Mitropolia Proilaviei

Harta Mitropoliei Proilaviei, scanată din revista Analele Brăile, nr 1, 1939

Mitropolia Proilaviei (sau a Brăilei) a existat între cca. 1500 și 1829 cu unele întreruperi. Deși se afla sub jurisdicția directă a Patriarhiei din Constantinopol, Mitropolia Proilaviei - ca și sufragana sa de la Hotin - era o eparhie românească, fiind socotită, după cuvintele pastoralei lui Gavriil Callimachi din 10 ianuarie 1771: „dintru început a fi din hotarul pământului și din păstoria Moldovei”. Fiind socotite eparhii românești, Mitropolia Proilaviei și Episcopia Hotinului, cu bisericile lor, au fost ajutate mereu de domnii români.

Deși cei mai mulți ierarhi care au păstorit la Brăila-Ismail erau de neam grec, unii cu rosturi însemnate în cadrul Patriarhiei Ecumenice, totuși, este considerat că unii din ei au putut fi de neam român (Daniil și Chiril). Singurul episcop de la Hotin a fost tot un român, cărturarul și poliglotul Amfilohie.

Amândouă eparhiile au avut un rol însemnat nu numai în întărirea sentimentelor religioase ale credincioșilor, ci și în formarea și întărirea conștiinței de unitate națională românească.

Introducere

În afară de eparhiile cunoscute în Țara Românească și Moldova (Mitropolia Ungrovlahiei, cu Episcopiile sufragane de la Râmnic și Buzău, și Mitropolia Moldovei, cu Episcopiile sufragane de la Roman, Rădăuți și Huși), în cele două țări românești extracarpatice au existat și unele eparhii efemere, pentru perioade de timp mai scurte sau mai îndelungate. Așa a fost Episcopia Strehaiei, creată de domnitorul Grigore Ghica, pentru prietenul său Daniil, între anii 1672-1679.

De o viață mai îndelungată s-a bucurat o altă eparhie care a existat pe pământ românesc și pentru credincioși români, și anume Mitropolia Proilaviei. Alături de aceasta, - uneori în legătură cu ea - și-a dus viața, pentru scurt timp, o Episcopie la Hotin.

Context istoric

Numele

Mitropolia Proilaviei sau a Proilavului și-a primit numele de la orașul Brăila, unde își avea, de obicei, scaunul de reședință. Grecii numeau Brăila Πραΐλοβον, din care s-a făcut Προΐλαβον, formă sub care apare mai des, până în timpurile moderne, iar turcii, Ibrail sau Ibraila.

Prin urmare, este vorba de o „Mitropolie a Brăilei”. Cum s-a ajuns la înființarea acesteia?

Schimbările politice

La 1417 au ajuns sub stăpânire otomană cetățile Giurgiu și Turnu, fiind transformate în raiale (turcește: „gloată”, „turmă”, „popor de adunătură”). În Moldova, vechile cetăți Chilia și Cetatea Albă (numită de turci Akkerman) au căzut sub dominație otomană în anul 1484, toate încercările lui Ștefan cel Mare de a le recuceri fiind sortite eșecului.

După marea ofensivă turcească din 1538 împotriva lui Petru Rareș, condusă de însuși sultanul Soliman II Magnificul, a fost anexat întreg Bugeacul, împreună cu cetatea Tighina (numită de turci Bender), deci zona sudică a teritoriului dintre Nistru și Prut. Întreg teritoriul a fost transformat în raia, sub denumirea de raiaua Tighinei. Peste două secole, a devenit raia și cetatea Hotinului cu hinterlandul respectiv (1713).

Prin anul 1539, Radu Paisie, domnul Țării Românești, a trebuit să-și părăsească scaunul și să fugă peste Dunăre din pricina unui pretendent, banul Șerban, înrudit cu boierii Cralovești. Radu Paisie s-a reîntors cu ajutor turcesc, reluându-și tronul domnesc. Dar în schimbul acestui ajutor, turcii au obținut Brăila și ținutul înconjurător prin 1539-1540 care au fost transformate în raia (1542).

Hotarul raialei se întindea din dreptul Hîrșovei spre nord-vest, până în apropierea râului Buzău, continua spre nord-est, paralel cu Buzăul, apoi spre est, adică spre Dunăre, paralel cu Siretul.

