Utilizator:RappY/SpiritulRomân

Icoană deseori folosită pentru Sfinții Închisorilor, un element puternic al spiritului român.

Spiritul Român (spiritulroman.ro) este un proiect făcut înspre ajutarea tinerilor interesați să învețe despre Ortodoxia românească. Formatul acestui proiect este îndoit:

Partea principală este audio-vizuală, sub formă de 49 de filmulețe de aprox. 10-30 de minute. Aceste filmulețe pot fi vizualizate pe YouTube sau pot fi descărcate de aici.
Partea secundară, menită să suplimenteze filmulețele, este sub formă de text, adică acest articol cu notițe și articolele OrthodoxWiki recomandate în cadrul textului. Filmulețele sunt în principal bazate pe articolele recomandate aici.

Vehiculul de comunicare al ideilor din acest proiect este istoria. Într-un fel, istoria a fost „canonizată” când, în Crez, este spus „în zilele lui Ponțiu Pilat”—pentru a înțelege această sintagma este nevoie de o oarecare conștiință istorică și, în orice caz, se ridică întrebarea „ce sunt aceste zile trecute?”.

„Sufletul întreg al românilor este ortodox.”

(Valeriu Gafencu)

Introducere

Ce este istoria? Herodot o scria parcă era o poveste, iar Tucidide o scria de parcă era un experiment științific. De fapt, amândoi o scriau la fel: o înșiruire de evenimente din trecut, colorate neintenționat de spiritul fiecăruia. Sute de ani mai târziu, Eusebiu scria istoria ca o împlinire a voii lui Dumnezeu, iar un mileniu mai târziu istoria avea să reia viziunea lui Tucidide, după ce Thomas Hobbes l-a reînviat în nordul Europei. De fapt, Hobbes învia nu spiritul lui Tucidide, ci viziunea lumii mecaniciste de la Democrit, la Tucidide, la Cicero, la Machiavelli, la Hobbes, mai departe. Este greșit a crede că această viziune a triumfat: Marx a schimonosit istoria materialistă într-un idealism revoluționar, păstrând totuși numele de „materialism”, iar această istoriografie „critică” s-a continuat cu școala din Frankfurt și Foucault. De fapt, istoria mecanicistă a fost restaurată în România de „școala nouă de istorie”, împotriva idealismului național al lui Iorga.

Deci ce este istoria? Comun între acestea este înșiruirea de fapte trecute și coloritul unic. Este justificat totuși ca istoria mecanicistă să primească un statut privilegiat față de istoria idealistă naționalistă sau revoluționară? Este bine-cunoscut faptul că cele din urmă încearcă să-și avanseze unele obiective social-politice, pe când istoria mecanicistă pretinde dreptul la o anumită măsură de obiectivitate, care o aduce mai aproape de a fi „rațională”. Problema cu care ne confruntăm în acest punct este simplă: ce este rațiunea, cine o poate revendica, și cu ce drepturi?

Creștinismul, spre deosebire de materialismul ateist, al cărei exponent istoriografic este istoria mecanicistă, propune un sistem coerent al universului. Dacă materialismul ateist e întru totul înfrânt de problema metafizică minte-corp, creștinismul, adică Ortodoxia, propune un sistem cu o consistență interioară care cuprinde și o înțelegere a rațiunii, adică a Logos-ului. Faptul că înțelegerea este tainică nu poate fi o scădere privit din interiorul sistemului, ci doar din afară, creând deci o judecată străină.

Istoria, deci, nu este un lucru în sine: înșiruirea unor fapte nu constituie o istorie. Istoria are nevoie de o interpretare, iar orice interpretare are nevoie de un sistem de gândire. Rămâne pentru fiecare om în parte să adopte sistemul de gândire de care este capabil și care-l poate mulțumi. Din perspectivă creștină, există un singur sistem de gândire care poate mulțumi toți oamenii: Ortodoxia.

Structura filmulețelor

Filmulețele sunt organizate în 4 serii astfel:

Fudamentul românismului (-500–300) pune temelia seriei: românii sunt urmașii acelor traco-daci încreștinați și romanizați în primele veacuri de la venirea lui Hristos.
Elementele bizantino-slave (300–1300) descrie elementele adiționale care s-au suprapus fundamentului românesc: influența imperiului bizantin și a slavilor.
În ajutorul creștinătății (1300–1800) discută prima manifestare a spiritului român: cea de a ajuta creștinismul de peste tot în multe feluri: militar (opoziția anti-otomană), cultural (tipăriri pentru alții, dezvoltarea paisianismului), financiar (danii către Locurile Sfinte - e.g. către Sfântul Munte), și duhovnicește (mărturisitori, mucenici, și scrieri împotriva curentelor apusene prozelitiste)
Expresia spiritului (1800–2000) este ultima fază observată, în care românii reușesc să își exprime spiritul, dobândindu-și autocefalia și statutul patriarhal, înainte de a culmina cu Sfinții Închisorilor.

Seria 1: Fundamentul românismului (-500–300)

Filmulețe YouTube

Introducere

Această serie este introductivă din mai multe puncte de vedere.

Introduce unii termeni fundamentali care vor fi folosiți de-a lungul seriei;
Filmulețele sunt mai scurte;
Introduce elementele fundamentale ale „spiritului român”: creștinismul, dacii, și romanii.

Creștinismul

Cine e Iisus Hristos?

De aici, este bine de înțeles cine este Iisus Hristos și ce înseamnă mântuire. Poate pare elementar dar nu este: în Crez, când spune, „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” poate da de înțeles că Iisus Hristos nu ar fi Dumnezeu, fiind Fiul său. Acolo, însă, este vorba de faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Într-adevăr, nu sunt puțini creștini care chiar dacă merg la biserică regulat nu știu că Iisus Hristos este Dumnezeu. Acest lucru este și pentru că Sfânta Treime este un concept deosebit de dificil, care nu trebuie niciodată subestimat. Alături de întrupare și Euharistie, Sfânta Treime este una din cele mai mari taine ale lumii.

Putem aici menționa și despre numele și titlurile lui Iisus: Iisus Hristos Mânuitorul.

Iisus (Ἰησοῦς în greacă, Yeshua în ebraică) = Dumnezeu mântuiește, Domnul este mântuirea, Mântuitorul, Dumnezeu-Mântuitor. Acesta este numele propriu al Fiului Întrupat.
Hristos (Χρίστος) = Unsul, Unsul lui Dumnezeu, care este de fapt traducerea grecească a ebraicului Mesia și este titlul folosit pentru Iisus fără a fi numele său propriu (e.g. „Oricine crede că Iisus este Hristos...” - I Ioan 5, 1)

Așadar, în formula „Iisus Hristos Mântuitorul” toți cei trei termeni indică mântuirea, arătând de altfel și ce a făcut Iisus Hristos pentru oameni: ne-a mântuit. Mântuirea este o restaurare și o reînnoire a vieții care nu poate fi deplină decât când este căutată în mod individual sau personal. Mai multe detalii despre acestea vor trebui să fie învățate la biserică.

Încreștinarea românilor

Când s-a produs încreștinarea românilor? Drept vorbind, niciodată fiindcă poporul român s-a născut creștin. Tot la fel nu se poate spune când s-a produs romanizarea românilor sau dacizarea românilor, fiindcă acestea sunt fenomene care au precedat etnogeneza românească și sunt, de fapt, elemente constituente ale existenței românilor.

O altă întrebare totuși poate fi: când s-a produs încreștinarea traco-dacilor nord-dunăreni? Acest fenomen trebuie să fi început în primul secol creștin. Știm bineînțeles despre mărturiile care atestă faptul că Sf. Ap. Andrei și Sf. Ap. Filip au ajuns în Sciția Mică, adică în Dobrogea, de unde a început procesul de încreștinare. Simpla prezență a unui apostol este cu adevărat importantă, apostolii fiind ucenicii direcți ai lui Iisus Hristos, însărcinați cu răspândirea creștinismului. Astfel, planul lui Dumnezeu sau pronia cerească lucra printr-înșii direct și activitatea lor era menită să aibă o însemnătate cosmică. Așadar, prima înrâurire a încreștinării dacilor a venit direct din Dobrogea, încreștinată de Sfinții Apostoli.

A doua înrâurire, se pare, a venit prin tracii sud-dunăreni care fuseseră romanizați în secolele anterioare. De fapt, se pare^[1], chiar și dacii nord-dunăreni își începuseră procesul de romanizare înainte de cucerirea lui Traian, astfel încât triburile tracice, inclusiv cele dacice, erau deja parțial romanizate înainte de nașterea Domnului. De vreme ce încreștinarea tracilor sud-dunăreni începe și ea în primul secol prin apostoli precum Sf. Ap. Pavel, înseamnă că dacii nord-dunăreni au primit creștinismul și pe această filieră: mai întâi prin legăturile cu tracii sud-dunăreni și apoi direct prin colonizarea spațiului dacic cu triburile tracice.

Din acestea reiese că traco-dacii nord-dunăreni au primit creștinismul apostolic, mediat de dacii dobrogeni și de tracii balcanici.

Articole relevante:

Sfinții

Ioan Ianolide spunea astfel:

Sfinții sunt oameni adevărați și nimic din ce e omenesc nu le lipsește, doar că în ei binele a învins răul.

Este posibil ca omul să biruiască răul din sine? Numai cu ajutorul harului, iar sfinții reprezintă aceste idealuri umane împlinite, care ne învață ce înseamnă să fii om. Poate de aceea Sf. Iustin Popovici numește sinaxarul o enciclopedie ortodoxă, căci acolo găsim tot ce avem nevoie să știm pentru a fi oameni.

În serie sunt prezentați sfinții cei mai dominanți din punct de vedere cantitativ: mucenicii (și mărturisitorii), ierarhii (și preoții), și călugării. Mai există bineînțeles și alte tipuri de sfinți: voieveozi, nebuni pentru Hristos, doctor fără de arginți, etc. Pentru a înțelege funcțiile lor în sine (e.g. ce îl face pe un ierarh sfânt?), trebuie citite Viețile Sfinților care sunt probabil printre cele mai importante scrieri ortodoxe (alături de cărțile de rugăciune, Filocalia, ...)

Articole relevante:

Termeni bisericești

Câteodată, termenii bisericești pot să creeze confuzie. Să luăm niște exemple.

Clerul este considerat „sfințit”, căci a primit Sfânta Taină a hirotoniei. Astfel, diaconii, preoții, și episcopi, adică ordinele mari sunt considerați sfințiți. Pe de altă parte, călugărul intră în cinul monahal prin tundere, proces care nu este o Sfântă Taină ci o ierurgie. Astfel, călugărul nu este considerat „sfințit” în același fel. Dar, când un monah este făcut preot, este numit „ieromonah”, unde prefixul „iero-” (ἱερός) adaugă faptul că a fost sfințit, adică hirotonit. Cum este numit atunci monahul hirotonit diacon? Se pare că numele în acest caz este „ierodiacon” care nu mai poate fi deslușit tehnic așa simplu: diaconul deja era sfințit, fiind cler, deci „ἱερός” de această dată pare să adauge faptul că este și monah diaconul. Înțelesul etimologic, deci, s-a pierdut.
Dacă tot vorbim de cuvântul „sfințit”, putem să ne gândim aici la titlurile sfinților. Anume, un mucenic preot este numit de obicei un „sfințit mucenic” (la fel și mucenicii episcopi sau diaconi, potrivindu-se cu înțelegerea de mai sus a cuvântului „sfințit”). Canonizările din 2024 din cadrul BOR, în schimb, numește mucenicii preoți simplu „preot mucenic”, nu sfințit. Astfel, s-a introdus mai multă claritate în vederea ordinului clerical al mucenicului și s-a eliminat cuvântul „sfințit” care poate ridică uneori probleme dar totodată s-a pierdut o anumită consecvență istorică a termenilor.
Deși episcop și arhiereu sunt cuvinte folosite azi ca sinonime, termenii episcop-vicar și arhiereu-vicar nu sunt și ele văzute tot ca sinonime: în primul caz este vorba de episcopul vicar al unei arhiepiscopii, iar în al doilea caz este vorba de episcopul vicar al unei episcopii.
În România, mitropolia este de obicei o regiune bisericească care este compusă din mai multe episcopii sau arhiepiescopii. În Grecia, termenii sunt altfel: mitropolia este precum la noi este arhiepiscopia, iar arhiepiscopia este precum la noi este mitropolia. Cu alte cuvinte, o arhiepiescopie în Grecia cuprinde mai multe mitropolii.

