.

Școala pedagogică din Arad

La 3/15 noiembrie 1812 s-au deschis cursurile unei „preparandii” (școli pedagogice) la Arad pentru pregătirea învățătorilor ortodocși români din Banat, părțile Aradului și Bihor. Deși această școală a stat sub conducerea și controlul organelor de stat (primul inspector a fost consilierul Ștefan Uroș Nestorovici), ea a avut de la început un caracter românesc, toate studiile fiind predate în limba română. Primii ei profesori au fost: Dimitrie Țichindeal, preot în Becicherecul Mic (1812—1815), Constantin Diaconovici-Loga (1812—1830), Dr. Iosif Iorgovici (1812—1820) și Ioan Mihuț (1812—1816).

În anii următori, în locul profesorilor decedați, înlăturați de ierarhii sârbi sau promovați în alte slujbe, au fost numiți: Dimitrie Constantini (1817—1845), Alexandru Gavra, care a slujit școala peste o jumătate de veac ca profesor și director, Dr. Atanasie Șandor (1843.—1879), preotul Ioan Rusu (1850—1882) și alții. Prin munca acestor profesori Aradul a devenit centrul culturii naționale românești din Banat, părțile Aradului și Bihor. Tot ei s-au situat în fruntea luptei pentru episcop de neam român la Arad.

În primii trei ani de existență, cursurile erau de 15 luni (au ieșit deci patru serii). În 1814 au fost ridicate la doi ani de studii, cum au rămas până în 1876, când s-au ridicat la trei ani. În urma aprobării Statutului organic, în 1869, „preparandia” sau institutul pedagogic din Arad a trecut de sub controlul guvernului „sub jurisdicția și suprema direcțiune a consistoriului eparhial arădean”. Această schimbare a avut urmări binefăcătoare în viața institutului, căci s-a pus capăt multor abuzuri ale organelor de stat, mai ales ale „inspectorilor” și directorilor săi, care nu erau recrutați dintre profesori, de multe ori fiind chiar străini de neam.

Institutul teologic

Începuturi

În ce privește cursurile de teologie, acestea au luat ființă mai greu, abia în 1822. După lungi discuții între mitropolitul sârb Ștefan Stratimirovici din Carloviț (1790—1837) și Curtea din Viena, în anul 1822 s-a admis propunerea acestuia de-a se înființa școli clericale pentru fiecare eparhie. Și astfel, printr-o rezoluție imperială, s-a hotărât ca la 1 noiembrie 1822 să se deschidă școli clericale în eparhiile Arad, Timișoara și Vârșeț, după modelul celor de la Carloviț și Pacraț.

La Arad s-au înscris zeci de tineri din părțile de vest ale țării (Banat, Arad, Bihor). Cursurile erau organizate pe doi ani, iar în 1824 s-au ridicat la trei ani de studii, cum au rămas până după 1918. În 1828 s-a interzis, printr-un ordin imperial, hirotonia celor fără studii, dispoziție care nu s-a prea respectat. Este de remarcat, deci, că la Arad cursurile de teologie erau mai bine organizate decât la Sibiu, având chiar din primul an de funcționare doi ani de studii.

Cadrul didactic

Primii profesori au fost Gavriil Raț (1822—1835), care a ajuns apoi episcop al Aradului (1835—1850) și Gavriil Giuliani (1822—1835). Dintre profesorii numiți după ei, merită să rețină atenția ierodiaconul Patrichie Popescu (1839—1844), mai târziu arhimandrit și administrator al Episcopiei Aradului și ierodiaconul Ghenadie Popescu (1839—1848), mai târziu profesor la Seminariile teologice de la Neamț, Roman și București.

Izbucnind revoluția din 1848, Institutul teologic și-a întrerupt activitatea până în anul 1852. La redeschiderea lui, s-a hotărât să nu mai fie primiți în institut decât absolvenți ai 8 clase de liceu. Excepții s-au făcut și pe viitor. Dintre profesorii numiți în această perioadă trebuie să rețină atenția Miron Romanul (1857—1869), viitorul episcop al Aradului și apoi mitropolit al Ardealului, Andrei Papp (1861—1875), mai târziu președinte al Consistoriului din Oradea, Ioan (Iosii) Goldiș (1869—1874), viitorul episcop al Aradului, membru corespondent al Academiei Române, Aron (Augustin) Hamsea (1875—1881 și 1887—1901, în a doua perioadă funcționând și ca director), fost redactor al foii „Biserica și Școala” mai bine de două decenii, Vichentie (Vasile) Mangra (1875—1893), pe atunci unul din luptătorii pentru drepturile națiunii române, fapt pentru care a și fost înlăturat de la catedră, istoric de seamă, membru al Academiei Române, mai târziu mitropolit al Ardealului și alții.

