Cernicanism

Cernicanismul este un curent duhovnicesc românesc născut în secolul XIX dintr-o împletire a paisianismului, a trăirii athonite, și a spiritului românesc. Acest curent a fost definit de ucenicul Sfântului Paisie de la Neamț, Sf. Gheorghe de la Cernica la mănăstirea Cernica, și mai târziu dezvoltat de Sf. Calinic de la Cernica.

Pe când paisianismul avea Rugăciunea lui Iisus și lucrarea minții ca fundament recomandat atât pentru cei avansați cât și pentru începători, Sf. Gheorghe de la Cernica s-a desprins de această idee prin a prioritiza ascetismul și ascultarea ca fundament pentru începători. Astfel, Rugăciunea inimii devenea o lucrare rezervată celor mai avansați pe drumul nepătimirii, accentul principal fiind ascultarea, asceza, și viața de obște. Bineînțeles, cele două spiritualități sunt în fond identice prin ținta finală ce o urmăresc, aceea a îndumnezeirii.

Introducere

Cernicanismul a răsărit ca o flacără nouă din vatra spiritualității Bisericii universale. În chip deosebit se intensificase această dogoare a focului dumnezeiesc din Biserică în sufletele credincioșilor și mai ales în tagma călugărilor, la sfârșitul veacului XVIII și începutul veacului XIX, prin curentul paisian.

Acest curent reînviorase mai întâi la Sfântul Munte și apoi aduse în mănăstirile Moldovei vechea dogoare a trăirii isihaste, făcuse din rugăciunea lui Iisus săvârșită de minte în inimă, o pârghie de trezire și împrospătare a întregii vieți a sufletului și un izvor de putere pentru dobândirea virtuților creștine.

Unul din ucenicii lui Paisie, ardeleanul Gheorghe, transplantase acest duh de înaltă trăire a vieții creștine, în București, readucând astfel la o viață sporită pustiita mănăstire Cernica.

Dar trebuie precizat că sfântul stareț Gheorghe, așezându-se la Cernica și restaurând aici și apoi la Căldărușani viața monahală de obște, n-a adus conținutul spiritualității paisiene fără nicio modificare.

Paisianismul

A se vedea și secțiunea Paisie de la Neamț#Paisianism din articolu Paisie de la Neamț

Lucrarea minții

Paisie punea ca punct de plecare al vieții duhovnicești a comunităților sale, așa zisa lucrare a minții. Această lucrare a minții consta în aceea că monahul păstrează tot timpul în amintire numele lui Iisus și cu el alungă orice gând necuvenit care se ridică din inimă. Mintea trebuie să caute cu această rugăciune locul inimii și să-l păzească curat, până ce inima se va face lăcașul lui Hristos și se va arăta plină de lumina Lui.

Paisie socotea că acest lucru poate să-l facă orice monah, fie el chiar începător în ale vieții duhovnicești, ba chiar și un mirean preocupat de grijile vieții. Monahul nu trebuie să aștepte să ajungă mai întâi la o anumită curăție de patimi, ca să poată să practice rugăciunea minții. El își însușise ideile conaționalului său, Sf. Vasile de la Poiana Mărului, care considera și el greșită părerea acelora care socoteau că lucrarea minții e potrivită numai celor desăvârșiți, care au ajuns la eliberarea de patimi.

Paisie, urmând acestuia, socotea că însăși păstrarea în minte a numelui lui Iisus e mijlocul cel mai bun de a feri pe monah de gândurile rele și de a slăbi prin aceasta cu încetul patimile din el:

Sfânta rugăciune a minții, efectuată prin harul lui Dumnezeu, curăță omul de toate patimile, îl îndeamnă la păstrarea cu râvnă a tuturor poruncilor dumnezeiești și îl ferește nevătămat de toate săgețile vrăjmașului și de ispite.

Interiorizarea

Observarea gândurilor

Pe lângă aceasta, numele lui Iisus, deci și gândul la El, păstrat necontenit în minte, ajută pe om să vadă, îndată ce se ivește, tot gândul contrar lui Iisus, tot gândul rău, îl face adică pe om în stare să urmărească și să cunoască tot ce se petrece în sufletul său, căci el plimbă tot timpul o lumină peste mișcările din lăuntrul său. Acest lucru nu-l poate face însă cel ce nu ține mereu în minte numele lui Iisus și gândul la El, ci sufletul lui petrece în întuneric.