Înființarea mitropoliei

Data înființării

În împrejurările descrise mai sus, ținuturile respective s-au rupt de Țara Românească și de Moldova, trecând sub administrație otomană. În cetățile respective au fost așezate trupe turcești de pază, care constituiau un permanent pericol pentru țările române.

Dar odată cu stăpânirea politică turcească, aceste teritorii au fost scoase de sub jurisdicția ierarhilor munteni sau moldoveni și constituite într-o unitate bisericească aparte, condusă de ierarhi greci, sub jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice, sub numele de Mitropolia Proilaviei. Aceasta apare în locul al 55-lea, între mitropoliile supuse Patriarhiei, imediat după a Dristrei (vechiul Durostorum, Dorostolon), care avea locul 54.

Noua Mitropolie a Proilaviei era menționată într-o listă alcătuită pe la sfârșitul secolului al XV-lea (dar nu figurează într-una alcătuită de patriarhul Nil, în secolul XIV), fapt pentru care istoricul Demostene Russo a susținut că s-a înființat „înainte de 1500”. În acest caz, ar însemna că la început ea cuprindea teritoriile din jurul Chiliei și Cetății Albe, poate chiar din nordul Dobrogei. Nu ar fi exclus ca ea să fi luat ființă ca o continuatoare a Mitropoliei Vicinei.

Componența mitropoliei

Reședința mitropolitană era în Brăila (în catedrala cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, existentă până pe la mijlocul secolului trecut). Din diferite cauze, mitropolitul stătea uneori la Ismail, Reni, Galați sau în satul Căușani, lângă Tighina. Hotarele eparhiei nu au fost aceleași în decursul istoriei sale, ci au suferit schimbări, în funcție de cuceririle rusești sau turcești din timpul deselor războaie dintre aceste două puteri.

În mod obișnuit, ea cuprindea raiaua Brăilei (cu teritoriul înconjurător, rupt de la eparhia Buzăului), teritoriile raialelor Giurgiu și Turnu, luate de la Mitropolia Ungrovlahiei, precum și regiunile din nordul Mării Negre, cu Ismailul, Chilia și Cetatea Albă, iar în nordul acestora, așa-numitul Bugeac și raiaua Tighina. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea au intrat în componența ei unele teritorii din nordul Dobrogei, luate de la Mitropolia Dristrei.

Uneori se întindea și peste Nistru, înspre Bug, in așa-numită „Ucraina Hanului” (stăpânită un timp de Gheorghe Duca Vodă al Moldovei, 1668-1672 și 1678-1683), cu peste 40 de sate de români ortodocși și câteva orășele (Balta, Dubăsari, unde sta uneori si hanul ș.a.). Dar nu numai hotarele au suferit modificări, ci însăși existența Mitropoliei era în funcție de stăpînirea politică a teritoriilor din care era alcătuită.

Istoric

Mitropolia Proilaviei după anul 1600

Primii mitropoliți (1580-1639)

În 1580, „smeritul mitropolit al Proilavului Gavriil”, în calitate de membru al Sinodului Patriarhiei Ecumenice, semna un act, prin care fostul domn al Moldovei Petru Șchiopul dăruia Patriarhiei o casă. Dar un alt editor al actului respectiv îl dă pe Gavriil drept mitropolit al insulei Hios. Deci, păstoria lui la Brăila este îndoielnică.

În actul sinodal din mai 1590, prin care Patriarhia Ecumenică aproba înființarea Patriarhiei Ruse, între cei peste o sută de semnatari, este întâlnit și Nectarie „fost al Proilavului” și pe Antim, mitropolitul în funcțiune. Înseamnă că Nectarie a păstorit înaintea acestuia la Brăila, făcând paretisis din motive necunoscute.

După unii editori ai actelor sinodului Patriarhiei de Constantinopol, între semnatarii actului de alegere ca patriarh a lui Chiril Lucaris, în 1621, s-ar fi numărat și Grigorie al Proilavului. Alți editori îl dau însă ca mitropolit al Preslavului, în Bulgaria.

