Dobrogea antică

Dobrogea este o regiune situată între Dunărea de Jos și Marea Neagră, aflată majoritar pe teritoriul României (județele Tulcea și Constanța), dar incluzând și Cadrilaterul, aflat sub administrația statului bulgar (regiunile Dobrici și Silistra). Această regiune prezintă o importanță deosebită atât pentru creștinismul de pe teritoriile românești cât și pentru creștinismul universal.

Importanța Dobrogei antice

Regiunea este de o deosebită importanță pentru istoria creștinismului în România, Episcopia Tomisului fiind „cea mai veche instituție bisericească superioară pe teritoriul [României, îndeplinind] un rol însemnat în trecutul Bisericii creștine”, ajungând la statutul de mitropolie. Printre realizările aduse de această regiune se numără „o contribuție însemnată” adusă de ierarhii tomitani la primele cinci sinoade ecumenice, ferirea credicionșilor din regiune „de învățăturile eretice, fiind în permanență pe linia adevăratei învățături ortodoxe”, și păstrarea unei legături „cu figurile reprezentative ale Bisericii din vremea aceea, ca Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur și mai târziu cu papa Vigilius al Romei”.

De asemenea, regiunea a dat, printre ierarhii tomitani, „cărturari de seamă, lăsând opere scrise, ca Teotim Filozoful și Ioan” cât si alți „teologi de prestigiu, ca Sf. Ioan Casian, Dionisie Exiguul, și călugării sciți.” Drept urmare, „putem afirma că Episcopia Tomisului reprezintă un moment de seamă atât în istoria Bisericii noastre, cât și în istoria întregii Bisericii creștine”.

Pe plan cultural, lucrările ierarhilor și teologilor din Dobrogea antică sunt „considerate azi ca primele manifestări sau creații culturale de nivel continental ale daco-romanilor, strămoșii românilor”.

Terminologie

În acest articol, numele Dobrogea este folosit ca sinonim pentru Sciția Mică, referindu-se la aceleași teritorii. Numele Dobrogea se consideră a fi fost introdus după secolul XIV, dar și alte nume precum „Dacia Pontică” au fost folosite pentru a desemna faptul că a fost populat majoritar de daci și, într-o perioadă, sub controlul regelui dac Burebista. De asemenea, „geți”, „daci”, și „geto-daci” sunt folosite ca sinonime de vreme ce „geți” este termenul folosit de greci, iar „daci” este termenul folosit de romani pentru același popor.

Aici, Dobrogea antică se referă la perioada până la ocuparea slavo-bulgarilor în secolul VII.

Istoria pre-niceeană

Perioada pre-creștină

Prin secolele VII-VI î.Hr., coloniștii greci înființează primele orașe cunoscute pe pământurile românești: Histria, Tomis, și Callatis. Herodot menționează că în timpul expediției lui Darius din Persia în 514 î.Hr., Dobrogea era locuită în mare parte de triburi dacice, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Mai târziu, în 330 î.Hr., Alexandru cel Mare ocupă Dobrogea, dar după destrămarea imperiului macedonian geto-dacii din Dobrogea își reiau autonomia până în 71 î. Hr când intră sub depedența romană. În 60 î. Hr. este ocupată de geții lui Burebista, iar în 28 î. Hr. intră înapoi sub protectoratul roman înainte de a fi anexata de romani în provincia Moesia în anul 46 d. Hr. Așadar, la începutul erei creșine, Dobrogea era parte din imperiul roman, spre deosebire de Dacia lui Decebal care va fi ocupată 60 de ani mai târziu în 106.

Perioada apostolică

La începutul anilor 60, Sfântul Apostol Andrei, propovăduiește Evanghelia în Dobrogea. Acestea sunt atestate în secolul III de Sfântul Ipolit și de Episcopul Eusebiu din Cezareea Palestinei, în secolul VIII de călugărul Epifanie, în secolul XIV de Nichifor Calist, și în final de mitropolitul Dosoftei al Moldovei în țara noastră în secolul al XVII-lea. În sprijinul evaghelizării regiuniii de către Sf. Andrei „vin și unele colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca și unele toponime” precum peștera Sfântul Andrei și pârâiașul Sfântul Andrei. Astfel, se poate afirma că „creștinismul românesc este de origine apostolică”.