Institutul pedagogic-teologic

În toamna anului 1876, „preparandia” și teologia din Arad s-au contopit într-un „Institut pedagogic-teologic diecezan”, sub o singură conducere și în aceeași clădire, primul director fiind preotul Ioan Rusu.

De acum înainte, având un corp didactic comun — așa cum era la Sibiu — Institutul pedagogic-teologic din Arad și-a putut îndeplini cu și mai multă înflăcărare menirea, pregătind noi generații de preoți și învățători confesionali. Pentru pregătirea viitorilor profesori ai Institutului, episcopul Ioan Mețianu, urmând pilda mitropolitului Andrei Șaguna, a început să trimită tineri la studii la Universitățile din Germania, dar mai ales la Facultatea de teologie din Cernăuți.

Dintre profesorii noi pomenim pe Romul (Roman) Ciorogariu (1881—1917), cu studii la Leipzig și Bonn, viitorul episcop al Oradiei, căruia i s-a încredințat din 1901 și conducerea Institutului, Dr. Iustin Suciu, Dr. Teodor Botiș (1900—1938), Dr. Lazăr Iacob (1908—1922), mai târziu profesor la Facultatea de teologie din București, toți cu studii de teologie la Cernăuți, și alții. Dintre profesorii secțiunii pedagogice sunt de amintit Dr. Petru Pipoș (1881—1913), un apreciat pedagog, autorul unor lucrări de specialitate, cunoscutul compozitor și dirijor Ioan Vidu (1884—1888), profesorul de cântări bisericești Trifon Lugojan (1897—1934), Dr. Avram Sădean (1908—1914), căzut pe câmpul de luptă în primul război mondial și alții. Prin strădanii episcopului Ioan Mețianu, s-a cumpărat un intravilan, pe care s-a ridicat o nouă clădire pentru Institut (1884—1885).

Ca și la Sibiu, studenții aveau o Societate de lectură (înființată în 1867), — care a tipărit un timp foaia „Speranța” (1869—1872) — prin care au cultivat dragostea de neam și de limba românească.

Caransebeș

Introducere

S-a arătat mai sus că din 1779 funcționa la Timișoara un curs teologic-pedagogic, condus de Mihail Martinovici-Roșu, care a dăinuit până la începutul secolului al XIX-lea.

Unii tineri români din părțile Banatului vor fi învățat la Seminarul teologic sârbesc din Carloviț, înființat în anul 1794 de marele mitropolit Ștefan Stratimirovici. Alții își dobândeau pregătirea în cadrul cursurilor teologice de la Vârșeț, deschise sub episcopul Petru Ioanovici Vidac și care au funcționat sporadic până prin 1818. Printre profesorii de aici se numărau și Sofronie Ivașcovici, teolog de seamă, bun predicator, fratele viitorului mitropolit al Ardealului Procopie, precum și Ioan Tomici, mai târziu protopop la Caransebeș.

Seminarul teologic de la Vârșeț

În 1822, s-au deschis cursurile seminarului teologic propriu-zis de la Vârșeț, care avea și o secție românească, întrucât majoritatea credincioșilor din eparhia Vârșețului erau români. Cursurile durau, la început, doi ani, ridicate din 1830 la trei. La secția românească a seminarului din Vârșeț, au funcționat, între alții, arhimandritul Andrei Șaguna (c. 1842—1844), apoi preoții Ignatie Vuia (1835—1847), care în 1848 a fost ales vicar episcopesc la Caransebeș, Nicolae Tincu-Velia (1843—1860), autorul lucrării Istorioară bisericească politico-națională a românilor peste tot (Sibiu, 1865), cu informații prețioase privitoare la românii bănățeni, George Peștean (1850 —1865), Dumitru Teodori-Roșu (1860—1865) și alții.

