Spiritualitatea luptei anticomuniste

Spiritualitatea luptei anticomuniste se referă la dimensiunea spirituală ce a caracterizat conflictul petrecut în România în timpul comunismului, care a culminat pe plan spiritual în temnițele comuniste.

Introducere

Ioan Ianolide, membru al grupului de mistici, a insistat să comunice un mesaj legat de spiritualitatea comunismului, dincolo de dimensiunile politico-sociale care au caracterizat perioada comunistă. El insistă că „oamenii din lumea liberă trebuie să înțeleagă că nu există rău mai rău decât ateismul marxist-leninist”, vrând astfel să transmită un mesaj despre latura spirituală a comunismului și a rezistenței anticomuniste.

„În veacul ăsta s-au întâlnit interesele marilor puteri, dar toate sunt depășite de confruntarea dintre credință și ateism, conflict care a despărțit lumea în două.”

(Ioan Ianolide)

Spiritualitatea comunismului

„Spiritul materialismului istoric – adică «reeducarea» - este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu.”

(Ioan Ianolide)

Teorie

Reeducarea lovește în voire

De vreme ce comunismul se revendică din materialism, tăgăduind existența sufletului ori spiritului, se pune întrebarea: cum se poate vorbi de o spiritualitate a unui curent aspiritual?

Metoda prin care comunismul a dobândit o dimensiune adânc spirituală a fost, după cum mărturisește Ianolide, „reeducarea”. Pentru a înțelege reeducarea este important de făcut următoarea distincție esențială: reeducarea nu urmărea doar schimbarea comportamentului ci schimbarea conștiinței omului. Cu alte cuvinte, nu era de ajuns ca un deținut să se comporte după tiparele lor, ei urmăreau ca deținuții să dorească singuri să adopte tiparele lor, adică să creeze un „om nou”.

Maxim Mărturisitorul despre voire

Acest lucru devine adânc duhovnicesc din cauza proprietăților specifice voinței. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că „voirea este o putere doritoare a ceea ce e propriu firii care dorește”. Atunci, voirea devine strâns legată de firea umană: firea umană este făcută să voiască să se apropie de Dumnezeu și astfel voirea este elementul esențial pentru îndumnezeire. Sf. Maxim adaugă că voirea „ține împreună toate însușirile ce aparțin ființial firii”, spunând astfel că prin voire ne păstrăm ontologia firii umane, adică chipul lui Dumnezeu, și tot prin voire parcurgem drumul către asemănare.

Deși tehnice, cele de sus dedublează afirmațiile lui Ianolide despre reeducare: alterarea voirii înseamnă alterarea firii umane, un asediu asupra chipului și asemănării lui Dumnezeu.

Sumar

Punând laolaltă cele discutate se poate conclude că reeducarea comunistă, deși fățiș neagă existența spiritului, din ignoranță pentru unii și din rea-voință pentru alții, lovește calculat, în mod special, și esențial tocmai în firea umană, caracterizată prin construcția suflet-trup.

Cu alte cuvinte, deși materialismul ateist pretinde că omul este doar trup, ei nu erau satisfăcuți prin torturarea trupului, alterarea comportamentului observabil, și crearea unui „om nou” în sensul celor săvârșite. În schimb, se dorea să altereze omul astfel încât să gândească și să voiască după tiparul lor, nu doar să acționeze în acest fel.

Din perspectiva lor, acest procedeu trebuia să fie posibil de vreme ce omul este doar trup: torturarea suficientă trebuie neapărat să altereze trupul într-atât încât să se conformeze noului tipar din moment ce nu există nimic în afară de trup. Conform gândirii lor, voința este pur biologică, caracterizată prin mecanismele neurale din creier, astfel fiind alterabilă prin reobișnuirea corpului și a creierului cu noi reacții ca răspunsuri la diferiți stimuli.

Din perspectiva creștină, această maltratare este în principal sufletească: voind să altereze voirea în sine, care este strâns legată de suflet, însuși sufletul este sub asediu să se schimbe.

Așadar, spiritualitatea conflictului avea și un caracter întru totul existențial: există sau nu suflet? Spus altfel, va fi voirea omului supusă torturii trupului sau există un alt mecanism mai înalt decât trupul care va subjuga trupul spre păstrarea voirii spre Dumnezeu?

Practică

„Satana a fost imaginat în multe feluri dar în închisorile comuniste și-a arătat urâciunea cu mult dincolo de toate reprezentările și fanteziile.”