Acestea sunt câteva exemple care toate arată același lucru: legătura dintre tradiție și Ortodoxie este mai complexă decât este văzută uneori. Pe când unii văd Ortodoxia reticentă la orice schimbare, se poate observa că de fapt se introduc unele schimbări. Dar, ce se mai poate observa, este faptul că tradiția totuși are un loc special în Ortodoxie, deasupra regulilor algoritmice. Cu alte cuvinte, Ortodoxia nu este un sistem lumesc ce se poate încapsula într-o serie de reguli fixe. În schimb, este un sistem organic care se dezvoltă în tăinicie alături de Biserica sa.

Bineînțeles, aici este vorba de lucruri culturale ci nu dogmatice, dogmele fiind veșnice și neschimbabile. Această separație dintre lucrurile „culturale” (schimbabile) și lucrurile dogmatice este, în sine, o taină.

Tot aici am să menționez acest dicționar ortodox, dacă vă va ajuta: https://dervent.ro/dictionar.

Dacii și romanii

În afară de creștinism, substratul românesc este alcătuit din două componente provenite din două mari civilizații antice: dacii și romanii.

Dacii

Dacă poporul indo-european tracic a ajuns pe pământurile românești în jurul anului 1700 î. Hr, prin sec. VII-VI î.Hr, se poate vorbi de civilizația geto-dacă, formată din triburile tracice care stăpâneau teritoriile de la nord de Dunăre. Aceștia, cunoscuți de grecii antici ca „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci” (Herodot), au ridicat un regat dacic, astfel încât, la începutul sec. III, regele Dromichete îl va învinge pe diadohul Lisimah care l-a succedat pe Alexandru cel Mare în Tracia.

Burebista a unit triburile dacice formând un regat dac centralizat, cea mai puternică formațiune politică din regiune din secolul I î. Hr. Pe lângă forța militară a regatului, religia dacica avea un rol important, Burebista fiind consiliat de preotul Deceneu. De aici avem cele mai importante detalii despre religia pre-creștină pe pământurile românești, căci, se pare, religia dacică avea o oarecare complexitate și dezvoltare.

Poate este demn de menționat aici că relația dintre păgânism și creștinism este nuanțată. De fapt, strict vorbind, religia dacilor nu era păgână, pâgânismul de multe ori referindu-se la religia politeistă, pe când Herodot spunea că „geții nu cred că există o altă divinitate în afară de a lor”. În orice caz, de la căderea lui Adam și denaturarea creației, este de așteptat ca oamenii să fi pierdut amintirea adevărului, și astfel să fi apărut fel și fel de religii într-o încercare de a reconstitui ce fusese pierdut. Așadar, nu trebuie condamnați geții pentru religia lor; din contră, este religia ce a făcut loc creștinismului și trebuie să fi ajutat la apariția neamului român. De fapt, nu este imposibil ca dacii să fi fost superiori romanilor din punctul de vedere al religiei, iar acest lucru să-i fi ajutat să reziste un timp atât de îndelungat. Iistoricul grec Diodor din Sicilia citând în sec. I trei mari profeți ai omenirii, puși pe picior de egalitate: „Zaratustra al perșilor, Zalmoxis al geților nemuritori și Moise, profetul lui Iehova”.

Pentru a citi despre religia pre-creștină pe pământurile noastre:

Spiritualitatea pre-creștină pe pământurile românești (P. P. Panaitescu)

Romanii

Romanii apar cam în același timp cu dacii, monarhia romană existând între 764 î.Hr și 509 î.Hr. Spre deosebire de daci, unde uniunile tribale durau puțin, romanii aveau să construiască cel mai puternic imperiu din istoria de până atunci, atingându-și apogeul când reușesc să cucerească Dacia lui Decebal, ultimul mare rege al dacilor.

Cultura romană nu este cultura greacă, iar acest lucru se va observa pe tot parcursul istoriei Europei, unde estul va fi deseori reprezentat de cultura greacă și, mai târziu, cultura slavă, iar vestul va fi reprezentat de cultura romană și, mai târziu, cultura germanică. Poate nu este de ignorat faptul că s-au găsit diferențe ireconciliabile între romani și germanici (Catolicism și Protestantim) pe când între greci și slavi nu a existat o astfel de ruptură (curente precum bogomilismul sau rascolnicismul au fost fără urmări majore).

De ce sunt românii singurul neam ortodox latin? Într-adevăr, termenul de „latini” era și încă este uneori folosit pentru a se referi la catolici, de parcă între latinitate și catolicism există un semn de idenitate. Se cunosc chiar unele legături cu catolicismul din primul secol al principatelor române, iar cumanii știm și că și ei au avut o episcopie catolică la Milcov.

Mecanicistic este simplu de găsit o explcație: de pildă, românii sunt cel mai estic popor latin, singurul care nu se învecinează cu un alt neam latin, și deci spiritualitatea sau religia s-a impus mai puternic ca limba vorbită. Teleologic, însă, pentru cei ce văd lumea ca o împlinirea a voii lui Dumnezeu, acest răspuns nu are cum să fie satisfăcător. Această Ortodoxie latină, romanizată în taină, încreștinată în taină, și păstrată în cadrul istoriei în taină, împlinește un țel dumnezeiesc încă neîmplinit și deci încă neștiut cu totul.

În orice caz, cea mai importantă înrâurire a romanilor asupra românilor este găsită în limba română.

Limba română

Limba română este de o deosebită importanță, fiind una dintre cele mai puternice mărturii legate de încreștinarea noastră. În primul rând, Crezul și rugăciunea Tatăl Nostru, find 90% formate din cuvinte de proveniență latină, demonstrează încreștinarea noastră dinaintea slavilor. Acest lucru nu este de ignorat, fiind fundamental spiritului român. Aceste lucruri au și consecințe practice: curentele „pan-slaviste” extreme, prin revizionism istoric, încearcă să răspândească ideea că românii ar fi popor slavic, încreștinat de slavi, și că, de fapt, noi existăm ca o piedică împotriva pan-slavismului datorită susținerii occidentului. În realitate, noi am existat în fața invaziilor slave de unii singurii, cu ajutorul lui Dumnezeu, înainte ca occidentul să se repună pe picioare. Încercările de a eradica identitatea românească vin din multe direcții, iar educația este un mod de a ne proteja împotriva acestor curente.

Pe lângă acestea, din vest, s-a insistat pe ideea că românii ar fi primit creștinismul mai târziu de la catolici. Și aceste lucruri sunt demontate de studiul limbii române care demonstrează caracteristici orientale, neîntâlnite în Apus. Cu alte cuvinte, noi nu am depins nici de catolici nici de slavi, ci am fost încreștinați ca traco-daci romanizați, fiind un neam propriu și de sine existent, în sânul creației lui Dumnezeu.

Articolul despre limba română este principalul articol despre acestea dar și articolul menționat anterior este important (Încreștinarea traco-romanilor). După câte vedeți, istoricii și intelectualii noștri ne-au lăsat texte care să ne ocrotească, dar va trebui ca și cercetătorii tineri să continuie acest efort intelectual înspre ocrotirea neamului de propagandă de oricare parte.

Articole relevante:

Limba română (Mircea Păcurariu)
Încreștinarea traco-romanilor (Dumitru Stăniloae)

Începutul erei bizantine

Constantin cel Mare

Încoronarea Sf. Constantin cel Mare (306) și schimbările ce au urmat definesc și o nouă epocă în creștinism: persecuțiile vor înceta, clarificările dogmatice vor fi făcute în cadrul Sinoadelor Ecumenice, iar relația dintre Biserică și stat se va schimba în același timp în care capitala imperială se mută din Roma în Bizanț (Constantinopol, azi în Istanbul). Cu ocazia acestor schimbări, începe „era bizantină” care va continua mai mult de o mie de ani începând de aici.

Poate este bine de menționat că există unele capcane legate de aceste schimbări. Spre exemplu, denumită în Apus „Constantinian shift” sau „cezaropapism”, schimbarea este criticată ca denaturând creștinismul apostolic sau primar. Aceste teorii sunt antitetice adevărului: Imperiul Bizantin de fapt a păstrat creștinismul apostolic când în restul părților lumii a căzut. Tot de aici se nasc unele teorii fanteziste legate de renașterea unui creștinism primar mitic, care s-ar fi pierdut dar totuși ar arăta cum și-l închipuie unii contemporani. Aceste mituri sunt folosite pentru a justifica noi confesiuni creștine, adică sunt la baza unor teorii schismatice. Adevărul este că dacă un lucru s-a pierdut cu adevăraat, nu mai poate fi recuperat prin citirea unor texte. De aceea succesiunea apostolică este importantă, căci prin această taină s-a păstrat creștinismul „primar” (există, de fapt, un singur creștinism: Ortodoxia).

Sinoadele Ecumenice

Sinoadele Ecumenice sunt de o importanță capitală în Ortodoxie, fiind, cum s-ar spune în termeni moderni, la temelia epistemologiei ortodoxe. Primind un caracter de infailibilitate din cauza faptului că au fost îndrumate de Duhul Sfânt, ele reprezintă o mare temelie în privința metodei de a ști ce este adevărat. Aceste lucruri au consecințe adânci în Ortodoxie și deci în felul în care lumea funcționează.

Se mai pune uneori întrebarea: au fost oare 7 sau 9 Sinoade Ecumenice? Răspunsul pare să fie că au fost 7 că deși unele jurisdicții (e.g. Constantinopolul, Antiohia, și Ierusalim) au afirmat că sunt 9, Sinoadele Ecumenice sunt ecumenice căci sunt acceptate de toate jurisdicțiile, iar de vreme ce nu toate Sfintele Sinoade ale tuturor jurisdicțiilor ortodoxe s-au afirmat asupra faptului că ar fi fost 9 Sinoade Ecumenice, nu pare că exista suficient acord să fie numite astfel. Cu alte cuvinte, „Sinod Ecumenic văzut ca ecumenic de juridicția X și Y dar nu de Z” pare să-l descalifice de la ecumenicitate într-un mod tautologic, creând un paradox.

Tot la fel, se pune întrebarea: de ce nu mai avem noi Sinoade Ecumenice? Într-un fel, după al VII-lea Sinod Ecumenic, deja s-a declarat „biruința Bisericii împotriva tuturor ereziilor” (Duminica Ortodoxiei) ceea ce ar indica o finalitate al acelei ere. Pe de altă parte, poate or să mai fie și altele, Dumnezeu știe.

Concluzie

În această perioadă s-au stabilit deci temeliile spiritului român: substratul etnic traco-dacic, limba latină, și creștinismul. Tot în același timp se vede cum aceste trei elemente evoluează: Dacia Traiana primește coloniști de la sud de Dunăre, limba latină dobândește un caracter autohton oriental înspre a pune bazele limbii române, iar formele credinței trec de la o religie persecutată la o religie oficială^[2].

Seria 2: Elementele bizantino-slave (300–1300)

Filmulețe YouTube

Introducere

Cu mutarea capitalei imperiale la Bizanț, începe o nouă eră în imperiul roman, motiv pentru care este și numit altfel: Imperiul Bizantin. Inițial, daco-romanii constituie o parte marginală din imperiu, prin faptul că regiunea dobrogeană rămâne sub control bizantin. Dar, odată cu venirea slavilor, neamul român se va împărți în două mari subdiviziuni: românii nord-dunăreni care rămân pe pământurile dacice și românii sud-dunăreni, dintre care un segment va forma o parte integrală a imperiului bizantin, eventual formând și organizații autonome în cadrul imperiului.

Așadar, în această serie, se discută influența bizantină și influența slavă sau influența „bizantino-slavă”, fiind uneori greu de separat cele două elemente: de multe ori influența bizantină este mijlocită de slavi, iar influența slavă este de multe ori o influență bizantină indirectă.

Imperiul bizantin

Imperiul bizantin ne este, într-un fel, apropriat nouă. Într-adevăr, școala de bizantinologie românească era o strălucire academică a neamului în secolul XX, condusă de marele istoric-geniu Nicolae Iorga. Și astăzi se poate găsi un rezumat frumos al imperiului bizantin pe internet în cursul de bizantinologie al Prof. Emilian Popescu. Însă nu cred că este de ignorat nici ce a afirmat slavistul P. P. Panaitescu: în urma invaziilor slave, prăbușirea politic-socială a spațiului românesc a creat o prăpastie culturală greu de traversat. Dacă în primele secole creștine episcopii daco-romani din Dobrogea puteau să țină piept nivelului intelectual al Bizanțului, invazia slavilor, și ei cu mult depășiți de cultura de elită bizantină, face ca următoarele secole să fie dominate de o influență bizantino-slavă, adică o influență a bizantinismului popular, mediat de nivelul de dezvoltare al slavilor.