Meletie (1639-1655)

Știri sigure și directe sunt abia despre mitropolitul Meletie (confundat de unii istorici cu renumitul teolog grec Meletie Sirigul). Se cunoaște chiar actul de alegere ca mitropolit, din mai 1639.

În relație cu Patriarhia Ecumenică

În noiembrie 1643, patriarhul ecumenic Partenie I zis cel Bătrân a declarat stavropighie patriarhală biserica Adormirea Maicii Domnului din Ismail, metoc al Sfântului Mormânt, refăcută din temelie de marele paharnic Gheorghe, fratele lui Vasile Lupu. În gramata patriarhală respectivă, se preciza că nici mitropolitul de atunci al Proilaviei, Meletie, nici urmașii lui, nu aveau dreptul să se amestece in cârmuirea acelei biserici. Ea era îndatorată să dea 10 ocale de icre pe an Patriarhiei, „ca semn de supunere”. În 1699, patriarhul Calinic II reinnoia calitatea de stavropighie a acestei biserici, care, fiind distrusă de un incendiu, a fost refăcută de Constantin Brâncoveanu.

În relație cu Patriarhia rusă

În 1644 mitropolitul Meletie al Proilavului - insoțit de un arhimandrit Ioanichie - a făcut o călătorie la Moscova, pentru a cere ajutor pe seama eparhiei sale, de la țarul Rusiei Mihail Feodorovici (1613-1645). Avea scrisori de recomandare din partea patriarhului Partenie I, a lui Matei Basarab și a „fraților” din mănăstirea Sf. Nicolae din Brăila. În cea de a treia scrisoare, preoții și credincioșii din Brăila și ținuturile înconjurătoare se plângeau de greutățile pe care le îndurau sub stăpânire turcească, arătând că biserica lor, cu hramul Sfântul Nicolae, precum și „mitropolia cea mică”, au ars până la temelie și nu au mijloace pentru refacere.

Țarul a primit pe mitropolitul Meletie și i-a acordat un ajutor pentru restaurarea bisericilor sale. Despre același Meletie se mai știe că în anul 1649 purta discuții la Târgoviște cu Arsenie Suhanov, un călugăr rus din mănăstirea Sfânta Treime de lângă Moscova, aflat în trecere prin țările române. Prin octombrie 1655, mitropolitul Meletie a fost caterisit, fiindcă nu și-a recunoscut semnătura în fața unui tribunal turcesc.

Alți mitropoliți (1655-1715)

În locul său a fost ales, în aceeași lună, Gherasim, ca mitropolit „al Proilavului și Ismailului”. După o păstorire de trei ani, a fost ales mitropolit al Târnovei, în Bulgaria. Într-o scrisoare a patriarhului Nectarie al Ierusalimului din 1664, se făcea amintire de un mitropolit „de curând ales” al Proilavului, fără a i se da numele. Se pare că între Gherasim și cel pomenit în 1664 a mai fost unul.

Probabil în 1668, patriarhul ecumenic Metodie III a oferit Mitropolia Proilaviei, pentru întreținere, fostului patriarh Partenie IV (a păstorit de cinci ori, între 1657 și 1685). Este presupus că a stat aici până în 1671, cînd l-a înlocuit pe Metodie III.

În noiembrie-decembrie 1671, apoi la 1 ianuarie 1672, se întâlnește în actele Sinodului patriarhal din Constantinopol mitropolitul Lavrentie al Proilaviei. La 15 decembrie 1680, era amintit Nectarie, ales în locul unuia care a fugit in insula Creta. Într-o Listă a scaunelor supuse Patriarhiei de Constantinopol se pot afla numele lui Calinic, înainte de 1700, iar un mitropolit Grigore al Proilavului este întâlnit în această listă sau semnând unele acte ale Patriarhiei Ecumenice, din aprilie 1700 până în iulie 1704.

Ioanichie (1715-1743)

Un ierarh cu o păstorire foarte lungă la Brăila a fost mitropolitul Ioanichie. Este întilnit pentru prima oară la 29 septembrie 1715, cu prilejul unei neînțelegeri între el și episcopul Iorest al Hușilor, cu privire la hotarele eparhiilor lor, mai cu seamă în privință păstoririi credincioșilor din târgul Dubăsari și din două sate aflate pe hotarul dintre Moldova și stăpânirea turcească din Bugeac.