Prof. Emilian Popescu menționează că în ultimele decenii s-a dezvoltat teoria ce atestă că Sfântul Apostol Filip l-ar fi însoțit pe Sf. Ap. Andrei în misiunea sa evanghelică. Pentru a susține acestea, menționează surse precum Calendarul Gotic din secolul al IV-lea; „Historia Certaminis Apostolici” scrisă de Pseudo-Abdias, un scriitor de limba latina din secolul al Vl-lea din Gallia; și Martirologiul lui Adon din secolul al IX-lea. Drept urmare, Prof. Emilian Popescu concluzinează că „Valoarea atâtor documente, care vorbesc de misiunea Sfântului Filip in Scythia [Dobrogea], ne încredințează că nu trebuie să ne mai îndoim a spune: Sfântul Filip este cel de-al doilea apostol care a sfințit pământul românesc propovăduind Cuvântul Evangheliei Mântuitorului Hristos.”

Din Dobrogea se consideră că „învățătura creștină a fost cunoscută sporadic și în Dacia, încă de la sfârșitul secolului I” , dinainte să fie cucerită de romani.

Primele secole de încreștinare

Deși sub ocupație romană, Dobrogea a păstrat o oarecare autonomie: spre exemplu, Tomis își bătea moneda proprie și și-a păstrat vechile instituții tradiționale grecești. Astfel, deși în Dobrogea se vorbea în general limba latină, în orașele mari precum Tomis încă se vorbea greacă, păstrând relații economice-culturale strânse „cu toate marile centre ale lumii grecești din acel timp” . Astfel, Tomis, din secolul II până la mijlocul secolului III se numea „metropolă a Pontului”.

În cadrul reformei lui Dioclețian din 297, regiunea Dobrogea este despărțită de Moesia Inferioară, numind-o Sciția Minor cu capitala la Tomis. De aceea, locuitorii din Dobrogea vor fi deseori numiți „sciți”.

În privința vieții creștine, este de așteptat că Sfinții Apostoli Andrei și Filip au hirotonit preoți în Dobrogea pentru a ajuta la răspândirea creștinismului. De asemenea, coloniștii romani și negustorii orientali au contribuit la creștinarea unor locuitori, astfel încât prezența creștină acolo este confirmată și de dovezi arheologice. O gemă descoperită la Constanța datată între secolele II și IV are gravată „pe Mântuitorul răstignit pe cruce, având pe fiecare parte a sa câte șase apostoli, iar deasupra cuvântul ἰχθύς”. Pe lângă acestea „numărul ridicat de martiri care au pătimit în Schytia Minor sub Dioclețian și apoi sub Licinius dovedește vitalitatea și vechimea creștinismului în rândurile populației de aici”.

Persecuțiile lui Dioclețian și Liciniu

Creștinismul a fost considerat religie nepermisă (religio illicita) în primele două veacuri și jumătate, trecând prin numeroase persecuții. Ultima mare persecuție, cea a lui Dioclețian (284-305), este cea mai însemnată pentru Dobrogea și restul pământurilor românești „întrucât în cursul acesteia cunoaștem un număr însemnat de creștini din ținuturile dunărene, care au primit cununa muceniciei”.

Dioclețian, instigat de cezarul lui, Galeriu, a dat patru edicte împotriva creștinilor între 303 și 304, iar urmașul lor, Liciniu, a reînceput persecuția în 319 cauzând moartea martirică „pentru Hristos și Evanghelie [pentru] numeroși strămoși ai noștri daco-romani”. Sursele principale pentru aceste acte martirice sunt Breviarul (martirologiul siriac, scris între 370-380), Hieronymian (o compilație martirologică din secolul VII bazată pe martirologiul romano-catolic de azi) și Sinaxarul Bisericii constantinopolitane (o listă de sfinți din secolul VIII, care stă la baza calendarului ortodox de azi).