Școala teologică de la Caransebeș

Secția românească a seminarului din Vârșeț a dăinuit până în anul 1865, când s-a înființat Episcopia ortodoxă română a Caransebeșului. Primul ei cărmuitor, vlădica Ioan Popasu (1865—1889), îndată după sosirea la Caransebeș a izbutit să mute secția românească de la Vârșeț în orașul său de reședință. Cursurile s-au deschis la 1/13 noiembrie 1865 în vechea clădire a Episcopiei din Caransebeș, cu George Peștean venit de la Vârșeț și preotul Mihail Velceanu (1865—1870), numit acum.

Cu toate că episcopul Ioan Popasu a avut mult de luptat cu greutățile începutului, totuși școala teologică din Caransebeș s-a ridicat mereu în timpul păstoririi sale. Cursurile durau trei ani, ca și la Vârșeț. Se primeau absolvenți de liceu cu bacalaureat și numai în cazuri excepționale cu pregătire mai puțină, fiind obligați să-și continue studiile liceale ca elevi particulari.

Institutul pedagogic-teologic

Înființarea

În toamna anului 1874 s-a înființat și o secție pedagogică, pentru pregătirea învățătorilor confesionali. Așadar, acum a luat ființă un Institut pedagogic-teologic, sub o singură conducere, după modelul celor de la Sibiu și Arad. Până în 1896 cursurile durau doi ani, iar de atunci s-au ridicat la patru.

Atenția episcopului Popasu s-a îndreptat și spre formarea de cadre didactice corespunzătoare, trimițând numeroși tineri la studii în diferite centre universitare: Cernăuți, Viena, Leipzig etc. Același lucru l-au făcut și urmașii săi Nicolae Popea (1889—1908) și Miron Cristea (1910—1919). Sub Popea s-a ridicat și o clădire pentru Institut (1891), care s-a folosit până în 1948.

Cadrul didactic

Dintre profesorii numiți sub primii trei episcopi ai Caransebeșului, putem pomeni pe Filaret Musta (1870—1888), care a deținut un timp și însărcinarea de director, mai târziu consilier și vicar al Episcopiei, Dr. Iuliu Iosif Olariu (1885—1920), cu studii la Cernăuți, Leipzig și Erlangen, autorul a numeroase lucrări teologice (din 1888 a fost și director), cunoscutul pedagog Ștefan Velovan (1877—1893), pedagogul și istoricul Patriciu Dragalina (1878—1917), Dr. Petru Barbu (1892—1908 și 1919—1937), cu studii la Cernăuți și la diferite universități germane, autorul unor lucrări catehetice și manuale școlare, mult timp redactor la „Foaia Diecezană” din Caransebeș (1892—1908), profesorul de cântări bisericești George Petrescu (1875—1923), profesorul de muzică vocală și instrumentală Antoniu Sequens (1888—1928), un ceh stabilit la noi, Vasile Goldiș (1886—1889), luptătorul politic de mai târziu, profesorul de română Enea Hodoș (1889—1908), autorul unor lucrări de specialitate, Dr. George Dragomir (1900—1908), Dr. Dimitrie Cioloca (1908—1938), Dr. Vasile Loichița (1907—1924), mai târziu profesor la Facultatea de teologie din Cernăuți și alții.

Unii dintre ei se numărau printre luptătorii pentru drepturi politice pe seama poporului român din Transilvania, fapt pentru care au avut de suferit din partea autorităților habsburgice. De pildă, în 1908 câțiva profesori au fost înlăturați de la catedrele lor (Enea Hodoș, Petru Barbu, George Dragomir). Aceeași atitudine patriotică au dovedit și în cursul primului război mondial.

Societate de lectură

Ca și la Institutele din Sibiu și Arad, teologii din Caransebeș au înființat o societate de lectură, încă din 1868 (numită mai târziu „Ioan Popasu”), care avea și o foaie în manuscris, „Progresul”. Numărul absolvenților era mult mai redus, în comparație cu Institutele din Sibiu și Arad.

Pregătirea absolvenților

Toți absolvenții celor trei Institute teologice ortodoxe din Transilvania și Banat erau oameni cu pregătire superioară dobândită nu numai în aceste Institute, ci și în liceele pe care le absolviseră. Toți cunoșteau cel puțin două limbi străine (germana, maghiara, iar în părțile Banatului și sârba), încât sub raportul pregătirii, erau mult superiori față de preoții din vechea Românie, care, în cele mai fericite cazuri, erau absolvenți ai seminariilor superioare de la București și Iași.