Ioanichie a venit la Iași și s-a plâns primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, care a dat cazul în judecata Divanului domnesc, prezidat de patriarhul Samuil al Alexandriei, aflat în Moldova. Divanul a hotărât ca bisericile și credincioșii din Dubăsari să rămână sub cârmuirea duhovnicească a mitropolitului brăilean, întrucât se află pe teritoriul stăpânit de turci, iar cele două sate să rămână în grija episcopului de Huși. Cei doi vlădici și-au dat în scris unul altuia că primesc hotărârea Divanului.

Este crezut că Ioanichie a rămas în scaun până în anul 1743, când un ierarh cu acest nume și-a dat demisia, motivând că este bătrân și neputincios și că a voit de mult să se retragă din scaun, dar a aminat mereu din pricina feluritelor evenimente.

Calinic (1743-1748)

La 24 septembrie 1743 era hirotonit ca mitropolit al Proilaviei Calinic. Despre acesta există și câteva date biografice.

Născut în 1713, în orașul Zagora din Tesalia, a studiat la Constantinopol, fiind hirotonit preot și mare protosinghel. A cârmuit Mitropolia Proilaviel din 1743 până în 1748, când și-a prezentat demisia din scaun.

La 16 ianuarie 1757, a fost ales patriarh ecumenic, sub numele de Calinic IV. Dar numai după șase luni, a fost înlăturat din scaun și exilat în insula Lemnos, apoi la Muntele Sinai. De acolo, i s-a îngăduit să se retragă la Zagora, unde a murit în 1791.

A fost un bun cărturar, rămânând de la el câteva scrieri, in manuscris. Între altele, a luat parte activă la disputa care a tulburat Biserica din Constantinopol pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, privitoare la rebotezare. El susținea că acei creștini (eretici sau schismatici) care vin la Ortodoxie, dacă au fost botezați, nu mai trebuie botezați a doua oară, ci numai unși cu Sfântul Mir (in schimb, trebuiau botezați cei care, înainte de a veni la Ortodoxie, aparținuseră unei credințe care nu admitea Sfânta Treime și botezul).

Din cele spuse, rezultă că mitropolitul Calinic a fost figura cea mai reprezentativă între vlădicii de la Brăila.

Filotei (1748-1751)

I-a urmat mitropolitul Filotei, ales la 28 septembrie 1748.

Istoricul D. Russo crede că acest Filotei a fost „caterisit” în 1751. Mitropolitul Proilavului (probabil Filotei) a obținut un firman din partea sultanului, prin care raiaua Hotinului era anexată la eparhia sa. Boierii din Divan și vlădicii Moldovei au stăruit pe lângă domnitorul Constantin Racoviță să ceară întocmirea unui nou firman, în sensul ca ținutul Hotinului să rămână alipit la Mitropolia Moldovei, cum era din timpuri străvechi.

La rezultatul pozitiv al acestei intervenții, mitropolitul Filotei a aruncat anatema asupra celor care i-au împiedicat planurile de anexare a Hotinului. Acest lucru a dus la „caterisirea” sa. Totuși, între anii 1753-1767, este întâlnit semnând în numeroase acte ale Patriarhiei, ca „fost al Proilavului”.

Daniil (1751-1773)

Originea lui Daniil

În anul 1751 a fost ales ca mitropolit al Proilaviei Daniil, fost de Sidis. De la el au rămas mai multe cărți de hirotonie, în care se intitula: „Daniil, din mila lui Dumnezeu, mitropolitul Proilavului, Tomarovei (Reni n.n.) al Hotinului, al întregului ținut al Dunării și al Nistrului și al întregii Ucraine a hanului”. Din aceste cărți de hirotonie reiese că își avea reședința în Ismail.