Chiar dacă admitem că, cel puțin pentru vlahii balcanici și nord-dunăreni, influența bizantină nu era cu totul directă, este negreșit faptul că orice cultură înaltă care se difuza în spațiul răsăritean-ortodox emana aproape integral din Imperiul Bizantin și Constantinopol.

Ce este atunci Imperiul Bizantin? Este oare „Imperiul Roman de Răsărit” sau imperiul grec creștin? Nu are cum să nu fie cel puțin o combinație de vreme ce limba latină a continuat ca limbă oficială până la Heraclie în anii 600. De fapt, bizantinii înșiși își spuneau romani cu mândrie. În același timp, Imperiul Roman a fost un imperiu păgân cu centrul în Apus: aici nu e vorba de o simplă schimbare de capitală, cum s-ar schimba capitala din Târgoviște în București, ci o mutare a capitalei dintr-un cadru cultural italic-mediteranean într-un cadru cultural elen-oriental. Așadar, din punct de vedere cultural, Imperiul Bizantin diferă față de Imperiul Roman, care, în orice caz, dispare definitiv în următorul secol.

Se pune totuși întrebarea: care este relația dintre Imperiul Bizantin și creștinism sau, cu același înțeles dar în alte cuvinte, relația dintre Imperiul Biznatin și Ortodoxie? Oare a fost cu adevărat o relație de simbioză, de unitate, și de armonie, sau poate chiar de subordonare a Bisericii față de stat? Mai degrabă, între stat și Biserică a existat întotdeauna o tensiune care se va rezolva doar prin căderea Imperiului Bizantin și supraviețuirea Ortodoxiei. Se pote folosi deci formula fotiană care descrie relația dintre stat și Biserică ca o relație de „simfonie”, știind doar că simfoniile pot fi violente dar păstrează o frumusețe proprie. Astfel, Imperiul Bizantin a fost imperiul care a existat într-o simfonie Dumnezeiască cu credința creștină.

Câteva articole relevante:

Codificarea dreptului roman (Emilian Popescu)
Universitatea din Constantinopol (Emilian Popescu)
Typos-ul lui Constans al II-lea (Emilian Popescu)
Iconoclasm (Emilian Popescu)
Schisma fotiană (Emilian Popescu + Kallistos Ware)
Disputa tetragamică (Emilian Popescu + John Meyendorff)

După cum s-a mai menționat, Imperiul Bizantin este uneori exagerat de criticat de heterodocși, fiind o pradă ușuară umanismului de suprafață popular uneori în Apus. Aceste denaturări care încearcă să dezbine Biserica sunt, în natura lor, curente schismatice.

Înainte de invazii

Epoca de aur dobrogeană

Epoca de aur dobrogeană a fost descrisă de Pr. Mircea Păcurariu ca rezultând în „primele manifestări sau creații culturale de nivel continental ale daco-romanilor, strămoșii românilor.

Ce s-a întâmplat în Dobrogea mai exact? Știm că în secolele VII-VI î. Hr., când sciții garantau o oarecare stabilitate politică în câmpia euroastică, grecii au negociat unele colonii-port atât în Dobrogea cât și prin Crimeea și Georgia, adică în jurul Mării Negre. De altfel, Pontus Euxinus înseamnă „marea ospitalieră”, căci grecii s-au bucurat să fie primiți acolo. Aceste colonii au rezistat un timp îndelungat^[3], mai apoi sub controlul romanilor (știm că poetul Ovidiu a fost exilat acolo), dar mereu, se pare, s-au păstrat ca centre grecești, adică se vorbea limba greacă și de multe ori aveau și autonomie fiscală (își băteau monedă proprie). Când a venit creștinismul, deci, Tomis (Constanța) era un oraș-port grecesc de o oarecare importanță și cu o tradiție seculară. Primele știri despre episcopii tomitani le avem din secolul III, și apoi se continuă un șir lung de episcopi mucenici și apoi cărturari.

Deși centrele comerciale dobrogene erau grecești din punct de vedere cultural și lingvistic, etnic aveau o prezență dacică și apoi daco-romană semnificativă. Astfel, episcopii de mai târziu sunt aleși din populația dacă autohtonă, reprezentând de fapt și începutul patericului românesc, prin Teotim Filozoful. Așadar, acești episcopi tomitani vor fi semnatari la primele patru Sinoade Ecumenice cât timp Dobrogea a rezistat invaziilor barbare. Mai mult de atât, la al V-lea Sinod Ecumenic, formula theopașită a călugărilor sciți va fi acceptată, chiar dacă episcopul dobrogean nu va putea ajunge la sinod. În afară de activitatea sinodală, Sfinții Ioan Casian și Gherman din Dobrogea au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre est și vest prin traduceri din greacă în latină, prin clarificarea unor dogme, și prin introducerea monahismului răsăritean în Apus.

Astfel, prin lucrări teologice, activitate sinodală, și contribuții mănăstirești, prima epocă de aur culturală creștină pe pământ românesc a aparținut daco-romanilor din secolele IV-VI. Așadar, aceste contribuții nu s-au remarcat doar prin contribuțiile propriu-zise, ci și prin faptul că au contribuit la crearea unei temelii creștine pentru urmașii lor, neamul românesc.

Spațiul nord-dunărean

Mai sus, când s-a discutat despre „încreștinarea românilor” deja s-au discutat unele aspecte ale spațiului nord-dunărean în primele veacuri creștine. Părți din acest spațiu au fost puțin timp sub stăpânire romană (sub împărații Traian, Hadrian, Marc Aureliu, Aurelian, și alți 4) și bizantină (Sf. Constantin cel Mare, Sf. Teodosie al II-lea, Sf. Iustinian cel Mare). Dacă în această secțiune ne interesează perioada 300-600, înseamnă că vorbim despre perioada de după retragerea aureliană (271) până la invaziile avaro-slave (500-600).

În primul rând, la fel cum dacii începuseră să fie romanizați încă dinainte de ocuparea lui Traian, tot așa, după retragerea lui Aurelian, daco-romanii au continuat să trăiască în continuare în acel spațiu. Întrebarea este: cum a supraviețuit creștinismul în aceste locuri? Răspunsul, se pare, se găsește în activitatea „episcopilor de sat” sau horepiscopilor, adică a unor episcopi ce erau trimiși să se îngrijească de sate, și a periodeuților, care călătoreau prin eparhie să ajute credincioșii.

Este de amintit că Imperiul Bizantin a avut control asupra unor teritorii nord-dunărene în perioade din fiecare dintre secolele discutate: Sf. Constantin cel Mare a ocupat o parte din câmpia Olteniei, pierdută în 378; Sf. Teodosie al II-lea a ocupat teritorii nord-dunărene în perioada 442-447, iar Sf. Iustinian cel Mare în secolul următor. Chiar dacă ocupația administrativă era deseori întreruptă, este puțin probabil ca și jurisdicția bisericească să înceteze cu totul în aceste perioade. De vreme ce credincioșii continuau să locuiască la nord de Dunăre, episcopii continuau să se îngrijească de sufletele enoriașilor fie prin hirotoniri de preoți fie prin ajutorul horepiscopilor.

Este de menționat aici că s-ar putea găsi similarități între creștinismul românesc nord-dunărean din această perioadă și Ortodoxia din China, unde cultul ortodox este interzis prin lege. Astfel, se pare, au un singur preot paroh în țară, iar credincioșii ortodocși de multe ori trebuie să primească ajutor pe ascuns, prin preoți ruși care trec granița pentru efectuarea Botezului și a altor Sfinte Taine. Așadar, peisajul ortodoxiei din China poate oferi niște indicii legate de modul prin care creștinismul românesc a continuat să existe în această perioadă.

Este de la sine înțeles că nu a existat o epocă înaltă culturală la nord de Dunăre de vreme ce nu existau așezări urbane. Cu toate acestea, activitatea creștină din aceste locuri trebuie să fi avut o influență puternică, căci creștinismul nu depinde de fapt de curente culturale ci supraviețuiește prin oameni pioși care trăiesc nedezlipit de Hristos, lucru ce se poate înfăptui sub orice condiții umane.

Articole relevante:

Horepiscop (Mircea Păcurariu)
Iustiniana Prima (Mircea Păcurariu)

Invaziile avaro-slave

Aceste invazii avaro-slave sunt de o deosebită importanță. În primul rând, cu aceste invazii, uneori numite migrații pentru a nu crea o imagine de cotropire absolută, încep influențele slave. Slavii sunt un neam format în jurul bazinului Vistulei și încep să intre în contact cu daco-romanii în jurul secolului VI. Noi știm că ei se împart tradițional în trei grupe:

Slavii estici: rușii, bielorușii, și ucrainenii (toți ortodocși);
Slavii vestici: polonezii, cehii, și slovacii (toți catolici);
Slavii sudici: bulgarii, sârbii, croații, slovenii, bosniaci, macedoneni (și ortodocși și catolici și musulmani),

Cu venirea lor, neamul românesc este rupt în două ramuri: românii de nord („dacoromânii”), rămași pe teritoriile dacice, și românii de sud (printre care „aromânii” și „meglenoromânii”), care vor locui în mare parte în imperiul bizantin. Mai târziu vor apărea și românii de vest (printre care și „istroromânii”), ramura cea mai puțin numeroasă. Reunirea acestor ramuri se va produce cu timpul, culminând în secolele XIX-XX când mulți se vor reîntoarce pe pământurile românești.

Pe lângă acestea, se va forma imperiul bulgar, sau, mai corect spus, imperiul proto-bulgar, deoarece acești „bulgari” proveneau din niște triburi turcice (vorbitori de limbă turcică), nu erau bulgarii de astăzi, care sunt slavi. Așadar, acest imperiu proto-bulgar va exista din 681 până 864, când se va încreștina iar proto-bulgarii vor fi asimilați de masa slavică. Tot în acest timp va exista haganatul avar între 567 și 796, ocupând în special teritoriul intracarpatic pe când proto-bulgarii vor ocupa teritoriile extracarpatice.

Pot fi citite următoarele articole:

Formarea primelor state românești (Mircea Păcurariu + P. P. Panaitescu)
Încreștinarea bulgarilor (Mircea Păcurariu + P. P. Panaitescu)

O altă consecință a acestor întâmplări este că românii vor intra sub o pătură de tăinuire, dispărând cu numele din documentele istorice, înainte de a reveni sub numele de „vlahi”, adică romani pe limba slavă. Deși neamul românesc dispare cu numele din documente, asta nu înseamnă că nu continuă să fie menționat indirect ca vorbitorii de latină sau creștinii din nordul Dunării.

Iconoclasm

Iconoclasmul, în general, este un fenomen istoric recurent, care se manifestă printr-o dorință de a elimina icoanele din cultul creștin. El a existat înainte și după secolul VIII, atât în Răsărit cât și în Apus, cu diferite intensități. În Ortodoxie, controversa iconoclastă se referă la o anumită perioadă din secolele VIII-IX, în care credincioșii au învins iconoclasmul prin Cruce.

Deși legăturile iconoclasmului cu românii sunt oarecum subțiri, ele pot fi trasate prin episcopul român Ursus, participant la Sinodul VII Ecumenic, și prin moaștele Sf. Grigorie Decapolitul care se află în Mănăstirea Bistrița (Vâlcea). Cu toate acestea, în secolele VIII-IX, când românii se află sub Imperiul Proto-Bulgar nu se cunosc detalii mai concrete despre români, ei aflându-se sub ocupația păgână a proto-bulgarilor, care au condus și expediții de persecuție la nord de Dunăre, în special prin fiul lui Krum, Omurtag.

Poate nu este rău de menționat aici că Sinodiconul care s-a promulgat odată cu învingerea iconoclasmului nu este așa prezent în bisericile românești cum este în Grecia și Rusia. Deși a fost tradus încă din vremea Sf. Constantin Brâncoveanu, nu pare să constituie o parte integrală din Duminica Ortodoxiei la români.

Articole relevante:

Iconoclasm (Emilian Popescu)

Reînceperea vieții organizate

Transilvania

După ce hanatul avar este înfrânt de Carol cel Mare în 796, vor începe să apară formațiuni prestatale în Transilvania, înainte să apară în alte părți. Motivul poate fi faptul că imperiul proto-bulgar încă împiedica românii din spațiul extracarpatic să se organizeze în unele formațiuni politice, știindu-se, cum s-a zis mai sus, faptul că hanul Omurtag (814-831) a susținut o persecuție creștină la nord de Dunăre.

