Spiritualitatea pre-creștină pe pământurile românești

Spiritualitatea pre-creștină pe pământurile românești a fost o spiritualitate unică, dezvoltată înainte ca dacii și daco-romanii să adopte creștinismul încă din perioada apostolică, fără a fi vreodată impus cu forța. Din câte se cunoaște, religia geto-dacă a fost una din marile religii antice, având unele asemănări cu creștinismul. Această asemănare poate explica ușurința cu care creștinismul a fost adoptat de daco-romani și păstrat fără întrerupere.

Epoca neolitică (?–1700 î.Hr.)

Introducere

Această epocă este, în general, caracterizată prin tehnica șlefuirii pietrei și folosirea uneltelor și a armelor de piatră dură, mai ales a silexului. Pe lângă pescuit și vânătoare, se practica o formă de agricultură primitivă, făcută în general de femei, iar producția se făcea în comun, de fiecare așezare care reprezenta o gintă.

Pe teritoriul României era la început o singură cultură (Starcevo-Criș), iar mai târziu avem cultura de la Sălcuța (în Oltenia), Gumelnița și Boian (în Muntenia), Cucuteni (în Moldova și într-o parte a Transilvaniei), Petrești, Boian, și Turdaș (în Transilvania centrală) și Decea Mureșului (în Transilvania de vest) la care se adaugă cultura Cernavodă în Dobrogea.

Spiritualitate

Ca agricultori, oamenii din neolitic credeau în puterea pământului, dătător de hrană și de viață. Pământul era considerat mama viețuitoarelor și era socotit ca o femeie din sânul căreia se naște tot ce e viu. Religia lor consta, deci, în adorarea pământului sub chipul unei femei fecunde, iar oamenii îi purtau icoana, un idol mic de os sau de pământ legat la gât, spre a-i feri de tot răul. Cultul femeii fecunde reprezenta cultul pământului și nu, cum s-a crezut, oglindirea orânduirii matriarhatului în gintele neolitice.

Morții erau îngropați, așezați chirciți, cu genunchii ridicați la bărbie, în poziția somnului, având lângă ei alimente, dovadă, în credința lor, a supraviețuirii acelei scumpe scântei vitale, pe care o vedeau ca necesitate materială.

Cultul morților nu exista însă; nici o piatră sau movilă nu indică locul de îngropare. Morții din neolitic rămân pierduți în adâncurile pământului.

Epoca bronzului (1700–800 î.Hr.)

Introducere

Poporul indo-european care a pătruns pe pământurile românești și, mai apoi, în peninsula Balcanică este poporul tracilor, începând cu anul 1700 î.Hr.. Ei cuprindeau Dacia, Panonia (Ungaria de azi), o parte a Poloniei sud-vestice, iar la sud ajungeau până la marginile Macedoniei și ținutul ilirilor. Au asimilat, în decurs de mai multe veacuri, populația pre-indo-europeană, câștigând-o pentru limba și cultura lor.

În acest timp s-a produs o remarcabilă dezvoltare a culturii față de aceea din epoca neolitică. În această epocă se produce prima mare diviziune a muncii, între păstori și agricultori. Se rezvoltă domesticirea animalelor, în special a calului, care este folosit ca animal de tracțiune și pentru carele cu două roți ale războinicilor, dar călăritul nu era încă cunsocut.

Se pare că o mare parte din vite au fost aduse de popoare migratoare venite din stepele de la nordul Mării Negre, care aveau un cult special al înmormântării, prin vărsarea în morminte a ocrului roșu, ce reprezenta culoarea vieții.

Spiritualitate

O schimbare adâncă se produce în domeniul religios. Vechiul cult neolitic al pământului roditor este înlocuit cu cel al soarelui, așa cum se vede în Dacia, în amuletele de pământ ars care reprezentau imaginea stilizată a soarelui. Cultul soarelui era completat cu cel al cerului, ca la toate popoarele indo-germane, din India până în Scandinavia.