Printre martiri se numărau slujitori ai altarului (episcopi, preoți, diaconi, citeți), soldați din armată romană, si credincioși de diferite vârste și profesii: funcționari, negustori, țărani, bărbați sau femei. Cei mai mulți martiri au fost în provinciile Pannonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior, și Sciția Minor, ultima fiind regiunea relevantă acestui articol.

Astfel, în Dobrogea, putem enumera câțiva mucenici ce au fost canonizați:

• 300-304: Episcopul Efrem (Tomis)
• 300-304: Episcopul Evanghelicus (Tomis)
• 300-304: Chiril, Chindeus, Tasius (Axiopolis)
• 300-304: Preotul Epictet și tânărul ucenic Astion (Halmyris)
• 300-304: Flavian și Filip (Noviodunum)
• 319-324: Zotic, Atal, Camasis și Filip (Noviodunum)
• 319-324: Episcopul Gordian, Macrobiu, Heli, Lucian, Zotic, Valerian (Tomis)
• 319-324: Frații Argheu, Narcis, Marcelin (Tomis)
• 319-324: Episcopul Tit (Tomis)

În afară de acești sfinți mucenici, numărul „martirilor cunoscuți din Tomis e însă mult mai mare—peste 60—după cum arată Sinaxarul Bisericii constantinopolitane”. De asemenea, numeroși martiri au fost și în Durostorum din Cadrilaterul dobrogean: Frații Pasicrat și Valentin, Veteranul Iuliu, Isihie, și alții.

Deși persecuția lui Liciniu a fost sângeroasă, Edictul de la Mediolanum (Milano) din 313 proclama dreptul tuturor, inclusiv al creștinilor, la libertatea credinței și a cultului, ridicându-se numeroase lăcașuri de cult (bazilici) pe teritoriul Dobrogei. Astfel, aceste schimbări întăresc organizația bisericească și ajută la o înflorire a culturii teologice, pregătind Dobrogea pentru a juca un rol important atât la Sinoadele Ecumenice cât și la încreștinarea teritoriilor române nord-dunărene prin trimiterea de horepiscopi peste Dunăre.

Activitatea sinodală în perioada niceeană

Sinodul I Ecumenic

Această perioadă marchează o activitate însemnată pe teritoriul Dobrogei, astfel încât încă de la Sinodul I Ecumenic din 325, Eusebiu de Cezareea, martor ocular al Sinodului, menționeaza că „nici schitanul nu lipsea din ceată”, referindu-se la un episcop din Dobrogea, probabil Marcu de la Tomis (Marcus Tomensis).

Mai târziu, istoricul bisericesc Sozomen menționează episcopul Vetranion, care a intrat în conflict cu împăratul Valens ce voia să convertească regiuna la erezia ariană. Episcopul Vetranion al Tomisului îl sfidează pe împărat, menținând dreapta credință de la Niceea, pentru care este exilat. Însă, episcopul fiind iubit de creștinii din Dobrogea, exilarea sa a dus la neliniște într-atât de însemnată încât împăratul l-a rechemat pe episcop în Tomis pentru a evita o răscoală printre credincioși. Episcopul este descris ca fiind un „bărbat destoinic și renumit prin virtutea vieții sale, după cum mărturisesc și sciții înșiși” (Sozomen) și „plin de credință (...) a înfruntat stricarea dogmelor și fărădelegile săvârșite de Valens împotriva sfinților” (Teodoret din Cir).