Pentru a urmări felul în care viața bisericească reînvie în Transilvania, se pot citi următoarele articole:

Primele episcopii transilvănene (Mircea Păcurariu)
Începuturile monahismului românesc (Mircea Păcurariu)

Statele vlahe

După cum s-a discutat, invaziile avaro-slave au dislocat o parte din populația românească, formând unele populații la sud de Dunăre, atât în cadrul Imperiului Bizantin cât și în afară. Primele „vlahii” se formează în jurul munților Pindului sau în sudul Balcanilor. Aceste vlahii (e.g. Vlahia Mare în Tesalia și Vlahia Mică în Epir) aveau conducători proprii și un grad înalt de autonomie, dar nu o independență totală față de Bizanț.

Se poate citi articolul de mai jos pentru a înțelege cum s-a ajuns la primele formațiuni statale:

Formarea primelor state românești (Mircea Păcurariu + P. P. Panaitescu)

Mai apoi va apărea și imperiul vlaho-bulgar, cea mai puternică organizație politică a vlahilor de până atunci. Puteți citi despre acestea în articolul de mai jos:

Dinastia Asăneștilor (Mircea Păcurariu)

Introducerea liturghiei slavone

Este de așteptat ca până prin secolul X românii să fi slujit liturghia în limba română veche (numită, uneori, „limba străromână”^[4]), pe atunci și mai apropiată de latina. După ce bulgarii s-au încreștinat, la Preslav, în capitala imperială, s-a dezvoltat alfabetul chirilic din cel glagolitic creat de Sfinții Chiril și Metodie. Apoi, prin munca învățaților de la Preslav și de la Ohrida, se va răspândi liturghia slavonă peste tot, inclusiv la români, care trăiau și la sud de Dunăre cum s-a mai discutat, iar teritoriile nord dunărene erau sub stăpânire bulgară (în unele părți doar nominală).

În fine, acest proces istoric a dus la o schimbare importantă: nu atât faptul că liturghia era o limbă neînțeleasă de popor, care este de o importanță redusă, cât faptul că liturghia era într-o limbă străină. Acest lucru îngreunează exprimare spiritului propriu dar a fost util, poate, din variate motive: astfel prozelitismul catolic de mai târziu va fi îngreunat (ar fi fost mai ușor să strângă adepți dacă am fi avut aceeași limba liturgică ca ei) și am putut ajuta slavii din împrejurimi. Aceste „cauze” pot fi considerate teleologice^[5], văzând istoria cu o finalitate, îndrumate de o pronie divină.

Aceste lucruri sunt discutate din nou când se va introduce limba română înapoi în slujbe, de data asta limba română modernă.

Articol despre acestea:

Introducerea liturghiei slave la români (P. P. Panaitescu)

Începutul literaturii slavo-române

Cele mai vechi manuscrise din slavona bisericească datează din secolele X-XI. Multe manuscrise au fost găsite mult mai târziu și nu se cunoaște unde au fost scrise, dar sunt păreri că unele dintre ele ar fi putut fi scrise pe pământurile românești. În orice caz, literatura slavonă pe pământurile românești pare să înceapă în această perioadă (X-XII), numărul manuscriselor crescând semnificativ în secolele XIII-XIV. Așadar, literatura pe pământurile românești începe dinainte de întemeierea principatelor dar cu siguranță va primi un mare avânt odată cu formarea unităților statale.

Este de notat că acum reîncep să apară scrierile pe pământurile românești, pentru prima dată după invaziile avaro-slave.

Articol despre acestea:

Începuturile literaturii românești (Mircea Păcurariu)

Ortodoxia și Catolicismul

Marea Schismă

Când a fost Marea Schismă? În istoriografia recentă a început să se argumenteze că deși schisma s-a produs „oficial” în 1054, ea s-a întâmplat efectiv câteva secole mai târziu, în special odată cu Cruciada a IV-a care a rezultat în jefuirea Constantinopolului. Astfel, se argumentează, în 1054 era doar o rupere formală care s-a produs în practică cu timpul, ci nu imediat. Această argumentare este îndoielnică, căci, prin același procedeu retoric, se poate argumenta că schisma a început dinainte de 1054, odată cu încoronarea lui Carol cel Mare (800), schisma fotiană (863-867), sau alte puncte istorice cu impact social-politic.

Adevărul este că schisma s-a produs în 1054 când catolicismul a rupt comuniunea cu Biserica lui Hristos și și-a creat o nouă confesiune, în afara comuniunii dogmatice și liturgice. Această rupere este de cea mai înaltă importanță, eclipsând momentele de importanță social-politică.

Astfel, după schismă, există o întrebare: oare catolicii se pot numi încă „Biserică” (i.e., „Biserica Catolică”)? În Crez noi știm că este o singură Biserică^[6], deci, strict vorbind, nu are cum să fie o altă Biserică, deci catolicismul nu este o Biserică, iar „Biserica Catolică” este impropriu formulat. Pe de altă parte, este uneori mai la îndemână a folosi aceată construcție informal, așa că este numită „Biserica Catolică” pentru a înlesni comunicarea deși nu este, drept vorbind, o „Biserică” și nu are cum să fie.

Acest articol oferă un rezumat al confesiunii catolice:

Catolicism (Mircea Păcurariu)

Ofensivele catolice

În secolul XIII se întețesc ofensivele catolice atât la nord de Dunăre cât și la sud de Dunăre: la nord, ungurii care fuseseră încreștinați în jurul anului 1000 încep să caute să „nimicească” românii ortodocși, iar la sud de Dunăre cruciadele împotriva musulmanilor devin atacuri împotriva Constantinopolului.

Din păcate, acesta nu este un episod izolat din istorie: este mai degrabă un început al unui curent care se va continua aproape neîntrerupt pe pământurile românești până astăzi.

Articolul care detaliază atacul apusean împotriva Constantinopolului poate fi citit mai jos:

Cruciada a IV-a (Emilian Popescu)

Concluzie

Această serie urmărește prima dezvoltare românească după ce elementele fundamentale (dacii, romanii, și creștinismul), au pus baza neamului român. Cele mai importante infuențe au fost cele bizantine până la migrațiile avaro-slave, cele slave până la încreștinarea bulgarilor, și apoi cele bizantino-slave. Aceste influențe au fost de felurite ordine: etnic-materiale prin legături de sânge, social-politice prin cuceriri și relații feudale, economice prin comerț, lingvistic prin înrâuriri de limbă, ecleziale prin ritul bizantino-slav, culturale prin literatură, ș.a.m.d.

Se pune totuși întrebarea: au fost și influențe spirituale? Se poate vorbi despre o înrâurire duhovnicească bizantină sau slavă asupra spiritului român? Cu siguranță nu există o despărțire între „spirit” și restul, deci, cel puțin indirect, trebuie să fi existat. Însă, aceste influențe, fiind mediate sau diluate, sunt mai degrabă asimiliate spiritului destul de complet. Se poate vorbi, deci, mai degrabă de o dezvoltare a spiritului sub influențe bizantino-slave, dar prea puțin de o influență directă, permanentă, și de o substanță notabilă sau ontologică. Adevărul este că circumstanțele istorice au o influență adâncă asupra „destinului” unui neam, manifestărilor sale, dar sunt prea puțin existențiale, mai ales când este vorba despre un neam încreștinat încă din primele veacuri, câștigându-și o identitate de o statornicitate cu adevărat adâncă.

Seria 3: În ajutorul creștinătății (1300–1800)

Filmulețe YouTube

Introducere

Această serie, denumită „În ajutorul creștinătății” arată cum neamul românesc a ajutat creștinătatea sub toate înțelesurile:

A oprit năvălirile musulmane dând cei mai străluciți eroi ai creștinismului;
A tipărit cărți de slujbă pentru toată Ortodoxia de la Serbia până la Georgia de când a apărut tiparnița până la sfârșitul perioadei;
A luptat neobosit împotriva calvinismului și greco-catolicismului pentru 2 secole, dând o sumedenie de mărturisitori și mucenici fie ei ierarhi, preoți sau mireni;
A oferit o casă Ortodoxiei când în sud otomanii oprimau creștinii, iar în Rusia catolicismul și Petru cel Mare distrugeau Biserica;
A ajutat toate Locurile Sfinte, românii fiind cei mai de seama ajutători ai Muntelui Athos, ținându-l în viață prin milostenia românească.

Așadar, dacă în seriile anterioare neamul român era într-o oarecare perioadă formativă, în această perioadă fructifică aceste strădanii printr-un capitol cu totul unic, devenind stâlpul Ortodoxiei.

Începutul principatelor

Isihasmul

Aceste serii nu sunt menite să vă învețe taina isihasmului, ci este introdus mai degrabă pentru importanța sa în istoria noastră, în special de la întemeierea principatelor. Isihasmul de obicei este învățat de la un duhovnic, prin ajutor direct, nemijlocit de internet.

Rugăciunea lui Iisus (Ioan Ianolide)
Grigorie Sinaitul și românii (Dumitru Stăniloae)
Începuturile monahismului românesc (Mircea Păcurariu)
Istoria isihasmului românesc (Dumitru Stăniloae)

Întemeierea principatelor

Întemeierea principatelor este un moment de seamă în istoria noastră: este prima oară când românii își crează un stat suveran numai al lor. Vlahia mare nu avea suzeranitate deplină, fiind totuși parte din imperiul bizantin, iar imperiul vlaho-bulgar era împărțit cu bulgarii, care erau de fapt majoritatea numerică. Astfel, a fost nevoie de aceste evenimente în secolul XIV pentru a da românilor un stat propriu, după peste un mileniu de la începuturile formării neamului.

Pentru a vedea cum s-au format cele 2 state alături de structurile ecleziale, se pot citi aceste articole:

Începuturile Mitropoliei Țării Românești (Mircea Păcurariu)
Începuturile Mitropoliei Moldovei (Mircea Păcurariu)

Un alt aspect al acestui fenomen este aspectul spiritual-cultural, adică preluarea imediată a tradiției isihaste și plasarea ei la temelia culturală a țării. Pentru un articol despre această latură a dezvoltării noastre statate, recomand citirea subsecțiunii despre principate din articolul de mai jos:

Istoria educației ortodoxe române.

Lupta anti-otomană

Acest capitol din istoria noastră este unul dintre cele mai de seamă capitole militare din istoria noastră și durează de la Mircea cel Bătrân până la Ștefan cel Mare^[7]. Aceasta este perioada în care românii au ținut piept invaziilor otomane și au cultivat un sentiment puternic anti-otoman care a mențiunut pământurile românești afară din imperiul otoman, nedevenind pașalâc.

Căderea Bizanțului

Pământesc

Dacă punem începerea imperiului bizantin la bătălia de la Adrianopol (324) când Sf. Constantin l-a învins pe Licinius și a devenit unicul împărat al imperiului roman, atunci vorbim de un imperiu care a dăinuit 1129 de ani^[8]. Această longevitate îl plasează ca imperiul care a rezistat cel mai mult dintre toate imperiile europene, un continent faimos pentru instabilitatea sa politică și luptele frecvente.

Capitala acestui imperiu a fost faimosul Constantinopol, bijuteria Europei—cel mai bogat oraș european pentru un mileniu, poate cel mai asediat oraș din istorie, fiind asediat de avari și perși (626), de arabi (674-678, 717-718), de ruși (860), de bulgari (913), de latini (1204), și, în sfârșit de otomani (1394, 1411, 1422, 1453).

Într-un final, Constantinopoul a căzut, iar lumea avea să se schimbe treptat. Nu imediat, fiindcă formele bizantine, se pare, s-au continuat în alte părți, cu precădere în țările române:

Sfârșitul Bizanțului românesc (Nicolae Iorga)

Spiritual

Bizanțul nu a fost doar un centru economic și cultural; a fost mult mai mult decât atât: Constantinopol a fost centrul spiritual al Ortodoxiei. Acolo a fost scaunul patriarhal al primului-dintre-egali, acolo a fost orașul unde s-au ținut cele mai multe Sinoade Ecumenice, acolo viziunea ortodoxă a lumii s-a unit cu viața imperială cel mai adânc.

Lucrurile spirituale se petrec întotdeauna într-o oarecare taină. Pe când aparențele se lovesc în contradicții, acestea sunt uneori rezolvate în duh, fără a avea nevoie de supervizarea și aprobarea logicii umane. Articoul care detaliază acest aspect mai jos:

Stâlpii Ortodoxiei

Dezvoltarea culturală

Întorcându-ne la țările românești, putem observa dezvoltarea culturală ce are loc. Ce legătură are cultura cu spiritul sau dezvoltarea culturală cu spiritul român? Legătura este indirectă căci spiritul crează cultura la fel cum sufletul omului dă naștere întreprinderilor noastre noastre.