Atribuind aceste virtuți lucrării minții, Paisie socotea că ea e mai importantă decât multele rugăciuni citite sau cântate la biserică, împreună cu obștea. Fără a spune de-a dreptul monahilor din comunitatea sa că pot să mai lipsească de la slujbele de obște din biserică, acest lucru rezultă destul de limpede din învățătura sa.

Bazându-se pe anumiți Părinți, Paisie cerea, împreună cu Vasile de la Poiana Mărului:

Să se pună toată grija pentru rugăciunea minții, osebind pentru cântare puțină vreme, numai în ceasurile de urât, căci după cuvintele lor, slujbele și cântările bisericești sunt puse la îndemână în genere pentru toți creștinii, iar nu pentru aceia care vor să petreacă în tăcere.

Posibile consecințe

Se înțelege că de aci putea să se nască la unii monahi din obște, mai puțin înaintați duhovnicește, o anumită tendință spre un spiritualism individualist, spre o nesocotire a disciplinei de obște, o anumită socotință că ritmul comun exterior al vieții de obște nu e numaidecât necesar pentru înfăptuirea unei ordine lăuntrice. Asceza, ca metodă de luptă cu patimile, putea să-și piardă, de asemenea, în ochii unora însemnătatea.

Poate că tot din această accentuare a spiritualismului lăuntric, oarecum eliberat de disciplina formelor exterioare provenea și ideea lui Paisie despre comunitățile monahale mixte, româno-slave, sau chiar româno-greco-slave, în care cântările se executau alternativ în cele doua sau trei limbi.

Odată ce principalul lucru era concentrarea fiecărui monah în interiorul său, numai conta așa de mult felul în care răsunau exterior rugăciunile și cântările. Era un universalism care mergea mână în mână cu accentuarea spiritualismului lăuntric, de simțire eliberată de cuvinte.

Numărul larg de monahi

Poate că din aceste două trăsături ale vieții din comunitățile lui Paisie se explică și cea de-a treia: tendința de a cuprinde un număr cât mai mare de membri.

Disciplina exterioară severă se păstrează mai bine în comunitățile cu un număr restrâns de membri, pe când acolo unde principalul lucru este viața spirituală lăuntrică, pot să fie în obște cât de mulți membri, căci fiecare poate trăi alături de ceilalți viața lui interioară.

Gheorghe de la Cernica

Desprinderea de Paisianism

Introducere

Sf. Gheorghe de la Cernica socotea că învățătura și organizația din comunitățile lui Paisie era foarte potrivită pentru monahii progresați în viața duhovnicească, dar nu atât de potrivită și pentru începători, precum o socotea Paisie. Poate că acesta e motivul pentru care, la un moment dat, Gheorghe l-a părăsit pe Paisie cu gândul sa plece la Sfântul Munte, ca să reintre, probabil, în viața monahală mai atentă la disciplina și asceza exterioară, care întotdeauna s-a practicat acolo.

Dar la îndemnul mitropolitului Grigorie care l-a făcut să renunțe la plecarea la Sfântul Munte și să refacă Cernica, starețul Gheorghe, sădind aci viața din comunitățile paisiene, a avut grijă să înlăture cele trei trăsături pomenite. Căci la scurtă vreme după întemeierea obștii sale, Starețul Gheorghe rânduiește:

mai ales trei odrasle de-ale bunătății starețului meu, pare-mi-se că nu veți putea în grabă a le vedea rodind aicea, nici ale câștiga așa numai prost [simplu] în scurtă vreme, fiindcă nici eu, mișelul, n-am fost gătit a le metaherisi, sau vrednic a porunci vouă să le faceți și să rămâie ceva și pe urma mea.