(Ioan Ianolide)

Introducere

Teoria este atât insuficientă cât și neesențială: la cârmele comunismului nu era un individ sau un grup de oameni care să fi avut nevoie de o înțelegere teoretică a ce avea să urmeze. În schimb, tortura antihristă era „satanismul pur” dirijat de Satana, ce lucrează nu precum oamenii dar de multe ori prin oameni adânciți în păcat sau care „s-au închinat lui Satana”.

Cum s-a discutat anterior și a fost destăinuit de Ianolide, principalul instrument satanic a fost „reeducarea”. Deținuții cu o constituție spirituală mai slabă, cu anumite tendințe înspre ideologia comunistă, sau cu o sete de putere mai pătimașă, erau recrutați ca torționari să-i „reeduce” pe colegii lor.

Întrebarea imediată poate fi: deținuții nu puteau să se prefacă că au fost reeducați? Întâmplările de acolo dovedesc că răspunsul este „nu, nu puteau să se prefacă.”

Citirea minții

Din timpul Experimentului Pitești, Dumitru Bordeianu explică procedeul folosit pentru „citirea minții”: „unul din comitet, mai posedat decât tine, se oprea brusc în fața ta și, prin surprindere, te întreba la ce te gândeai”. Oamenii fiind deja maltratați, subnutriți, nedormiți, și în durere, nu aveau puterea mentală să mintă convingător: „dacă te ascundeai, se vedea pe fața ta o paloare și, în cazul acesta ciomăgeala era sigură, tu fiind considerat în continuare un mare bandit”.

Astfel, deținuților începuse să le fie frică să gândească. Orice gând bun era potențial motiv de tortură adițională. Orice gând împotriva comunismului era un pericol:

„Sufletele noastre erau schilodite și înfrânte iar noi ne manifestam și ne comportam ca niște roboți. Parcă nu mai era nimic viu în noi, iar omul rațional dispăruse și el de mult din lăuntrul nostru. Din când în când însă se mai ivea totuși câte o licărire rațională în sufletele noastre. Aceasta însă ne îngrozea, pentru că prăbușirea ce-i urma era inevitabilă.

(...)

Atât eu, cât si camarazii mei, am văzut cu ochii noștri că nu ne mai puteam controla expresia feței, care ne trăda întotdeauna gândurile pe care nu mai reușea să le mascheze. În momentul când posedatul te tortura și se uita în ochii tăi, întrebându-te unde te gândeai sau ce gânduri aveai, dacă nu răspundeai sincer, el îți și observa pe față gândul pe care voiai să-l ascunzi. Nu mai aveai nici voința și nici puterea să-ți oprești această exteriorizare, și atunci se știa precis dacă spuneai sau nu adevărul.”

(Dumitru Bordeianu)

Așadar, nu mai era vorba de simpla tortură a minții, ci se ajunsese la schilodirea sufletelor astfel încât oamenilor le era frică să gândească liber, să cugete lucruri bune, sau să voiască ceva sfânt.

Urmările acestui proces

Se poate totuși pune o întrebare naivă dar sinceră: „nu se putea ca deținuții să gândească pe linia comunismului până ce erau eliberați?” Răspunsul încă o dată este „nu”, de vreme ce deținuții înșiși începeau să urască gândurile bune, asociindu-le cu tortura și chinul. Astfel, se începea cu adevărat procesul de „reeducare” când omul singur se lepăda de sine pentru a-i urma satanei.

Spre a înțelege și această consecință, mai întâi se poate observa cazul lui Dumitru Bordeianu:

Când am fost întrebat de Zaharia dacă mai cred sau nu în Dumnezeu, pentru prima și ultima dată în viața mea am avut o întunecare a minții și o rătăcire pe care nimeni nu o va putea înțelege, decât eu, cel care am trăit-o. Cine mi-a întunecat puterea de judecată în acel moment? N-am putut discerne ce gânduri satanice mi-au întunecat conștiința și mintea.

Dumnezeu a încercat atunci să-mi dea posibilitatea ca, prin această ultimă încercare, să-mi mărturisesc deschis și fără frică credința în El. Eu nu I-am cerut însă ajutorul, ca să-mi lumineze mintea și conștiința, și atunci am oscilat să mărturisesc din toată inima.

Cei care își închipuie că în încercări excepționale se poate face față numai cu puterile proprii, se înșeală și se vor înșela până la sfârșitul lumii. Au doar n-a spus Iisus: «Fără Mine nu veți putea face nimic»?

De aceea, când nu am strigat și nu am implorat ajutorul lui Dumnezeu, m-am prăbușit. Și prăbușirea mea a fost mare, pentru că satana mi-a chinuit sufletul și m-a torturat timp de trei ani.

Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credința mea, un gând care nu era al meu si nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit si mi-a șoptit: „Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu!” Și așa am și rostit, public, în camera 3 subsol: „Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu”. Și, din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea.

Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune, a fost că duhul satanei a intrat în mine și m-a torturat și m-a muncit, din august 1951 până la Pastile anului 1954.

Așadar, se poate vedea puterea și legăturile strânse între mărturie, gând, și voire. Omul nu se poate minți în aceste condiții fără ca în sfârșit să se creadă.

Frica de gânduri sănătoase

Ioan Ianolide redă cuvintele unui deținut eliberat care „trecuse prin cele mai groaznice torturi” în închisoare:

Ei m-au înnebunit. M-au injectat. M-au făcut din om neom. Îmi era groază și de aceea doream să mor. Apăreau în mine gândurile sănătoase dar îmi era frică de ele și le alungam. Îmi era frică de ei ca de gândurile mele, și-mi era frică de gândurile mele ca de ei. Nu îndrăzneam să mai fiu eu însumi dar nici nu puteam uita ce sunt. Îmi amintesc cum număram până la epuizare și apoi o luam de la capăt. Atunci îmi făceau injecții. Țineam discursuri incoerente, bizare. Adesea începeam să spun adevărul, să acuz, să descopăr lumii crimele lor și sfârșeam în lanțuri. De nenumărate ori am crezut că voi muri dar în loc de moarte a pătruns în mine groaza. Mi-am tăiat și venele dar m-au salvat. În fond nu știu ce voiam, cred că nu eram stăpân pe mine în astfel de momente. După eliberare am început să am încredere în mine. Familia m-a ajutat imens, mai mult decât știu ei, căci încet, încet am ieșit din psihoza teroarei. Și totuși ceva nu mai e în regulă. Am coșmare, adesea intru în panică și dacă nu este mama ori sora mea să mă aducă la realitate, fantezia mea reintră în psihoza fricii de altădată. Port în mine imaginile trecutului. Nu cred că pot iubi, nici nu regret nimic dar adesea plâng. Sunt încă neguri groase peste sufletul meu dar oamenii nu înțeleg asta. Ce știu ei, oamenii, despre mine?!...

Acest om alunga din sine gândurile sănătoase și îi era frică de ele, fiind obișnuit cu asocierea de gând bun cu maltratare. Această trăire în frică de sine duce la „psihoza fricii” unde omul se respinge pe sine și pe Dumnezeu din frică.

Concluzie

Din cele de mai sus se observă că nu era vorba doar despre tortura trupului: se încerca, și uneori se reușea, o distrugere sufletească ce făcea prizonierul să se teamă de orice gând bun, să se oprească din rugăciuni, să trăiască sub o teroare invizibilă dar imposibil de evadat. În astfel de condiție, însăși comuniunea dintre om și Dumnezeu, restaurată de Hristos, era asediată de „reeducarea” comunistă, devenind astfel antihristă.

Spiritualitatea anticomunismului

„În primul rând Hristos a fost întemnițat în acest secol. S-a urmărit prin metode demonice pierderea Bisericii și anularea spiritualității creștine.”

(Ioan Ianolide)

Pe cât de satanic s-a manifestat comunismul, pe atât de hristic s-a manifestat rezistența împotriva comunismului.

Jertfa închisorii

„Vreau să vă atrag însă atenția că cei mai periculoși dintre voi, bandiților, ați rămas cei care mărturisiți credința voastră în Dumnezeu. Ei sunt cei mai periculoși.”

(Torționar din Pitești)

De ce au intrat în închisoare atâția tineri?

Mulți dintre ei erau cele mai înalte vârfuri duhovnicești și intelectuale ale neamului, și au intrat considerându-se nevinovați. După cum relatează și Ioan Ianolide, „Valeriu a fost arestat (...) deși nu era vinovat decât exclusiv de educația morală și națională pe care o susținea. Prin urmare, el s-a simțit liber de orice vinovăție”.

Un răspuns îl dă Virgil Maxim când spune: „Noi ne predam în chip conștient, ca să nu lipsim de pe altarul de ispășire, pentru păcatele noastre și ale neamului”.

Constantin Oprișan, în miraculoasa sa epopee, oferă poate răspunsul cel mai puternic și hristic acestei întrebări. Găsind ca vinovat pentru comunism filosofia occidentală în general, și Hegel pentru influența sa asupra lui Marx în special, Oprișan destăinuie într-un dialog imaginar cu Hegel că se vede „cu sângele și carnea plătind păcatul tău”. De ce Oprișan trebuie să plătească păcatele altora, de ce Maxim trebuie să plătească păcatele neamului, și de ce oameni nevinovați au ales drumul jertfei?