Tipărirea

În 1450 se puneau bazele tipografiei moderne în Apus prin munca lui Johannes Gutenberg. La jumătate de secol de atunci, românii deja aveau o tipografie a lor în Țara Românească și o școală de tipografi condusă de Macarie tipograful. Astfel, românii tipăresc primul Liturghier din lume în 1508, înspre ajutorul nu doar al românilor ci și al ortodocșilor balcanici, către care au fost donate copii are liturghierului.

Un articol despre aceste lucuri găsiți mai jos:

Începuturile activității tipografice românești (Mircea Păcurariu)

Tot aici aș recomanda această cărticică de 30 de pagini: Octoihul lui Macarie (1510) şi originile tipografiei în Ţara Românească (1939) (P. P. Panaitescu). Și fără a fi îndeosebi interesat de acest subiect, se poate găsi aici o poveste de cercetare foarte frumos scrisă.

Scrieri în română

Primele scrieri

Când s-a început să se scrie în limba română? Cel mai probabil în secolul XV, în Țara Românească sau în Transilvania. Noi știm că cel mai vechi text datat în română este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung din 1521. Bineînțeles acea scrisoare nu este și primul text scris în română, ci doar primul text păstrat. Din păcate, din secolul XV în Țara Românească se păstrează cele mai puține documente din istoria românilor începând de la înființarea principatelor. Este de bănuit că în acel secol s-a scris și în română, dar textul s-a pierdut la fel ca restul documentelor din acel veac.

O altă ipoteză este că primele texte în română au fost în Transilvania. Această idee este bazată pe faptul că cele mai vechi copii păstrate în română ale Sfintei Scripturi par a fi fost făcute în Ardeal. Deși aceste copii par să fie din secolul XVI, este bănuit că prototipurile acestora ar fi început în secolul anterior.

A doua ipoteză este preferată de Mircea Păcurariu și este expusă în acest articol:

Primele scrieri în română.

Scrierile de mai târziu

În orice caz, scrierea în română negreșit se dezvoltă mai puternic în secolul XVI, demonstrând o trecere de la curentul slavon la curentul de limbă română. Foarte cunoscut printre aceștia este și activitatea diaconului^[9] Coresi. Acestea sunt importante nu doar pentru faptul că sunt în română ci pentru că sunt printre primele tipărituri în română.

Aici poate este un prilej de a face o clarificare: tipăriturile diaconului Coresi nu sunt primele scrieri în română, nici primele tipărituri pe pământurile românești. De fapt, nu sunt nici măcar primele tipărituri în limba română, acestea fiind făcute de Filip Moldoveanul înainatea sa. Ce a făcut totuși diaconul Coresi este desfășurarea unei activități intense de tipărire a cărților bisericești în limba română. Din păcate, și acesta este motivul pentru care activitatea sa este deseori criticată, a tipărit și cărți cu un conținut calvin (eretic).

Articolul pentru primele tipărituri în limba română este același cu cel despre primele tipărituri în general: Începuturile activității tipografice românești. La sfârșitul articolului puteți citi și perspectiva lui P. P. Panaitescu despre motivul pentru care tipăriturile diaconului Coresi nu au avut un impact notabil asupra culturii românești.

Limba română în slujbe

După cum s-a discutat, românii au avut mai întâi străromână în slujbe, adică o limba foarte apropiată de latină. În secolul X, înainte de Marea Schismă, străromâna a fost înlocuită cu limba slavonă (Introducerea liturghiei slave la români). Această tradiție a continuat până în secolul XVII, limba liturgică continuând a fi o limba pe care, într-adevăr, oamenii de rând nu o cunoșteau.

În primul rând, am mai auzit o întrebare pusă astfel: dacă oamenii nu înțelegeau limba liturgică, cum puteau înțelege Ortodoxia? Această întrebare nu este pusă foarte corect: în alte țări ortodoxe încă se menține o limbă liturgică neînțeleasă de populație, adică slavona veche, greaca veche, sau georgiana veche. Adevărul care se desprinde din acest lucru este că educația în Ortodoxie nu s-a făcut și nu se face în principal prin slujbe. Oamenii au putut și pot să învețe despre Ortodoxie din predici și spovedanii care au fost mereu făcute pe limba poporului.

Cu toate acestea, în secolul XVII, se începe un proces de trecere a limbii liturgice de la slavonă la limba română. Motivul pentru această trecere nu pare să fie, în principal, pentru a asigura o educație mai bună, ci mai degrabă pentru că așa este natural: problema nu era că românii nu puteau înțelege slujba ci că slujba era într-o limbă străină. Deși grecii nu înțeleg greaca antică, este totuși pe limba lor antică. La fel și la celelalte popoare: nu este neapărat legat de înțelegerea slujbei în sensul cel mai de suprafață al cuvântului. Mai degrabă, este vorba despre exprimarea spiritului authoton prin slujbe, iar acest lucru se poate face prin adoptarea unei limbi autohtone. Cu alte cuvinte, problema nu era că poporul nu înțelegea slujba în privința înțelesurilor cuvintelor, ci că poporul nu înțelegea slujba într-un aspect mai profund care cere ca manifestarea credinței să exprime și spiritul neamului.

Articolul care se ocupă cu acest proces în practică:

Introducerea limbii române în slujbe

Umanismul moldovean

Cuvântul „umanism” este dificil de analizat, el avându-și rădăcinile în cultura catolică, unde atât relațiile social-religioase cât și înțelegerea antropologică a omului sunt diferite. Din punct de vedere cultural, umanismul, cum e văzut în Apus, este un hibrid dintre cultura răsăriteană pre-creștină (Grecia clasică) și catolicism, dar, mai târziu, umanismul este dezvoltat de protestanți, împotriva catolicismului. Cu atât mai mult este complicat acest concept prin faptul că unii dintre marii umaniști răsăriteni au fost românul Matei Corvinul (sec. XV) și domnul Despot Vodă al Moldovei (sec. XVI), ambii simpatizanți ai confesiunilor apusene (catolicism și protestantism, respectiv). Aceste complicații ridică dificultăți în a lămuri ce înseamnă umanismul pentru spiritul român.

Este deseori spus, și aceasta reiese și din nume, că umanismul valorifică făptura umană, capabilitățile sale, și demnitatea sa. În acest caz, cum poate exista ceva mai umanist decât creștinismul care afirmă faptul că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiind centrul creației? Desigur că nu se poate decât dacă se dorește a se pune făptura umană deasupra lui Dumnezeu, iar acesta este de fapt un element uneori prezent în umanismul apusean, care nu poate fi acceptat în niciun chip în umanismul românesc. Ce definește atunci umanismul românesc? Ca în Apus, putem observa o fascinație cu civilizațiile clasice (Dosoftei al Moldovei traduce Herodot) și chiar o încercare de a interacționa cu filosofia apuseană (Dimitrie Cantemir are unele încercări care totuși sunt finalizate într-o respingere a epistemologiei occidentale).

Adevărul, deci, pare să fie că umanismul este o simplă manifestare a spiritului sub aspect cultural ridicat. Umanismul nu este specific mișcării apusene începute în secolul XIV, ci atunci a fost momentul în care spiritul apusean a avut mijloacele de expresivitate culturală adecvate. Același tip de curent „umanist” a existat în timpul Sf. Fotie cel Mare sau în timpul părinților capadocieni. Tot la fel, în țările românești, umanismul se dezvoltă în perioada culturală cea mai avansată a evului mediu românesc, în secolul XVII, nu odată cu Despot Vodă în secolul XVI și nici odată cu Matei Corvine în secolul XV, românii neavând mijloacele culturale pentru a dezvolta o mișcare umanistă.

Termenul „umanist” este adecvant când se referă la actualizarea potențialului uman în domeniul cultural, prin împlinirea spiritului, bineînțeles cu ajutorul lui Dumnezeu. Termenul este denaturat când este folosit în opoziție cu teologia, cu credința, sau cu Dumnezeu, omul fiind făcut să tindă înspre Dumnezeu, deci își poate atinge potențialul doar în această relație.

Deși numit în serie „umanism moldovenesc”, umanismul s-a dezvoltat bineînțeles și în Țara Românească prin Matei Basarab, mitropoliții ungrovlahiei, Antim Ivireanul, Constantin Brâncoveanu, și alții.

Paisianismul

Paisinaismul își ia numele de la Sf. Paisie de la Neamț, însă este esențial de remarcat că paisianismul era un curent obștesc. Dacă isihasmul era prezent în țările române de multă vreme, el era îndeosebi un curent sihăstresc^[10]. Odată cu venirea Sf. Paisie, isihasmul a înflorit ca o ocupație răspândită ca ocupație de căpătâi și în viața chinovială, adică viața la comun.

Cu alte cuvinte, Sf. Paisie a modelat isihasmul din țările românești într-o cultură însuflețită de rugăciunea inimii, ce avea să influențeze adânc lumea ortodoxă de peste tot. Ar fi o greșeală ca acest curent să fie văzut ca opera individuală a lui Paisie: a fost o lucrare comună care punea în mișcare o tradiție isihastă autohtonă puternică dar tăcută. Există bineînțeles un element de fuziune între spiritul slav și cel românesc, dar această fuziune și-a tras seva din pământul strămoșesc al românilor, înțesat de schituri și sihaștri, care au primit, modelat, și remodelat acest curent duhovnicesc.

Articole relevante sunt:

Paisie de la Neamț
Cernicanism (Dumitru Stăniloae).

Epoca fanariotă

Basarabia înainte de 1812 (Mircea Păcurariu)
Basarabia după 1940 (Mircea Păcurariu)
Literatura teologică în epoca fanariotă (Mircea Păcurariu)

Lupta împotriva prozelitismului

Protestanții

La rădăcini, curentul protestant nu are vreo legătură directă cu Ortodoxia. Cultural, protestanismul este un curent apusean, iar numai de curând a început să primească influențe răsăritene, în principal în România unde neoprotestantismul primește o înrâurire puternică ortodoxă. Într-adevăr, se poate observa că neoprotestantismul răsăritean este vădit mai conservator decât neoprotestanismul apusean.

În orice caz, protestantismul a început și a rămas, în principal, un curent de „protest” împotriva catolicismului. O mare parte din dogmele lor, din înțelegerea lor a lumii, și din retorica lor din trecut și prezent este structurată întocmai astfel, ca o reacție împotriva catolicismului. S-ar putea întreba, atunci, de ce nu s-au alăturat Ortodoxiei? Este o întrebare bună; a existat de fapt contact între luterani și ortodocși destul de devreme, prin Dimitrie Liubavici, fondatorul a celei de-a doua tipografie din Țara Românească. Aceste contacte nu s-au materializat niciodata în ceva concret, protestanții menținând o atitudine prozelitisă, în vederea aducerii ortodocșilor la dogmelor lor false. De fapt, această atitudine prozelitistă este comună culturii apusene și servește ca fundalul acestei secțiuni.

Calvinismul

Calvinismul, adică exponentul „teologiei reformate” este de multe sumarizat în „TULIP” sau „cele cinci puncte ale calvinismului”, care pot fi rezumate prin ideea că omul este căzut într-atât încât este complet neajutorat: omul nu se poate ajuta în vreun fel, iar Dumnezeu alege pe cei pe care-i va salva. Aceasta este de fapt poziția „extremă” protestantă, celelalte „denominațiuni”^[11] adoptând o gamă largă de poziții între acest fel de protestantism extrem și teologia catolică, fără primatul papal.

Adevărul este că protestantismul a început ca fiind și a rămas până azi în principal o mișcare socială, nu o mișcare religioasă în întreg sens al cuvântului. Dogmele protestante sunt mai degrabă ce vor să creadă decât ce cred, ei nefiind cu adevărat interesați de această distincție epistemologică. De aceea nu este constructiv să discutăm dogmele protestante la fel cum am discuta dogmele ortodoxe, care sunt afirmații ce par abstrate intelectului și reale spiritului. Cu alte cuvinte, protestanții caută confort în știința că ar fi mântuiți și nu pot pierde această mântuire. Este adevărat că au existat interese politice în crearea protestantismului dar adevărul este că această creație nu ar fi putut supraviețui fără să exploateze o necesitate emoțională prevalentă în popoarele nord-europene / germanice. A căuta confort nu este blamabil, Dumnezeu oferindu-ne confort în această lumea prin iubirea Sa, dar nu se pot schimba dogmele pentru confortul omului, ele existând independent de om. Din acest motiv, precum episcopul Romei s-a pus deasupra lui Dumnezeu prin supremația papală, la fel și protestanții pun omul deasupra lui Dumnezeu prin primatul simțămintelor, care a dat naștere și altor curente germanice precum romantismul de mai târziu.