Deprioritizarea lucrării minții

Și iată cum înfățișează starețul Gheorghe neputința de a se practica în obștea sa, de monahii ei începători, lucrarea minții:

Deci pre cea dintâi odraslă să o pricepeți a fi chiar lucrarea minții, adică făclia cea nestinsă a îndreptării sufletului, ceea ce povețuește pe smeritul om către gânditorul rai, și-l face în stare deplin după măsura varstii lui Hristos, care și departe se află de niște pătimași ca noi. Dară nici vă slobozesc a luat cuțit de înjunghiere cercând taina lucru lui, până ce veți mai depărta greutatea lipsirilor, și veți agonisi cărți spre ajutor la meșteșugul ei. Pentru că nefiind bine iscusiți, să nu vi se întâmple ceva și mai rău și veți fi de râs vrăjmașilor draci; căci foarte anevoie nemeresc calea aceasta cei nedezbrăcați peste toți de materiile trupului. (...) Că nu va locui Duhul lui Dumnezeu în oamenii aceștia de vreme ce încă trup sunt, și numai cele pământești caută.

Se vede aci deosebirea netă față de Paisie, care spunea împreună cu Vasile de la Poiana Mărului:

Cu acest tact al minții se poate îndeletnicii chibzuit nu numai cel desăvârșit, ci și oricare nou începător și supus patimilor, păzindu-și inima.

Iar încheind, starețul Gheorghe zice: „Harul acestor trei bunătăți nu multora s-au dat” (adică al lucrării minții, al povățuirii de norod mult și al împăciuirii limbilor).

Așadar, starețul Gheorghe socotea, spre deosebire de Paisie și de Vasile de la Poiana Mărului, că lucrarea minții nu e bine să înceapă a o practică cineva până ce nu a înaintat mult în dezbrăcarea de patimi.

Viziunea Sf. Gheorghe

Poate că el era unul din aceia pe care-i viza Paisie ca împotrivindu-se ideii lui despre putință chiar și a începătorilor de a practica lucrarea minții. Starețul Gheorghe socotea că cel pătimaș nu se poate curați de patimi numai prin păstrarea în minte a numelui lui Iisus, probabil mai întâi pentru motivul că acela nu are puterea să țină necontenit în minte numele lui Iisus, al doilea pentru faptul că chiar pomenirea numelui lui Iisus poate deveni pentru el o obișnuință care să nu mai însemne mare lucru, ci să se amestece cu obișnuințele lui pătimașe.

Gheorghe păzea, așadar, cu strictețe recomandarea Sfântului Calist care spune în capitolul 8 al cuvântului său „despre rugăciune", cuprins în Filocalie, că numai mintea care s-a curățit de cele de afară și și-a supus cu totul simțurile prin virtutea cu fapta, poate rămâne nemișcată ca osia cerească și poate privi în adâncul inimii, trimițând în ea razele înțelegerii, care descoperă acolo înțelesurile dumnezeiești.

Nimeni însă dintre cel necercați sau dintre cei au trebuință de lapte, auzind de aceste lucruri oprite, să nu se atingă de ele; căci dumnezeieștii Părinți au socotit pe cei ce au căutat și s-au sârguit să intre în limanul nepătimirii înainte de vreme, în chip necuvenit, ca ieșiți din minți.

Ascultare și asceză

In schimb, starețul Gheorghe punea mare preț pe cercetarea nelipsită a slujbelor de obște din biserică, așadar pe încadrarea disciplinată în rândurile obștei, socotind că virtutea „cea mai cuprinzătoare întru care reazimă toată începătura spăseniei monahilor”: supunerea.

Întocmai ca suflarea să cinstiți supunerea, numai făcând toate cu blagoslovenia povățuitorului obștei și pe lângă aceasta mărturisindu-vă toate gândurile înaintea duhovnicului, păzind smerita cugetare și dreapta socoteală și împărtășindu-vă de doisprezece ori pe an, veți omorî pre toate patimile cele alcătuite prin limbă, prin inimă și prin simțuri, făcându-vă de-a pururea vrednici împărtășiri dumnezeieștilor taine.

Starețul Gheorghe socotea că pentru lupta cu patimile e necesară baza mai largă a unor eforturi multilaterale, că nu ajunge numai păstrarea în minte a numelui lui Iisus. Omul trebuie să se gândească la dezrădăcinarea fiecărei patimi de care e stăpânit și să urmărească în special slăbirea fiecăruia prin efortul corespunzător, ajutându-se de sfaturile povățuitorilor cu experiență în lupta cu succes împotriva patimilor.