Sinoadele Ecumenice II, III, și IV

La Sinodul II Ecumenic din 381 participă și semnează Gherontie al Tomisului, urmașul direct al lui Vetranion, apărând credința dreaptă împotriva macedonianismului. După el, episcopul Teotim a făcut misionarism printre huni, ajutat de arhiepiscopul Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur. După Teotim, îl cunoaștem pe episcopul Timotei, prezent și semnatar la Sinodul III Ecumenic (431), condamnându-l pe Nestorie. Urmat de episcopul Ioan, el era descris ca „unul din cei mai buni telogi ai timpului” și unul din „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului și eutihianismului [monofizismului]” (Marius Mercator). Apoi, episcopul Alexandru condamnă monofizitismul în sinodul local din 449 și refuză să ia parte la „sinodul tâlhăresc” care îl reabilita pe Eutihie, semnând în schimb hotărârile Sinodului IV Ecumenic (451). Episcopul Teotim II reafirmă hotărârile de la Sinodul al IV-lea când este consultat de împăratul Leon I, răspunsul său constituind „o nouă dovadă că episcopii din Tomis nu s-au abătut niciodată de la adevărata credință ortodoxă”.

Sinodul V Ecumenic

Mai târziu prin 519, episcopul Paternus, care se consideră a fi fost mitropolit, a participat la alegerea noului patriarh ecumenic Epifanie și pare să fi avut divergențe teologice cu călugării sciți care susțineau formula theopasită. Următorul episcop din Tomis cunoscut este Valentinian pe la mijlocul secolului VI despre care știm că cere explicații papei Vigilius pentru condamnarea „celor trei capitole”. În 550, papa Vigilius răspunde episcopului Valentinian, spunând că îl „invită să vină la Constantinopol spre a se convinge personal că n-a scris nimic împotriva celor patru Sinoade Ecumenice și că nu s-a abătut cu nimic de la dreapta credință.” Nu se știe de ce episcopul Valentinian nu a reușit să ajungă la Sinodul V Ecumenic (553), dar a fost menționat de două ori în timpul lucrărilor.

Alte episcopii și Mitropolia Tomis

Din scrisorile de la acea vreme, se constată că ar fi existat mai multe episcopate în Dobrogea în secolul VI, inclusiv la Callatis și la Histria, deși nu se știu multe detalii despre episcopii de acolo. Conform listei „Notitia Episcopatuum”, publicată în 1891 de bizantologul Carl de Boor si mai târziu de Jean Darrouzès în 1981, în Dobrogea erau 14 scaune episcopale, posibil înființate în secolul VI:

În județul Constanța (7):

• Axiopolis (Hinog - Cernavodă)
• Capidava (între Cernavodă și Iglița)
• Carsium (Hîrșova)
• Calllatis (Mangalia)
• Histria (Istria)
• Constantiana (probabil nord de Istria, la capul Dolojman)
• Tropaeum Traiani (Adamclisi)

În județul Tulcea (5):

• Troesmis (Iglița)
• Noviodunum (Isaccea care este posibil Vicina)
• Aegyssus (Tulcea)
• Salsovia (Mahmudia)
• Halmyris (Dunavățul de jos)

În Cadrilater, Bulgaria (2):

• Zalpada (probabil Abtaat Kalessi)
• Dionysopolis (Balcic)

Aceste episcopii se cred a fi fost înființate în urma legii date de împăratul Zenon în jurul anului 480, prin care toate orașele cu gradul de polis primeau dreptul de a avea un episcop propriu. „În fruntea acestora se afla ierarhul de la Tomis ca «episcopus metropolitanus» adică mitropolit”.

Invaziile barbare

În 587, avarii distrug principalele așezări din Dobrogea. În 602, frontiera dunăreană se prăbușește sub avari, slavi și bulgari, iar, în 679, Dobrogea intră sub stăpânirea primului stat slavo-bulgar.

Teologi din Dobrogea romană

Pe lângă episcopii menționați anterior (Teotim I, Teotim II, Valentian) care au scris despre disputele teologice din vremurile lor, mai avem „alți teologi, care au adus un aport substanțial la îmbogățirea tezaurului teologic patristic”. Printre ei, se numără Sfântul Cuvios Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul (cel Smerit), și „călugării sciți”.

