Predestinare

Predestinarea sau predestinația este o concepție religioasă după care soarta omului e dinainte hotărâtă de divinitate.

Fericitul Augustin

Această teorie teologică a fost susținută în creștinism de Fericitul Augustin, care afirmă că păcatul originar se moștenește, dar orice om care se naște are libertatea de a alege răul și numai grația divină îl poate ajuta să aleagă binele și să se mântuiască, însă grația nu se acordă tuturor oamenilor, ci numai celor predestinați. Nimeni nu știe cine și de ce unii oameni sunt predestinați, ci aceasta se face dintr-o hotărâre tainică a lui Dumnezeu și în plus, numărul celor predestinați este și el limitat, după numărul locurilor rămase între îngeri, după căderea unei părți dintre ei. Restul oamenilor se nasc fără a avea parte de mântuire. Fericitul Augustin definește astfel predestinarea: „organizare de către Dumnezeu a lucrărilor Lui viitoare și care nu poate fi înșelată, nici schimbată“. Dar, zice Fericitul Augustin, predestinarea nu are nimic de-a face cu fatalismul păgânilor, iar Dumnezeu pedepsește. Există o dublă predestinare: pentru cer și pentru infern, ceea ce este de neînțeles. Biserica se compune dintr-un număr de sfinți predestinați încă înainte de facerea lumii.

Doctrina lui Augustin a determinat multe controverse teologice, căci compromitea universalismul creștin, potrivit căruia Dumnezeu dorește salvarea tuturor oamenilor.

Calvin

Predestinația e susținută în creștinism și de Calvin, care consideră că Sfânta Euharistie are putere de mântuire numai pentru cei predestinați spre fericire; numai aceștia primesc, prin pâinea și vinul euharistice, o putere care se varsă din cer, din Trupul lui Hristos, dar această fericire n-o simt cei predestinați spre rău, care prin împărtășanie nu primesc decât pâine și vin, fără harul sfințitor. Pentru calvini, valoarea tainei e dependentă de condiția omului predestinat, negându-se astfel caracterul ei obiectiv-sacramental.

Destinul

Predestinația ca destin (de la lat. destino-destinare = a hotărî ceva), soartă, ca ceva stabilit sau hotărât dinainte și care trebuie să se întâmple (se spune: „așa i-a fost destinul“, ca o motivație în fața unor situații, mai ales neprevăzute și care totuși au loc), ca fatalitate care dirijează viața omului este o concepție care se întâlnește în doctrina religioasă islamică sau mahomedană, în care Dumnezeu (Allah) este un stăpân absolut, despotic, ale cărui hotărâri au caracter de fatalitate. Această doctrină neagă liberul arbitru cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, căruia i-a dat libertatea de a alege singur binele sau răul, fără a pierde însă legătura permanentă cu Dumnezeu, Care îl ajută să cunoască și să afle calea spre adevărata fericire.

În folclorul nostru, ca și la alte popoare, destinul este hotărât de Ursitoare; la romani se numeau Parce, închipuite ca niște zeități care torceau firul vieții fiecărui om.

Și azi, interpretările prezicerilor lui Nostradamus marchează aceeași credință în destin.

Credința în destin este o concepție negativistă, pe care o întâlnim și în străvechile credințe păgâne, iar mitologia greacă a ilustrat-o în legenda lui Oedip.

Creștinismul nu admite credința în destin, deoarece doctrina creștină despre liberul arbitru (libertatea de a alege singur) ne învață că fiecare ființă omenească are libertatea și dreptul de a alege drumul pe care să meargă în viață, adică de a alege binele de rău, fiind astfel răspunzător fiecare de faptele lui, pentru care va suporta și urmările.

Surse

• Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2