Bizantinologie

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Bizantinologia (de la numele Bizanț + logia, „vorbirea/știința/disciplina despre”) este știința inter-diciplinară care „cercetează realitățile istorice, culturale și spirituale ale statului, care a luat naștere, s-a dezvoltat în partea orientală a fostului Imperiu roman și a avut capitala în oraşul grecesc Byzantion, devenit apoi Constantinopol[1], stat care a fost numit de istorici Imperiul Bizantin.

Bizantinologia este o știinţă vastă și domeniul ei de cercetare este complex. În cercetările ei se servește, în afară de istoria politică, economică, bisericească, teologie, literatură și artă, și de alte discipline, cum ar fi apigrafia, arheologia, numismatica, paleografia, geografia istorică, lingvistică, folclorul, etnologia și altele.

Deși Bizantinologia apare ca o știinţă și ca o disciplină aparte abia la sfârşitul sec. al XIX-lea, mai cu seamă prin contribuția marelui om de știință Karl Krumbacher (1854-1909), totuși interesul pentru ea, se întâlnește mult mai devreme și anume la umaniștii Renaşterii.

Bucureștiul se numără printre primele centre din lume unde „Istoria Bizanțului” este studiată la Universitate.

Elemente ale civilizației bizantine

Prof. Emilian Popescu enumeră cinci caracteristici sau elemente de luat în considerare cu privire la lumea și civilizația bizantină:

  • Romanismul
  • Elenismul
  • Creștinismul
  • Influențele orientale
  • Influențele occidentale

Școala românească

Începuturile

În România, Bizantinologia este strâns legată de progresele pe care le-a făcut istoriografia națională în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai cu seamă către sfârșitul lui și în primele decenii ale secolului XX.

În acea perioadă au activat savanți de renume ca Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Ioan Bogdan, Al. D. Xenopol, D. Onciul, N. Iorga și V. Pârvan. Fiecare în domeniul său de activitate și-a dat seama de importanța pe care o au izvoarele bizantine pentru istoria națională și a sud-estului european și a încercat să le scoată la lumină, să le releve importanța.

Pământurile române erau depozitarele unui număr mare de documente bizantino-slave și acestea au fost publicate, interpretate și utilizate în lucrările lor. Pe de altă parte, mulți dintre istoricii menționați mai sus au studiat în apus, mai ales în Franța și Germania, și au luat cunoștință de progresele făcute în aceste țări de cercetările bizantinologice. De aceea nu este de mirare că destul de devreme ia ființă la Universitatea din București (1909) o Conferință de bizantinologie, pe care o ocupă un ilustru elev al lui Karl Krumbacher, anume Constantin Litzica (1873-1921).

Dacă în 1892 luase ființă la München prima Catedră de bizantinologie din lume, unde se și editează revista Byzantinische Zeitschrift, apoi în 1894 începe la Petrograd editarea periodicului Vizantinskii Vremenik, iar în 1899 Charles Diehl primește la Paris (Sorbona) Catedra de bizantinologie, constatăm că Bucureștiul se numără printre primele centre din lume unde Istoria Bizanțului este studiată la Universitate.

Nicolae Iorga

Dar începuturile științifice ale Bizantinologiei românești, care au premers și condiționat introducerea ei ca disciplină de studiu la Universitate, nu pot fi despărțite de activitatea lui Nicolae Iorga (1871-1940).

Acesta a acordat în cadrul preocupărilor de istorie universală, cu privire specială asupra sud-estului european, atenție deosebită Bizantinologiei. Iorga a instituit locul central pe care Bizanțul l-a ocupat în istoria sud-estului european, a țării noastre și a Europei întregi. „Bizanțul a fost”, scria Iorga, „nu numai creatorul uneia dintre cele mai mari civilizații, ci și un factor de unitate”.

Contribuția lui Iorga în Bizantinologie constă atât în publicarea de documente, cât și în studii și lucrări de sinteză. Un volum mare de muncă la consacrat la începutul afirmării sale ca istoric de seamă documentelor privind istoria cruciadelor târzii și implicit a Bizanțului (Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades au XV-e siècle, 6 volume, Paris-București, 1899-1916).