După 1918 mulți din ei au devenit profesori ai primelor licee românești de stat din Transilvania. O lucrare culturală-națională asemănătoare au desfășurat și învățătorii confesionali, absolvenți ai școlilor pedagogice de la Sibiu, Arad și Caransebeș.

Școli confesionale în Transilvania

Biserica românească din Transilvania s-a îngrijit nu numai de pregătirea viitorilor preoți, prin înființarea seminariilor teologice, ci și de pregătirea intelectualilor mireni de neam român.

Gimnazii ortodoxe

Biserica a înființat mai multe licee confesionale românești cu limba de predare română.

Andrei Șaguna a înfățișat Curții din Viena, încă din 1850, dorința românilor ortodocși de a avea gimnazii superioare (licee) la Sibiu, Deva, Cluj, Chioar, Cohalm și Brașov, gimnazii inferioare (cu 4 clase) la Făgăraș, Alba Iulia, Sighișoara, Brad, Brețcu și Abrud și școli reale la Hălmagiu, Tg. Mureș, Hațeg, Baia de Criș, Mijlocenii Bârgăului și Șimleu. N-a izbutit să vadă înființate decât două gimnazii, la Brașov și la Brad.

Primul gimnaziu

Primul gimnaziu confesional ortodox s-a deschis la Brașov la 1 noiembrie 1850, prin strădaniile vrednicului protopop Ioan Popasu, viitorul episcop de Caransebeș, ajutat și de episcopul Andrei Șaguna. Ridicarea unei clădiri școlare, în 1851, ca și întreținerea gimnaziului, s-a făcut din fondurile puse la dispoziție de epitropiile bisericilor Sf. Nicolae (Șchei) și Sf. Adormire din Brașov, la care se adăugau daniile unor credincioși și chiar subvențiile anuale ale guvernului României. Numeroși credincioși își testau averea pentru întreținerea gimnaziului brașovean, cum a fost căpitanul George Cristureanu și alții. Însuși Șaguna a cumpărat din banii săi o casă pentru director. Conducerea școlii era încredințată unei „eforii”, în frunte cu protopopul Brașovului. În 1860 cursurile gimnaziului au fost ridicate la 8 clase.

În toamna anului 1869 s-au deschis — pe lângă gimnaziu — și cursurile unei școli reale cu patru clase, și ale unei școli comerciale cu trei clase, care au funcționat până după 1918.

Ca și în cazul celorlalte școli românești, guvernul din Budapesta a încercat, în repetate rânduri, să se amestece în treburile școlii, pretextând mai ales ajutorul anual primit din partea guvernului României. Toate încercările au fost zadarnice, datorită tenacității cărmuitorilor bisericești, ale Eforiei și ale corpului profesoral.

Gimnaziul din Brașov, care a purtat apoi numele lui Andrei Șaguna, a avut în tot timpul un corp didactic bine pregătit, cu studii făcute în anumite centre universitare din Apus, datorită cărora a ajuns la o mare înflorire. Astfel directorii săi au fost: Gavriil Munteanu (1850—1869), fostul director și profesor al seminariilor din Buzău și Râmnic, Dr. Ioan Meșotă, Ștefan Iosif (tatăl poetului), Dr. Virgil Onițiu, membru corespondent al Academiei Române, Dr. Iosif Blaga.

Dintre profesori trebuie să ne rețină atenția Dr. Ioan Lapedatu, Dr. Sferic Stinghe, Nicolae Sulică, autori de lucrări istorice-literare, Andrei Bîrseanu, membru al Academiei Române, luptătorii naționaliști Valeriu Braniște și Vasile Goldiș, compozitorii Ciprian Porumbescu și George Dima, profesorii de științe exacte Aurel Ciortea și Liviu Blaga și numeroși alții. Toți aceștia — și alții încă — au publicat numeroase lucrări, precum și unele manuale didactice, în specialitatea lor. Cu astfel de profesori — care ar fi putut onora și catedre universitare — gimnaziul din Brașov a dat Transilvaniei pe cei mai de seamă intelectuali dinainte de 1918. De notat că în acest gimnaziu au învățat și numeroși elevi uniți și chiar elevi din vechea Românie, contribuind astfel la întărirea conștiinței de unitate națională.