O asemenea schimbare esențială, care privește concepția despre lume și viață a popoarelor, se oglindește și în riturile cultului morților. Morții nu mai sunt îngropați, ci arși, iar cenușa lor este păstrată în urne. Arderea morților trimite spre cer, în chip de fum, rămășițele ființei omenești eliberate din învelișul materiei.

În săpăturile arheologice de la Sărata-Monteoru, unde s-au descoperit urme ale unei comunități din epoca bronzului, s-a găsit un sanctuar cu altare destinate probabil sacrificiilor pentru cultul soarelui. Sanctuarul a fost descoperit pentru ca fumul jertfelor să se ridice spre cer, iar altarele erau toate îndreptate cu fața spre răsărit. Acest cult al soarelui trebuia să fie moștenit de urmașii oamenilor din epoca bronzului, până în primele veacuri ale erei noastre (la geți și la daci).

Epoca de fier (700–450 î.Hr.)

Introducere

Cea mai însemnată transformare în țările Europei sud-estice, în jurul anului 700, a fost trecerea de la armele și uneltele de bronz la cele de fier, ceea ce a dat un mare avânt culturii popoarelor din această regiune. Folosirea fierului începe în epoca bronzului, în jurul anului 1150 î.Hr., dar abia în jurul anului 700 se generalizează, în timp ce folosirea bronzului se împuținează și este pe cale de dispariție.

În epoca fierului predomină creșterea vitelor legată de centre stabile. Calul începe să fie folosit la călărie și nu doar ca animal de tracțiune. Aristocrația militară tribală începe să se diferențieze de poporul de păstori și agricultori. Ieșită din rândurile obștii, ea posedă arme de lux și stăpânește mici cetățui, presărate în toată țara.

Sciții

Din stepele de la nordul Mării Negre năvălește un popor de limbă iraniană înrdut cu perșii: sciții. O parte a lor s-a așezat în Dobrogea, care de atunci a purtat denumirea de „Sciția Mică”. Altă ramură a străbătut în Dacia, prin munți și s-a așezat în Transilvania, unde poartă numele de agatirși.

De la Dunăre în sus, spre interiorul continentului, Sciția este mărginită de agatirși... agatirșii sunt bărbații cei mai gingași și au scule de aur. Își au soțiile în comun, ca să fie toți frați... În privința moravurilor, ei se apropie de traci. (Herodot)

În Oltenia și Muntenia, în sec. VI, erau n al trib al sciților, siginii.

Cu vremea, stăpânitorii sciți din Dacia se contopiră cu aristocrația tribală a tracilor, își pierdură limba, adoptând pe aceea a supușilor. Un număr de râuri din România: Oltul, Argeșul, Siretul, Prutul și altele poartă nume scitice, ceea ce arată că influența sciților și numărul așezărilor lor în Dacia au fost destul de importante. Ei aduceau din Orient cunoștința artelor somptuare, a lucrării metalelor prețioase, de pildă coiful de aur găsit în Valea Prahovei, azi la Muzeul de Antichități din București.

Contribuția lor la civilizația tracilor de la Dunăre, oricât de importantă, nu trebuie socotită mai valoroasă decât aceea rezultată din dezvoltarea internă a triburilor tracice și, în special, în privința trecerii de la folosirea bronzului la cea a fierului.

Coloniile grecești

Așezarea coloniilor grecești la Marea Neagră în secolele VII î.Hr. și următoarele a fost rezultatul creșterii producției în aceste părți și protecției oferite de sciți coloniștilor străini.

Cele mai importante colonii grecești din nord-vestul Mării Negre (Pontus-Euxinus) au fost: Olbia, la gura Niprului; Tyras, la limanul Nistrului; Histria, situată pe un golf al mării, astăzi închis, numit lacul Sinoe; Tomis (Constanța); Callatis (Mangalia), fondată mai târziu, în jurul anului 500 î.Hr.; Dionisopolis (Balcic); Odessos (Varna).