În aceeași perioadă de început, Iorga manifestă un interes mare adunării și editării documentelor grecești bizantine referitoare la pământurile românești. Așa apar Acte și fragmente relative la istoria Românilor, vol. I-III, București, 1895-1897 și colaborarea sa la colecția lui Eudoxiu Hurmuzaki - N. Densușianu, unde editează cu traducere Documente grecești privitoare la Istoria Românilor, vol. XIV, fasc. 1,2, București, 1915, 1917. Destul de devreme Iorga scrie și o istorie a Bizanțului, publicată la Londra în 1907 (The Byzantine Empire), iar în aceeași vreme apar și cele două volume din Istoria Imperiului Otoman (Geschichte des osmanischen Staates, vol I-II, Gotha, 1908-1909), în care realitățile bizantine sunt interferente celor turcești.

O altă lucrare de sinteză este Histoire de la vie byzantine, vol. I-III, București, 1931, tradusă în limba română într-un singur volum de Maria Holban (București, 1974). Este de menționat, de asemenea, Byzance après Byzance, București, 1935, lucrarea în care autorul subliniază pentru prima oară în chip pregnant continuitatea civilizației și spiritualității bizantine în lumea europeană, dar mai ales în Țările Române, Rusia și sud-estul Europei după căderea Constantinopolului sub turci în anul 1453.

Pentru Țările Române el relevase aceste idei încă din 1913 în lucrarea La survivance byzantine dans les Pays Roumains, iar pentru sud-estul european în 1992 în studiul Formes byzantines et réalités balkaniques. Gama largă de realități bizantine tratată de Iorga poate fi apreciată menționând cele două volume de Études byzantines, București, 1940, dar și lucrări privind viața bisericească ca Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, ed. a II-a, București, vol. I-II, 1929, 1932, alte studii privind Muntele Athos, biserici și mănăstiri românești.

Trebuie, de asemenea, relevat faptul că Iorga a fost multă vreme președintele Comisiunii Monumentelor Istorice și editor al Buletinului Monumentelor Istorice, care avea ca obiectiv central bisericile ortodoxe de tradiție bizantină. Lui Iorga i se datorează și organizarea la București în 1924 a Primului Congres de studii bizantine, care a adunat pe cei mai mari savanți ai timpului, făcându-le cunoscut tezaurul românesc de monumente și documente bizantine. Pentru amploarea și diversitatea contribuțiilor lui Iorga la istoria bizantină a se vedea și volumul Nicolae Iorga, istoric al Bizanțului, București, 1971.

Universitatea din București

Constantin Litzica

Ca disciplină de studiu la Universitate, Bizantinologia a început, cum a fost spus mai sus, în 1909, când a luat ființă Catedra de istoria civilizației bizantine, cu rangul de Conferință și ocupată de Constantin Litzica. În cursurile și lucrările sale, Litzica a încercat să aplice ceva din experiența dobândită la școala marelui său maestru de la München, anume Karl Krumbacher, și a abordat probleme de literatură bizantină, influența Bizanțului în Țările Române, publicând izvoare referitoare la pământurile românești. Dintre realizările sale pot fi menționate volumul Studii și schițe greco-române, vol. I, București, 1912; Texte grecești privitoare la noi, București, 1913 și colaborarea sa la colecția Hurmuzaki, vol. XIII. Tot lui Litzica i se datorează alcătuirea Catalogului manuscriselor de la Biblioteca Academiei Române și care este un ghid util în multitudinea de documente bizantine din țările române.