Al doilea gimnaziu

Al doilea gimnaziu ortodox a fost cel din Brad (jud. Hunedoara). Ideea înființării a pornit de la preoții ortodocși din Zarand încă din 1860, când, adunați în „sinod protopopesc”, sub conducerea protopopului Iosif Bașa (între ei erau și Simion Groza din Rovina și Ioan Laslău din Peștera, luptători din armata lui Iancu), au hotărât să cumpere — din daniile lor — o clădire pentru un gimnaziu. Cu ajutorul prefectului român al fostului județ Zarand, protopopul Bașa și doi subprefecți au cutreierat toate satele județului, pentru a strânge banii necesari în vederea constituirii unui „fond gimnazial român ortodox”.

Gimnaziul s-a înființat abia în anul 1869, primul director fiind protopopul Moise Lazăr. Fondurile erau administrate de „sinodul” și comitetul protopopesc al Zarandului. Datorită lui Andrei Șaguna, gimnaziul s-a bucurat de o largă autonomie și de o libertate deplină în folosirea limbii române, ca și cel din Brașov, ocrotite de Statutul organic din 1868, amândouă funcționând ca școli confesionale române ortodox

Școlile poporale (primare)

Introducere

La începutul secolului al XIX-lea, direcția școlilor românești ortodoxe a fost încredințată protopopilor Radu Tempea V și Gheorghe Haines, amândoi din Brașov, apoi lui Moise Fulea, care era și profesor la școala clericală și la școala de „normă” din Sibiu.

Sub Vasile Moga

Constatând că școlile primare ortodoxe tind spre un caracter prea românesc, Curtea din Viena a luat episcopului Vasile Moga dreptul de inspecție asupra lor, punându-le sub controlul și îndrumarea episcopului romano-catolic maghiar din Alba Iulia.

Cu toate acestea, episcopul Vasile Moga a purtat o grijă deosebită școlilor românești în tot cursul păstoririi sale, lucru ce rezultă mai ales din circularele sale. În orice caz, cercetătorii au stabilit că sub directoratul lui Gheorghe Șincai, numărul școlilor unite s-a ridicat la vreo 300. Bazăndu-ne pe cele scrise de Petru Maior în Istoria sa bisericească: „iară cu școalele cele de prin sate până acum întrec neuniții pe cei uniți din Ardeal”, se poate trage concluzia că numărul școlilor primare ortodoxe sub Vasile Moga trecea de 300. În afară de acestea, alte vreo 300 de școli ortodoxe românești funcționau în episcopiile Timișoarei, Aradului și în vicariatul Oradiei, după cum ne informează un „Șematism” (anuar cu date statistice) al Mitropoliei sârbe de Carloviț, sub jurisdicția căreia se aflau acestea.

Sub Andrei Șaguna

Școlile confesionale ortodoxe au cunoscut o stare de mare înflorire mai ales sub arhipăstorirea lui Andrei Șaguna. Încă în sinodul eparhiei sale din anul 1850, s-a hotărât scoaterea școlilor românești de sub controlul episcopului catolic maghiar din Alba Iulia (situație în care se aflau din 1838), și punerea lor sub „suprema inspecțiune” a episcopului ortodox de la Sibiu, protopopii fiind numiți „inspectori” ai școlilor din protopopiatul lor.

Tot atunci s-a hotărât ca școala clericală de la Sibiu să se transforme într-un institut teologic-pedagogic, urmând ca absolvenții de teologie să funcționeze și ca învățători înainte de hirotonie, dacă necesitățile o cer. Prin zeci de circulare, s-a dat felurite îndrumări clerului și credincioșilor cu privire la școlile confesionale, mai ales în legătură cu ridicarea de edificii școlare. De pildă, într-o circulară din 1852, cerea ca fiecare parohie să-și ridice o clădire pentru școală, dascălii să fie de credință ortodoxă, să se folosească numai manualele apărute în tipografia eparhială din Sibiu.

Cu toate că învățământul avea caracter confesional și fiecare parohie ortodoxă trebuia să facă eforturi ca să-și aibă propria sa școală, în comunele mixte și sărace Șaguna a admis ca ortodocșii să se asocieze cu credincioșii uniți, ca prin eforturi comune să-și zidească școală și să întrețină pe învățător, care urma să fie de confesiunea celor care alcătuiau majoritatea.

