Valeriu Gafencu

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Valeriu Gafencu înainte de arest.

Valeriu Gafencu (n. 24 ianuarie 1921, Sângerei, România – d. 18 februarie 1952, Târgu-Ocna, Bacău, România) a fost „una din cele mai impresionante figuri care s-a înălțat la o admirabilă trăire duhovnicească în condiţiile vieții de temniță”[1]. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa mărturisea despre Gafencu: „nu am nicio îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui Dumnezeu la o înălțime de neînțeles pentru noi”[1].

Gafencu a trecut mai întâi prin penitenciarul din Aiud (1942-1948), unde îi va cunoaște pe Arsenie Papacioc, Traian Trifan, și alții. Atmosfera spirituală de la Aiud va avea un rol important în formarea duhovnicească a lui Valeriu. După Aiud urmează închisoarea Pitești (1948-1949), fiind mutat înainte de începerea Experimentului Pitești mai întâi câteva luni la Văcărești și apoi în închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna (1950-1952) unde își va da sufletul.

Descrierile de mai jos folosesc ca sursă principală scrierile lui Ioan Ianolide, unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Gafencu din temnițele comuniste, păstrând stilul său de scriere.

Copilăria

Conform scrierilor lui Ioan Ianolide, între studenții aduși în Aiud din toate orașele țării „se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaștri ca cerul”[2]. Acesta era Valeriu Gafencu, născut în Basarabia în 1921.

Tatăl lui, Vasile, era intelectual și luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior, însă, s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în țară. Familia lor era „un cuib de bucurie și desfătare”. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălți.

Însă, în 1940, Basarabia a fost ocupată de Armata roșie, ca urmare a înțelegerii Ribbentrop-Molotov, dar și a faptului că Anglia și Franța nu garantaseră granițele României, deși se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea și Valeriu.

- Ce facem, tată? l-a întrebat.

- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

- Tată!...

- Taci și du-te! Să nu spui nimic mamei și surorilor!

Arestarea

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul și a sosit în 1940 la Iași, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci și al României, nu numai pentru conștiința națională, ci și pentru aceea creștină, care era amenințată de ateismul bolșevic în expansiune.

Așezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci și între ideologii. Războiul început în Occident se anunța și în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin și în Răsărit și în Apus. Comunismul amenința lumea. În aceste condiții, Valeriu aderă la organizația „Frățiile de Cruce”, care se ocupa de educația creștină și națională a elevilor și a tineretului în general. Dar organizația a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei.

Valeriu investise tot ce era sfânt și bun în el pentru a forma o conștiință creștină și națională elevilor din Iași și prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleități politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educație.

Elevii îl iubeau. Reușise să realizeze o comuniune sufletească, deși nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăției, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste și visul unei lumi ideale. În același timp îl înfiora abisul materialismului bolșevic din Rusia dar și concepția burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Educația tradițională din școli și Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viață acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare și o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcție publică. Guvernanții de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iași și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deși nu era vinovat decât exclusiv de educația morală și națională pe care o susținea. Prin urmare, el s-a simțit liber de orice vinovăție. Așa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanțuri la mâini și la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

Înainte de Pitești

Aiud

În temniță el a continuat să se ocupe de educația tinerilor, dar își punea totodată grave și severe probleme de conștiință. La început a studiat și a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creștinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualității ortodoxe.

Printre cărțile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoșilor, Viețile Sfinților, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinții Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum și toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În același timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligența lui strălucită și sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualității ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creștinismul tradiționalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

Tânărul visător se întorcea acum cu grijă și râvnă în sine însuși. Descoperea lumea interioară, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme pentru a se putea dedica lucrării duhovnicești. Abia acum înțelegea ce este nașterea din nou. Tot căutând, într-o zi a căzut cu fața la pământ, izbucnind în lacrimi și spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieții sale spirituale. De aici înainte va trăi pentru a se curăți lăuntric și a se desăvârși prin unire cu Hristos.

Unii l-au admirat, alții l-au acuzat dar foarte puțini l-au înțeles. Valeriu șoca prin conștiința păcatului, pe care îl mărturisea cu umilință la modul personal și colectiv, într-o vreme în care noi, deși eram creștini, nu aveam încă o adevărată viață duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a onoarei și a fost o luptă grea până când așa zisa „demnitate și onoare” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curățirii.

Întrucât se punea accentul pe pedeapsă și pe răzbunarea în lupta politică, el a susținut că răzbunarea este a lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să-și facă singur dreptate. Creștinul iartă, creștinul se situează pe poziția dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge și nu este învinsă. Împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat voci puternice și el, încercând să se justifice, era tot mai singur. Cu toate acestea a rămas ferm în convingere și cu timpul mulți i s-au alăturat.