Demostene Russo

Succesorul lui Constantin Litzica la Universitatea din București a fost Demostene Russo (1869-1938), care și-a făcut studiile pe lângă marii specialiști ai vremii din universitățile de la Berlin și Leipzig. Din 1915, el devine titular al catedrei Istoria civilizației bizantine. În acel timp, D. Russo este și director al Seminarului de filologie bizantină din cadrul Universității, unde pune accent pe însușirea de către studenți a limbii și literaturii medio-grecești, necesare publicării cronicelor inscripțiilor grecești și elaborării unui dicționar greco-român. D. Russo s-a străduit să creeze o școală cu ucenici, care să se manifeste în acest sens. Din lucrările sale mai importante pot fi menționate: Studii bizantino-române, București, 1907; Studii și critice, București, 1910; Elenismul în România, epoca bizantină și fanariotă, București, 1912; Studii istorice greco-române, I-II, București, 1939.

Universitatea din Iași

Dar Bucureștiul n-a fost singurul centru din România unde Bizantinologia prezenta interes. La Universitatea din Iași, profesorul Oreste Tafrali (1876-1937), format la Școala franceză ca elev al lui Charles Diehl, promovează cercetări de Bizantinologie axate pe raporturile artistice bizantino-române. Tafrali se făcuse cunoscut în lumea bizantinologilor prin lucrările sale privind Thessalonicul, al doilea oraș mare al imperiului, după Constantinopol.

Aceste lucrări i-au adus și reputație internațională și chiar dacă sunt depășite astăzi, ele pot fi utilizate cu folos. De menționat: Thessalonique, au XIV-lea siècle și Topographie de Thessalonique, ambele apărute la Paris în 1913, și sinteza Histoire de Thessalonique des origines au XIV-e siècle, Paris, 1919. Alte contribuții importante: Le siècle de Constantinople dans les fresques des églises de Boucovine, în „Mélanges offerts à M. Gustave Schlumberger”, II, Paris, 1924, p. 456-461; Le trésor byzantin et roumain de Poutna, Paris, 1925; Monuments byzantines de Curtea de Argeș, text și album, Paris, 1931.

Perioada interbelică

București

După primul război mondial și după Primul congres internațional de bizantinologie din 1924, cercetătorii în domeniul istoriei bizantine se înmulțesc. Ei sunt în parte elevii lui D. Russo ori ai lui Nicolae Iorga.

Iulian Ștefănescu (1880-1937) a fost asistent al lui D. Russo între anii 1924-1935, apoi conferențiar la Universitatea din București și s-a ocupat de cronografele, vocabularele și lexicoanele grecești care au circulat în Țările Române în Evul Mediu, și de izvoarele privind istoria lui Mihai Viteazul. N.A. Constantinescu (născut 1886), conferențiar la catedra de istorie universală a lui Nicolae Iorga, a pus accentul pe cunoașterea vieții interne a Bizanțului, ocupându-se de instituții și dregătorii, de aspecte sociale și economice, în special de problemele agrare, subliniind importanța țărănimii și feudalismului în Bizanț. Sunt de amintit în această privință studiile: Réformes sociales ou réformes fiscales, în BSH, XI, 1924, unde tratează reformele din timpul dinastiei isauriene; Le communauté des villages byzantines et ses rapports avec le petit traité fiscal byzantin, în BSH, XIII, 1927; Introduction à l’étude de la question agraire dans l’Empire byzantin, RHSEE, 1924, retipărit în Histoire des classes rurales dans l’Empire byzantin et ses successeurs, vol. I, Bucharest, 1941; Le village byzantin, în Etudes byzantines. Abordarea problemelor de N.A. Constantinescu se înscrie într-o preocupare europeană mai largă, efectuată la timpul respectiv de mari bizantinologi ca Fr. Dölger și G. Ostrogorski. În cursurile și seminariile sale de la Universitate sunt sugestive problemele care l-au preocupat: Dregătoriile bizantine (1937-1938), Așezăminte politice și sociale în Bizanț și sud-estul Europei (1943-1945), Istoria claselor rurale în Bizanț în textele contemporane (1939-1940).