În fine, aceste dogme nu au reușit să farmece spiritul român, el neprimind nici metoda lor menită să desfete intelectul printr-o impresie de inteligență, nici promisiunea lor de mântuire „gratis”, prin simpla acceptare a părerilor unor oameni. Astfel, prozelitismul calvin nu a avut niciun fel de succes notabil printre români, amprenta lor fiind realiză în special prin persecuțiile lor asupra românilor, dând prilej de mărturisire a credinței.

Articole despre rezistența împotriva calvinilor în Ardeal:

(Greco-)Catolicismul

Catolicismul știm că a început activitatea prozelitistă printre români încă de când a fost creată această confesiune în 1054, prin acțiunile maghiare din Transilvania. Într-adevăr, la scurt timp după ce se formează principatele, deja exista faimoasa familie a Corvineștilor sau Huniade, o familie de români trecuți la catolicism pentru evitarea persecuțiilor catolice.

În 1699 se încheie tratatul de la Caroliviț care aduce Transilvania sub controlul habsburgic, ceea ce înseamnă că austriecii, prin ordinul iezuit și presiune imperială, încep o mișcare de convertire a transilvănenilor români la catolicism. Acest proces se face în principal prin fraudă, minciuni, și promisiuni deșarte, începând de sus, de la iararh și protopoi, în jos, înspre populație. Spre deosebire de calvinism, unde prozelitismul se încerca prin fraudă dogmatică, încercând să convingă lumea la niște erezii imposibil de acceptat sincer, catolicii au aplicat mijloacele economice-politice, care au avut mai mult succes.

Rezistența împotriva greco-catolicismului a fost încă un episod de mărturisire ortodoxă autentică: românii ortodocși nu primeau nimic din această lume păstrându-și credința dreaptă. Din contră, aveau de câștigat unele privilegii convertindu-se, iar rămânând ortodocși aveau să primească suferință și durere.

Articole relevante:

Influențele apusene

Ce sunt influențele^[12] apusene în Ortodoxie? Este bine de făcut o separare aici de o oarecare însemnătate: cultura apuseană nu are cum să fie eretică în sine căci cultura apuseană a început nu doar dinainte de Marea Schismă, ci chiar dinainte de creștinism. Ce vedem acum în Apus nu e cu totul străin de Imperiul Roman (din punct de vedere cultural), iar ce se observa în Roma pe când era în comuniune cu Răsăritul era familiar culturii prezente apusene. Cu alte cuvinte, nu se poate refuza cultura apuseană pe de-a-ntregul și cu atât mai mult se pune problema în privința spiritului român, influențat de cultura apusean prin limbă.

Cu toate acestea, nu astfel de influențe ne intersează în această secțiune: aceste influențe culturale inofensive nu sunt atât de interesante căci sunt de o oarecare suprafață. În schimb, ne interesează ce înseamnă influențe apusene spirituale, care sunt, de fapt, primejdioase. Cea mai imporantă influență spirituală apuseană este lipsa fricii de Dumnezeu. Aceasta este importantă fiindcă se strecoară de multe ori neobservată printre conflictele culturale care atrag atenția în mod special și devine o adevărată taină greu de înțeles prin categoriile apusene de sorginte intelectualistă.

Începutul noii ere

Există aici, conform mai multor istorici, un nou început, când ideile revoluționare pătrund în țările române. Printre români, această schimbare este marcată de răscoala lui Horea, Cloșca, și Crișan. Nu cred că e greșit a se afirma că era o eră de „deștepare națională” împotriva imperiilor și în favoarea națiunilor. Însă cred că această schimbare social-politică nu cuprinde înțelesul acestei noi ere pe deplin. Se poate spune că este o eră în care totul este văzut prin prisma națiunilor: idealurile, rolul omului, până și religia devine într-o măsură subordonată națiunii, dacă nu chiar înlăturată în unele cazuri.

O întrebare care se pune este care este cauza acestei schimbări? Se pot da cauze economice precum revoluția industrială, cauze culturale precum pre-romantismul, cauze intelectuale precum iluminismul, ș.a., dar adevărul este că acestea ne par mai degrabă consecințe ale unor cauze mai adânci, fiind prea apropriate de schimbarea de care vorbim. Dacă ne uităm mai în spate, putem iar să găsim cauze economice în decăderea feudalismului, cauze sociale în reforma protestantă, cauze intelectuale în revoluția științifică, cauze culturale în apariția tiparului și alfabetizarea oamenilor, cauze militare în apariția imperiilor maritime și descoperirea noii lumi, ș.a. Ce devine lesne de observat este că aceste schimbări s-au întâmplat toate în Apus, sunt legate între ele prin instaurarea unui nou ordin politic-intelectual, și încep cândva prin secolele XV-XVI.

Adevărul pare a fi, deci, că emanciparea popoarelor germanice a adus o nouă componentă „spiritului european”: dacă până atunci a fost împărțit între „Vest” și „Est”, acum există și o cultură „nordică”. Această rebalansare nu a fost numai geopolitică, ci și spirituală, iar efectele în țările române le vedem pentru prima dată, cu adevărat, în secolul ce urmează.

Sfârșitul Bizanțului românesc (Nicolae Iorga + P. P. Panaitescu)
Preoții ortodocși români și răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (Mircea Păcurariu)
Națiune (Dumitru Stăniloae)

Concluzie

Sunt multe lucruri care se întâmplă într-o perioadă atât de lungă: de la întemeierea principatelor până în pragul secolului XIX. Dar, privind la spiritul român, ce se desprinde cel mai clar este maniera prin care românii i-au ajutat pe alții. Fiind mai mereu sub primejdia otomană, ar fi fost dificil pentru români să se afirme într-un spirit cu totul propriu și liber. S-a reușit mai întâi formarea unor state proprii, afirmarea pe plan militar, începerea unei culturi proprii, și chiar înlăturarea limbii străine în slujbe. S-a pus deci o fundație puternică care va urma să fie lucrată în perioada ce vine.

Însă, printre aceste eforturi și realizări, iese în evidență ajutorul pe care românii l-au oferit altora.

Țările române și Bisericile grecești (Mircea Păcurariu)
Țările române și Bisericile slave (Mircea Păcurariu)
Țările române și Biserica georgiană (Mircea Păcurariu)
Țările române și patriarhiile apostolice (Mircea Păcurariu)
Țările române și Muntele Athos (Mircea Păcurariu)

Seria 4: Expresia spiritului (1800–2000)

Filmulețe YouTube

Introducere

Această perioadă (1800-2000) dă prilej românilor să-și exprime spiritul cel mai curat, dobându-și independența statală și autocefalia, dar împlinind și unirea teritoriilor românești și dobândirea statutului de patriarhat.

Înainte, când țările române au fost independente, principatele nu erau unite, Biserica nu era autocefală, iar limba literară era limba slavonă. Aceste aspecte au împiedicat românii să-și exprime spiritul întru totul. Tot la fel, în timpul secolului XVII, românii se aflau sub relație de vasalitate față de otomani, îngrădindu-le exprimarea spirituală chiar prin asasinarea Sf. Constantin Brâncoveanu.

Se va putea vede că noile schimbări duc, de fapt, la expresia cea mai înaltă a spiritului român.

Luptele național-sociale

„Spiritul revoluționar”

Începutul acestui război de expresie al spiritului este prilejuit de contextul internațional în care revoluțiile amenințau vechile imperii. Acest „spirit revoluționar” nu face parte din ce am numi în această serie „spirit” care se presupune a fi mai adânc decât ce era în practică un curent social-cultural. Această problemă terminologică este de fapt foarte comună: „esențial” a început să însemne „important” ci nu „legat de esența unui lucru”; „substanțial” în loc să se refere la un aspect calitativ (despre substanță) a început să se refere la un aspect cantitativ (mult), adică măsurabil. Acest obicei se întâmplă deseori când Apusul preia cuvinte din cultura orientală, inclusiv din filosofia grecească pre-creștină. Aceste transformări sunt culturale, Apusului lipsându-i un element omolog de profunzime care să înlesnească un transfer de termeni ce poate menține nivelul de abstracție dintre culturi. Cu toate acestea, în această serie, folosim cuvântul „spirit” în loc de „duh” tot din motive culturale, limba română fiind o limbă latină, iar „duh” căpătând un înțeles aproape exclusiv mănăstiresc-bisericesc. „Duhul român”, „duhul românesc”, sau „spiritul românesc” ar fi putut fi folosite la fel de bine să exprime aceeași idee, numai conotațiile diferind puțin.

Așadar, revoluțiile din prima jumătate a secolului XIX, deși poate pot părea străine în „spirit”, aceste aparențe apar doar când „spiritul” este cercetat mai la suprafață decât poate fi găsit. Analogic, „personalitatea” unui om nu este același lucru cu identitatea unui om, personalitatea fiind o seamă de manifestări comportamentale de suprafață, ci nu ceva ce definesc cu adevărat un om. Tot la fel, manifestările revoluționare ale pașoptiștilor nu au avut nimic contradictoriu în ele raportat la „spiritul român” la fel cum nici curentul conservatorist care i-a urmat nu a fost în afara spiritului român, ambele fiind reconciliate în duh.

Faptul că a existat o influență a masoneriei nu afectează cele spuse, masoneria fiind și ea un curent apusean de o anumită superficialitate, care nu poate avea influențe adânci asupra spiritului unui neam precum cel românesc. În general, masoneria secolului XIX era axată pe aspecte social-culturale și, în orice caz, doar acest aspect al masoneriei a fost de interes intelectualității românești de atunci.

Articole legate de aceste revoluțiile românești:

Preoții ortodocși români și revoluția din 1821 (Mircea Păcurariu)
Preoții ortodocși români și revoluția din 1848‎ (Mircea Păcurariu)

Unirea principatelor

Unirea principatelor a împlinit uniunirea spirituală dintre români pe planul politic-administrativ, astfel dând românilor un pământ („România”) care reflecta faptul că legăturile sufletești ce au legat românii dintotdeauna se pot manifesta în spațiul pământesc prin intermediul politicului. Unirile precedente pe aceste pământuri (cele înfăptuite de regii daci și Mihai Viteazul) aveau un element puternic pragmatic-militar, pe când unirea principatelor atât se năștea dintr-un sentiment de unire a neamului cât și deștepta o unitate spirituală însoțită de rugăciunile credincioșilor.

Despre această unire:

Preoții ortodocși români și unirea din 1859‎ (Mircea Păcurariu)

Independența

Independența statală este ceva ce am avut înainte de otomani în principatele danubiene și ceva ce dobândim pentru România în 1877. Astfel, România putea să-și decidă politica externă și să ceară să fie tratată ca un stat suveran de către celelalte state ale lumii. Cunoaștem că România ia înapoi Dobrogea, pierdută acum sute de ani, se încetățenesc minoritățile necreștine, iar, peste câțiva ani, România devine regat. Nu mult după aceea Biserica română devine autocefală. Aceste schimbări însemnate demonstrează că odată cu independența începe o nouă etapă în viața românilor „regățeni”.

Ce înseamnă independența altfel? Independența este un statut politic cu însemnătate la nivel internațional, unde se discută relațiile naționale. Inependența, în sine, nu poate însemna nimic cât timp nu este și afirmată în practică. Cu alte cuvinte, independența este un cuvânt lipsit de înțeles substanțial, el căpătând un înțeles adânc numai când este exploatat pentru a promova spiritul național. Acest lucru a fost făcut într-o măsură odată cu dobândirea independenței oficiale, făcând acest eveniment un punct important în istoria neamului.

Despre războiul de independență:

Preoții ortodocși români și războiul de independență‎ (Mircea Păcurariu)

Academia română

Academia este un fel de instituție principală a intelectualității, care devine, în timpuri de avans cultural, influentă în societate. Lumea academică are o istorie îndelungată începând chiar cu „Academia lui Platon” și apoi „Liceul lui Aristotel”. Mai târziu a fost biblioteca din Alexandria care servea și ea ca un centru academic, academia din Atena, și universitatea din Constantinopol. Este adevărat că după primul mileniu, odată cu apariția academiilor în Apus, forma acestor instituții suferă o schimbare: dacă în Răsărit lipsea de cele mai multe ori o structură formală, un statut legal, și un curriculum standardizat, academiile apusene vor ierarhiza și formaliza această instituția intelectuală.

