Isihasm

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol face parte din seria
Spiritualitate ortodoxă
Sfintele Taine
Botezul - Mirungerea
Sf. Împărtășanie - Spovedania
Căsătoria - Preoția
Sf. Maslu
Starea omului
Păcatul - Patima - Virtutea
Raiul - Iadul
Păcate
Păcate strigătoare la cer
Păcate capitale
Alte păcate
Păcatele limbii
Virtuți
Virtuțile teologice

Credința - Nădejdea - Iubirea

Virtuțile morale

Înțelepciunea - Smerenia
Răbdarea - Stăruința în bine
Prietenia - Iertarea - Blândețea
Pacea - Mila - Dreptatea - Hărnicia

Etapele vieții duhovnicești
Despătimirea (Curățirea)
Contemplația
Îndumnezeirea
Isihasm
Trezvia - Pocăința
Isihia - Discernământul
Mintea
Asceza
Fecioria - Ascultarea
Statornicia - Postul
Sărăcia - Monahismul
Rugăciunea
Închinarea - Cinstirea
Pravila de rugăciune
Rugăciunea lui Iisus
Sf. Moaște - Semnul Sf. Cruci
Sfinții Părinți
Părinții apostolici
Părinții pustiei
Părinții capadocieni
Filocalia
Scara dumnezeiescului urcuș
Editați această casetă

Isihasmul desemnează lucrarea tainică de curățire de patimi a creștinilor ortodocși, care are în centrul ei repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus și dorința de liniștire interioară. Două repere teologice importante, care au inspirat pe creștinii ortodocși în viața de liniștire interioară, de isihie, au fost scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul și ale Sfântului Simeon Noul Teolog († 1022) în Sfântul Munte Athos, unde unii monahi s-au dedicat vieții contemplative, în liniște desăvârșită (gr. isihia - liniște).

Practica isihastă

Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugării dedați acesteia se retrăgeau în locuri singuratice și – prin concentrarea gândului la rugăciune – se ridicau la un înalt nivel de percepere a realității, mai presus de impresiile simțurilor și de tot ceea ce îi înconjura, ajungând să vadă prin contemplație lumina dumnezeiască necreată, pe care Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan au văzut-o pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36), realizând astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Aceasta lumină strălucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască.

Isihaștii rosteau continuu această scurtă rugăciune, numită Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” (sau sub alte forme, întotdeauna scurte, asemănătoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”).

Disputa isihastă

În jurul mișcării isihaste s-a declanșat, în secolul al XIV-lea, disputa teologică cea mai însemnată a mileniului al doilea în Răsăritul creștin. Aceasta a mai fost numită și „disputa palamită”, după numele Sfântului Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), sau „disputa varlaamită”, după numele lui Varlaam din Calabria († 1350). La rândul lor, adepții celor două tabere erau numiți, după caz, palamiți sau varlaamiți.

Varlaam din Calabria

Călugărul Varlaam din Calabria era un teolog învățat care mai înainte de izbucnirea disputei isihaste, în tratativele de unire de la Avignon, din 1339, dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, condusă de papa Benedict al XII-lea (1334-1342), a apărat doctrina ortodoxă.

Totuși, venind la Constantinopol în 1340, el a condamnat metoda și doctrina isihastă. Ca și alți teologi raționaliști aflați sub influența teologiei scolastice apusene, el critica, uneori în termeni batjocoritori și ironici, diferite aspecte teologice ale mișcării isihaste (Harul necreat, unirea cu Dumnezeu prin energiile necreate etc.), dar și unele aspecte ale practicii Rugăciunii lui Iisus. Bunăoară, Varlaam parodia și batjocorea practica unor isihaști de a-și aduna mintea în inimă, înlocuind inima cu buricul...

El susținea că lumina care emană din ființa sau substanța lui Dumnezeu nu este necreată, căci în felul acesta s-ar admite în Dumnezeire existența a doi dumnezei - esența divină, invizibilă, și energia divină, vizibilă, deci creată -, și-i acuza pe isihaști de diteism.

Sfântul Grigorie Palama și doctrina isihastă

Sf. Grigorie Palama
În sprijinul isihaștilor s-a ridicat atunci Sfântul Grigorie Palama, bun cunoscător al practicii isihaste, pe care însuși a urmat-o, mai întâi pe când era încă în lume, apoi în pustnicie, la Muntele Athos (între anii 1318-1326), iar apoi – între 1326-1331 – într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia.

Atât Sfântul Grigorie cât și ceilalți isihaști învățau că există deosebire între ființa lui Dumnezeu - nevăzută și inaccesibilă oamenilor – și puterile sau energiile Sale necreate, care emană în mod personal din ființa divină, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor. Această învățătură este deosebit de importantă, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu și om prin energiile necreate, „Dumnezeu ar rămâne față de oameni într-o splendidă izolare”.