În același timp, Șaguna s-a interesat de pregătirea viitorilor învățători în secția pedagogică a Institutului din Sibiu, de perfecționarea pregătirii lor profesionale în conferințe învățătorești, de îmbunătățirea retribuției lor bănești, de tipărirea manualelor didactice etc.

Șaguna a avut un colaborator devotat în persoana bănățeanului Pavel Vasile (1806-1881), unul dintre primii doctori în medicină români, membru activ al Academiei Române. El a fost mulți ani „consilier cesaro-regesc pentru instrucția publică în școalele greco-răsăritene din Transilvania”, făcând în această calitate numeroase inspecții și înaintând lui Șaguna rapoarte despre cele constatate, cu propuneri de îndreptare a stărilor existente.

Statutul organic aducea noi precizări cu privire la școlile confesionale. Astfel, preoții parohi erau directori ai școlii din parohia lor, protopopii inspectori peste toate școlile din protopopiat, iar mitropolitul (sau episcopii de Arad și Caransebeș) erau „inspectori supremi” ai școlilor din eparhia lor. Fiecare „consistor” (consiliu eparhial) avea o „secție școlară”, condusă de un „asesor școlar”, care se ocupa de problemele școlare ale întregii eparhii, făcea inspecții etc. Învățătorii confesionali se pregăteau în cele trei Institute (secții) pedagogice: de la Sibiu, Arad (trecut în 1869 în grija Bisericii) și Caransebeș (înființat în 1876). Ei erau aleși de adunarea parohială a fiecărei parohii (ca și preoții), deținând de regulă și slujba de cântăreț (cantor) în parohia respectivă. Averea școlii era administrată de epitropia parohială.

Numărul școlilor

În anul 1858 existau în Arhiepiscopia Sibiului 691 de școli confesionale ortodoxe. Până la sfârșitul arhipăstoririi lui Șaguna numărul lor a crescut la aproape 800. S-au ridicat peste 300 clădiri școlare noi.

În 1882 în întreaga Mitropolie ortodoxă a Transilvaniei (Arhiepiscopia Sibiului, episcopiile Aradului și Caransebeșului și Consistorial din Oradea) existau 1578 de școli poporale, cu 1722 de învățători. În 1889—1890 existau în Mitropolie 1458 de clădiri școlare proprii și 177 închiriate, cu 1755 învățători, cu 145.847 elevi și alți 56.700 în școala de repetiție. Mai amintim că din 1876, Consistoriul din Sibiu a stăruit mereu pentru crearea de „grădini școlare”, pe lângă fiecare școală, în vederea instruirii practice a elevilor (pomicultură, legumicultură, etc.). De pildă, în anul școlar 1889/90 existau în întreaga Mitropolie ortodoxă a Ardealului 943 „grădini școlare”. Tot cam pe atunci, în 1880, existau 540 de școli poporale unite, în Arhiepiscopia Blajului, la care se mai adăugau cele din eparhiile Oradiei, Gherlei și Lugojului. În 1915 Biserica ortodoxă avea 1536 de școli, iar cea unită 1146. Numai din aceste date statistice, ne putem da seama de marea operă școlară săvârșită sub egida Bisericilor românești din Transilvania.

Represalii

În ultimele patru decenii de stăpânire străină, școlile confesionale românești au fost puse adeseori în situația de a fi desființate sau înstrăinate de către guvernul din Budapesta. Astfel, în 1879 ministrul Cultelor și Instrucțiunii Aug. Trefort a elaborat un proiect de lege pentru introducerea obligatorie a limbii maghiare în școlile primare românești, dar și cu obligația ca toți învățătorii acestora să învețe limba respectivă.

În fața acestei situații, mitropolitul Miron Romanul, în fruntea unei delegații formate din sufraganii săi, vicarul Nicolae Popea și doi mireni, s-a prezentat la împăratul Francisc Iosif I, prezentându-i un memoriu-protest în acest sens (semnat de cei trei vlădici și nouă reprezentanți ai Congresului național bisericesc), prin care cereau înlăturarea proiectului menționat. S-au prezentat apoi în altă audiență mitropolitul Ioan Vancea de la Blaj și episcopul Victor Mihali de la Lugoj. Împotriva proiectului au luat atitudine hotărâtă principalele ziare românești, între care și „Telegraful Român”. Au luat cuvântul împotriva proiectului de lege numeroși deputați români, slovaci, sași, din parlamentul din Budapesta (discuțiile au durat 7 zile).