Se cunosc șase biserici zidite cu binecuvântarea mitropolitului Danil și sfințite de el. A ctitorit el însuși o biserică în târgul Căușani, unde s-a pictat chipul său și al mamei sale. În 1768, era închinată Mitropoliei Proilaviei și lui Daniil „de la sfânta mînăstire Renii, ce stă în țara turcească”, biserica Sfinții 40 de mucenici din Iași (ctitorită de hatmanul Vasile Roset), „ca să fie metoh pentru odihna sa cînd o veni în Iași, să șază și să se odihnească, dar și sfinția sa să aibă a purta de grijă pentru toate trebile ce va avea această mănăstioară”. Pe temeiul celor expuse mai sus, Pr. Mircea Păcurariu înclină să creadă că Daniil era de neam român.

Încercări de preluarea eparhiilor

Către sfârșitul păstoririi sale, apar evenimente neprevăzute. Între anii 1768-1774 are loc un lung război între Rusia și Turcia, iar între anii 1769-1774 ambele Principate (inclusiv raialele turcești de peste Prut și Brăila) s-au aflat sub ocupație și administrație militară rusă.

În aceste împrejurări, la 10 ianuarie 1771 mitropolitul Gavriil Callimachi al Moldovei hotărăște trecerea teritoriilor aparținătoare Mitropoliei Proilaviei la eparhiile țării, și anume: Hotinul la Episcopia Rădăuților, iar celelalte teritorii din stânga Prutului (Ismail, Reni, Chilia, Cetatea Albă, Tighina), la Episcopia Hușilor.

Același lucru l-a hotărât și mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, rânduind ca parohiile din raiaua Brăila să fie trecute la Episcopia învecinată a Buzăului. Obținând aprobarea autorităților rusești, abia în aprilie 1773, mitropolitul Gavriil Callimachi a adresat o scrisoare pastorală către credincioșii din stânga Prutului, prin care-i înștiința că au trecut sub oblăduirea duhovnicească a episcopului de Huși. Dar toate strădaniile acestea s-au dovedit zadarnice, deoarece în urma păcii de la Kuciuc-Kainargi (10 aprilie 1774), rușii au fost nevoiți să părăsească țările românești, iar turcii au ocupat vechile raiale de la Dunăre.

În această conjunctură, și-a continuat existența și Mitropolia Proilaviei.

Ioachim (1773-1781)

Murind Daniil în primele luni ale anului 1773, în septembrie era ales ca mitropolit Ioachim, care a păstorit până către sfârșitul anului 1780. Numele său este întâlnit în mai multe acte de hirotonie in ținuturile de dincolo de Prut, inclusiv în părțile Hotinului (într-o carte de hirotonie din 1775 se intitula „mitropolit al Proilavului, Tomarovului, Hotinului și a toată Basarabia și Ucrainei”).

Chiril (1781-1787)

În aprilie 1781, are loc și alegerea lui Chiril ca mitropolit al Proilaviei, în locul răposatului Ioachim. Este întâlnit și el în numeroase acte de hirotonie ale unor preoți, iar în 1783 i s-a întărit închinarea bisericii cu hramul Sfinții Patruzeci de Mucenici din Iași.

În 1786 era invitat de patriarhul ecumenic ca, împreună cu ceilalți ierarhi moldoveni sau aflători în Iași, să procedeze la alegerea și înscăunarea lui Leon Gheucă ca mitropolit al Moldovei. A făcut mai multe vizite canonice dincolo de Nistru și în Ucraina hanului săvârșind slujbe și hirotonii.

Războiul ruso-turc (1787-1791)

În 1787 a început un alt război ruso-turc, în cursul căruia țările române au fost din nou teatrul operațiunilor militare. Din octombrie 1787 până la sfârșitul anului 1791, Moldova a ajuns din nou sub ocupație și administrație militară rusă, în timp ce Țara Românească se afla sub ocupație austriacă (1789-1791). Se înțelege că și teritoriile de peste Prut, care constituiau raiaua Tighinei, au fost ocupate de ruși.

În această situație, se produc multe schimbări și în viața bisericească. Murind mitropolitul Leon Gheucă, în 1788, este adus la cârma Mitropoliei Moldovei, ca exarh, arhiepiscopul Ambrozie Serebrenicov al Ecaterinoslavului, având ca vicar și președinte al Consistoriului mitropolitan pe arhimandritul Gavriil Bănulescu-Bodoni.