Viața își continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu fața la pământ și plângea cerând mila, ajutorul și luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul prin contemplație. Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului iar ziua Acatistele. Mergea regulat la biserică, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Îi plăcea să cânte rugăciuni și psalmi. Bătea multe metanii, în funcție și de starea fizică. Liniștea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiții prielnice duhovniciei.

Izolarea din zarcă

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alții, în zarca cu regim sever, fără cărți, fără contact cu familia și cu o rație de hrană insuficientă care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Începutul bun era pus, orientarea era certă, așa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat. Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi și pocăință iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu și unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii.

Îndrumătorul care i-a stat la dispoziție a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată „Pelerinul rus”. Acum celelalte preocupări dispar pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, îi revelează în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire. Și astfel, în acel regim sever de temniță căruia el îi dăduse rol spiritual, Valeriu era plin de bucurie și de cântec. Impetuozitatea tinereții sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cerești nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Iisus îi devenise prieten și de aici înainte nu se vor mai despărți niciodată.

Sosirea „criminalilor de război”

Prin 1945-1946 au sosit la Aiud „criminalii de război”. Imediat după instalarea comunismului în Răsărit, se instituise pe plan internațional un „Tribunal al Alianței”, cu împuternicirea de a judeca pe toți cei ce se făcuseră vinovați de „crime împotriva umanității”.

„Iată-l deci pe Stalin alături de Roosevelt, judecători umanitari! O ironie mai mare ca aceasta nici nu se poate imagina. Stalin a ucis zeci de milioane de oameni, aproape toți fără judecată ori cu înscenări juridice.”
(Ioan Ianolide[2])

Astfel au ajuns în închisoare generali, profesori, filosofi, avocați, și alți oameni de seamă. Valeriu a avut atunci multe discuții cu ei dar și-a dat seama că, deși creștini, oamenii aceștia nu avuseseră niciodată o preocupare reală pentru viața religioasă și cu atât mai puțin se gândiseră serios la mântuirea sufletului lor. Erau oameni de cultură, deținători de mari răspunderi, care atunci pentru prima oară au încercat să mediteze asupra rugăciunii „Tatăl Nostru” și au ajuns la cele mai caricaturale înțelegeri.

Generalii au primit cu mai multă bunăvoință dar și cu degajare distantă problematica creștină. Dar întrucât temnița a fost de lungă durată, procesul încreștinării în conținut s-a produs și în acești creștini bătrâni. Peste vreo trei ani, un general îl căuta pe Valeriu să-i mulțumească fiindcă îi dăduse Noul Testament: „Am pierdut tot în acești ani, spunea el, dar Dumnezeu m-a învrednicit să nu pierd Cartea Sfântă. Tinere, îți voi mulțumi acum și în viața viitoare!”.

„Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi pe de o parte, dintre noi și Dumnezeu pe de alta. Am alergat toți către același Arhetip-Hristos și fiecare și-a rotunjit propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forța duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul dragostea. Ne- am încredințat lui Dumnezeu, ne-am dăruit Lui și am trăit prin El și în El. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălășluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră; datorită lui cred că am fost ocrotiți de Dumnezeu; în fine, tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiți în Hristos!

În toate aceste împrejurări și în altele asemănătoare Valeriu a fost cel care nu s-a înșelat, care a ieșit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor – și asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii.
(Ioan Ianolide[2])

Lagărul de la Galda

Ioan Ianolide (stânga), Valeriu Gafencu, și mama lui Gafencu. Aici se aflau la Galda de Jos, o colonie de muncă cu condiții mai bune unde a stat între 1946 și 1948, înainte să fie mutat la Pitești.

Ioan Ianolide continuă: „Prin anii 1946-1947 am fost duși să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Valeriu muncea și se ruga. Muncea și cânta. Muncea și-L slăvea pe Dumnezeu. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Țara se socializa.”[2]

Valeriu se simțea legat sufletește de o fată pe care o iubise și acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită și urma să se căsătorească. Suferința lui a fost adâncă dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări. Până atunci se pregătise pentru viață, chiar dacă luase învățătură de la Sfinții Părinți. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârșit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriașă a covârșit deplin durerea despărțirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înțelegându-o, toată viața. „Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios și un monah”[2].

„Îl văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri cântând, culegând flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Îl văd ziua și noaptea îngenuncheat în bisericuță, rugându-se răpit în duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Îl văd dăruindu-și bucata de pâine unuia mai slab ca el. Îl văd jucându-se cu copiii și încercând să fie ca ei. Îl văd adâncit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Îl văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtășit. Îl aud vorbind cu însuflețire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Îl văd chinuindu-se să muncească și să-și facă norma. Îl aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire și era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.”
(Ioan Ianolide[2])

Încercarea de mutare în U.R.S.S.

În anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în U.R.S.S., întrucât, fiind născut în Basarabia, era considerat cetățean al lor.

Valeriu însă a refuzat categoric.

- Acolo vei fi liber, i-a spus el.

- Libertatea mea este în sufletul meu!

- Îți vei putea face studiile.

- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!

- La noi Biserica este liberă.

- Biserica este în sufletele oamenilor!

- Dar aici vei rămâne în temniță!

- Temnița sufletului meu mă înspăimântă!

- Deci nu te recunoști ca cetățean sovietic?

- Sunt cetățean român și doresc să rămân în România.

- În curând și România va aparține Sovietelor!

- Viitorul este al lui Dumnezeu!

- Deci rămâi aici?

- Da!

Mai târziu politrucul s-a apropiat de el și i-a spus:

- Admir inteligența dumitale dar nu pot decât să te plâng. Înțelege că sunteți învinși și nu aveți scăpare. Dacă vă veți opune, veți fi zdrobiți. Și noi ne- am opus și azi jucăm în lanț ca ursul. Dumneata crezi în Dumnezeu; și eu aș vrea să am un Dumnezeu pentru care să înfrunt temnița și moartea dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci iar energia mea se epuizează în întregime pentru cauza comunistă. Nu avem nici o șansă. Hitler ne-a apărut ca un izbăvitor dar a fost învins. Toți care s-au aliat cu comunismul – și ați făcut-o și voi, românii – sunt cu mult mai vinovați de cele ce se vor petrece decât noi, cei născuți în U.R.S.S.! Am încredere într-un om ca dumneata. Te admir. Cred că te înțeleg și sunt și mai nefericit. Regret că nu cunosc și eu creștinismul. Dar te asigur că vei rămâne în România!

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este mare în viața mea. Mi-ați dat aripi, căci dumneavoastră aveți un suflet cu o forță de credință uimitoare. Primiți de la mine această cruciuliță!

Și Valeriu a luat de la gât cruciulița și a dat-o rusului, care era vădit emoționat.

Așa se face că Valeriu a rămas în țară.

Închisoarea din Pitești

Mutarea la Pitești a studenților

În 1948 s-a comunicat că studenții vor fi duși de la Aiud la Pitești, elevii la Târgșor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galați, Râmnicu Sărat și Sighetul Marmației. De asemenea s-au deschis lagăre, culminând cu canalul morții Dunăre-Marea Neagră.

Valeriu a fost intrigat când Dumitrescu, fostul șef al Brigăzii de Siguranță anti-comunistă, i-a spus:

- Vă vor duce la Pitești și acolo au să vă transforme în teroriști comuniști. Apoi au să vă împrăștie în toate penitenciarele pentru a exercita teroarea asupra tuturor deținuților politici. În acest fel regimul înțelege să scape de reacțiunea noastră a tuturor și să rămână ei stăpâni necontestați. Vă vor ademeni cu promisiuni, dar nu se vor ține de cuvânt. Ne vor pune în situația de a ne ucide între noi.

- Domnule, i-a zis Valeriu, drept cine mă luați? Ori ce vreți să spuneți? Nu sunt nici de vânzare, nici de compromisuri!

- Nu ești, dar vei fi adus în situația să fii, ori dacă nu, să mori!

- Voi muri! Dar mi se pare că uneltiți ceva. Ce urmăriți, de fapt?

- Urmăresc să vă deschid ochii. Voi nu cunoașteți pe bolșevici și nici ce metode au. Ele au fost experimentate în U.R.S.S.. Oameni turbați prin tortură au devenit criminali. Așa va fi și aici. Și va începe cu tineretul, apoi se vor întoarce la cei bătrâni.

Valeriu l-a privit gânditor și a încheiat:

- Suntem în mâna lui Dumnezeu. Facă-se voia Lui!

Încercarea de împotrivire a studenților

În penitenciarul din Pitești, dat fiind regimul de teroare, mâncarea îngrozitoare, cazarea sufocantă, lipsa de aer și de contacte cu lumea, tinerii, cu entuziasmul lor caracteristic, au declarat greva foamei și au făcut oarecare vâlvă. Valeriu s-a opus, intrând în conflict cu ei. Le-a spus:

- Aici suntem deținuți și numai pe căi legale și pașnice putem să obținem niște drepturi, căci represaliile posibile pot să fie foarte grave pentru noi. Atât legea cât și puterea sunt în mâinile autorităților. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rezista.

I s-a răspuns:

- Nu pot ei să ne dea suferință atât cât putem răbda noi!

- Să nu ispitim, le-a zis Valeriu, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta.