Cu alte cuvinte, starețul Gheorghe socotea că la începutul vieții duhovnicești accentul principal trebuie să se pună pe asceză și pe ascultare, sau, după el, preocuparea de căpetenie, cel puțin a începătorilor, trebuie să fie lupta directă cu patimile, câtă vreme Paisie punea accentul principal, chiar de la început, pe contemplație, pe unirea cu Dumnezeu și pe vederea lui în lumină.

Cernicanism și Paisianism

Propriu-zis nici starețul Gheorghe nu excludea pomenirea numelui lui Iisus, deci nu disprețuia contemplația, precum nici Paisie nu nesocotea lupta cu patimile prin nevoințele ascetice.

Deosebiri

Deosebirea consta mai mult în accentul ce-l punea fiecare pe una sau alta din cele două la începutul vieții duhovnicești. Pe când Paisie, urmând mai mult Sfântul Simeon Noul Teolog, credea că se mai poate începe de-a dreptul cu contemplarea, și ajutorul ei este cel mai hotărâtor în vestejirea patimilor, starețul Gheorghe rămânea fidel metodei clasice, formulată încă de Clement Alexandrinul, Grigorie de Nyssa și Maxim Mărturisitorul, care împărțeau urcușul duhovnicesc în două etape ce nu se pot inversa: în asceză sau făptuire, și contemplație. Starețul Gheorghe rămânea credincios îndemnului dat de Sfântul Grigorie al Nyssei: „Să nu îndrăznim a ne ridica la cugetările despre Dumnezeu, înainte de a ne face viața vrednică de o astfel de indrăzneala”.

Asemănări

Cele două spiritualități sunt în fond identice prin ținta finală ce o urmăresc. Ele se deosebesc mai mult prin metodă, sau prin punctul de plecare. De altfel în tot trecutul Ortodoxiei se observă nu numai deosebiri personale de temperament și preocupări între sfânt și sfânt, ci și deosebiri între diferitele curente spirituale, fără ca aceasta să facă pe unul mai puțin ortodox decât altul, ci toate redând, în forme diferite, care se completează simfonic, același fond al spiritualității evanghelice și toate ducând pe căi puțin diferite, la aceeași țintă, a desăvârșirii omului prin curățirea de patimi și prin unirea cu Dumnezeu.

Concluzie

Prin ascetismul ei, spiritualitatea sădită de starețul Gheorghe la Cernica a rămas mai aproape de spiritualitatea athonită de totdeauna, pe când spiritualitatea paisiană s-a depărtat într-o oarecare măsură de aceea, în schimb a rămas mai aproape de spiritualitatea sinaită. Dar faptul de a trăi înconjurați de lume și necesitatea de a zidi și restaura mănăstiri a îndemnat pe starețul Gheorghe și pe urmașii lui să dea o atenție și activității practice-gospodărești, ca și operei de milostenie, adăugând astfel laturi noi la spiritualitatea athonită.

Pe de altă parte, paisianismul a păstrat o înrudire mai strânsă cu spiritualitatea athonită și în special cu cea sinaită, în preocuparea mai sporită de contemplație și în lăsarea pe planul al doilea a preocupărilor gospodărești și de milostenie.

Fiecare a păstrat într-o anumită privință și a modificat în alta spiritualitatea athonită. Am putea spune că preocuparea practico-gospodărească și de milostenie din spiritualitatea cernicană sunt mai degrabă o reînviorare a unor laturi foarte străvechi ale duhului creștin, care și-au găsit o întruchipare puternică în viața Sfântului Nicolae, care necontenit era luat ca patron pilduitor și chemat în ajutor la Cernica, precum și în viața și în rânduielile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, de care monahismul românesc s-a străduit să rămână deosebit de aproape.

Calinic

A se reține că Sf. Calinic a fost și episcop deci nu e prezentată numai o activitate monahală.

Sfântul Calinic e floarea cea mai aleasă care a răsărit și a crescut în solul spiritualității cernicane, dezvoltând în gradul suprem cele trei însușiri ale ei: ascetismul, milostenia și preocuparea practico-gospodărească.

Ascetismul

Sf. Calinic își începe urcușul duhovnicesc cu asceza, cu începutul clasic al oricărui drum de desăvârșire spirituală în înțeles creștin. El ajunge și la tainica viață interioară în Dumnezeu, dar și-a dat seama de la început că, după învățătura Părinților, baza neapărat necesară a acesteia e curățirea de patimi și aceasta, nu se poate obține fără asceză.