Ioan Casian (360-435)

Ioan Casian este prezentat ca fiind de „neam scit” (natione scytha) de Gherandie din Marsilla, cel mai vechi biograf al sau, iar săpăturile arheologice efectuate de Vasile Pârvan în 1912 au dus la descoperirea unor inscripții ce vorbeau de „Casieni”. El s-a născut în Dobrogea în 360 în același sat cu Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea, amandoi intrând într-o mănăstire din apropiere de mici. În 380, cei doi pleacă într-o mănăstire în apropiere de Betleem, înainte de se duce în Egipt pentru a-i vizita pe marii sihaștri de pe valea Nilului. În jurul anului 400, cei doi s-au dus în Constantinopol unde Sfântul Ioan Gură de Aur i-a hirotonit ierodiaconi pe amândoi. Mai târziu, când Sf. Ioan Gura de Aur este exilat, cei doi pleacă la Roma unde Ioan Casian este hirotonit ieromonah, dar foarte puține se mai știu despre Sf. Gherman din acest moment. În 415, Ioan Casian pleacă la Massilia (azi Marsillia) unde a întemeiat două mănăstiri după modelul răsăritean. Ioan Casian se duce la domnul în 435 și este prăznuit la 29 februarie împreună cu Sf. Gherman.

Ioan Casian a combătut nestorianismul și predestinația Fericitului Augustin, scriind peste 40 de cărți despre viața monahală și despre probleme teologice. El „a făcut legătura dintre Apus și Răsărit, prin principiile monahale — fiind un adevărat părinte al monahismului apusean —, dar și prin hristologia sa”. Pe deasupra, „a introdus în Apus un gen literar nou, patericul, în care principiile de bază ale vieții monahale sunt înfățișate prin convorbiri sau discursuri rostite de părinții cu o înaltă viață duhovnicească”.

Dionisie Exiguul (470-545)

Descris de Cassiodor ca fiind „de neam scit”, Dionisie Exiguul (sau Dionisie cel Mic) numește el însuși Sciția drept patria sa. El s-a născut în jurul anilor 470 și a intrat de tânăr într-o mănăstire din Dobrogea. La fel ca Ioan Casian, a fost mai întâi în Constantinopol și apoi la Roma în 496 unde a fost hirotonit preot. Acolo a lucrat în cancelalaria papală, traducând și predicând. S-a dus la Domnul în 545 în Mănăstirea Vivarium din Calabria.

Ca traducator, a introdus în limba latină opere importante de la Sfinții Grigorie de Nissa, Chiril al Alexandriei, Atanasie cel Mare, Grigore de Nazianz, Vasile cel Mare, și alții. A tradus și Canoanele primelor patru Sinoade Ecumenice, contribuind, la fel ca Sfântul Ioan Casian, la întărirea relației dintre Apus și Răsărit.

În chip deosebit, Dionisie „a fixat cronologia erei creștine, începând pentru prima oară numărarea anilor de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos”. Noua eră, numită „a Întrupării”, „de la Hristos”, sau „dionisiană”, a fost adoptată încă din vremea sa în Italia, apoi în Franța, eventual în toate țările lumii. Așadar „daco-romanului Dionisie Exiguul (...) i se datorează sistemul cronologic creștin, folosit azi în toată lumea”.

Călugării sciți (secolul VI)

Amintiți în controverse teologice de la începutul secolului VI, se identifică după nume Leonțiu, Ioan Maxențiu, și Petru diaconul. Ei scriu lucrări hristologice și antropologice împotriva nestorianismului, traducând și opere din greacă în latină la fel ca Dionisie cel Mic și Ioan Casian. Acești călugări sunt recunoscuți și pentru formula theopasită propusă de ei, care afirma că „Unul din Sfânta Treime a suferit în trup”. Această formulă, deși inițial disuptată, a fost aprobată definitiv în cadrul Sinodului V Ecumenic (553). Drept urmare, călugării sciți au format un curent teologic important din secolul al VI-lea.