Nicolae Bănescu

În explozia științifică și culturală cunoscută de România după primul război mondial se înscriu și studiile de Bizantinologie efectuate în alte centre universitare decât Bucureștiul, fie în cadrul catedrelor propriu-zise de Istorie a Bizanțului, fie al celor de Istorie Universală. Acest lucru este valabil pentru Cluj, Cernăuți și Iași, unde lucrează specialiști de frunte ca Nicolae Bănescu, Vasile Grecu și Gh. Brătianu.

N. Bănescu (1878-1971) a deținut Catedra de Istoria Bizanțului de la Universitatea din Cluj și este primul profesor din România care a făcut pe cei trei ani de studii un curs general de Istoria Bizanțului, începând cu Constantin cel Mare până la 1453. El a repartizat expunerea în trei etape:

  1. de la Constantin cel Mare până la invaziile arabe;
  2. de la invaziile arabe până la moartea lui Vasile II Macedoneanul (1025)
  3. de la 1025 până la căderea Constantinopolului în 1453.

Bănescu s-a format la școala plină de rigoare de la München, avându-l ca profesor pe A. Heisenberg și a fost atras de la început de problemele filologiei bizantine. Mai apoi s-a ocupat de istoria regiunilor dunărene, făcând o analiză critică a izvoarelor grecești și combatând cu tărie interpretările greșite ori tendențioase ale istoricilor străini (bulgari, maghiari și ruși). Predilecția arătată pentru organizarea militar-administrativă a teritoriilor bizantine de la Dunărea de Jos s-a concretizat în lucrările: Les duchés byzantines de Paristrion (Paradounavon) et de la Bulgarie, Bucharest, 1946; L’ancien état bulgare et les pays roumains, Bucharest, 1947; Dobrogea bizantină în Analele Dobrogei, XIX, 1938. A dedicat un studiu înființării în 1185 a Imperiului Vlaho-bulgar: Un problème d’histoire médiévale a création et caractère du second empire bulgare (1185), Bucharest, 1943.

Către sfârșitul vieții a început să publice în paginile revistei mitropolitane din Craiova o istorie a Bizanțului, la baza căreia stăteau probabil prelegerile sale de la Universitatea din Cluj. După modelul lui Charles Diehl, Bănescu a publicat Chipuri și scene din Bizanț, ed. Cartea Românească, Cluj, 1927 și ediția mai recentă, incompletă, îngrijită de Gh. Cronț din 1971, sub titlul Chipuri din istoria Bizanțului, în care, cu dar evocator, prezintă marelui public împărați, domnitori, ierarhi, ori cărturari din Bizanț, despre care nu scrisese Charles Diehl.

Începând cu 1940, N. Bănescu se refugiază de la Cluj la București din cauza cedării Ardealului în urma Dictatului de la Viena și va preda Bizantinologia la Universitatea din București. A fost și președinte al Academiei Române înainte de 1948. A murit în septembrie 1971, chiar când la București se desfășurau lucrările Congresului al XIV-lea de studii bizantine, și la înmormântare au fost de față cei mai mari bizantinologi ai timpului.

George Murnu

George Murnu (1868), filolog clasic de mare reputație căruia i se datorează cea mai bună traducere a Iliadei și a Odiseei, și-a îndreptat eforturile spre istoria vlahilor balcanici, din rândurile cărora provenea, producând studii foarte prețioase în acest domeniu. El subliniază, de pildă, originea vlahă a împăraților din dinastia Comnenilor. Pentru contribuțiile sale la istoria vlahilor sud-dunăreni, a se vedea volumul: Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, ediție îngrijită și studiu introductiv de Nicolae Șerban Tanașoca, București, 1984.