De aceea toți biografii lui sunt izbiți de puternicul caracter ascetic al vieții Sfântului Calinic. Toți au rămas impresionați de neobișnuit de asprele lui nevoințe ascetice. Încă din frageda vârstă de 20 de ani, îndată ce a intrat în mănăstirea Cernica, „s-a dat pe sine, cu toată dorința arzătoare, la toate nevoințele cele grele ale vieții monahale, încât în puțin timp a ajuns pe dascălii săi și i-a covârșit cu tot felul de fapte lăudabile și ostenicioase”. Își „omora trupul său cel prea crud cu postul cel mai aspru, pe care numai un bărbat desăvârșit îl poate suporta”.

Prețuind asceza ca începutul neapărat necesar al desăvârșirii și știind că numai prin ea se obține curățirea de patimi și insul se încadrează în disciplina obștei și a tradiției, adică se eliberează de voia arbitrară și de mândrie, Sfântul Calinic a impus-o din Cernica și Frăsinei, rânduind pedepse aspre pentru cei ce nu o vor observa cu strictețe. Și pentru că asceza împodobește cu deosebire pe monah, a cărui viață rivalizează cu a îngerilor fără pată și fără trebuințe materiale, Sfântul Calinic a rămas prin viața lui de nevoințe un monah chiar și după ce a ajuns episcop, continuând a se îmbrăca în aceeași haină groasă de șiac, ținând același post aspru și dormind tot așa de puțin. Iar la sfârșitul vieții s-a întors la aceeași viață de simplu monah, în chilia mănăstirii lui de metanie.

Milostenia

Sfântul Calinic n-a fost lipsit, pentru că n-a fost in stare să câștige, sau pentru că a fost un risipitor, ci pentru că a avut prea multă milă de săraci și a fost prea ocupat de înzestrarea bisericilor, ca să țină ceva la sine. Sărăcia lui totală își are pricina în milostenia lui nereținută și în avântul de a zidi locașuri de închinare, și de a le înzestra din belșug cu cele de trebuință pentru o îndelungată dăinuire. N-am putea spune că el n-a cunoscut prețul bunurilor materiale, dar el le-a socotit ca mijloace de cumpărare a bunurilor cerești, așa cum le-au cunoscut în tot trecutul Bisericii sfinții care au strălucit prin virtutea milosteniei.

Sfântul Calinic nu s-a mulțumit nici aci numai cu latura negativă a dezrădăcinării poftei egoiste de avuție, ci a sădit și dezvoltat în locul ei virtutea milosteniei. Căci numai când omul a înaintat de la o patimă până la virtutea contrară ei și nu s-a oprit la starea neutră dintre ele, a dezrădăcinat cu adevărat patima din sine, a tămăduit cu adevărat firea sa de boala egoismului, a străbătut deplin de la viața chinuită în păcat și întuneric la viața desăvârșită și fericită în Dumnezeu, care este lumină și iubire. în milostenie își găsește egoismul înfrângerea totală și iubirea de oameni încoronarea ei. Ea e și contemplarea lui Hristos în semeni, dai și iubirea lor cu fapta. Iubirea cu fapta se întâlnește cu vederea în adâncime a insului, cu vederea lui Hristos.

De aceea Sfântul Calinic a cultivat milostenia cu o osârdie neostenită. Ea e, pe lângă asprimea vieții, a doua virtute de căpetenie a lui. În aceasta el depășește spiritualitatea sinaită, care pune accentul principal pe lucrarea minții, cum face și spiritualitatea paisiană, dar și cea athonită, care se oprește în general la asceză.

Sfântul Calinic își dădea seama că trăind între oameni, nu într-un munte locuit numai de monahi, iubirea de Dumnezeu impune și iubirea practicată de oameni. El a împăcat asceza, ca preocupare de desăvârșirea personală, cu virtutea socială a milosteniei, dovedind că asceza nu închide pe om în închisoarea unor preocupări individualiste, cum s-a afirmat de atâtea ori, ci bine înțeleasă, e tocmai mijlocul de omorâre a egoismului, care e piedica principală în calea adevăratelor dăruiri generoase ale omului.