În cadrul discuțiilor, s-a constatat că existau 2.773 de școli românești (!). În ciuda protestelor deputaților nemaghiari din Parlament, proiectul de lege a fost votat. De aici a fost trimis în Casa magnaților, unde, în numele poporului român, au protestat mitropoliții Ioan Vancea de la Blaj, Miron Romanul de la Sibiu și episcopii Ioan Mețianu de la Arad și Victor Mihali de la Lugoj. Glasurile vlădicilor români au răsunat însă în pustiu, căci legea a fost votată și de Casa magnaților.

Cu toate acestea, studiul limbii maghiare n-a înregistrat succese prea mari în școlile românești, în primul rând fiindcă modeștii lor slujitori: învățătorii confesionali și preoții parohi (care erau directorii lor), au știut să stea de veghe în ceasurile de grea cumpănă prin care au trecut școlile românești.

Greutățile cu care a avut să lupte Biserica pentru susținerea școlilor confesionale au crescut pe măsură ce devenea mai pronunțată și politica de maghiarizare. O grea lovitură au primit în anul 1907. Și până la această dată confesiunile erau obligate prin lege să asigure învățătorilor lor aceeași salarizare ca în învățământul de stat (la care se adăugau cheltuielile în legătură cu ridicarea și repararea clădirilor școlare, luminatul, încălzitul, materialul didactic etc.).

Greutățile din sec. XX

În 1907 ministrul Cultelor și Instrucțiunii, Albert Apponyi, a adus o nouă lege, potrivit căreia salariul minim al unui învățător era de 1.000 de coroane pe an, la care se adăuga un spor, din 5 în 5 ani de activitate (gradații). Se înțelege că parohiile făceau față cu greu acestor sarcini. Legea venea cu precizarea că dacă statul contribuie la întregirea salariului unui învățător confesional, el nu mai putea fi numit decât cu aprobarea Ministerului, care își rezerva dreptul de a lua măsuri împotriva învățătorilor care nu obțineau rezultate satisfăcătoare în predarea limbii maghiare. Era limpede pentru oricine că prin această lege se urmărea închiderea școlilor românești în parohiile mai sărace sau înstrăinarea lor.

În astfel de împrejurări, „darea culturală” a urcat mereu în toate parohiile. Legea 38 din 1868 prevedea ca darea culturală să reprezinte maximum 5% din impozitele directe către stat. La începutul secolului XX, în 21 de comune din Hălmăgiu — deci unde era sărăcia mai mare — darea culturală a atins 185%! Ca să ne dăm seama de multele sacrificii făcute de Biserică pentru întreținerea școlilor, este de ajuns să amintim că în bugetele eparhiilor cheltuielile pentru problemele școlare erau uneori mai mari decât cele pentru problemele bisericești. De pildă, în bugetul Arhiepiscopiei Sibiului pe 1910 se prevedeau 296.100 coroane cheltuieli bisericești și 269.070 cheltuieli școlare, iar bugetul eparhiei Aradului pe 1913 prevedea 64.560 coroane în scopuri bisericești și 91.933 coroane în scopuri școlare.

În ciuda acestor eforturi, cu adevărat eroice, de a salva școlile românești, multe din ele au fost nevoite să ceară întregirea salariului de la stat, altele, în parohiile mai sărace, mai ales în jud. Hunedoara, s-au închis. De pildă în 1907 Arhiepiscopia Sibiului avea 861 de școli, iar în 1912 numărul lor scăzuse la 670. Dintr-o statistică oficială a statului, se poate constata că între anii 1908—1910 s-au închis, în toată Transilvania, 420 de școli românești. Întrucât multe erau închise sub pretextul invocat de autorități că nu au clădiri corespunzătoare, credincioșii au căutat să înlăture acest neajuns, astfel că numai în Arhiepiscopia Sibiului, între anii 1907—1912, s-au ridicat 177 de clădiri noi și s-au refăcut alte 117.