Cele mai vechi colonii provin din orașul doric Milet, pe coasta Asiei Mici (Callatis este însă o colonie a Heracleei pontice). Aceste colonii sunt rezultatul comerțului de schimb între produsele meșteșugărești ale patriei Miletului și cele agricole și pescărești ale interiorului traco-scitic. Miletul era centrul industriilor textile din Mediterană. Pe lângă acestea, veneau vinurile grecești, uleiul de măsline și produse de lux pentru curțile stăpânitorilor sciți. În schimb, se aduceau de la Marea Neagră pești sărați, în bancuri, numiți sturioni (nisetrul, cega, păstruga).

Mai târziu începe comerț cu grâne și cu sclavi. Chiar vestitul șef al răscoalei sclavilor împotriva romanilor, Spartacus, a fost un trac.

Geto-dacii (500 î.Hr.–100 d.Hr.)

Introducere

Țara românească, locuită de strămoșii lor direcți, a cunoscut și a adăpostit una dintre marile civilizații originale ale antichității: civilizația daco-getică, în secolele VI î.Hr. — I d.Hr. Istoricii care nu se mai lasă orbiți de mirajul clasicismului greco-roman recunosc azi că în Europa antică au existat și alte civilizații originale, ale germanilor, celților și daco-geților.

Daco-geții erau o ramură a tracilor, un popor care se întindea peste nordul și centrul Peninsulei Balcanice. Ramurile lor care locuiau în nordul Dunării se numeau daci și geți, triburi trace care, în timp, s-au contopit într-un singur popor.

Dacii au creat o arhitectură a cetăților de munte, deosebită de cea a celorlalte popoare antice, o artă originală a lucrării argintului și, în sfârșit, o religie cu o teologie spiritualistă proprie, pe care scriitorii antici o compară cu aceea a grecilor și a romanilor.

Limba dacilor

Așezarea tracilor pe pământurile românești datează de la cca. 1700 î.Hr., odată cu începuturile erei bronzului; deși ne lipsesc texte mai lungi în limba dacilor, posedăm totuși câteva nume (numai consoanele) scrise cu litere grecești pe tabloul votiv de la Grădiștea Muncelului, o inscripție cu litere latine (Decebalus per Scorilo, în care per înseamnă fiul), o listă de plante medicinale și numeroase numiri proprii de locuri și porecle de oameni derivând din limba comună.

Din studiul acestor izvoare rezultă că limba dacilor, dialect al limbii tracice, este o limbă indo-europeană, înrudită cu cele baltice. Numirile dacice de locuri pot fi explicate prin comparație cu limba indo-germană: Amutria (Motru) înseamnă râul limpede, Drobeta (T. Severin) înseamnă loc cu arbori, Maris (Mureș) râul strălucitor, Samus (Someș) râul leneș.

În limba română de azi, un număr de râuri mari au nume dacice (Siret, Prut, Mureș, Someș și chiar Dunărea, la traci, Dunaris). Dintre cuvintele comune ale limbii române, filologii socotesc de origine tracică peste 100 de cuvinte, dintre care aprig, beregată, pleoapă, cârlan, morman etc. Dintre cuvintele cu conținut social sunt, probabil, de origine tracică: moș, cătun; din terminologia păstorească: dârste, fluier, brânză, urdă, strungă, zer, tarc. Unii filologi cred că aceste cuvinte se trag din limba albaneză, dar albaneza însăși este o limbă tracică, singura care a moștenit în parte graiul străvechilor locuitori ai Peninsulei Balcanice, așa că e mai de crezut că ambele limbi păstrează urme din aceea a strămoșilor comuni. Dacă ar fi fost vorba de o influență albaneză asupra limbii române, ar fi trebuit să aflăm și o înrâurire a limbii noastre asupra celei albaneze, ceea ce nu se poate dovedi.