Activitatea gospodărească

Această preocupare de milostenie, și ajutorare se manifesta la Sfântul Calinic și în forma unei activități gospodărești neobosite. Prin aceasta el căuta să asigure condițiile materiale pentru viața de credință a semenilor, pentru slujirea lui Dumnezeu din partea comunităților creștine, în cadrul cărora își dobândesc inșii mântuirea personală.

El vedea lucrurile în perspectiva timpului și a sobornicității, slujită de așezăminte obștești. El voia să pună temelie trainică instituțiilor și voia să asigure funcțiunea lor de viitor. El nu are privirea îngustată la clipa prezentă și la desfătarea spirituală momentană a individului, cum le e propriu firilor visătoare, lipsită de forță robustă de stăpânire și de organizare a realității exterioare, atât de rezistentă și de multiplă. Dar Sfântul Calinic folosește această forță nu pentru a supune realitatea poftelor sale, ci spiritului, pentru a face din ea un instrument al mântuirii oamenilor, al slujirii lui Dumnezeu. Punând realitatea exterioară în slujba intereselor veșnice ale oamenilor, el e un econom al mântuirii, un gospodar al lui Dumnezeu. El e ca un alt Solomon și Neemia, ca un alt Vasile cel Mare. E un Sfânt ziditor de locașuri bisericești. Aceasta e a treia mare virtute a lui.

Realismul Sfântului Calinic se vede atât în râvna, cât și în capacitatea lui de constructor și organizator. Oriunde ajunge el, răsar în jurul lui, cu repeziciune, biserici și așezăminte pentru viața religioasă. El zidește biserici mari, luminoase, adevărate catedrale, mergând prin acceptarea acestui stil și a unei picturi realiste în întâmpinarea timpurilor noi. Din darurile ce curg la el, atrase de uriașul lui prestigiu spiritual, repară biserica Sfântului Nicolae de la Cernica, zidește marea biserică a Sfântului Gheorghe din aceeași mănăstire, pe care o împodobește cu pictura ce se păstrează până astăzi, clădește în jurul ei cetatea de chilii așa cum o vedem și acum, înzestrează mănăstirea cu mijloace îmbelșugate de existență, zidește biserica mănăstirii Pasărea, mănăstirea Frăsinei, biserica și palatul episcopal, împreună cu seminarul și cu tiparnița de al Râmnicu Vâlcea, precum și un șir întreg de biserici parohiale. Era el însuși un om practic, priceput într-o mulțime de lucruri dea artă, încă din tinerețe, ca frate de mănăstire săpa cruciulițe20, iar planurile bisericilor Sfântul Gheorghe de la Cerniră, de la Râmnicu Vâlcea și de la Frăsinei sunt făcute de el. Mai mult chiar, încheierea boiților o făcea el însuși, încingându-se cu șorțul și urcându-se pe schele.

Cernicanism și paisianism

Bineînțeles, practicismul acesta nu excludea la Sfântul Calinic viața de taină, ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ci, dimpotrivă, aceasta se boltea peste toată viața lui. Îndeletnicirile lui se întindeau pe toate treptele unei vieți complete: de la culmile contemplației tainelor lui Dumnezeu, până la amănuntele ce țin de atenta conducere a oamenilor și de procurarea și buna gospodărire a tuturor celor necesare traiului lor pământesc. Era în același timp un mare rugător și un neîntrecut organizator.

Sfântul Grigorie al Nyssei spune că o viață ascunsă în contemplația lui Dumnezeu și a lucrurilor în Dumnezeu, care nu se arată în fapte bune, e o cântare fără cuvinte, iar o viață ce constă numai în fapte bune, fără contemplația lui Dumnezeu, e o vorbire fără melodie. Dar viața în care se unesc amândouă acestea e o cântare cuvântătoare, e un psalm cântat lui Dumnezeu. Un astfel de psalm melodios a fost viața Sfântului Calinic.

A se vedea și

• Listă a curentelor duhovnicești românești

Surse

• Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfântul Calinic, starețul Gheorghe și spiritualitatea ortodoxă integrală. Predică la slujba de canonizare a Sfântului Calinic de la Cernica, 23 octombrie 1955, publicată în Biserica Ortodoxă Română 73 (1955), p. 1159-1172.