Uneori, Dionisie Exiguul și Ioan Casian sunt considerați și ei parte din gruparea „călugărilor sciți”.

Scrisoarea către Vasile cel Mare

Prin anii 373-374, Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei din Capadocia, a trimis o scrisoare guvernatorului Sciției Mici, Iunius Soranus, tot un capadocian și probabil rudă cu el, rugându-l să-i trimită moaște de sfinți (scrisoarea 155 din colecția Migne, t. XXXII). Rugămintea i-a fost îndeplinită trimițându-i-se chiar moaștele Sfântului Sava de la Buzău, însoțite de o lungă scrisoare intitulată „Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Gothia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia și către toate Bisericile (comunitățile) locale ale Sfintei Biserici universale”, redactată în limba greacă, care, de fapt, este actul martiric al Sfântului Sava.

În scrisoare se arăta ca moaștele au fost aduse mai întâi «în Romania» (εις τήν ΄Ρωμανιαν) care ar fi Sciția Mică, în a cărei metropolă își avea reședința și guvernatorul Iunius Soranus. Probabil ele au stat la Tomis, iar de aici, „cu voia sfatului clerului (prezbiteriul)” au fost trimise în Capadocia. In acest caz, trimiterea lor s-a făcut prin osârdia episcopului de atunci al Tomisului care, după toate probabilitățile, era Vetranion sau Bretanio, atestat în mod sigur în scaun în anul 369. Mai mult, episcopul tomitan a alăturat și o scrisoare personală către Sfântul Vasile cel Mare.

Unii cercetători au emis opinia că și scrisoarea Bisericii din Gothia este întocmită tot de episcopul Vetranion, care se poate să fi avut sub cârmuirea sa duhovnicească și pe credincioșii din ținuturile Buzăului, unde pătimise Sfântul Sava, deci era îndreptățit să se ocupe de întocmirea actului martiric al unui sfânt din eparhia sa.

După invaziile slave

După invaziile menționate mai sus, următoarele secole în Dobrogea pot fi sumarizate astfel:

• Secolele VII–X — Noul stat bulgar își întinde stăpânirea și asupra Dobrogei, deși nu era o stăpânire completă (gurile Dunării, de pildă, au continuat să fie stăpânite de bizantini). Vechile orașe s-au ruralizat - Tomisul este amintit ca „sat” (χωρίον) de către patriarhul Nichifor al Constantinopolului.
• Secolele X–XII — Intră sub ocupație bizantină, posibil sub o mitropolie dependentă de Patriarhia de Constantinopol. În perioada asta sunt și invazii de pecenegi și alte popoare migratoare.
• Secolele XII–XIII — Devine parte din imperiul vlaho-bulgar. Se înființează Mitropolia Vicinei.
• Secolul XIV — Ajunge sub stăpânirea lui Basarab I, domnul Țării Românești. Mircea cel Bătrân ocupă mai multe cetăți mai târziu.
• Secolele XV–XIX — Dobrogea este pierdută în 1417, rămânând sub stăpânire otomană până în 1878. În perioada aceasta, credincioșii din Dobrogea vor fi sub jurisdicția Mitropoliei din Dristra.
• Secolul XIX — Situația Dobrogei după ce a fost realipită României poate fi văzută în articolul arhiepiscopiei Dunărea de Jos.

Surse

• Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
• Emilian Popescu, Sfantul Apostol Filip misionar pe pamantul romanesc. URL: https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-apostol-filip/sfantul-apostol-filip-misionar-pamantul-romanesc-70014.html

A se vedea și

• Mitropolia Vicinei
• Mitropolia Dristrei
• Listă a episcopilor Tomisului
• Lista mărturiilor arheologice creștine în România (cronologie)
• Listă a eparhiilor românești dispărute