- Ești defetist! Ești blazat! Ești un resemnat! Ești un învins!

La toate acestea Valeriu a răspuns senin și convingător dar nu a fost ascultat.

- Port cu mine o imensă suferință, le-a explicat el, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieșit curat. Experiența trecutului mă face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credință și nădejde dar mă mișc cu înțelepciune pentru a ajunge la țintă.

Viața duhovnicească a lui Gafencu

Între tinerii de elită ai țării din Pitești, Valeriu continua să impună prin exemplu și cuvânt. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el își dăruise viața și sufletul lui Hristos, prin hotărârea de a se călugări după eliberare. Se simțea un mărturisitor al credinței într-o lume ostilă și atee.

În repetate rânduri a fost anchetat de organele politico-administrative și el a declarat senin că este creștin și că nu există mântuire fără Hristos.

- Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor, le-a spus. Omul fără Dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârșește. Dumnezeu este realitate imediată pentru cei ce trăiesc viața în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic dar nu accept limitarea libertății mele sufletești. Problemele mele de conștiință le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toți oamenii și-ar face un sever și autentic proces de conștiință, stând responsabili în fața lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiția oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omenești. Întregindu-le și desăvârșindu-le pe acestea din urmă, credința nu vine deci în conflict cu ordinea politică. Ea este un mijloc superior de cunoaștere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societății cel ce iubește oamenii și se jertfește pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creștinismului și pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor.

Cu toate riscurile, Valeriu n-a încetat până la sfârșit să-L mărturisească pe Hristos. Credința lui a fost sprijinită de inteligența sa sclipitoare și amândouă s- au topit în focul dragostei ce mistuia cele mai adânci fibre ale sufletului său.

Atras în mod structural de curăție și desăvârșire, când L-a descoperit pe Hristos a tins cu totul spre El și luminat de harul dumnezeiesc, s-a dăruit fără șovăire.

Vremea căutărilor era depășită, acum ajunsese „bărbat desăvârșit”.

Cu multă înțelepciune dar și cu marea putere lăuntrică ce se degaja din el făcea apostolat. Cugetul său era smerit în fața lui Dumnezeu atunci când vorbea cu putere în fața oamenilor. Neputința sa omenească era întregită de trăirea în duh. Mintea sa ascuțită aștepta cu evlavie descoperirea luminii și cunoștinței dumnezeiești.

Ajunsese la o deplină cunoaștere și stăpânire de sine. Ordinea lui interioară se răsfrângea asupra întregii sale ființe și se exprima în ținuta și gândirea lui creștină. Trăia frumos pentru că se spovedea adesea și lua aminte clipă de clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului și vieții sale. Trăia prin Hristos, gândea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvânt și nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu.

Se ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ținea, căci acolo se postea destul. Liniștea din temniță el o completa cu lepădarea de grija cea lumească. Lumea o afla căutându-L pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu, deci în sâmburele ei, în orânduirea ei perfectă. Dar în temniță ea se dezvăluia în realitatea vie, dură, brutală a păcatului și satanizării.

Certuri în temniță

Exemplul turtoiului

Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuții neplăcute la alegerea turtoiului[3], iar Valeriu, știind acest lucru, înfrânându-se și smerindu-se, se așeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. În sinea lui era mulțumit că putea face acest gest de dragoste și dăruire, dar dacă unii se bucurau de înfrânarea lui, alții au socotit că se cuvine să aleagă și el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare. S-a supus rânduielii stabilite și când trebuia să aleagă înaintea celorlalți lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în față, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei și să nu-și păgubească frații de suferință. Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părțile.

Alte probleme in temniță

În viața de zi cu zi apăreau și mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum și când și cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau neacoperiți de paturi. Interesele și părerile erau contrarii și adesea se ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuții.

- Dar tu ce zici? îl întrebau unii.

- Eu consider că este bine așa cum veți stabili voi. Dacă nu putem să trăim frățește în această mare suferință, cum putem aștepta ca oamenii să împartă cu dreptate și dragoste bogățiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici și liberi? Cu puțină dragoste vom simți bucuria de a face voia și plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă și adâncă înțelegere a oamenilor dacă vrem să trăim în pace și bunăvoire.

Valeriu își întărea cuvintele cu exemple din Biblie și din Sfinții Părinți, pe care le raporta adesea la experiența actuală. În general prefera să tacă și să se roage în sine însuși, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte.

De oriunde ar fi început o discuție, el o termina la unirea cu Hristos.