Perioada comunistă

Eugen Stănescu, fost conferențiar la Universitatea din București, s-a remarcat printr-o serie de studii privind vlahii sud-dunăreni, Thema Fasristrion și, în general, situația Bizanțului în regiunile Dunării de Jos: Byzantino-Vlahica, Les Vlaques à la fin du Xe siècle-début du XIe siècle et restauration de la domination byzantine dans la Péninsule Balkanique, RESEE, 6, 1968; Les de Kinamos et Choniates et la présence militaire byzantine au Nord du Danube sous les Comnénes Frage. Die Benennungen der unteren Donaugebiete im bis 12. Jahrhundert als historisches Problem, în Jahrbuch der österreichischen byzantinischen Gesellschaftææ, XVII, 1968, p.55; Beiträge zur Paristrion Frage, Betrachtungen über Stadtwesen des Gebietes zwischen Donau und Meer in den X-XI Jahrhunderten, în East European Quarterly, Boulder, Colorado, 1970, 2,119-140; Byzance et les Pays Roumains au IX-Xe siècle, în Actes du XIVe Congrès international des études byzantines, f. Bucharest, 1974; p.393-431.

Petre S. Năsturel (1924) a avut o activitate diversă și valoroasă privind probleme de geografie istorică, hagiografie, istorie bisericească, cu precădere privind perioada de sfârșit a Bizanțului sau cea de după anul 1453. Cartea sa: Le Mont Athos et les Roumains, Recherches sur leurs relations du milieu XIVe siècle à 1654, Roma, 1986, l-a consacrat ca cel mai mare cunoscător al legăturilor dintre Sfântul Munte și Țările de Jos.

Din generația mai nouă de bizantinologi pot fi menționați: Brezeanu, titularul de Istoria Bizanțului, Universitatea din București, autor al unei scurte istorii a Bizanțului (1981) și a altor studii privind romanitatea sud-europeană în epoca bizantină; Nicolae Șerban Țînașo, conferențiar de filologie bizantină la Universitatea din București, co-editor al volumelor III-IV din Fontes Historiae Daco-Romanae și al altor contribuții privind literatura bizantină; Tudor Teoteoi, specialist în secolul al XIV-lea și co-editor la volumul IV din Fontes Historiae Daco-Romanae; Petre Diaconu, arheolog al perioadei bizantine, care a adus valoroase contribuții la cunoașterea Cetății de la Păcuiul lui Soare, identificată de el cu Vicina, a realităților bizantine de la Dunărea de Jos și a istoriei pecenegilor și cumanilor prin monografiile dedicate acestor populații barbare. Octavian Iliescu, reputat numismat, s-a remarcat și prin studii de geografie istorică, ocupându-se de cetățile bizantine de la Gurile Dunării; tot el are meritul de a fi reluat în România cercetările începute de Gh. Brătianu privind comerțul genovez în Marea Neagră și, în general, relațiile economice dintre Bizanț și republicile italiene.

La Iași poate fi semnalat arheologul Dan Gh. Teodor, autor al cărților: Romanitatea carpato-dunăreană și Bizanțul în veacurile VI-XI, Iași, 1981; Creștinismul la est de Carpați de la origini până în secolul al XIV-lea, Iași, 1991; în aceste lucrări valoroase, el utilizează izvoare bizantine scrise și descoperiri arheologice. Arheologul Victor Spinei s-a remarcat prin contribuțiile sale la cunoașterea perioadei migrațiilor și Moldovei în secolele XI-XIV în contextul bizantino-barbar. În această privință menționez impozanta lucrare Moldova în secolele XI-XIV, Iași, 1982.

Pentru perioada post-bizantină amintesc la București pe Andrei Pippidi care, între alte contribuții, s-a remarcat prin cartea: Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI-XVIII, București, 1983. În sfârșit, ar mai fi de menționat juristul Valentin Georgescu, care a cercetat moștenirea bizantină în instituțiile feudale românești, realizând lucrări de mare valoare: Bizanțul și instituțiile feudale românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, București, 1980; Byzance et les institutions romaines jusqu’à la fin du XVe siècle, în Actes du XIVe Congrés international des études byzantines, Bucharest, 1974, p.433-484.