El învăța că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată și incoruptibilă, identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie și putere a lui Dumnezeu, care emană din ființa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea. Este deci o deosebire între ființa lui Dumnezeu cea nevăzută și inaccesibilă oamenilor - căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (In. 1, 18; I In. 4,12) - și puterile sau energiile Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora revarsă harul Său, puterea Sa, spre a dobândi mântuirea și îndumnezeirea până la „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei Persoane ale Sfintei Treimi și, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea își are izvorul în revelația Noului Testament și în învățătura Sfinților Părinți greci. Prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru, „părtașii firii celei dumnezeiești” (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta ființa noastră omenească să devină ființa lui Dumnezeu, adică fără să devenim coesențiali cu Dumnezeu, Care rămâne în veșnicie ascuns în esența Sa, cunoscută numai de Fiul și de Duhul Sfânt. „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim îndumnezeiți” (Sf. Atanasie cel Mare († 373), Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192 B).

În Apus, Toma d'Aquino († 1274) învăța că între Ființa lui Dumnezeu și energiile Sale divine, care, după el și teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne față de oameni într-o „splendidă izolare”.

Sinodul de la Constantinopol, 1341

Sinodul ținut la 27 mai 1351 la Constantinopol s-a pronunțat în favoarea isihaștilor. Isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând în tot Răsăritul ortodox: Ființa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, și Energiile Sale divine nu sunt separate, deși se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu ființa însăși a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în ființa Sa rămâne inaccesibil oamenilor (însă li Se poate împărtăși prin energiile divine).

Varlaam, fiind condamnat, pleacă în Italia, trece la Biserica Latină și ajunge în 1342 episcop de Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca metodă și doctrină, ci și Ortodoxia pe care o apărase mai înainte.

Disputa isihastă după 1341: sinoadele din 1345, 1347 și 1351

După 1341, lupta împotriva isihasmului a fost continuată de Grigore Achindin.

Isihasmul avea și adversari politici de temut, în persoana împărătesei Ana de Savoia († 1347) și a patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), care îi susțineau pe varlaamiți. În sinodul întrunit în 1345 la Constantinopol, sub președinția patriarhului Ioan al XIV-lea Calecas, Sfântul Grigorie Palama a fost condamnat și anatemizat (afurisit).

În două sinoade ținute la Constantinopol însă, unul în 1347 și altul în 1351, se aprobă doctrina isihastă, căci din 1347 ajunse pe tron împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1355) ca asociat al împăratului Ioan al V-lea Paleologoul (1341-1391), care era susținătorul isihaștilor. După 1355, el devine monah, mai întâi în mănăstirea Manganelor din Constantinopol, apoi într-una din mănăstirile Muntelui Athos, sub numele de Ioasaf.

În 1347 deci, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost înlăturat, iar sinodul din acest an a aprobat isihasmul, în timpul patriarhului ecumenic Isidor de Monemvasia (1347-1350). Aceasta a ridicat în 1347 pe Sfântul Grigorie Palama la rangul de arhiepiscop al Tesalonicului, unde a păstorit până la moartea sa, în 13 noiembrie 1359.

În sinodul ținut la 27 mai 1351 în biserica Vlaherne din Constantinopol, în timpul patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1363) isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând și fiind receptat ca atare în tot Răsăritul ortodox.

Rezumat teologic

Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în faptul că ființa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, și energiile Sale divine nu sunt separate, deși se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu ființa însăși a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în ființa Sa rămâne inaccesibil oamenilor.

Răsărit și Apus

Poziția lui Varlaam din Calabria este caracteristică Apusului raționalist, care menține distanța dintre divin și uman, în timp ce învățătura Sfântului Grigorie Palama e caracteristică religiozității răsăritene, care trăiește pe deplin sentimentul comuniunii celor două lumi.

Apărători și adversari ai isihasmului în secolele XIV-XV

Susținători ai isihasmului

  • Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, canonizat ca sfânt în 1368 de sinodul din acest an prezidat de ucenicul său, patriarhul Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), fiind sărbătorit în fiecare an în Duminica a II-a din Postul Paștilor
  • Sf. Grigorie Sinaitul († 1346), în Paroria, în munții Sikar, lângă Adrianopol.
  • Nil Cabasila († 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din 1361, care a murit în 1363, fără să-și fi putut ocupa efectiv scaunul din cauza tulburărilor interne prin care trecea atunci Tesalonicul.
  • Sf. Nicolae Cabasila († după 1371).
  • Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului († 1429).

Adversari ai isihasmului

Între cei mai mari adversari ai isihasmului au fost:

Isihasmul după secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o noua înflorire în Biserica Ortodoxă, în principal datorită Sfântului Nicodim Aghioritul († 1804), care publică Filocalia, o culegere de texte de spiritualitate ortodoxă apropiate de viziunea isihastă.

Traducerea Filocaliei în Țările Române și slave

Neoisihasmul românesc

Bibliografie

  • Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1992
  • Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, București, 1992, p. 283-286
  • Pr. Prof. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, 1981

A se vedea și

Legături externe

Curs de Teologie Mistică Ortodoxă