Influența lui Gafencu

Mulți tineri au fost șocați de comportamentul lui Valeriu, căci ei nu cunoșteau creștinismul, dar au sfârșit prin a-l lua drept exemplu de viață creștină. Alții, cu calități sufletești de o rară frumusețe, credeau în Dumnezeu, fără însă să fi fost formați duhovnicește - și aceștia au gravitat de la început în jurul lui Valeriu. El îi iubea și li se dăruia cu bucurie.

Fascicole scripturale in temniță

Reușise să salveze de la primele percheziții o Biblie. A desfăcut-o în fascicole și pe căi riscante a reușit să o transmită la alte celule. Atunci au fost memorate părți din Biblie, cu deosebire Capitolul 13 din Epistola către Corinteni, Predica de pe Munte din Evanghelia după Matei, Evanghelia după Ioan, Psalmul 50 și Psalmii Utreniei.

Fascicolele au fost colportate prin toată temnița, fiind urmărite cu asiduitate de temniceri. Când se găsea vreo unul într-o celulă era pedepsită toată lumea. S-au făcut percheziții separate, parțiale și unele generale pentru a putea fi depistate toate fascicolele. Erau ascunse în saltelele de paie ori pe sub dușumele. Deci saltelele au fost golite și dușumelele cercetate, ba chiar, acolo unde era un indiciu suspect, scoase.

Când au dispărut toate fascicolele era prea târziu, căci multe fuseseră deja memorate. Au continuat să se răspândească verbal ori prin metode de comunicare stil temniță: scrisul pe săpun, cu un vârf de sârmă ori un lemn ascuțit; scrisul pe pereții celulelor (care erau văruiți și din nou erau scriși de deținuți); expedierea de mesaje prin alfabetul Morse. Pe lângă texte evanghelice, se răspândeau în același mod rugăciuni, acatiste, poezii, cugetări, întâmplări din Viețile Sfinților ori scurte cuvinte de folos.

Din gândurile lui Gafencu

Despre negație și afirmare

Cum printre cei care-l ascultau erau și tineri care nu cunoșteau în profunzime duhul Ortodoxiei, spre a se face mai bine înțeles spunea:

- Umilința și pocăința nu sunt scopuri ale creștinismului, ci mijloace, nu sunt nici esența vieții creștine, căci a fi creștin înseamnă a avea însuflețirea doririlor sfinte și bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare și resemnare, ci este pasul necesar nașterii în viața cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negația, ci afirmarea. Căci viața veșnică nu se dă celor învinși, resemnați și fricoși, ci celor puternici și curajoși. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intrați deci pe poarta pocăinței cu râvnă, așteptând să se nască în voi Împărăția Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curățirea lumii. Nu vă fie frică de umilință, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeți că prin ele veți fi purtătorii adevăratei lumini. Luați seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbușit o lume și a ridicat alta, la desăvârșirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă - și așa să-L urmăm!

Despre contribuția la o orânduire creștină a lumii

Gafencu mai spunea astfel:

- Conștiința păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor și stăpâniilor întunericului, care țin în beznă și robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creștine a lumii. Nu ești creștin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar viețuiești după principiile societății egoiste, imorale, materialiste în care trăiești. Trebuie să devii creștin în toate aspectele vieții tale de zi cu zi și prin aceasta să încreștinezi și lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficiența și moleșeala sufletelor și minților creștinilor, căci tocmai adormirea conștiinței creștine a dat pas liber impertinenței ateiste.

Despre relațiile internaționale

Adesea se iscau în celulă controverse privind orientările de politică internațională. Majoritatea celor tineri credeau că occidentalii ne vor salva, că vor interveni și vor zdrobi comunismul.

- E greu să credem că Occidentul, care s-a aliat cu comuniștii pentru a-i înfrânge pe germani, se va întoarce acum contra lor, era de părere Valeriu. Este necesar un proces lung și profund de reorientare a Occidentului până va ajunge să cunoască și să înfrunte comunismul. Acum suntem abandonați comunismului. Nu știm cât timp va dura criza. Gândirea materialistă care guvernează lumea o adâncește și mai mult. Vor trebui să apară alți oameni, cu o nouă orientare. Nemții au încercat ceva dar au fost învinși. Noi suntem alături de Occidentali dar și împotriva lor, așa cum am fost alături de germani dar și împotriva lor. Căci noi credem că de la Hristos va veni pacea în lume. Trebuie să fim pregătiți pentru o suferință de lungă durată.

Atitudinea în temniță

Atitudinea lui Valeriu în fața autorităților era plină de demnitate dar înțeleaptă, încât nu putea fi acuzat de fapte „contrarevoluționare”, ci de credința lui. Tocmai credința dorea el să o apere, dar încerca să fie mai iscusit decât prigonitorii săi, să nu se lase atras într-o bătălie cu totul inegală în care ar fi fost strivit cu ușurință. De aceea el făcea din "legea Cezarului” arma sa de apărare.