Istoria artei

Arta bizantină în România a avut ca reprezentant de frunte, în afară de Oreste Tafrali, pe I. D. Ștefănescu devenit din 1940 profesor de Istoria artei la Universitatea din București. El s-a impus pe plan național și internațional prin lucrări privind arta bizantină propriu-zisă și influența ei asupra artei feudale românești, ori în alte zone în care Bizanțul a fost prezent. Dintre lucrările semnificative pot fi citate: L’évolution de la peinture religieuse en Bucovine et en Moldavie depuis les origines jusqu’au XIXe siècle, Nouvelles recherches, în colecția dirijată de Gabriel Millet „Orient et Byzance” VI, Paris, 1929, text și album; La peinture religieuse en Valachie et en Transylvanie, Paris, 1932; L’illustration des liturgies dans l’art de Byzance et de l’Orient, Bruxelles, 1935; L’art byzantin et l’art lombard en Transylvanie, Peinture murales de Valachie et de Moldavie, Paris, 1938; Broderiile de stil bizantin și moldovenesc în a doua jumătate a secolului al XV-lea, în vol. „Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare” sub red. Mihail Berza, București, 1964, p.479-511; Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești, București, 1973; Arta feudală în Țările Române. Pictură murală și icoanele de la origini până în secolul al XIX-lea, Timișoara, 1981.

Virgil Vătășianu, fost profesor de Istoria Artei la Universitatea din Cluj, se numără printre cei mai buni specialiști în domeniu din România. În marea sa sinteză Istoria artei feudale în Țările Române, vol. I, București, 1958 și în alte studii relevă rolul Bizanțului în arta din țările românești.

Maria-Ana Musicescu s-a distins prin studii dedicate unor biserici și mănăstiri de tradiție bizantină: Biserica Domnească din Curtea de Argeș, București, 1976 (în colab. cu prof. Grigore Tonescu), Mănăstirea Sucevița, București, 1965, Broderia medievală românească, București, 1969; Relations artistiques entre Byzance et les Pays Roumains (IV-XVe siècles). Etat actuel de la recherche, în Actes du XIVe Congrès international des études byzantines, Bucarest, 1974, vol. I, p.509-525.

În aceeași categorie de istorici care au studiat arta bisericească românească în perioada bizantină și post-bizantină se înscrie cu mari merite Vasile Drăguț, autor a numeroase studii și volume. Lui i se datorează și volumul V din colecția Arta bizantină în România, București, 1989. Vasile Drăguț și-a câștigat o mare reputație pentru lucrarea pe care a făcut-o în calitate de director al Direcției Monumentelor Istorice în perioada comunistă, când a sprijinit restaurarea monumentelor religioase din întreaga țară.

Corina Nicolescu, bună cunoscătoare a artei feudale românești, a publicat studii privitoare la arta minoră și broderie: Aspecte ale relațiilor culturale cu Bizanțul la Dunărea de Jos în secolele X-XIV, în SMIM, V, 1962, p. 7-52; Arta în epoca lui Ștefan cel Mare, Antecedentele și etapele de dezvoltare, în vol. „Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare”, București, 1964, p. 259-362; Argintăria laică și religioasă în Țările Române (sec. XIV-XIX), București, 1968; colaborare la vol. Moștenirea artei bizantine în România, București, 1971.

Din generația mai tânără a făcut parte Răzvan Teodorescu, care s-a făcut cunoscut prin lucrări de artă veche și feudală românească. El a cercetat-o și a pus-o în lumină în contextul sud-est european și bizantin: Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești (secolele X-XIV), București, 1974; Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400-1400), București, 1976.

Concluzie

Iată, deci, că după începuturile modeste, după o perioadă de criză în timpul raționalismului din secolul al XVIII-lea, Bizantinologia face progrese însemnate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pentru a apărea în secolul XX ca o disciplină istorică foarte importantă, căreia i-au consacrat forțele numeroși cercetători din întreaga lume.

Revistele, publicațiile de specialitate, institutele sunt prezente peste tot în lume, iar cele 16 congrese internaționale (dintre care primul a avut loc în 1924 la București și a fost organizat de N. Iorga) sunt toate o dovadă a eforturilor care se depun pentru a pătrunde în tainele istoriei și civilizației bizantine, privite pe nedrept cu atâta indiferență și dispreț în trecut.

Note

  1. Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu, Curs de Bizantinologie, I.

Surse