Schisma fotiană

Schisma fotiană, cum este impropriu numită de istoriografia apuseană, sau schisma lui Nicolae, cum mai este numită în Răsărit, se referă la o rupere de comuniune inițiată de episcopul Romei împotriva patriarhului constantinopolitan între 863 și 867.

Deși numită „schisma fotiană”, ea a fost inițiată de papa Nicolae I în încercarea de a-și exercita autoritatea nejustificată asupra actului de numire a noului patriarh din Constantinopol, Sf. Fotie cel Mare. Totodată, această schismă nu a avut inițial nicio legătură cu erezia filioque care devine o problemă doar în ultimul an al schismei (867), după ce Nicolae I încurajează misionarii germani să răspândească dogma filioque pe pământurile bulgare, în cadrul jurisdicției bizantine.

Context istoric

Înscăunarea lui Ignatie

După restaurarea ortodoxiei prin sinodul ortodox de la 843 de la Constantinopol, patriarhul Sf. Metodie și împărăteasa Sf. Teodora manifestă toleranță față de iconoclaști, ceea ce trezește protestele partidei monahilor studiți, reînviind vechi conflicte. Protestele lor neîncetate împotriva patriarhului Metodie l-au determinat pe acesta să exileze o parte din călugării studiți. Moartea lui Metodie în 847 aduce pe scaunul patriarhal pe Sf. Ignatie, fiul împăratului Mihail I Rangabe, sprijinit de monahii studiți. Numirea lui Ignatie reprezintă o concesie acordată partidei studiților.

Înscăunarea lui Fotie

Schimbările intervenite în anul 856, când Mihail al III-lea urcă efectiv pe tron, fără să mai fie patronat de mama sa, vor atrage după sine și modificări în conducerea Bisericii. Patriarhul Ignatie, care era legat de vechea conducere și de partida studiților, n-a mai fost susținut de împărat, și este depus din scaun și exilat în insula Prinkipo. Tronul patriarhal îl ia din 25 decembrie 858 Sf. Fotie, un laic foarte învățat, care este trecut rapid (în șase zile) prin toate treptele monahale și ierarhice, ca să poată deveni patriarh.

Facțiunile

Înscăunarea ca patriarh a lui Fotie deschide o perioadă plină de frământări în Biserica bizantină, dar și în raporturile cu Roma. La Constantinopol, monahii studiți, susținători ai lui Ignatie, îl consideră ales necanonic și astfel se constituie într-o partidă opusă luptând pentru readucerea fostului patriarh, care își dăduse demisia în exil.

Se organizează însă și o altă partidă favorabilă lui Fotie. Prof. Emilian Popescu afirmă că împărțirea în două tabere în sânul Bisericii din secolul al IX-lea poate fi considerată ca manifestarea a două tendințe ideologice opuse: una tradițională și puțin dispusă schimbărilor, reprezentată de unii reprezentanți ai Bisericii, de clerul de jos și de monahi, și alta liberală, apărată de intelectualitatea și clerul de elită. Acestei ultime grupări îi aparținea și Fotie, atât prin descendența sa familială, cât și prin formarea sa intelectuală.

Sinodul de la 861

Neînțelegerile au fost însă și mai mari în raporturile cu Roma, deși Fotie chiar de la început a căutat să câștige bunăvoința papei Nicolae I (858-867), pentru a-l recunoaște ca patriarh legitim.

În anul 861, împăratul Mihail și patriarhul Fotie organizează un sinod la Constantinopol cu scopul de a da o nouă formulare dogmei despre cinstirea icoanelor. Papa trimite legații săi, care însă de la început cer explicații asupra îndepărtării din scaun a lui Ignatie și ridicării lui Fotie ca patriarh. În plus, legații papali cer retrocedarea posesiunilor și diocezelor romane din Sicilia, Calabria și Illyricum, care fuseseră trecute sub jurisdicția Constantinopolului de către Leon al III-lea la începutul crizei iconoclaste, și ridică în acest context problema bulgară, adică a apartenenței jurisdicționale a poporului bulgar în vederea creștinării.

Sinodul se deschide în Biserica Sfinților Apostoli în prezența a doi legați papali. Incomparabila diplomație a lui Fotie a determinat pe legații papali să fie de acord cu depunerea lui Ignatie și să confirme drept canonică alegerea sa. Așadar, rezultatul acestui sinod a fost confirmarea legitimității lui Fotie în scaunul patriarhal.

Schisma

Sinodul de la 863

Papa Nicolae, nemulțumit de hotărârile sinodului și de comportarea legaților săi, convoacă un sinod la Lateran în 863, în care se dezice de trimișii săi, reabilitează în scaun pe Ignatie, declară depus pe Fotie și se arată nemulțumit de modul cum a fost privită problema bulgară.

Astfel, schisma a fost începută de episcopul Nicoale al Romei, ce l-a depus pe Fotie din scaun din motive politice. Cu toate acestea, bizantinii nu au luat în seama pretențiile papei, ignorând scrisorile sale.