Trebuia să folosească în mod înțelept puținele mijloace de luptă pe care le îngăduia temnița. Unii deținuți i-au reproșat aceasta zicând:

- Ție îți merge această atitudine, nouă însă nu ni se potrivește! Noi știm că suntem în război cu un dușman total, cumplit și nimicitor și vrem să câștigăm acest război. Nu noi suntem „bandiți”, așa cum ne numesc ei, ci ei sunt, și trebuie să le-o spunem. Suntem în temniță, dar nu abandonăm lupta chiar dacă vom muri luptând.

La astfel de argumente Valeriu pleca ochii triști și plini de înțelesuri și răspundea:

- Credeți voi că eu am abandonat lupta, credeți voi că eu nu vă înțeleg? Dar oare trebuie să murim ca niște proști? Nu așteaptă ei prilejul să ne lovească? Ce avem deci de făcut? Să intrăm de bună voie în gura porcilor turbați!? Ori să folosim timpul acesta de osândă pentru a ne salva sufletele și viețile? E vremea să ne smerim adânc, să ne ocupăm de problemele cu adevărat importante, să ne curățim pentru a fi vrednici de Hristos.

La care i se spunea:

- Nu noi, ci ei sunt necurați! Dacă ne lăsăm antrenați de lacrimile pocăinței dăm frâu liber tiranilor și păcătoșilor!

- E vremea, e vremea pocăinței! răspundea Valeriu. Aveți credință în voi! Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Oamenii ne-au părăsit. În acest secol toate neamurile sunt guvernate de atei și de creștini de formă. A trebuit să ne confruntăm credința și cu unii, și cu alții. Cred însă că aici se plămădește un duh evanghelic care va schimba lumea la față. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod!

După trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu și-au adeverit înțelepciunea și au fost luate de mulți ca îndreptar.

Îmbolnăvirea de tuberculoză

În toamna anului 1949 Valeriu a avut o primă și puternică hemoptizie cauzată de un TBC pulmonar. A căzut la pat. Au venit, rând pe rând, tot felul de ochi glaciali să-l vadă. Slăbea zi de zi.

Un coleg i-a oferit o coajă de pâine din rația lui dar a refuzat-o, căci, zicea el, „dacă eu sunt bolnav, nu trebuie să te îmbolnăvești și tu”. Totuși, mărturisea înfiorat Valeriu mai târziu, acel suflet nobil continua să îi strecoare peste noapte o parte din rația sa, furișându-i-o în traistă ori în gamelă. În fața unei capacități atât de mari de dăruire, el se simțea ocrotit de mila lui Dumnezeu.

Hemoptiziile se perpetuau și nu era „umanitar” să fie lăsat să moară. A fost dus deci la spitalul din oraș și închis singur într-o cămăruță unde era păzit zi și noapte de temniceri. Medicii veneau să-l vadă escortați. Într-o noapte însă a pătruns la el o asistentă. O văzuse cu medicul la vizită și aflase în ochii ei lacrimi de durere. Acum îl îmbătase pe paznic și-și făcuse loc la Valeriu. S-a așezat în genunchi lângă patul lui, i-a luat mâna și i-a sărutat-o.

- Cum ați pătruns aici? a întrebat-o el.

- L-am „adormit”, a zâmbit ea.

- Ce doriți?

- Doresc să-ți fiu alături, să te ajut. Cere-mi orice vrei și voi face.

Valeriu a simțit că e sinceră și a fost adânc mișcat:

- V-ați riscat libertatea pentru mine. Dumnezeu vă va răsplăti. Nu puteți să mă ajutați cu nimic. Doar dacă voi muri aici, vă rog să mărturisiți oamenilor și familiei mele dragi că am crezut până la sfârșit, că sunt împăcat, că-mi dau viața pentru Hristos și pentru semeni. Poate pentru asta vi s-a dat îndrăzneala de a veni la mine, fiindcă tot ce săvârșesc oamenii intră în iconomia divină. Vă mulțumesc, nu vă voi uita, mă voi ruga pentru dumneavoastră. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Acum duceți-vă. Nu riscați mai mult. Eu sunt în mâinile lui Dumnezeu.

Fata plângea înfiorată. A plecat și nu s-au mai văzut.

După oprirea hemoptiziilor Valeriu a fost readus la penitenciar iar în decembrie 1949 avea să fie expediat, împreună cu alți TBC-iști, la spitalul-penitenciar Văcărești și apoi la Târgu-Ocna. Astfel a scăpat de înfricoșătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenților din Pitești: iadul „reeducării”, unde el era cap de listă, mare „bandit”, „mistic retrograd”, dușman de moarte al comunismului și, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalți deținuți. Urma să intre printre primii în tura reeducării. Dar Dumnezeu hotărâse altfel.