Ne interesează aceste lucruri pentru că, după cum am spus, academiile pot avea o influență socială însemnată. În ziua de azi, academiile au început să se desprindă nu doar legal și social de masa societății, dar și ideologic. Încă de la începutul „revoluției științifice”^[13], Galileo Galilei vedea știința ca un vehicul către descoperirea „adevărului”, dând astfel științei un caracter epistemologic. În privința metafizicii, știința nu a avut niciodată mijloace de a se pronunța, iar toate astfel de afirmații metafizice „științifice” sunt, în adevărat, în afara științei sau „pseudo-științifice”. În privința moralității, academia a dezvoltat „integritatea academică” centrată îndeosebi pe citarea surselor, recunoștința semenilor, sau ce s-ar numi în creștinism „slava deșartă”, fiind un principiu de căpătâi în cultura academică modernă. În privința „canonizărilor”, știința a dezvoltat sistemul Nobel. După câte se vede, academiile moderne au dezvoltat un sistem propriu ideologic, care de multe ori își întrece atribuțiile.

O academie sănătoasă, bineînțeles, este una în slujba lui Dumnezeu. Academia română a reușit să înfăptuiască acest ideal mai bine ca în Apus, ceea ce face academia română o instituție importantă spiritului român.

Altele

Au existat și alte mișcări social-naționale înainte de Marea Unire: mișcarea memorandistă arată lupta transilvănenilor împotriva noului stat dualist austro-ungar, iar răscoala din 1907 arată unele dintre consecințele nefericite ale încetățenirilor menționate anterior.

Preoții ortodocși români și mișcarea memorandistă (Mircea Păcurariu)
Preoții ortodocși români și răscoala din 1907‎ (Mircea Păcurariu)

Reunirea neamului

După toate evenimentele amintite, marea încoronare a tuturor eforturile se întâlnește negreșit în reunirea neamului, care a avut un impact spiritual triumfător. Cu siguranță acesta poate fi considerat cel mai de seamă eveniment politic realizat de neamul românesc: de la poporul păstoresc al vlahilor, cotropit de mii de ani de zeci de neamuri nomade, dispărut din documente și separat de vremuri, se va ridica neamul român, formând unul dintre cele mai mari 10 state europene. Ba mai mult, se vor întoarce vlahii sud-dunăreni în țară, ajutând la dezvoltarea epocii de vârf culturale și spirituale a neamului.

Expresii precum „unirea face puterea” sau „unde-i unul nu-i putere; unde-s mulți, puterea crește” au intra cu ușurință și s-au păstrat neclintit în patrimoniul sufletesc al neamului căci indică un adevăr spiritual al românilor. De fapt, însuși numele „România” indică același lucru într-un singur cuvânt: noi nu ne-am luat lumele de la o regiune geografică (Italia, Spania, Austria), a unei clase conducătoare (Franța, Rusia, Bulgaria), a unor triburi locale (Polonia, Serbia, Grecia), ci din etnogeneza neamului, care a apărut odată cu romanizarea și încreștinarea traco-dacilor, formând deci un popor romanic oriental. Noi, se pare, doar ne-am păstrat numele de români (sau „rumâni”), așa cum l-am primit la nașterea neamului, iar România, un nume antic (Ρωμανια), este deci ținutul românilor. Pământurile, limba, și credința au fost elementele care au definit neamul și care l-a păstrat în viață chiar și în negura timpurilor.

Articole relevante:

Preoții ortodocși români și primul război mondial‎ (Mircea Păcurariu)
Preoții ortodocși români și Marea Unire (Mircea Păcurariu)

Dezvoltarea eclezială

Autocefalia

Autocefalia, obținută în 1885, a fost cerută prima dată prin 1864 sub Alexandru Ioan Cuza. Este notabil nu doar că a fost cerută cu 20 de ani mai devreme de a-i fi acordată, dar faptul că a fost cerută atât de târziu. Noi știm că rușilor le-a fost recunoscută autocefalia în 1589, sârbilor în 1219 și 1879, bulgarilor în 927, 1235^[14] și 1945, iar georgienilor în 486 și 1990.

De ce românii nu au cerut autocefalie mai devreme? Mai întâi se pune întrebarea: când să fi cerut? Românii nu au avut un stat independent până în 1330 (Țara Românească) și 1359 (Moldova). Țara Românească a devenit vasală otomanilor în 1417, iar Moldova în 1538. Exista o oportunitate în această fereastră? Eu cred că ar fi existat o oportunitate în Țara Românească în timpul lui Nicolae Alexandru (1352-1364) sau al fiului său Vlaicu Vodă (1364-1377), dar, nefiind mitropoliți de neam românesc ci greci, nu s-a insistat pe o dobândire a autocefaliei față de greci. Dar în Moldova, unde erau mitropoliți de neam român? Moldovenii au fost recunoscuți ca mitropolie de-abia în 1401, dar de ce nu au cerut să fie recunoscuți ca mitropolie autocefală? Este adevărat că, în practică, Mitropolia Moldovei s-a comportat ca o mitropolie autocefală (și Țara Românească la fel), dar de ce nu există măcar o ceartă cu Constantinopolul sau un document prin care să se ceară autocefalia? De fapt, se pune întrebarea în același context, de ce românii nu au o mănăstire în Athos când totuși încă se construiau mănăsitiri în 1357 (Pantocrator), 1368 (Simonos Petras), și 1370 (Dionisiu), când Țara Românească se afla într-o ascensiune politic-culturală? Nu se pune problema de lipsa unei dorințe de auto-guvernare căci împotriva acestei teorii se găsesc luptele lui Mircea cel Bătrân, ale lui Vlad Țepeș, și ale lui Ștefan cel Mare^[15]. Este adevărat că poate există o pietate și cucernicie în privința viziunii asupra religiei a românului, dar nici aici nu poate fi găsit răspunsul, știind felul în care mitropolia Moldovei a fost recunoscută. Atunci unde este răspunsul?

Răspunsul pare să fie că autocefalia a fost considerată de români o simplă formalitate care poate cauza mai multe certuri decât beneficii. Românii au făcut, în practică, ce au vrut, fără să ceară vreodată voie de la vreun patriarh. Când s-a introdus limba română în slujbe, nu a existat nicio împotrivire externă și practic nicio discuție cu alte jurisdicții. Când se introduceau noi stiluri în pictură sau arhitectură bisericească, când se cinsteau sfinți români, aceste lucruri erau introduse sub modelul „faptului împlinit” fără formalități. Adevărul, deci, pare să fie legat de „creștinismul țărănesc” al spiritului român.

În orice caz, în 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii române:

Recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (Mircea Păcurariu)

Patriarhatul

Patriarhatul a fost, ca autocefalia, încă o formalitate. Ea s-a întâmplat mai degrabă incidental odată cu introducerea statutului BOR menit să hotărască cum să fie organizată Biserica după Marea Unire. Deja rușii și georgienii se declaraseră patriarhii în 1917, și sârbii se declaraseră patriarhie în 1920, așa că au urmat și românii.

Atât autocefalia și statutul patriarhal sunt bine-venite, bine-meritate, și întârziate relativ cu timpul de când erau justificabile. Se pare, însă, că a existat o oarecare pasivitate în această privință. Dacă în privința acestor lucruri costul nu a fost mare, în privința faptului că românii au rămas fără mănăstire în Sfântul Munte, costul este semnificativ, dacă nu enorm. Este deci nevoie de rugăciuni pentru a rectifica această scădere istorică.

Article despre înființarea Patriarhiei române:

Legea și statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române (Mircea Păcurariu)
Înființarea Patriarhiei Ortodoxe Române (Mircea Păcurariu)

Expresia spiritului

Perioada interbelică

În scurta periadă interbelică de 20 de ani s-au întâmplat multe și s-au întâmplat repede. Ne interesează îndeosebi activitatea spirituală, care este dominată de Mișcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu. În structura organizației, principiile promovate, și activitatea ei, se deosebesc unele influențe catolice. Fundația, totuși, era cu siguranță ortodoxă, și astfel se împlinește prima expresie înaltă a spiritului român de la începerea mișcărilor social-naționale din veacul anterior. Mișcarea Legionară era o mișcare de tranziție dinspre spiritul civic-politic care dominase secolul anterior înspre spiritul ortodox românesc șlefuit prin jertfă, care se va forma în Frățiile de Cruce. Așadar, influența mișcării legionare se extinde în viața duhovnicească, în viața mănăstirească prin „absolvenții” Frățiilor de Cruce, și în învățătura teologică prin Nichifor Crainic și ucenicul său Dumitru Stăniloae. Astfel, contribuția acestei mișcări nu poate fi diminuată ori ignorată de oricine dorește a înțelege dezvoltarea spirituală românească.

Dacă în aceste notițe alocăm doar o scurtă discuție Mișcarării Legionare nu este din cauza lipsei importanței, ci din cauza cenzurii. Mai jos sunt două citate de la Dumitru Stăniloae în privința activității și influenței lui Nichifor Crainic^[16]:

Nichifor Crainic este cel dintâi teolog în epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strâmt și ocolit al specialiștilor, prezentând-o într-o formă impunătoare atențiunii generale a lumii intelectuale… Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credinței bisericești în mijlocul intelectualilor români… Prin Nichifor Crainic s-a săvârșit o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox.

Alăturea de Filocalie – colecția scrierilor de caracter mistic-ascetic ale răsăritului – Dionisie Areopagitul este al doilea izvor de frunte al teologiei lui Nichifor Crainic, ambele puse din nou în circulație de dânsul… Viața creștină interioară la gradul de maximă incandescență este firul de aur în preocupările vechii tradiții ortodoxe. Renașterea acestei preocupări, restaurarea tradiției ortodoxe în ceea ce are ea mai esențial este meritul aproape exclusiv al lui Nichifor Crainic… e cel dintâi care e preocupat stăruitor în teologia românească nu de stadiul comun al vieții creștine, ci de vârfurile ei ce ard în lumina dumnezeiască, adică de viața pe care dânsul o determină ca «viața mistică, de pe culmi, a desăvârșirii în Duh, sau a sfințeniei, sau viața religioasă realizată la maximum». E cel dintâi care a concentrat într-o expunere sistematică «Teologia mistică» pe care o definește îndrăzneț și original, dar în acord intern cu duhul ortodox: «Știința îndumnezeirii omului», întrucât «viața mistică e viața dumnezeiască participată», în ea omul devine «dumnezeu prin har».

Articole relevante:

Specificul spiritual românesc (Mircea Păcurariu + Petroniu Tănase + Dumitru Stăniloae + P. P. Panaitescu)
Listă a duhovnicilor români din secolul XX

Sfinții Închisorilor

General

Sfinții Închisorilor reprezintă o încununare a ortodoxiei românești din multe puncte de vedere.

În primul rând, este o taină cine sunt sfinții închisorilor: această sintagmă cuprinde o selecție foarte largă de mărturisitori și mucenici: clerici, mireni, tineri, maturi, născuți ortodocși, convertiți, nord-dunăreni, aromâni, teologi, artiști, de „stânga”, de „dreapta”, intelectuali, țărani, bogați, săraci, și așa mai departe. Cu alte cuvinte, la fel cum Ortodoxia este pentru toată omenirea, sobornicească, așa și Sfinții Închisorilor a cuprins tot Omul.

Această mișcare este totuși întru totul românească, fiind atât născută pe pământurile românești cât și făurită de români. Dacă, să zicem, mișcările sfinților Nicodim și Paisie de la Neamț au venit cu un aport extern evident, ei venind în țările noastre din afară, nu este și cazul Sfinților Închisorilor: mișcarea își are sămânța în sentimentul anti-comunist, născut pe pământurile românești încă din secolul XIX. Acest conflict a început ca unul social-politic, s-a transformat într-unul cultural-intelectual, devenind, prin Sfinții Închisorilor, spiritual și deci desăvârșit.

Caracterul mișcării de a fi românească nu-i limiteză universalitatea, fiindcă spiritul românesc, fiind ortodox, este totodată universal. Asta nu înseamnă nici că toți oamenii sunt români nici că românii sunt ca toată lumea: înseamnă că diferențele nu pot fi contrapuse împotriva spiritului uman, deci orice om din lume poate primi o înrâurire universală prin găzuidrea acestui curent românesc în inimă.

Articole relevante:

Grupul misticilor

Grupul misticilor, la fel ca Sfinții Închisorilor, nu este o grupare bine stabilită. De fapt, numele de „grupul misticilor” este un „exonim”, dat de autoritățile comuniste unor deținuți a căror activitate o considerau mistică. Se poate spune că „misticii” erau deținuții care renunțaseră complet la o activitate politică în favoarea unei activități pur spirituale. Astfel de analiză este totuși grăbită, căci unii dintre cei mai importanți membri din grupul misticilor (e.g. Virgil Maxim), nu s-au dezis de politică și aveau încă dorința să reia activitatea politică după 1989. Acest lucru este natural deoarece nu există o separare reală între „spiritualitate” sau „misticism” și politică sau viața civică organizată. Așadar, numele nu trebuie să dea de înțeles că exista o renunțare totală la politică sau că îi lega altceva în afară de ce le-a dat numele: defectele înțelegerii înguste a umanului din perspectivă materialist-vulgară.