Spiritualitate

Relația dintre stat și religie

Regalitatea dacilor dispunea de o putere mult superioară acelei a „democrației militare" de la germani. Regele avea alături marele preot al tuturor dacilor și, prin aceasta, dispunea de o putere magică. Geograful grec Strabo spune că regele dacilor își asociază întotdeauna un preot, „tălmaciul voinței zeilor", pentru ca poporul să creadă că ordinele regelui sunt dictate de zei (Strabo, VII, 3). De asemenea, medicul lui Traian, Criton, afirmă că „unitatea poporului get a fost câștigată de regi prin înșelătorie și practici magice”. Toate acestea arată caracterul sacru al regalității dacice; regele este reprezentantul zeilor și i se atribuie puteri supraomenești transmise prin mijlocirea marelui preot.

În existența regalității dacice, alături de superioritatea spirituală a religiei lor, se remarcă înfățișarea deosebită a istoriei dacilor față de cea a celorlalte popoare „barbare” din Europa antică. Acest tip de organizare statală se apropie de cel al statelor asiatice prin aspectul său religios, dar totodată se deosebește de regalitățile asiatice prin caracterul său de confederație de triburi. Puterea regilor daci nu era absolută, ca în Orient, ci depindea de șefii triburilor; chiar Decebal, în timpul războiului cu Traian, era nevoit să ceară aprobarea „sfatului nobililor”, așa cum arată Dio Cassius, istoricul acestui război.

Religia dacilor, care sprijinea regalitatea, a fost o credință unitară, și, în același timp, a păstrat o spiritualitate originală.

Nemurirea getică

„Geții, cei care cred că sunt nemuritori... ei nu cred că mor, ci, cei care au răposat se duc la demonul Zalmoxis”. Nemurirea getică era diferită de cea grecească, în care umbrele morților mergeau sub pământ, rătăcind în întunericul veșnic, unde nu mai există nici conștiință, nici personalitate. Zalmoxis, dimpotrivă, îi învață pe adepții săi că „nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor viețui veșnic, bucurându-se de toată fericirea”. Pentru greci, doar zeii sunt nemuritori, pentru geți și oamenii pot fi nemuritori; nemurirea getică este o participare la viața zeului, la fericirea veșnică.

Zalmoxis era zeul cerului, al seninului albastru. Dacă cerul era acoperit de nori, geții aruncau săgeți pentru a-i alunga. Zalmoxis, conform lui Dion Chrisostom, a trăit într-o peșteră din muntele sfânt Cogaenon, care a rămas apoi în grija marelui preot al dacilor. Unii cercetători au interpretat această relatare ca fiind dovada că Zalmoxis era zeul subpământean al morților. Însă cultul unui zeu subpământean nu explică admirația lui Herodot și nici povestea cu săgețile aruncate pentru eliberarea cerului. De fapt, nu există o contradicție între relatările vechilor autori despre Zalmoxis: peștera se afla pe un munte înalt, deci o înălțare aproape de cer. Și Zeus, zeul grecilor, își avea locașul pe vârful Olimpului, pentru că era zeul indo-european al cerului.

Herodot subliniază că tracii de sud aveau aceleași moravuri și instituții, cu excepția geților și a trausilor. Instituția geților consta în credința că sufletele lor ajung la zeul cerului, nu sub pământ. Cultul cerului, confundat cu cel al soarelui la geți, este o continuare a cultului indo-european din epoca bronzului, comun pentru germani, indieni, romani și celți. Tracii sudici, influențați de lumea mediteraneană, deși aveau și ei un zeu al soarelui și al cerului, au adoptat riturile și zeitățile subpământene ale mediteranienilor (Dionisos, Sabazios). De aceea, grecii și tracii sudici își îngropau morții, în timp ce geții, asemenea celorlalți indo-europeni, îi ardeau, trimițând fumul rugurilor către cer.

Moralitate și ascetică

Credința geților în spiritul cerului și în participarea sufletelor la nemurire era completată cu o morală înaltă: „Geții... sunt cei mai distinși și mai drepți dintre traci” (Herodot).