Târgu-Ocna

Camera 4

Bolnavii grav, cei care nu se puteau servi pe ei înșiși, erau duși în camera 4 de la parter. Era acolo un aspect de leprozerie, atât prin mizerie, cât și prin conștiința condamnării la moarte a locatarilor ei. Toți erau îmbrăcați în zdrențe, în vechiturile ce le mai rămăseseră. Erau slabi, cu ochii adânciți în orbite, cu tuse și hemoptizii, incapabili să se ridice din pat și să se hrănească singuri.

Cei semi-valizi făceau de serviciu la camera 4, arătând multă râvnă și milă în slujirea lor. La început a fost libertate în această privință, ulterior însă s-a considerat că sprijinul dat muribunzilor este „ajutor legionar” și s-a limitat serviciul la doi oameni pe zi, prin rotație, iar noaptea câte unul, de teamă să nu se inițieze acolo o armată care să declanșeze contrarevoluția.

Starea lui Gafencu

„Un alt tânăr, pe care am avut ocazia doar să-l văd, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor și-i făcea miei. Și erau cei mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-l putea privi în ochi. Atât de mult influența sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet.”
(Dumitru Bordeianu[4])

Printre locatarii camerei 4 se afla și Valeriu. El ajunsese în acel timp la maturitatea sa duhovnicească. Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransigent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracție - și toate acestea din patul în care zăcea țintuit de o boală grea și îndelungată. Suferea de caverne la plămâni, avea pleurezie și făcea pneumotorax, avea dese hemoptizii și-și pierduse pofta de mâncare. În plus simțea dureri reumatice în tot corpul, avea dureri abdominale din cauza unei apendicite și, în fine, suferea de inimă. Din această cauză în ultimii doi ani el nu s-a mai putut așeza întins pe pat nici ziua și nici noaptea, ci ședea rezemat de marginea patului, iar capul îi cădea în piept. Dacă la început îl mai puteam transporta cu targa pe terasă, mai târziu nu-l mai puteam mișca din pat.

Tusea îl epuiza, se congestiona și adesea scuipa sânge. Atunci durerea îi fura zâmbetul curat și înțelept.

Zâmbea și prin somn. Somnul lui se contopea cu starea de veghe și adesea s-a întâmplat să ne spună că în timp ce noi aveam impresia că doarme, el de fapt se ruga. Rugăciunea lui se continua și în somn, și asta îi dădea o strălucire pe chip și răspândea o strălucire bine-plăcută în jur. Valeriu nu era însă un om fericit decât printr-un mare efort lăuntric și mai ales prin darul lui Dumnezeu, care era plin și puternic în el, întărindu-l să biruiască suferința prin trăirea în duh.

Când spasme și dureri mari îl congestionau se crispa o vreme, dar chemând tainic numele lui Hristos depășea suferința și renăștea cu un zâmbet proaspăt, viu, strălucitor, venit din altă lume. Adesea spunea că este greu, că este chinuitor dar niciodată n-a spus că el face un efort ca să stăpânească suferința, ci că darul și mila lui Dumnezeu îl ridică dincolo de ea și îl fac fericit.

Vorbirea lui cu Dumnezeu era necurmată, și cu atât mai intensă și mai evidentă cu cât boala îl dobora și viața lui intra în veșnicie.

Mâinile – ca de altfel tot trupul - îi erau slăbite. Nu putea nici să mănânce singur, dar când ridica mâna, din degetele lui se răspândeau lumini. Aceste lumini erau sesizate de toată lumea, dar la moduri diferite, în funcție de ochiul lăuntric al fiecăruia. Atât temnicerii și reeducații cât și prietenii erau impresionați de „ceva” din Valeriu, dar puțini au știut că acel „ceva” era Hristos.

Din gândurile lui Gafencu

Dorința de propovăduire

A fost o vreme, spre sfârșit, când medicii și prietenii l-au îndemnat să nu mai vorbească, dar el a spus:

- Nu-mi luați această bucurie, căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc, și de trăiesc prin mila Lui trăiesc și fără a-mi exprima dragostea ce vi-o port, n-ar mai avea rost să trăiesc. Nu vă temeți deci. Nu vreau să ispitesc Izvorul Vieții, ci vreau să-L slujesc până la capăt! Vă mulțumesc pentru grijă dar vă rog să înțelegeți că nu pot să fac altfel!