Este de menționat aici că printre cei mai cunoscuți membri ai „grupului misticilor” vin din Frățiile de Cruce, organizația de tineret întemeiată de Corneliu Zelea Codreanu. Această organizație nu avea, se pare, un caracter politic, ci doar unul educațional-bisericesc. Astfel, membrii Frățiilor de Cruce nu ajungeau direct în Mișcarea Legionară și nu primeau o educație politică ca tineri. Astfel de lucruri, deși cenzurate, sunt bine de studiat pentru cei intersați de educația ortodoxă. Într-adevăr, dacă privim la sfinții dați de aceste organizații, Frățiile de Cruce ne apar ca cea mai de succes mișcare educațională a tineretului din istoria ortodoxiei române.

Articole relevante:

Grupul misticilor (Dragoș Ursu și alții)

Rugul Aprins

Rugul Aprins este o mișcare foarte diferită asociată cu Sfinții Închisorilor. Rugul Aprins nu își are rădăcinile într-o mișcare politică, ci într-o mișcare culturală: activitatea intelectuală de la Cernăuți, gruparea cultural-intelectuală „Duh și Spirit” de la Mănăstirea Antim, și mai apoi înrâuirea rusă prin Pr. Ioan Kulâghin și înrâurirea filocalică prin traducerile Sf. Dumitru Stăniloae.

La bază, deci, Rugul Aprins a fost o mișcare culturală: acest lucru s-a păstrat cu siguranță, având în vedere participarea semnificativă a mirenilor de-a lungul timpului. Nu este greșit a-i atribui un element paisian acestei mișcări: până la urmă Pr. Ioan Kulâghin a venit de la Mănăstirea Optina, influențată de Sf. Paisie de la Neamț. Cu toate acestea, paisianismul a fost un curent mănăstiresc între monahi, deci se observă ușor că Rugul Aprins aduce un element cu totul autohton românesc, la fel cum cernicanismul s-a dezvoltat într-un curent românesc.

Articole relevante:

Mișcarea Rugul Aprins (Antonie Plămădeală + Roman Braga)

Concluzie

Din observarea dezvoltării istorice a neamului român, se poate vedea că ultima perioadă a secolelor XIX-XX iese în evidență în mai multe feluri. În primul rând este mai scurtă ca restul (200, comparat cu 800, 1000, 500). Lungimea redusă se poate explica și printr-o teorie a „accelerării istoriei”, cauzată de creșterea exponențială a populației, popularea întregii planete, și explozia tehnologică adusă de revoluția științifică. Însă, și lăsând la o parte aceste aspecte, aspectele spirituale ale fenomenlor de unire și independență au dat o întreagă altă coloratură desfășurării spiritului român. Aceste fenomene i-au conferit spiritului român libertate, precum Dumnezeu a oferit tuturor oamenilor. Cu această libertate s-a putut afirma în universul nostru spiritul român, în completă libertate duhovnicească, făcând lumea mai frumoasă pentru vecie.

Articole istorice

Mai jos puteți găsi o listă de articole istorice de tip sinteză, care abordează mai multe secole.

Note

↑ Conform P. P. Panaitescu, N. Iorga, și alții.
↑ Religia este făcută oficială nu de Constantin cel Mare ci de Teodosie cel Mare la sfârșitul aceluiași secol.
↑ De fapt, coloniile de la Marea Neagră vor continua și în era bizantină, existând chiar și sub protectorat mongol, apoi sub control venețian (în timpul Imperiului Latin) și apoi sub controlul genovezilor (e.g. Caffa).
↑ „Limba străromână” sună ca și când nu ar fi cu adevărat limba română, dar este mai degrabă „lima română veche” la fel cum „Old English” este engleza veche.
↑ Teleologic nu teologic, deci referindu-se la o perspectivă a cauzelor înspre o finalitate, în contrast cu perspectiva mecanicistă.
↑ Cred (...) întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.
↑ Sunt, bineînțeles, reveniri ale luptei anti-otomane și mai târziu prin Radu de la Afumați, Ioan Vodă cel Viteaz, și Mihai Viteazul.
↑ A fost totuși o perioadă în secolul XIII când imperiul bizantin a fost înlocuit de imperiul latin.
↑ P. P. Panaitescu consideră că ar fi fost o greșeală, iar Coresi ar fi fost diac, nu diacon.
↑ Cuvântul „sihastru” provine de la „isihasm”.
↑ „Denominațiuni” este termenul cu care se identifică diferitele confesiuni protestante, pe modelul „teoriei ramurilor”. De fapt, ei consideră chiar și Ortodoxia o „denominațiune”. Acest relativism este comun culturii protestante.
↑ Ce înseamnă influențe? Nu este o întrebare în van, P. P. Panaitescu are o discuție legată de acest lucru în capitolul „Contactele externe”, subcapitolul „Uniunile culturale” în cartea „Introducere la istoria culturii românești”.
↑ Încă o dată, „știința” nu este ceva „descoperit” în timpul „revoluției științifice”. Tot ce s-a petrecut în acea perioadă este o formalizare a științei, folosită încă din timpurile Greciei antice. Există cu siguranță acest obicei de a atribui statut de pioneriat formalizării unui concept, ca și când un lucru nu exista înainte de a fi pus într-un sistem conceptual. Această prejudecată nu este întotdeauna rău-voitoare cu intenții revizioniste, ci este mai degrabă consecința unei „diferențe culturale”, care este confundată ca având existență conceptuală în sine. Cu alte cuvinte, Apusul petrece mai mult timp standardizând sau formalizând și drept urmare atribuie o mai mare importanță acestui obicei de altfel inesențial chiar dacă de multe ori folositor.
↑ De fapt, autocefalia bulgară din 1235 a fost în cadrul Imperiului Vlaho-Bulgar sub Ioan Asan II.
↑ Acestea pe lângă afirmările anterioare în imperiul vlaho-bulgar.
↑ Dumitru Stăniloae, Opera teologică a lui Nichifor Crainic, în „Gândirea“, aprilie 1940.

Surse

Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991. ISBN 973-9130-08-9
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 2 Ediția II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994. ISBN 973-9130-18-6.
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române Volumul 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a neamului românesc, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993. ISBN 973-96208-3-3.
Mircea Păcurariu, Pagini de istorie bisericească românească, Sibiu, 1991. URL: https://www.sfantuldaniilsihastrul.ro/fisiere/carti/uniatia-in-transilvania.pdf
Dumitru Stăniloae, Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate cu ale limbii române, în general, în «Biserica Ortodoxă Română», XCVII nr. 3-4, 1979, pp. 563-590. URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf
Dumitru Stăniloae, Rolul ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale, în «Ortodoxia», XXX, nr. 4, 1978, pp. 584-603. URL: https://www.marturisitorii.ro/wp-content/uploads/2016/10/Parintele-Dumitru-Staniloae-Ortodoxie-si-nationalism.pdf
P. P. Panaitescu, Români și bulgari, București, 1944.
P. P. Panaitescu, Istoria românilor (1942), Editura didactică și pedagogică, București, 1990, ISBN: 973-30-0898-2.
P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din biblioteca academiei RPR, Vol. 1, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1959
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, Editura Științifică, București, 1969.
P. P. Panaitescu, Contribuții la istoria culturii românești, Editura Minerva, București, 1971.
Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.
Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică Română, București, 1972.
Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Ediția a III-a, Cugetarea-Georgescu Delafras S.A., București.
Ioan-Aurel Pop et al., Istoria ilustrată a României, Litera Internațional, București, 2009.

[1] Conform P. P. Panaitescu, N. Iorga, și alții.

[2] Religia este făcută oficială nu de Constantin cel Mare ci de Teodosie cel Mare la sfârșitul aceluiași secol.

[3] De fapt, coloniile de la Marea Neagră vor continua și în era bizantină, existând chiar și sub protectorat mongol, apoi sub control venețian (în timpul Imperiului Latin) și apoi sub controlul genovezilor (e.g. Caffa).

[4] „Limba străromână” sună ca și când nu ar fi cu adevărat limba română, dar este mai degrabă „lima română veche” la fel cum „Old English” este engleza veche.

[5] Teleologic nu teologic, deci referindu-se la o perspectivă a cauzelor înspre o finalitate, în contrast cu perspectiva mecanicistă.

[6] Cred (...) întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.

[7] Sunt, bineînțeles, reveniri ale luptei anti-otomane și mai târziu prin Radu de la Afumați, Ioan Vodă cel Viteaz, și Mihai Viteazul.

[8] A fost totuși o perioadă în secolul XIII când imperiul bizantin a fost înlocuit de imperiul latin.

[9] P. P. Panaitescu consideră că ar fi fost o greșeală, iar Coresi ar fi fost diac, nu diacon.

[10] Cuvântul „sihastru” provine de la „isihasm”.

[11] „Denominațiuni” este termenul cu care se identifică diferitele confesiuni protestante, pe modelul „teoriei ramurilor”. De fapt, ei consideră chiar și Ortodoxia o „denominațiune”. Acest relativism este comun culturii protestante.

[12] Ce înseamnă influențe? Nu este o întrebare în van, P. P. Panaitescu are o discuție legată de acest lucru în capitolul „Contactele externe”, subcapitolul „Uniunile culturale” în cartea „Introducere la istoria culturii românești”.

[13] Încă o dată, „știința” nu este ceva „descoperit” în timpul „revoluției științifice”. Tot ce s-a petrecut în acea perioadă este o formalizare a științei, folosită încă din timpurile Greciei antice. Există cu siguranță acest obicei de a atribui statut de pioneriat formalizării unui concept, ca și când un lucru nu exista înainte de a fi pus într-un sistem conceptual. Această prejudecată nu este întotdeauna rău-voitoare cu intenții revizioniste, ci este mai degrabă consecința unei „diferențe culturale”, care este confundată ca având existență conceptuală în sine. Cu alte cuvinte, Apusul petrece mai mult timp standardizând sau formalizând și drept urmare atribuie o mai mare importanță acestui obicei de altfel inesențial chiar dacă de multe ori folositor.

[14] De fapt, autocefalia bulgară din 1235 a fost în cadrul Imperiului Vlaho-Bulgar sub Ioan Asan II.

[15] Acestea pe lângă afirmările anterioare în imperiul vlaho-bulgar.

[16] Dumitru Stăniloae, Opera teologică a lui Nichifor Crainic, în „Gândirea“, aprilie 1940.

[1]

[2]

[3]

[4]

[5]

[6]

[7]

[8]

[9]

[10]

[11]

[12]

[13]

[14]

[15]

[16]

OrthodoxWiki β

Utilizator:RappY/SpiritulRomân

Introducere

Structura filmulețelor

Seria 1: Fundamentul românismului (-500–300)

Introducere

Creștinismul

Cine e Iisus Hristos?

Încreștinarea românilor

Sfinții

Termeni bisericești

Dacii și romanii

Dacii

Romanii

Limba română

Începutul erei bizantine

Constantin cel Mare

Sinoadele Ecumenice

Concluzie

Seria 2: Elementele bizantino-slave (300–1300)

Introducere

Imperiul bizantin

Înainte de invazii

Epoca de aur dobrogeană

Spațiul nord-dunărean

Invaziile avaro-slave

Iconoclasm

Reînceperea vieții organizate

Transilvania

Statele vlahe

Introducerea liturghiei slavone

Începutul literaturii slavo-române

Ortodoxia și Catolicismul

Marea Schismă

Ofensivele catolice

Concluzie

Seria 3: În ajutorul creștinătății (1300–1800)

Introducere

Începutul principatelor

Isihasmul

Întemeierea principatelor

Lupta anti-otomană

Căderea Bizanțului

Pământesc

Spiritual

Dezvoltarea culturală

Tipărirea

Scrieri în română

Primele scrieri

Scrierile de mai târziu

Limba română în slujbe

Umanismul moldovean

Paisianismul

Epoca fanariotă

Lupta împotriva prozelitismului

Protestanții

Calvinismul

(Greco-)Catolicismul

Influențele apusene

Începutul noii ere

Concluzie

Seria 4: Expresia spiritului (1800–2000)

Introducere

Luptele național-sociale

„Spiritul revoluționar”

Unirea principatelor

Independența

Academia română

Altele

Reunirea neamului

Dezvoltarea eclezială

Autocefalia

Patriarhatul

Expresia spiritului

Perioada interbelică

Sfinții Închisorilor

General

Grupul misticilor

Rugul Aprins

Concluzie

OrthodoxWiki ^β