Represaliile din timpul războiului

Ultima lovitură s-a dat școlilor confesionale românești în anul 1917, când același ministru Apponyi a hotărât să creeze așa-numita „zonă culturală”, adică să treacă în seama statului școlile confesionale românești din județele situate în arcul carpatic, la granița cu vechea Românie (Bistrița-Năsăud, Trei Scaune, Brașov, Făgăraș, Târnava Mare, Sibiu, părțile de sud din Hunedoara și Caraș-Severin). Prin aceasta se urmărea, după cum arăta însuși ordinul ministrului către mitropolitul din Sibiu - „ca țara (Ungaria n.n.) să fie pe deplin asigurată în contra strecurare, oricărui spirit de atragere către statul vecin (România n.n.), mai ales în județele mărginașe...”. În această zonă urmau să se înființeze 1600 de școli primare de stat și 800 de grădinițe. În iulie 1918, s-a dat o decizie pentru exproprierea imobilelor școlare din zona respectivă.

În anul școlar 1917-1918, ministrul Cultelor și Instrucțiunii, contele Albert Apponyi, a numit câte un „comisar ministerial” pentru secțiunea pedagogică a Institutelor teologice-pedagogice din Sibiu și Caransebeș, care să supravegheze zi de zi activitatea desfășurată de profesorii și elevii acestor școli. Tot atunci, Apponyi a numit un „comisar special” care să se ocupe de etatizarea tuturor școlilor confesionale românești, în persoana baronului Emil Horvath Petrichevich, un armean maghiarizat, avocat în Dej. Din dispoziția acestuia, în numeroase parohii, pretorii sau notarii comunali au convocat comitetele parohiale (deși acest drept îl avea, după Statutul organic, numai preotul paroh), forțând pe membrii lor să accepte cedarea școlilor confesionale statului, desigur în scopul maghiarizării lor. În ciuda presiunilor exercitate, 80% dintre școlile amenințate cu trecerea la stat au fost salvate, credincioșii obligându-se să le susțină și pe mai departe. Neizbutind astfel, Petrichevich a încercat să rezolve această spinoasă problemă în Sinodul Arhiepiscopiei, convocat la Sibiu, pentru Duminica Tomii din anul 1918, singurul care era în drept să ia o hotărâre definitivă cu privire la școlile confesionale.

În ședința Sinodului din 2/14 mai 1918, comisarul a adus un pluton de soldați, unul de jandarmi și 12 agenți secreți, vrând să forțeze pe membrii lui să accepte planul guvernului. Dar dintre cei 48 de deputați prezenți, 36 au votat un protest împotriva încălcării autonomiei bisericești a românilor, apoi au părăsit în chip ostentativ sala de ședințe. Între ei se numărau profesorii Institutului teologic-pedagogic (N. Bălan, P. Roșea, R. Cândea, V. Păcală), asesorul N. Ivan, mai mulți protopopi, iar dintre mireni avocatul Petru Groza și alții. Era ultimul răspuns dat regimului habsburgic, care mai avea de trăit doar câteva luni.

Aceeași problemă urma să fie discutată și în Sinoadele eparhiale de la Arad și Caransebeș. Dar la Arad, după cuvântarea de deschidere a episcopului Ioan Papp și răspunsul lui Vasile Goldiș, episcopul a declarat ședința închisă, iar la Caransebeș majoritatea deputaților au refuzat să se prezinte la ședință, știind ce problemă urma să se discute. La 9 noiembrie 1918, Consiliul Arhiepiscopesc din Sibiu era înștiințat telegrafic că măsurile luate cu privire la crearea „zonei culturale” s-au anulat. Peste câteva zile însă, la 1 decembrie 1918, reprezentanții poporului român adunați la Alba Iulia proclamau unirea pe veci a Transilvaniei cu patria mamă.

Se cade să amintim că în împrejurările vitrege prin care au trecut, multe din bisericile și școlile confesionale românești au primit ajutoare materiale substanțiale din partea marelui mecenat moldovean Vasile Stroescu († 7 aprilie 1926).

Concluzie

Din cele expuse aici foarte succint, se desprinde rolul important pe care l-a îndeplinit Biserica românească nu numai în promovarea învățământului teologic superior, ci mai ales în promovarea învățământului mediu și elementar (poporal) din Transilvania, Banat, părțile Crișanei și Maramureș.

Prin aceasta, Biserica a contribuit din plin la conservarea limbii și a conștiinței naționale a românilor. Dintre absolvenții liceelor confesionale românești, s-au recrutat intelectualii de altă dată ai Transilvaniei, care au avut rosturi însemnate și în viața culturală a României de după 1918.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.