O parte din fostele teritorii stăpânite de turci în stânga Prutului au fost date episcopului de Huși, iar în sud s-a format, în 1791, o eparhie nouă numită a Cetății Albe și Nistrului, sub conducerea lui Gavriil Bănulescu-Воdoni, în calitate de episcop-vicar.

Dar la 29 decembrie 1791, prin pacea de la Iași, se revine la situația anterioară. Țările române ajung din nou sub suzeranitate otomană. Granița dintre împărăția rusească și cea turcească se fixează de-acum înainte pe Nistru. Se înțelege că s-a revenit și la vechile rânduieli bisericești.

Partenie (1791-1810)

Condica de hirotonii a Patriarhiei Ecumenice dă știrea că în februarie 1793, rămânînd eparhia Proilaviei fără păstorul ei, din cauză că mitropolitul Chiril „s-a făcut nevăzut”, a fost ales altul cu numele Partenie. Este presupus că mitropolitul Chiril s-a așezat în Dubăsari, unde mai făcea hirotonii in anii următori. Date fiind legăturile sale cu Moldova, Pr. Mircea Păcurariu înclină să creadă că era român de neam .

Partenie este pomenit în foarte multe acte și hotărâri ale Sinodului Patriarhiei Ecumenice, fie în probleme teologice, fie administrative, fie la alegerea unor patriarhi răsăriteni. Toate acestea arată că era un membru marcant al Sinodului. Din această pricină, la 24 septembrie 1806 a fost ales, pentru scurt timp, locțiitor al patriarhului ecumenic, iar la 30 noiembrie 1810 a fost promovat pe scaunul de mitropolit al Dramei, în nordul Greciei.

Calinic III și IV (1810-1821)

În locul său, în decembrie 1810, a fost ales mitropolitul Calinic, iar în aprilie 1813, un alt mitropolit cu numele Calinic, care a păstorit până în martie 1821.

Între anii 1806-1812, a avut loc un nou război ruso-turc, cu ocuparea țărilor române de trupele țariste. La 27 martie 1808, printr-un ucaz al țarului adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe rusești, Gavril Bănulescu a fost numit „exarh al Moldovei, Valahiei și Basarabiei”.

Desființându-se raialele Hotinului și cele din părțile de sud, s-a restrâns și cârmuirea duhovnicească a Mitropoliei Proilaviei numai la raiaua Brăilei, cu ținutul ei și la celelalte cetăți și orașe ocupate de turci pe malul stâng al Dunării: Călărași, Oltenița, Giurgiu, Zimnicea, Turnu Măgurele, Bechet, care serveau drept garnizoane pentru trupele otomane. În aprilie 1813, ea s-a contopit cu Mitropolia Dristrei (vechiul Durostorum). Calinic și-a avut în continuare reședința fie la Brăila, fie la Silistra. N-a mai rămas mult timp aici, căci în martie 1821, a făcut un schimb cu mitropolitul Antim, trecând în locul acestuia, în scaunul Didimotihului din Grecia.

Antim (1821-1829)

Antim a păstorit ca „mitropolit al Dârstei și Proilavului și exarh al părților de lângă Dunăre” până în 1828. La 29 august 1822, a primit la biserica și reședința sa din Silistra pe primii domni pământeni - după 1821, Ioniță Sandu Sturza al Moldovei și Grigorie Ghica al Țării Românești, care se întorceau de la Constantinopol.

În 1828, a izbucnit al patrulea război ruso-turc. Trupele țarului trec Prutul, ocupă Iașii și Bucureștii și asediază Brăila, a cărei cetate a fost cucerită cu greu și apoi distrusă în întregime. Pe locul ei și al orașului, se ridică un oraș nou.

Mitropolitul Antim, compromis în fața turcilor, s-a retras în Rusia și a murit la Odesa.

Sfârșitul (1829)

Cu aceasta, Mitropolia Proilaviei dispare pentru totdeauna din istorie. Prin pacea de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829, toate cetățile din stânga Dunării, cu ținuturile înconjurătoare, au fost restituite Țării Romanești. Bisericile din raialele Turnu și Giurgiu au fost alipite la Mitropolia Ungrovlahiei, iar cele din raiaua Brăila la eparhia Buzăului.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.

A se vedea și

• Listă a eparhiilor românești dispărute
• Arhiepiscopia Dunării de Jos