Dion Chrisostom adaugă despre marele preot Deceneu:

El i-a învățat morala, dezbărându-i de obiceiurile barbare... Geții au fost întotdeauna superiori în filozofie față de aproape toți barbarii și aproape egali cu grecii.

Morala getică era eroică: cei ce cad în luptă pentru patrie dobândesc nemurirea. De asemenea, asceții care trăiesc în contemplația spiritualului, cultivând dreptatea și neținând robi, vor dobândi fericirea veșnică. Iosefus Flavius, în secolul I d.Hr., vorbind despre secta iudaică a esenienilor, îi descrie astfel:

Oameni care cred că toate trebuie lăsate în mâna lui Dumnezeu, consideră sufletele ca nemuritoare și dreptatea ca virtutea cea mai de preț, au locașuri de rugăciune proprii, sunt foarte morali și drepți, au bunurile în comun, nu țin robi, considerând această instituție nedreaptă, se ajută unii pe alții, nu se căsătoresc, ci trăiesc toți împreună (...) Foarte mult se aseamănă ei cu dacii, care se numesc Polistai.

Această morală getică a fost prețuită ca o înaltă filozofie, fără asemănare cu credințele barbare.

Reforma lui Deceneu poate fi socotită ca instituirea unui ordin ascetic al nobilimii dace: „El (Deceneu) a ales dintre dînșii pe bărbații cei mai nobili, învățându-i teologia și i-a pus să cinstească anumite divinități și anumite sanctuare“ (Dion Chrisostom). E clar că nu e vorba de o credință populară, ci de un ordin aristocratic al celor aleși. Cultul lui Zalmoxis nu era orgiastic, ca al lui Dyonisos și Rhessos din Tracia, ci dimpotrivă, se întemeia prin purificare în asceză.

Temple

Indo-europenii nu aveau credințe antropomorfice, nu sculptau statui ale zeilor cu chip omenesc și nu le construiau temple-locuință. Germanii, celții, iranienii și, la fel, geții nu aveau astfel de construcții. La Grădiștea Muncelului se află un sanctuar dacic deschis, nu un templu-locuință. În mijlocul acestuia se afla altarul focului sacru, la fel ca la perși și la vestalele romane (focul fiind reprezentarea soarelui).

Arhitectura religioasă în cetățile de la Costești și de la Grădiștea Muncelului este aproape unică în lumea „barbară”. Astfel, avem templele rotunde, cu pietre așezate în cercuri concentrice, la mijlocul cărora se află vatra focului sacru sub cerul descoperit. Incinta sacră de la Grădiștea Muncelului cuprinde mai multe temple descoperite și aliniamente de coloane mici de piatră, care erau probabil bazele unor coloane de lemn. În general, complexul de clădiri religioase, militare și civile (palatele de piatră cu scări monumentale) prezintă un aspect original, iar reconstituirea lor arheologică nu a fost încă încercată.

Alte aspecte

Secta se răspândise și în Grecia; Platon atribuie lui Socrate expunerea despre vindecarea sufletelor: „Am aflat aceasta în armată, de la un medic din Tracia, adept al lui Zalmoxis, despre care se spune că face pe oameni nemuritori."

Platon (Charmides) afirmă că Zalmoxis credea că trupul nu se poate vindeca fără îngrijirea sufletului. Prin urmare, exista o distincție între suflet și trupul material, sufletul fiind un spirit nevăzut, de esență divină, care dă viață trupului. Herodot adaugă: „Geții nu cred că există o altă divinitate în afară de a lor”. Acest lucru ar indica un monoteism.

Istoricul grec Diodor din Sicilia, cu 100 de ani înainte de Traian, citează trei mari profeți ai omenirii, puși pe picior de egalitate: „Zaratustra al perșilor, Zalmoxis al geților nemuritori și Moise, profetul lui Iehova”.

Surse

• P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, Editura Științifică, București, 1969.