Bulgarii

În 864, Boris I al Bulgariei primește botezul de la Constantinopol, îndreptând misiuni diplomatice spre Răsărit. Dar curând după aceasta au intervenit neînțelegeri între Bizanț și țarul bulgar, căci în timp ce primul dorea să plaseze biserica bulgară sub conducerea unui ierarh bizantin, cel de-al doilea voia o biserică națională autohtonă sub un ierarh bulgar. Boris s-a îndreptat atunci către Roma, unde a găsit înțelegerea papei Nicolae I, care și trimite doi episcopi și cler inferior.

Mai mult decât atât, papa Nicoale încurajează misionarii germani să atace orice diferență existentă între Apus și Răsărit: celibatul preoțesc, regulile de post, și în special filioque. Așadar, deși filioque nu era o dogma răspândită încă în Roma, Nicoale totuși susține misionarii germanii înspre a populariza această erezie pe pământurile bulgare, aflate sub jurisdicție constantinopolitană. Așadar, bizantinii trebuie să se confrunte cu această erezie încă o dată după ce le-a fost adusă la cunoștință de Carol cel Mare cu 70 de ani înainte.

Sinodul de la 867

În aceste condiții, s-a născut un grav conflict între Constantinopol și Roma, căci Fotie și împăratul Mihail vedeau în acțiunile papale lezarea intereselor vitale ale imperiului bizantin. Dar, mai ales, răspândirea ereziei filioque îl alarma în mod special pe Sf. Fotie.

Așadar, Fotie convoacă în august-septembrie (867) un sinod la Constantinopol, la care este prezent împăratul și reprezentanți ai patriarhatelor din Orientul Apropiat, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Papa este anatematizat și acuzat de erezie. Apoi, a fost trimisă o enciclică de către Fotie celorlalți patriarhi orientali, în care se explică eroarea comisă de Biserica Romei în legătură cu filioque, iar Nicolae I este excomunicat pentru erezie.

Dar evenimentele religioase de la Constantinopol și raporturile cu Roma, de care este legat și destinul următor al lui Fotie, vor lua alt curs după moartea împăratului Mihail al III-lea în noaptea de 23-24 septembrie 867, în urma unui complot organizat de Vasile I, care va deveni următorul împărat bizantin.

Depunerea lui Fotie

În problemele religioase, Vasile I avea să ia, la scurtă vreme după urcarea sa pe tron, hotărârea de a înlătura din scaun pe patriarhul Fotie (23 noiembrie 867) și a-l readuce în locul său pe Ignatie, sperând, în felul acesta, să pună capăt tensiunii apărute în raporturile cu Roma și să readucă pacea internă, dând satisfacție partidei Ignatiene.

De fapt, niciunul dintre aceste obiective nu va fi atins. Deși papa Nicolae I murise cu 10 zile înaintea depunerii lui Fotie, succesorul său, Adrian al II-lea (867 – 872), continuă aceeași politică față de Bizanț.

Astfel, depunerea lui Fotie reprezintă sfârșitul „schismei fotiene”.

După schismă

Sinodul de la 869–870

Articol principal: Sinodul tâlhăresc din 869-870.

Împăratul Vasile cere papei Adrian al II-lea să consimtă la convocarea unui sinod la Constantinopol în vederea refacerii unității Bisericii, lucru care este acceptat de pontiful roman. Cei doi reprezentanți ai papei sunt primiți cu onoruri deosebite, iar sinodul se deschide la 5 octombrie 869, cu un număr redus de participanți (doar 103). Reprezentanții guvernului Bizantin au supravegheat, în consens cu legații papali, lucrările sinodului, au convocat pe Fotie să se explice, dar acesta a refuzat cu demnitate să se apere. A urmat condamnarea și excomunicarea lui și a adepților săi. S-a mers atât de departe încât au fost condamnate și anulate toate actele și hotărârile lui din perioada păstoririi.

Chiar clericii hirotoniți de Fotie nu mai puteau sluji, un element care nu putea aduce pace. Sinodul își încheie lucrările la 28 februarie 870 cu un succes total al Bisericii Romei. Acest sinod tâlhăresc a fost considerat de Roma al VIII-lea sinod ecumenic.

Revenirea bulgarilor (870)

Totuși, succesul a fost aparent și de scurtă durată, căci imediat după închiderea sinodului au sosit la Constantinopol delegați ai Țarului Boris, ca să exprime nemulțumirea acestuia față de refuzul papei de a recunoaște ca șef al Bisericii Bulgare pe episcopul propus de el. A fost convocată o reuniune extraordinară a sinodului, la care atât Împăratul Vasile cât și Patriarhul Ignatie au fost intransigenți față de pretențiile legaților papali, apărând dârz, ca pe vremea lui Fotie, drepturile jurisdicționale ale Bizanțului asupra Bulgarilor. La succesul bizantinilor au contribuit și reprezentanții patriarhatelor din Orient.