Dar inima mea știe că zidu-acesta-nalt
Cu liniile drepte urcându-se spre cer,
Sub strania tăcere sub blocuri de bazalt,
Sub simpla geometrie, ascunde un mister.

Astfel, Oprișan intuiește „un mister” ascuns în temnița comunismului, un mister ce este descoperit prin jertfă:

Nu port la brâu oțele, n-am platoșă trufașă,
Desculț vă stau la poartă în haina mea de in;
Ca plumbii, adevărul să-mi treacă prin cămașă,
Iar fața voastră hâdă s-o revelez prin chin.

Dezarmat de arme și armură „trufașă”, doar cu credința și iubirea (Știința ta: credință, iar forța ta: iubire. - din poezii postume), Oprișan așteaptă ca adevărul să-l străpungă, oglindind ura lor prin sacrificiu la fel cum Hristos a oglindit păcatul omenirii prin Cruce.

Primesc în suflet moartea, o știu, mi-e pregătită,
Și fierul urii voastre în pieptul meu deschis.
Să-i scot luminii răul, cu fața lui cumplită,
În carnea-mi torturată și-n sufletu-mi ucis.

Astfel, jertfa este complet asumată de deținuți și văzută ca un mod de biruire a răului.

Biruința anticomunismului

„Unii au cedat după o zi de tortură, alții după o lună, alții după ani. Toți am fost însă topiți, în termeni comuniști „muiați”, conform afirmației: „De beton armat să fiți, și tot o să vă muiem”. Cum să nu ne „topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate si înnegrite de ciomege?”

(Dumitru Bordeianu)

„Am întâlnit oameni care au realizat plinul uman, sfințenia, martiriul - dar printr-o cernere de zeci și sute de mii care au eșuat.”

(Ioan Ianolide)

Este știut că deținuții au fost forțați să facă concesiuni de comportament sub torturile provocate. Pe lângă concesiunile de comportament, mulți au pretins sau au adoptat sincer idei comuniste, ajungând chiar să-și tortureze foștii colegi. Cei ce nu au făcut compromisuri ori au avut norocul să moară căci „nu exista dreptul la moarte, ci numai la viață monstruoasă”, ori au fost salvați „prin oprirea reeducării”. Unii au avut chiar căderi duhovnicești, Bordeianu neputând să se roage mulți ani din cauza reeducării suferite. Însuși Oprișan și-a bătut colegi, a afirmat că e reeducat, și a spus altora să se lepede de fostele idei. Atunci cum a biruit anticomunismul? La fel cum a biruit Hristos, Apostolii, și creștinismul: prin jertfă.

Deși Oprișan și-a lovit camarazii, tot el le-a șoptit, „Iertați-mă! Fiți tari! Nu se poate rezista, dar nici nu acceptați reeducarea!”. Deși Gherasim Iscu murea în chinuri, tot el și-a spovedit torționarul pe patul de moarte. Deși Bordeianu și-a oprit rugăciunea, tot el a revenit la Dumnezeu zicând, „Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ție din toată ființa mea, de este cu putință, iartă-mă și învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în Învierea Ta”:

În clipa aceea, cum stăteam în genunchi cu mâinile încrucișate și ochii ațintiți printre gratii, toată ființa mea s-a cutremurat și din ochi au început să-mi curgă șiroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ți milă de mine!” N-am apucat să termin aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur și o zvârcolire ca a posedaților și am simțit cum din sufletul și trupul meu a ieșit și m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei care mă muncise și mă stăpânise, timp de patru ani de zile.

Astfel, biruința a fost împotriva inamicului principal, al Satanei. Metoda biruinței a fost rugăciunea, pocăința, smerenia, iertarea, și cererea ajutorului lui Dumnezeu. Biruința lui Oprișan, lui Ianolide, lui Bordeianu, lui Vulcănescu, și a celorlalți sfinți ai închisorilor e biruința fiecărui creștin cât timp păstrăm în inimă jertfa lor.

„În temnițe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu și satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile și jumătățile de măsură. Temnițele au scos la iveală forța creștinismului, care este capabilă să învingă acest veac.”

(Ioan Ianolide)

Surse

• Constantin Oprișan. Cărțile Spiritului și alte poezii, Ed. Christiana, București, 2019. ISBN 978-606-013-014-7.
• Dumitru Bordeianu. Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, 2022
• Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4
• Ioan Ianolide. Testamentul unui nebun, Ed. Bonifaciu, 2015.
• Sfântul Maxim Mărturisitorul. Scrieri, Partea a Doua (traducere de Pr. Dumitru Stăniloae), Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.
• Virgil Maxim. Imn pentru crucea purtată, Ed. Babel, 2012.