Cunoașterea altora

Printre darurile pe care le avea era și acela de a cunoaște oamenii, de a pătrunde în sufletele lor, de a-i orienta în viață. Odată i-a mărturisit lui Ianolide:

- Cu unii din cei care vin la mine am de luptat din greu, dar sunt suflete bune și până la urmă ajung la adevăr. Alții se deschid ca niște potire de cristal și primesc cuvântul lui Dumnezeu cu dragoste și râvnă. Cu alții mă înțeleg dintr-o privire, dintr-un gest și apropierea noastră este profundă. Aici au fost adunate mărgăritarele de preț ale Împărăției lui Dumnezeu. Simt că și reeducații își pleacă ochii când ne întâlnim privirile, ba unii chiar pândesc momentul potrivit să-mi împărtășească un gând bun. Este minunată lucrarea lui Dumnezeu. Suferința aceasta va contribui la zidirea creștinătății!

Unirea cu Hristos

- Prin Botez am primit Harul curățitor iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creștini numai cu numele. Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o rușine să fii mistic, e demodat să fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viața, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credința, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curățești lăuntric prin spovedanie și să te înnoiești prin Sfânta Împărtășanie. Conștient deci și cu toată stăruința să te unești cu Hristos, să te faci purtător al sfințeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui.

Spovedania lui Gafencu

În tot acest timp Valeriu se spovedea și se cumineca regulat. Duhovnicul său era un preot obișnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică.

- Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare amănunțită a adâncurilor sufletești, o fină deosebire a duhurilor și o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă viețuire creștină. Deși nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuși se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : «Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în așa fel încât să nu vină satana și să-mi ia sufletul chiar atunci». Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică știrbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă și sinceră. Hristos era viu în el.

Moartea

Ianolide își amintește astfel: „Trecuse de orele 12. Afară ningea cu fulgi mari, catifelați, care se zbenguiau în văzduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via și se stingea în același timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund mișcat.” [2]

- Ioane, a zis el, să duceți duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauză îndelungată. S-a congestionat puțin la față și apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut să mai rostească:

- S-a sfârșit!

„A ridicat ochii albaștri spre cer și am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească dar real, un fel de realitate desăvârșită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Și-a dat sufletul către orele 13 în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la Schit au prins să vestească. Lacrimile mele au încetat. Valeriu era frumos, mai frumos ca oricând. Am stins lumânarea mică ce fusese aprinsă în ultimele lui minute de viață. L-am îmbrăcat cu hainele părintelui G.[5]. În gură i-am pus, așa cum mă rugase, o cruce mică de argint pe care o salvase din toate perchezițiile („ca să fiu recunoscut!” mi-a explicat el). A sosit targa. Toți deținuții se aflau în curte în așteptare. Când am trecut cu el către poartă ne-am oprit iar ei s-au descoperit și s-au închinat. L-au luat în primire doi deținuți de drept comun care aveau misiunea înmormântărilor. Două zile a fost ținut în curtea mare, sub fulgii de zăpadă și a fost îngropat noaptea. O parte din lucrușoarele lui le-a luat temnicerul dar multe au fost păstrate de prieteni ca amintire. La mormântul lui nu a fost pusă nicio cruce și nici nu i s-a scris numele nicăieri. Vestea despre viața lui a străbătut toate temnițele și mulți îl pomenesc cu evlavie. Amin.”
(Ioan Ianolide[2])

Alții despre Gafencu

  • Arhim. Arsenie Papacioc: „Ceea ce îl caracteriza cu orice chip că iubea fără alegere. Era o ființă iubitoare. Aici el ieșea din ființa omenească - era ființa aceea pe care Dumnezeu o dorește la noi, la toți. (..) El avea fără discuție aceste aripi nevăzute. (...) Ținea foarte mult la marele adevăr, nu se pierdea. (...) Era un îndrumător de fapte, nu de teorie”[6]

Citate

  • „Sufletul întreg al românilor este ortodox.”
  • „Acum și în viitor sunt necesare două procese creștine: unul de reîncreștinare a creștinilor și altul de încreștinare a necreștinilor.”

Note

  1. 1,0 1,1 Monahul Moise. Sfântul închisorilor: mărturii despre Valeriu Gafencu. Alba Iulia: Reîntregirea. 2007
  2. 2,0 2,1 2,2 2,3 2,4 2,5 2,6 2,7 Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4
  3. Pr. Nicoale Bordașiu oferă o explicație a acestui proces ce poate fi vizualizat aici: https://youtu.be/PLMf0gPq-Ag?t=585 (9:55).
  4. Dumitru Bordeianu. Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, 2022.
  5. Părintele G. este Arhim. Gherasim Iscu
  6. Arsenie Papacioc despre Valeriu Gafencu, YouTube. URL: https://www.youtube.com/watch?v=k7BGRv0n7SE

A se vedea și

Surse

  • Ioan Ianolide. Întoarcerea la Hristos: document pentru o lume nouă, Editura Christiana, București, 2006. ISBN 973-8125-80-4