Patriarhul Ignatie a și hirotonit un Arhiepiscop pentru conducerea Bisericii Bulgare și a trimis 10 episcopi bizantini care să înlocuiască clerul latin instalat de legatul papal Formosus. Aceste evenimente ar fi dus la o nouă schismă între cele două biserici, dar se pare că regele Ludovic al II-lea a oprit acest curs, deoarece avea nevoie de Bizanț în lupta sa împotriva arabilor.

Sinodul din 879-880

Articol principal: Sinodul VIII Ecumenic.

Hotărârile sinodului din 869–870 nu puteau liniști pe partizanii lui Fotie, motiv pentru care împăratul nu a realizat liniștea dorită în interior. Abia în anul 877, când moare Ignatie (28 octombrie 877), Vasile readuce pe tronul patriarhal pe Fotie. Cu doi ani înainte, Fotie fusese adus la curtea imperială ca profesor și educator al copiilor lui Vasile (Leon, Alexandru și Ștefan).

După Viața lui Ignatie, Fotie ar fi plăsmuit o genealogie a împăratului Vasile, potrivit căreia împăratul și-ar avea originea în familia regilor din Armenia. Dacă Fotie a făcut sau nu acest lucru nu se poate spune, dar este posibil ca Vasile să fi dorit să readucă pacea în Biserică prin reinstalarea lui Fotie pe scaunul patriarhal. La rândul său, Fotie s-a arătat conciliant față de vechii săi inamici din interiorul imperiului și chiar față de Roma, trimițând papei Ioan al VIII-lea (succesorul lui Adrian al II-lea, care a murit în decembrie 872) o scrisoare plină de bunăvoință. Deși la apelul lui Fotie, papa a pus unele condiții pentru reconciliere, el l-a primit, având nevoie de flota bizantină împotriva arabilor. Papa a trimis chiar trei delegați la sinodul de la Constantinopol, care a avut loc în iarna anilor 879–880.

La acest sinod au participat foarte mulți ierarhi (383), mult mai mulți ca sinodul organizat împotriva lui Fotie cu 10 ani mai devreme. Acest sinod a fost privit de bizantini ca ecumenic. Sinodul a fost un triumf pentru Fotie, deoarece au fost anulate condamnările anterioare, iar el a fost socotit chiar de legații papali „sfințitul patriarh și mărit”. Tot acum a fost adoptată ca formulă de credință ortodoxă purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl. Acest sinod a fost recunoscut de Roma fără niciun fel de protest.

După sinodul din 879–880, nu s-a ajuns, așa cum s-a susținut în mod eronat, la o nouă schismă între Fotie și papa Ioan al VIII-lea; raporturile dintre ei au fost dominate de bunăvoință, ambii dorind să păstreze comuniunea de credință. Așadar, episcopul Romei a abandonat ideile lui Nicolae I în privința doctrinei filioque și a jurisdicției papale în est. Pe timpul celei de-a doua păstoriri a lui Fotie, nu s-a ajuns însă la o pace durabilă cu adepții lui Ignatie.

Exilarea lui Fotie

După împăratul Vasile, a urmat la tron fiul său și elevul lui Fotie, Leon al VI-lea. Acesta însă s-a lipsit de colaborarea patriarhului Fotie, pe care îl scoate din scaun chiar de la începutul domniei sale, trimițându-l în exil. Motivele acestei măsuri ingrate luate de elev împotriva profesorului său nu sunt bine cunoscute. Este posibil ca Leon să fi avut în vedere realizarea păcii interne, dând satisfacție partizanilor lui Ignatie, încă destul de puternici, ori întreținerea unor relații mai bune cu Roma, căci dacă Fotie fusese restaurat în scaun, el nu fusese însă complet reabilitat în ochii succesorilor lui Ioan al VIII-lea. Dar înlăturându-l din scaun pe Fotie, Leon nu aduce în locul său un om din partida ignatiană, ci profitând de vacanța creată, îl pune patriarh chiar pe fratele său Ștefan, creând astfel un precedent pentru alți împărați de a-și numi în această înaltă funcție pe membrii familiei. Ștefan moare însă tânăr în anul 893 și în locul său este ales Antonie Culeas, monah de la Muntele Olimp. Acesta rămâne în scaun până în anul 901 și în timpul păstoririi lui se străduiește să împace două partide ostile, ignatiană și fotiană, și să normalizeze raporturile cu Roma ale ignatienilor, supărați că papa recunoscuse reînscăunarea lui Fotie. În sfârșit, după moartea lui Antonie Culeas, scaunul este ocupat de Nicolae Misticul, rudă a lui Fotie și aproape colaborator al împăratului căruia îi fusese secretar intim.

Surse

• Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București.
• Kallistos Ware. The orthodox church, Baltimore, Maryland, Penguin Books, 1963.

A se vedea și

• Încreștinarea bulgarilor